1)

În interpretarea noţiunii de „client obişnuit” prevăzute de articolul 4 [alineatul] (1) punctul 12 din Directiva 2004/39/[CE] (1), instanţa naţională poate/trebuie să utilizeze aceleaşi criterii de interpretare care definesc noţiunea de consumator, în înţelesul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE (2)?

2)

În ipoteza unui răspuns negativ la prima întrebare, atunci în ce condiţii un „client obişnuit” în sensul Directivei 2004/[39/CE] se poate prevala, într-un litigiu precum cel din cauza principală, de calitatea de consumator[?] şi

3)

În special, efectuarea de către un „client obişnuit”, în sensul Directivei 2004/[39/CE], a unui volum ridicat de tranzacţii, într-un interval de timp relativ scurt, şi investirea unor sume semnificative de bani în instrumente financiare precum cele definite de articolul 4 [alineatul] (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/[CE] constituie criterii relevante pentru aprecierea calităţii de consumator a unui „client obişnuit” în sensul aceleiaşi directive?

4)

Dacă în demersul său de a-şi stabili competenţa, având obligaţia de a determina incidenţa, după caz, a articolului 17 [alineatul] (1) litera (c) sau a articolului 7 punctul 2 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (3), instanţa naţională poate şi/sau trebuie să aibă în vedere temeiul de drept material invocat de reclamant – exclusiv răspundere noncontractuală – ca remediu pentru stipularea unor clauze pretins abuzive în sensul Directivei 93/13/CEE pentru care legea materială aplicabilă s-ar stabili în temeiul Regulamentului (CE) nr. 864/2007 (Roma II) (4) ori eventuala calitate de consumator a reclamantului face irelevant temeiul de drept material al cererii sale?