–

pentru E.P., de Š. Petković, advocaat;

–

pentru guvernul neerlandez, de J. M. Hoogveld, de M. A. M. de Ree, de M. L. Noort și de M. K. Bulterman, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul belgian, de C. Van Lul, de C. Pochet și de P. Cottin, în calitate de agenți, asistați de C. Decordier, avocate, și de T. Bricout, advocaat;

–

pentru guvernul german, inițial de T. Henze și de R. Kanitz și ulterior de R. Kanitz, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul elvețian, de S. Lauper, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de G. Wils, de J. Tomkin și de C. Cattabriga, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO 2016, L 77, p. 1, denumit în continuare „Codul Frontierelor Schengen”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos, denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de o parte, și E.P., pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unei decizii prin care s‑a dispus ca acesta să părăsească teritoriul Uniunii Europene.

3

Articolul 5 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985, între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republica Federală Germania și Republica Franceză, privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele lor comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183, denumită în continuare „Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen”), prevedea:

„Pentru șederi care nu depășesc trei luni, se poate acorda permisiunea de intrare pe teritoriul părților contractante străinilor care îndeplinesc următoarele condiții:

[…]

4

Articolul 20 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 610/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 (JO 2013, L 182, p. 1), prevede:

„Străinii care nu sunt supuși condiției obținerii unei vize pot circula liber pe teritoriile părților contractante timp de maximum 90 de zile în cursul oricărei perioade de 180 de zile, cu condiția să îndeplinească condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c), (d) și (e).”

5

Articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), prevede:

„Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.”

6

Articolul 24 alineatele (1) și (2) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen din a doua generație (SIS II) (JO 2006, L 381, p. 4, Ediție specială, 19/vol. 9, p. 76) prevede:

„(1)   Datele cu privire la resortisanții din țări terțe care fac obiectul unei semnalări ca inadmisibil sau având interdicție de ședere sunt introduse pe baza unei semnalări naționale, care este rezultatul unei decizii luate de autoritățile administrative sau de instanțele judecătorești competente cu respectarea normelor de procedură prevăzute de legislația națională, pe baza unei evaluări individuale. Căile de atac împotriva acestei decizii se exercită în conformitate cu legislația națională.

(2)   O semnalare este introdusă atunci când decizia menționată la alineatul (1) se întemeiază pe amenințarea la adresa ordinii sau a securității publice sau la adresa securității naționale pe care o poate constitui prezența unui resortisant dintr‑o țară terță pe teritoriul unui stat membru. O astfel de situație se prezintă în special în cazul:

7

Articolul 3 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98) are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

8

Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2)-(5).”

9

Articolul 21 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul de vize) (JO 2009, L 243, p. 1, denumit în continuare „Codul de vize”) prevede:

„Atunci când se procedează la examinarea unei cereri de viză uniformă, se stabilește dacă solicitantul îndeplinește condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a), (c), (d) și (e) din [Regulamentul nr. 562/2006] și se evaluează, cu o atenție deosebită, dacă solicitantul prezintă un risc de imigrație ilegală sau un risc la adresa securității statelor membre și dacă acesta intenționează să părăsească teritoriul statelor membre înainte de expirarea vizei solicitate.”

10

Considerentele (6) și (27) ale Codului frontierelor Schengen au următorul cuprins:

[…]

11

Articolul 2 din acest cod prevede:

„În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]”

12

Articolul 6 alineatul (1) din respectivul cod prevede:

„Pentru șederile preconizate pe teritoriul statelor membre pentru o perioadă de maximum 90 de zile în orice perioadă de 180 de zile, ceea ce implică luarea în considerare a ultimei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de ședere, condițiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe sunt următoarele:

[…]

13

Articolul 8 alineatul (2) al treilea paragraf din același cod prevede:

„Cu toate acestea, în mod nesistematic, în cazul în care se efectuează verificări minime asupra persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, polițiștii de frontieră pot să consulte bazele de date naționale și europene pentru a se asigura că persoanele respective nu reprezintă o amenințare reală, actuală și suficient de gravă pentru securitatea internă, ordinea publică, relațiile internaționale ale statelor membre sau o amenințare pentru sănătatea publică.”

14

În timp ce se afla în Țările de Jos pentru o ședere de scurtă durată pentru care beneficia de o scutire de obligația de a deține o viză, E.P., resortisant al unei țări terțe, a fost suspectat de săvârșirea unei încălcări a legislației penale neerlandeze privind stupefiantele.

15

Prin decizia din 19 mai 2016, secretarul de stat a dispus ca E.P. să părăsească teritoriul Uniunii, pentru motivul că acesta nu mai îndeplinea condiția prevăzută la articolul 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen, întrucât reprezenta o amenințare pentru ordinea publică.

16

E.P. a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la rechtbank Den Haag, zittingsplaats Amsterdam (Tribunalul din Haga, sediul din Amsterdam, Țările de Jos).

17

Prin hotărârea din 13 septembrie 2016, instanța menționată a admis acțiunea și a anulat decizia secretarului de stat.

18

Secretarul de stat a declarat apel împotriva acestei hotărâri.

19

Având în vedere, printre altele, natura deciziei luate împotriva lui E.P., complexitatea aprecierilor pe care secretarul de stat trebuia să le formuleze pentru adoptarea unei astfel de decizii și împrejurarea că E.P. se afla pe teritoriul unui stat membru în ziua în care aceasta a fost adoptată, instanța de trimitere ridică problema dacă constatarea unei amenințări pentru ordinea publică, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen, presupunea stabilirea faptului că comportamentul personal al lui E.P. reprezenta o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

20

Ea apreciază că, în prezent, jurisprudența Curții rezultată din Hotărârea din 19 decembrie 2013, Koushkaki (C‑84/12, EU:C:2013:862), din Hotărârea din 11 iunie 2015, Zh. și O. (C‑554/13, EU:C:2015:377), din Hotărârea din 24 iunie 2015, T. (C‑373/13, EU:C:2015:413), din Hotărârea din 15 februarie 2016, N. (C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84), precum și din Hotărârea din 4 aprilie 2017, Fahimian (C‑544/15, EU:C:2017:255), nu permite să se dea un răspuns univoc la această întrebare.

21

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen trebuie interpretat în sensul că se opune unei practici naționale în temeiul căreia autoritățile competente pot adopta o decizie de returnare împotriva unui resortisant al unei țări terțe care nu este supus obligației de a deține o viză, prezent pe teritoriul statelor membre pentru o ședere de scurtă durată, ca urmare a faptului că acesta este considerat o amenințare pentru ordinea publică, deoarece este suspectat de săvârșirea unei infracțiuni.

23

Din articolul 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen rezultă că printre condițiile de intrare pentru o ședere de scurtă durată pe teritoriul statelor membre figurează cerința de a nu fi considerat o amenințare pentru ordinea publică, securitatea internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale unuia dintre statele membre.

24

Deși această dispoziție prezintă cerința menționată ca o condiție de intrare pe teritoriul statelor membre, trebuie să se constate că, în urma intrării pe teritoriul în cauză, legalitatea șederii pe teritoriul respectiv rămâne de asemenea condiționată de respectarea acelei cerințe.

25

Astfel, pe de o parte, articolul 20 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen prevede că resortisanții țărilor terțe care nu sunt supuși condiției obținerii unei vize pot circula liber pe teritoriul statelor membre în perioada pe care dispoziția menționată o definește, cu condiția ca acești resortisanți ai unor țări terțe să îndeplinească condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) literele (a) și (c)-(e) din convenția respectivă.

26

În această privință, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din Codul Schengen a înlocuit articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 562/2006, care, la rândul său, a înlocuit articolul 5 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen. Astfel, articolul 20 alineatul (1) din convenția menționată trebuie înțeles ca făcând trimitere în prezent la articolul 6 alineatul (1) din Codul frontierelor Schengen.

27

Pe de altă parte, din cuprinsul articolului 3 punctul 2 din Directiva 2008/115 reiese că un resortisant al unei țări terțe care este prezent pe teritoriul unui stat membru fără să îndeplinească condițiile de intrare prevăzute la articolul 5 din Regulamentul nr. 562/2006, înlocuit în prezent de articolul 6 din Codul frontierelor Schengen, sau alte condiții de intrare, de ședere sau de reședință, se află din acest motiv în situație de ședere ilegală pe teritoriul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2016, Affum, C‑47/15, EU:C:2016:408, punctul 59).

28

În aceste condiții, dat fiind că articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că statele membre emit, în principiu, o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, este necesar să se considere că un stat membru poate adopta o astfel de decizie împotriva unui resortisant al unei țări terțe care nu este supus condiției obținerii unei vize, prezent pe teritoriul statelor membre pentru o ședere de scurtă durată, atunci când acesta constituie o amenințare pentru ordinea publică, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen.

29

În acest context, pentru a determina sfera de aplicare a noțiunii de „amenințare pentru ordinea publică” ce figurează în această din urmă dispoziție, trebuie amintit că dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că un cetățean al Uniunii care s‑a folosit de dreptul său la libera circulație și anumiți membri ai familiei sale nu pot fi considerați o amenințare pentru ordinea publică decât în condițiile în care conduita persoanei în cauză reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos și Oliveri, C‑482/01 și C‑493/01, EU:C:2004:262, punctele 66 și 67, precum și Hotărârea din 10 iulie 2008, Jipa, C‑33/07, EU:C:2008:396, punctele 23 și 24).

30

Noțiunea de „amenințare la adresa ordinii publice” a fost interpretată, ulterior, în același mod în contextul mai multor directive care reglementează situația resortisanților țărilor terțe care nu fac parte din familia unui cetățean al Uniunii (a se vedea Hotărârea din 11 iunie 2015, Zh. și O., C‑554/13, EU:C:2015:377, punctul 60, Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 79, și Hotărârea din 15 februarie 2016, N., C‑601/15 PPU, EU:C:2016:84, punctul 67).

31

Cu toate acestea, nu orice referire a legiuitorului Uniunii la noțiunea de „amenințare pentru ordinea publică” trebuie să fie în mod necesar înțeleasă ca făcând trimitere în mod exclusiv la un comportament individual care reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru în cauză.

32

Astfel, în ceea ce privește noțiunea similară de „amenințare pentru siguranța publică”, Curtea a decis că, în contextul Directivei 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condițiile de admisie a resortisanților țărilor terțe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat (JO 2004, L 375, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 94), această noțiune trebuie să fie interpretată mai larg decât în jurisprudența referitoare la persoanele care beneficiază de dreptul la libera circulație și că respectiva noțiune poate, printre altele, să acopere amenințări potențiale la adresa siguranței publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 aprilie 2017, Fahimian, C‑544/15, EU:C:2017:255, punctul 40).

33

Prin urmare, este necesar, pentru a preciza sfera de aplicare a noțiunii de „amenințare pentru ordinea publică”, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen, să se țină seama de termenii acestei dispoziții, de contextul său și de obiectivele urmărite de legislația din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2015, T., C‑373/13, EU:C:2015:413, punctul 58, și Hotărârea din 4 aprilie 2017, Fahimian, C‑544/15, EU:C:2017:255, punctul 30).

34

În ceea ce privește, în primul rând, modul de redactare a articolului 6 alineatul (1) litera (e) din codul menționat, trebuie să se observe că, spre deosebire, printre altele, de articolul 27 alineatul (2) din Directiva 2004/38, acesta nu impune în mod expres ca conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății pentru ca această persoană să poată fi considerată o amenințare pentru ordinea publică.

35

În al doilea rând, această apreciere este confirmată de contextul în care se înscrie articolul 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen.

36

În această privință, este necesar, mai întâi, să se arate că dispoziția menționată are de asemenea o legătură strânsă cu Codul de vize, din moment ce respectarea condiției de intrare pe care o prevede trebuie, în temeiul articolului 21 alineatul (1) din respectivul cod, să fie verificată înainte de acordarea unei vize uniforme.

37

Prin urmare, marja largă de apreciere recunoscută de Curte autorităților competente ale statelor membre cu ocazia verificării respectării condițiilor cărora le este supusă acordarea unei vize trebuie în mod logic, ținând seama de complexitatea unei astfel de examinări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Koushkaki, C‑84/12, EU:C:2013:862, punctele 56-60), să fie recunoscută acestor autorități și atunci când stabilesc dacă un resortisant al unei țări terțe constituie o amenințare pentru ordinea publică, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen.

38

În continuare, deși este adevărat că considerentul (27) și articolul 8 alineatul (2) al treilea paragraf din acest cod se referă în mod expres la situația în care o persoană reprezintă „o amenințare reală, actuală și suficient de gravă” pentru ordinea publică, referirile menționate vizează numai situația persoanelor care beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, în sensul articolului 2 punctul 5 din codul respectiv.

39

În aceste condiții, în cazul în care legiuitorul Uniunii ar fi intenționat de asemenea să condiționeze aplicarea articolului 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen de existența unei astfel de situații, în mod logic, el ar fi formulat dispoziția menționată în același mod ca articolul 8 alineatul (2) al treilea paragraf din codul respectiv.

40

În sfârșit, articolul 6 alineatul (1) litera (d) din Codul frontierelor Schengen prevede că cerința de a nu fi o persoană care face obiectul unei alerte emise în SIS în scopul de a i se refuza intrarea constituie de asemenea o condiție de intrare pentru o ședere de scurtă durată pe teritoriul statelor membre.

41

Or, din cuprinsul articolului 24 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1987/2006 reiese că un resortisant al unei țări terțe care a fost condamnat pentru o infracțiune care se pedepsește cu închisoarea de cel puțin un an sau față de care există motive serioase să se creadă că a comis o infracțiune gravă poate fi semnalat ca inadmisibil în SIS, în condițiile în care acesta constituie o amenințare la adresa ordinii publice sau a securității publice.

42

În consecință, noțiunea de „amenințare la adresa ordinii publice sau a securității publice”, în sensul acestei dispoziții, diferă, așadar, în mod sensibil de cea vizată la punctul 29 din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 31 ianuarie 2006, Comisia/Spania, C‑503/03, EU:C:2006:74, punctul 48).

43

În acest context, a considera că noțiunea „amenințare pentru ordinea publică”, în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen, ar fi mai restrânsă decât cea de care depinde aplicarea articolului 6 alineatul (1) litera (d) din codul menționat ar introduce o incoerență în codul respectiv.

44

În ceea ce privește, în al treilea rând, obiectivele Codului frontierelor Schengen, din considerentul (6) al acestui cod reiese că controlul la frontiere ar trebui să contribuie la prevenirea „oricărei amenințări” la adresa ordinii publice.

45

Prin urmare, rezultă, pe de o parte, că menținerea ordinii publice constituie, ca atare, unul dintre obiectivele urmărite de respectivul cod și, pe de altă parte, că legiuitorul Uniunii a intenționat să combată toate amenințările la adresa ordinii publice.

46

Având în vedere ansamblul acestor considerații, articolul 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen nu poate fi interpretat în sensul că se opune, din principiu, unei practici naționale în temeiul căreia o decizie de returnare este adoptată împotriva unui resortisant al unei țări terțe care nu este supus obligației de a deține o viză, prezent pe teritoriul statelor membre pentru o ședere de scurtă durată, din moment ce acesta este suspectat de săvârșirea unei infracțiuni, fără să se fi stabilit că comportamentul său reprezintă o amenințare reală, actuală și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății statului membru în cauză.

47

În aceste condiții, o asemenea practică națională trebuie să fie conformă cu principiul proporționalității, care constituie un principiu general al dreptului Uniunii, și nu trebuie, așadar, printre altele, să depășească ceea ce este necesar pentru a proteja ordinea publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2019, Lavorgna, C‑309/18, EU:C:2019:350, punctul 24, Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 68, precum și Hotărârea din 9 iulie 2015, K și A, C‑153/14, EU:C:2015:453, punctul 51).

48

Rezultă, pe de o parte, că infracțiunea pe care resortisantul unei țări terțe în discuție este suspectat că a săvârșit‑o trebuie să prezinte o gravitate suficientă, având în vedere natura sa și pedeapsa aplicabilă, pentru a justifica încetarea imediată a șederii acestui resortisant pe teritoriul statelor membre.

49

Pe de altă parte, în lipsa unei condamnări, autoritățile competente nu pot invoca o amenințare pentru ordinea publică decât în prezența unor elemente concordante, obiective și precise, care permit să se suspecteze că resortisantul menționat a săvârșit o astfel de infracțiune.

50

Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă practica națională în discuție în litigiul principal îndeplinește aceste cerințe.

51

Din tot ceea ce precedă rezultă că este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 6 alineatul (1) litera (e) din Codul frontierelor Schengen trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei practici naționale în temeiul căreia autoritățile naționale competente pot adopta o decizie de returnare împotriva unui resortisant al unei țări terțe care nu este supus obligației de a deține o viză, prezent pe teritoriul statelor membre pentru o ședere de scurtă durată, ca urmare a faptului că acesta este considerat o amenințare pentru ordinea publică, deoarece este suspectat de săvârșirea unei infracțiuni, în măsura în care practica menționată nu se aplică decât dacă, pe de o parte, această infracțiune prezintă o gravitate suficientă, având în vedere natura sa și pedeapsa aplicabilă, pentru a justifica încetarea imediată a șederii resortisantului în cauză pe teritoriul statelor membre și, pe de altă parte, autoritățile în cauză dispun de elemente concordante, obiective și precise pentru susținerea suspiciunilor lor, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

52

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 6 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei practici naționale în temeiul căreia autoritățile naționale competente pot adopta o decizie de returnare împotriva unui resortisant al unei țări terțe care nu este supus obligației de a deține o viză, prezent pe teritoriul statelor membre pentru o ședere de scurtă durată, ca urmare a faptului că acesta este considerat o amenințare pentru ordinea publică, deoarece este suspectat de săvârșirea unei infracțiuni, în măsura în care practica menționată nu se aplică decât dacă, pe de o parte, această infracțiune prezintă o gravitate suficientă, având în vedere natura sa și pedeapsa aplicabilă, pentru a justifica încetarea imediată a șederii resortisantului în cauză pe teritoriul statelor membre și, pe de altă parte, autoritățile în cauză dispun de elemente concordante, obiective și precise pentru susținerea suspiciunilor lor, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.