1. 

Prezenta cauză privește interpretarea articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66, rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40, și în JO 2011, L 234, p. 46). După cum se va demonstra în continuare, sensul prezentei dispoziții legislative, care se referă la dreptul consumatorului la o scădere a costului creditului în cazul în care acesta face o rambursare anticipată, totală sau parțială, a unei sume datorate în temeiul unui contract de credit, este, cel puțin în anumite privințe, neclar și nu se pretează la o interpretare care să fie satisfăcătoare. S‑ar putea astfel ca – poate chiar în urma problemelor evidențiate de prezenta trimitere preliminară – legiuitorul Uniunii să dorească la un moment dat să reanalizeze modul de redactare a acestei dispoziții.

2. 

În orice caz, această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Lexitor Sp. z o.o, pe de o parte, și Spółdzielcza Kasa Oszczędnościowo – Kredytowa im. Franciszka Stefczyka z siedzibą w Gdyni, Santander Consumer Bank S.A. z siedzibą we Wrocławiu (denumită în continuare „Santander Consumer Bank”) și mBank S.A. z siedzibą w Warszawie, pe de altă parte, având ca obiect aplicarea unor costuri suplimentare și a unor penalități în cazul în care consumatorii solicită rambursarea anticipată a obligațiilor ce le revin în temeiul contractelor de credit de consum.

3. 

Înainte de a examina această întrebare este necesar în primul rând să se stabilească dispozițiile relevante atât din Directiva 2008/48, cât și din dreptul național.

4.

Articolul 8 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum (JO 1987, L 42, p. 48) prevedea:

„Consumatorul are dreptul de a îndeplini obligațiile care îi revin în temeiul unui contract de credit înainte de termenul stabilit în contract. În acest caz, în conformitate cu normele adoptate de către statele membre, consumatorul are dreptul la o reducere echitabilă a costului total al creditului.”

5.

Directiva 87/102 a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2008/48, cu efect de la 11 iunie 2010.

6.

Considerentele (7), (9), (10), (39) și (40) ale Directivei 2008/48 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

7.

Articolul 1 din Directiva 2008/48 este intitulat „Obiectul”. Acesta prevede:

„Obiectul prezentei directive este de a armoniza anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale procedurilor administrative ale statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori.”

8.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (1), Directiva 2008/48 se aplică contractelor de credit.

9.

Articolul 3 din Directiva 2008/48 este intitulat „Definiții”. Acesta are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

10.

Articolul 10 din Directiva 2008/48 este intitulat „Informații care trebuie menționate în contractele de credit”. Alineatul (2) al acestuia prevede următoarele:

„Contractul de credit specifică în mod clar și concis:

[…]

[…]”

11.

Articolul 16 din Directiva 2008/48 este intitulat „Rambursarea anticipată” și are următorul cuprins:

„(1)   Consumatorul trebuie să aibă dreptul să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale în baza unui contract de credit, în orice moment. În aceste cazuri, acesta trebuie să aibă dreptul la o reducere a costului total al creditului, care constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului.

(2)   În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o compensație rezonabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într‑o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.

O astfel de compensație nu poate fi mai mare de 1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată și rezilierea convenită a contractului de credit este mai mare de un an. În cazul în care perioada nu este mai mare de un an, compensația nu poate depăși 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat.

(3)   Nu se solicită o compensație pentru rambursare anticipată în cazul în care:

(4)   Statele membre pot prevedea că:

În cazul în care compensația solicitată de creditor depășește prejudiciul suferit în mod efectiv, consumatorul poate solicita o reducere corespunzătoare.

În acest caz, prejudiciul constă în diferența dintre rata dobânzii convenită inițial și rata dobânzii la care creditorul poate da cu împrumut pe piață suma rambursată anticipat la momentul rambursării anticipate și ia în considerare efectul rambursării anticipate asupra costurilor administrative.

(5)   Orice compensație nu depășește cuantumul dobânzii pe care consumatorul ar fi plătit‑o în perioada dintre rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit.”

12.

Articolul 22 din Directiva 2008/48 este intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”. Alineatul (1) al acestuia prevede:

„În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”

13.

Ustawa z dnia 12 maja 2011 roku o kredycie konsumenckim (Legea din 12 mai 2011 privind creditul de consum, Dz.U. 2016, poziția 1528, cu modificările ulterioare) (denumită în continuare „Legea privind creditul de consum”) transpune Directiva 2008/48 în dreptul polonez.

14.

În conformitate cu articolul 49 alineatul (1) din această lege, în cazul rambursării totale a creditului anterior termenului prevăzut în contract, costul total al creditului este redus cu valoarea costurilor care se referă la perioada cu care s‑a redus durata contractului, chiar dacă consumatorul le‑a suportat înainte de rambursare.

15.

Întrebarea preliminară se referă la trei cauze conexate de instanța de trimitere pentru a fi examinate și soluționate împreună. Schema celor trei cauze este în esență aceeași și o descriem mai jos.

16.

Pârâtele, care sunt instituții de credit, au încheiat cu consumatorii contracte de credit de consum pentru anumite perioade și au perceput un comision pentru acordarea creditului în cauză. În toate cele trei cauze, valoarea comisionului nu a depins de durata contractelor de credit. Toți consumatorii au rambursat integral creditul acordat înainte de data indicată în contracte.

17.

Ulterior au fost încheiate acorduri între acești consumatori și reclamantă privind cesiunea integrală a creanțelor lor legate de rambursarea anticipată a creditului, inclusiv rambursarea comisionului plătit anterior. Reclamanta a transmis pârâtelor notificări privind cesiunea creanțelor în cauză, solicitându‑le în același timp să plătească în mod voluntar suma în litigiu, reprezentând o parte din comision proporțională cu perioada de rambursare, majorată cu dobânzile legale de întârziere.

18.

Întrucât pârâtele nu au dat curs acestor cereri, reclamanta a introdus acțiuni la instanța de trimitere, cerând plata de către pârâte a cuantumului în litigiu împreună cu dobânda legală de întârziere.

19.

Instanța de trimitere are îndoieli dacă dreptul consumatorului la o reducere a costului total al creditului astfel cum este prevăzut de legislația națională care transpune articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că include costurile care nu depind de durata contractului de credit. În această privință, instanța de trimitere subliniază că instanțele poloneze au adoptat interpretări divergente. În special, instanța de trimitere citează două hotărâri pronunțate de două instanțe poloneze diferite care au susținut că Legea privind creditul de consum conferă doar dreptul la rambursarea parțială a costurilor în funcție de durata contractului. Într‑o a treia hotărâre însă, o instanță diferită a statuat, pe baza unei interpretări a dreptului național în lumina articolului 16 din Directiva 2008/48, că dreptul consumatorului la o reducere a costurilor include costurile care nu depind de durata contractului de credit.

20.

În aceste condiții, Sąd Rejonowy Lublin‑Wschód w Lublinie z siedzibą w Świdniku (Tribunalul Districtual Lublin‑Wschód din Lublin, cu sediul în Świdnik, Polonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 16 alineatul (1) coroborat cu articolul 3 litera (g) din [Directiva 2008/48] trebuie interpretat în sensul că, în situația realizării unei rambursări anticipate a sumelor datorate în temeiul unui contract de credit, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, inclusiv a costurilor a căror valoare nu depinde de durata acestui contract de credit?”

21.

Dintre pârâte, Santander Consumer Bank arată, în esență, că întrebarea adresată este inadmisibilă. Astfel, aceasta susține că articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 nu este aplicabil întrucât procedura principală privește un litigiu între două persoane care acționează în scopuri legate de activitatea lor.

22.

În această privință, trebuie amintit că procedura prevăzută la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor cu care sunt sesizate ( 2 ). Numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții ( 3 ).

23.

În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Curtea poate să respingă o cerere formulată de o instanță națională numai dacă rezultă în mod vădit că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori atunci când problema este de natură ipotetică sau Curții nu îi sunt prezentate elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 4 ). Totuși, faptul că una dintre părțile din litigiul principal contestă pertinența întrebărilor preliminare pentru soluționarea litigiului principal nu poate justifica în sine concluzia că aceste întrebări trebuie declarate inadmisibile.

24.

În prezenta cauză este necesar să se arate că domeniul de aplicare al Directivei 2008/48 nu depinde de identitatea părților în litigiu, ci de cea a părților la contractul de credit. Astfel, potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2008/48, această directivă se aplică „contractelor de credit”, termen care este definit la articolul 3 litera (c) din directiva menționată ca însemnând „un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu sau pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru acestea în rate, pe durata furnizării lor”. În prezenta cauză nu se contestă faptul că creditele în cauză au fost acordate unor consumatori.

25.

În aceste condiții, nu reiese suficient de clar din prezentarea cauzei de către instanța de trimitere că articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 nu este aplicabil situației în discuție în litigiul principal. În consecință, considerăm că Curtea nu ar trebui să declare inadmisibilă întrebarea preliminară.

26.

În ceea ce privește întrebarea preliminară, instanța de trimitere dorește să afle, în esență, dacă articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că, în situația în care un consumator a efectuat o rambursare anticipată, reducerea costului creditului la care are dreptul consumatorul poate privi costurile a căror valoare nu depinde de durata contractului de credit.

27.

Potrivit articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, „consumatorul trebuie să aibă dreptul să se libereze în tot sau în parte de obligațiile sale în baza unui contract de credit, în orice moment. În aceste cazuri, acesta trebuie să aibă dreptul la o reducere a costului total al creditului, care constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului”.

28.

În consecință, rezultă din modul de redactare a articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 că, în caz de rambursare anticipată, statele membre se asigură că consumatorii au dreptul la o reducere care, în primul rând, va viza costul total al creditului și, în al doilea rând, constă în dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului.

29.

În ceea ce privește prima parte a acestei dispoziții, se precizează tipul de costuri care, având în vedere natura lor, pot fi reduse. Într‑adevăr, întrucât articolul 16 alineatul (1) prevede că reducerea trebuie să vizeze costul total al creditului, numai costurile care fac parte din costul total al creditului pot fi reduse.

30.

Costul total al creditului este definit în articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48 drept „toate costurile […] pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special primele de asigurare, sunt incluse, de asemenea, în cazul în care obținerea creditului sau obținerea acestuia potrivit clauzelor și condițiilor prezentate este condiționată de încheierea unui contract de servicii”. În consecință, costurile notariale sunt excluse de la dreptul de a solicita o reducere în cazul unei rambursări anticipate în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48.

31.

În ceea ce privește articolul 16 alineatul (1) a doua teză, acesta prevede că reducerea aplicabilă constă în „dobânda și în costurile aferente duratei restante a contractului”. Reiese din aceasta, în primul rând, că reducerea trebuie să privească deopotrivă costurile și dobânda și, în al doilea rând, că aceasta trebuie să fie legată de „durata restantă a contractului”.

32.

Din cele de mai sus rezultă că articolul 16 alineatul (1) stabilește anumite principii de bază – și anume cele pe care tocmai le‑am prezentat – care trebuie să fie respectate de statele membre. Propunem acum să examinăm în ce măsură Directiva 2008/48 constituie o măsură de armonizare.

33.

Desigur, considerentul (9) prima teză menționează că o „armonizare completă este necesară”. Cu toate acestea, gradul de armonizare urmărit de o directivă nu trebuie confundat cu domeniul de aplicare al acestei armonizări. Prin urmare, armonizarea completă la care se referă considerentul (9) nu privește în mod necesar toate aspectele legate de creditul de consum menționate în Directiva 2008/48. Arătăm de asemenea că în a treia teză a aceluiași considerent se subliniază în mod expres că interdicția impusă statelor membre de a menține sau de a introduce alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de această directivă „nu ar trebui să se aplice decât în cazul dispozițiilor armonizate din prezenta directivă. Când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau introduce dispoziții legale naționale”.

34.

Faptul că Directiva 2008/48 are ca obiectiv armonizarea deplină doar în ceea ce privește anumite aspecte legate de creditul de consum este confirmat de articolul 1 din această directivă. Potrivit acestei dispoziții, Directiva 2008/48 are obiectivul de a „armoniza anumite aspecte ale actelor cu putere de lege […] în materie de contracte de credit pentru consumatori.” Mai mult, articolul 22 din Directiva 2008/48 prevede că numai „în măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate […] statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă”.

35.

În final, se poate de asemenea observa că Curtea a acceptat deja, în contextul unei directive care vizează realizarea unei armonizări depline, că nu toate aspectele menționate în directiva în cauză au fost armonizate. De exemplu, Curtea a statuat, în ceea ce privește A șasea directivă a Consiliului privind TVA ( 5 ), că, atunci când statele membre utilizează anumite opțiuni prevăzute la articolul 17 alineatul (5) al treilea paragraf din A șasea directivă, ele pot să aplice o metodă de calcul diferită de cea menționată în această directivă cu condiția ca metoda reținută să garanteze o stabilire a proratei de deducere a TVA‑ului achitat în amonte mai exactă decât cea prevăzută în directivă. ( 6 )

36.

În ceea ce privește articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, remarcăm faptul că această dispoziție nu prevede metoda de calcul care trebuie utilizată, motiv pentru care considerăm că intenția legiuitorului Uniunii este de a oferi statelor membre o anumită marjă de apreciere în această privință. În plus, în considerentul (10) se arată că domeniul de aplicare al armonizării urmărite prin Directiva 2008/48 este determinat de definițiile specifice menționate la articolul 3 litera (g) din directivă. Este, prin urmare, important să se arate că termenul „reducere” care este utilizat la articolul 16 alineatul (1) nu este definit de această directivă.

37.

După cum am subliniat mai sus, aceasta nu înseamnă, firește, că statele membre pot alege orice metodă pe care o doresc. Acestea trebuie să respecte principiile prevăzute la articolul 16 alineatul (1) în ceea ce privește obligația de a acoperi atât costurile, cât și dobânda. Cu toate acestea, în ceea ce privește stabilirea părții din dobânzi și din costuri care poate fi redusă, niciunul dintre aceste principii nu impune, astfel cum întreabă instanța de trimitere, ca valoarea costurilor în cauză să depindă de durata contractului de credit. Deși articolul 16 alineatul (1) din directivă menționează că o asemenea parte corespunde dobânzilor și costurilor „aferente duratei restante a contractului”, această dispoziție rămâne relativ vagă, întrucât aceasta ar putea însemna că dobânzile și costurile vizate sunt cele care rezultă ulterior datei la care are loc rambursarea. ( 7 )

38.

Având în vedere cele de mai sus, este clar, în opinia noastră, că Directiva 2008/48 nu armonizează metoda de calcul ce urmează a fi utilizată pentru a determina reducerea aplicabilă în cazul unei rambursări anticipate a creditului, ci stabilește principiile pe care statele membre trebuie să le respecte atunci când stabilesc această metodă.

39.

În procedura principală, modul de redactare a Legii din 12 mai 2011 privind creditul de consum pare să fie relativ deschis interpretării, lucru confirmat de faptul că, după cum a menționat de instanța de trimitere, instanțele poloneze i‑au dat interpretări diferite.

40.

Prin urmare, dat fiind că instanța de trimitere este obligată să interpreteze legislația sa națională în conformitate cu dreptul Uniunii, propunem să se examineze cerința impusă statelor membre potrivit sintagmei „aferente duratei restante a contractului”, prevăzută la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, la care se referă întrebarea preliminară adresată ( 8 ).

41.

În acest sens, se poate remarca faptul că instanța de trimitere propune două interpretări diferite ale acestei sintagme.

42.

Prima interpretare se întemeiază pe ideea că sintagma „aferente duratei restante a contractului” ar avea drept scop să limiteze reducerea numai la costurile care au legătură cu durata creditului. Prin urmare, termenul „costuri” se referă la cheltuielile pe care instituția de credit trebuie să le suporte în legătură cu creditul acordat ( 9 ). Așadar, în esență, articolul 16 alineatul (1) ar scuti consumatorii de la plata, cu titlu de „costuri”, a cheltuielilor legate de perioada restantă a contractului. Ceea ce trebuie reținut este că, întrucât instituția de credit nu va suporta aceste cheltuieli, consumatorul ar trebui să aibă dreptul la deducerea lor din costul total al creditului. ( 10 )

43.

Potrivit celei de a doua interpretări, trebuie să se considere că costul total al creditului trebuie redus proporțional cu durata restantă a contractului. În esență, sintagma „aferente duratei restante a contractului” nu ar fi decât o indicație cu privire la modul în care se calculează reducerea, și anume proporțional cu durata restantă a contractului.

44.

În plus, alte două interpretări trebuie să fie luate în considerare.

45.

A treia interpretare, care este cea propusă de pârâte, constă în a considera că costurile care pot fi deduse din costul total al creditului sunt doar cele prezentate în mod oficial în contractul de credit ca depinzând de durata contractului de credit în sine. În schimb, întrucât serviciul furnizat, care constă în acordarea creditului, este realizat în întregime de îndată ce banii sunt puși la dispoziția consumatorului, marja de profit a instituției de credit ar trebui să rămână intactă.

46.

Potrivit celei de a patra și ultime interpretări, reducerea la care consumatorul ar avea dreptul corespunde plăților unice sau recurente care nu sunt încă exigibile în momentul în care se face rambursarea anticipată.

47.

Pentru a determina care dintre aceste interpretări este compatibilă cu articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, este necesar să fie luate în considerare principiile pe care această dispoziție le stabilește, astfel cum pot fi deduse aceste principii, potrivit metodei de interpretare a Curții, din contextul în care această dispoziție se înscrie, din obiectivele și din modul său de redactare ( 11 ).

48.

În ceea ce privește contextul, se poate observa că mai multe părți au propus adoptarea unei interpretări sistematice a articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 în lumina articolului 16 alineatul (2). Prin urmare, întrucât instituțiile de credit au dreptul, potrivit articolului 16 alineatul (2), la o compensație „rezonabilă și justificată în mod obiectiv” pentru „eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină într‑o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă”, domeniul de aplicare al reducerii prevăzute la articolul 16 alineatul (1) trebuie interpretat în mod larg și într‑o manieră care să îl favorizeze pe consumator.

49.

În ceea ce ne privește însă, nu suntem convinși de această abordare. Într‑adevăr, contrar celor susținute de guvernul polonez, nu considerăm că, pentru a conferi efect util („effet utile”) articolului 16 alineatul (2), articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 ar trebui interpretat în sensul că implică în mod necesar o reducere a profitului realizat de instituția de credit. Astfel, spre deosebire de ceea ce pare a fi o interpretare răspândită, articolul 16 alineatul (2) nu este destinat să compenseze profitul pe care creditorul l‑ar fi putut obține în cazul în care rambursarea anticipată a creditului nu ar fi avut loc. Desigur, chiar dacă instituția de credit dă din nou cu împrumut suma rambursată, marja sa de profit nu va fi în mod necesar aceeași ca în cazul în care creditul inițial ar fi continuat să se deruleze ( 12 ). Acest lucru nu ar trebui să anuleze însă faptul că dispozițiile articolului 16 alineatul (2) se referă la „costuri”, iar nu la „pierderi” suferite de instituție, care, în plus, trebuie să fie „legate direct de rambursarea anticipată a creditului”. Rezultă, așadar, că valoarea compensației care poate fi solicitată în temeiul acestei dispoziții are exclusiv scopul de a compensa cheltuielile suportate ca urmare a rambursării anticipate a creditului atunci când anumite operațiuni trebuie să fie efectuate de instituția de credit în acest scop. ( 13 )

50.

Posibilitatea solicitării de compensații pentru beneficiul nerealizat ca urmare a rambursării anticipate a unui credit este prevăzută, într‑adevăr, de Directiva 2008/48: ea este prevăzută însă la articolul 16 alineatul (4) litera (b), iar nu la articolul 16 alineatul (2). Cu toate acestea, întrucât articolul 16 alineatul (4) litera (b) are caracter facultativ, statele membre trebuie să fi prevăzut această posibilitate în legislația națională de transpunere a directivei. În plus, articolul 16 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată prevede că o astfel de compensație nu poate fi solicitată decât în mod excepțional, în cazul în care instituția de credit poate dovedi că prejudiciul pe care l‑a suferit depășește pragul prevăzut la articolul 16 alineatul (2) al doilea paragraf. În consecință, riscul ca o instituție de credit să primească compensații chiar dacă profitul său nu s‑a redus semnificativ este relativ limitat.

51.

În ceea ce privește obiectivele urmărite de articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48, este adevărat că în considerentul (7) se precizează că directiva urmărește să faciliteze „apariția unei piețe interne eficiente în domeniul creditelor de consum”. Totuși, contrar celor susținute de pârâte, nu se poate deduce din aceasta că obiectivul urmărit de articolul 16 alineatul (1) este protejarea instituțiilor de credit împotriva consecințelor rambursării anticipate. Astfel, în considerentul respectiv se arată în mod expres că apariția unei piețe interne eficiente trebuie să fie realizată prin instituirea unui cadru armonizat la nivelul Uniunii în mai multe domenii esențiale, iar nu prin protejarea instituțiilor de credit împotriva consecințelor rambursării anticipate.

52.

În schimb, nu poate fi ignorat faptul că considerentul (39), care este cel care abordează în mod specific obiectivele urmărite de articolul 16 alineatul (1), nu face nicio trimitere la această reducere, ci enunță doar că „consumatorul ar trebui să aibă dreptul de a‑și îndeplini obligațiile înainte de data convenită în contractul de credit”. Acest lucru sugerează, astfel, că legiuitorul Uniunii a considerat că această reducere este concepută ca o simplă consecință a rambursării anticipate și, prin urmare, ca fiind ușor de calculat. În plus, ideea că consecințele plății anticipate trebuie să fie ușor de evaluat este exprimată tot în același considerent, atunci când textul se referă, de această dată, la compensația pe care o instituție de credit are dreptul să o primească. Astfel, potrivit considerentului (39), într‑o asemenea situație, „[…] metoda de calcul ar trebui să fie ușor de aplicat pentru creditori […]”.

53.

Din această perspectivă, deși prima interpretare, potrivit căreia reducerea ar trebui să corespundă cheltuielilor pe care instituția de credit nu va mai trebui să le suporte ca urmare a rambursării anticipate, pare, la prima vedere, relativ simplă și, prin urmare, foarte atractivă, punerea sa în aplicare va conduce probabil la dificultăți practice considerabile. Astfel, așa cum a subliniat instanța de trimitere în cererea sa, instituțiile de credit rareori precizează care dintre cheltuielile pe care le suportă sunt acoperite de costurile pe care le percep consumatorilor și, chiar și în acest caz, consumatorul va avea în continuare dreptul de a contesta acuratețea susținerii respective.

54.

Nici cuantumul comisioanelor percepute nu este de mare ajutor. Astfel, chiar și în cazul în care costurile facturate au fost calculate prin raportare la durata creditului, ar trebui remarcat faptul că ele ar putea fi necesare pentru a compensa parțial costurile recurente și parțial costurile unice, inclusiv acele costuri care au luat naștere exclusiv înainte de rambursarea anticipată. Același lucru este valabil atunci când aceste costuri au fost calculate în raport cu valoarea creditului acordat, deoarece nu toate costurile variabile sunt neapărat costuri recurente. În sfârșit, toate costurile sau comisioanele pe care consumatorii trebuie să le plătească pot include o parte de profit, întrucât nicio normă nu obligă instituțiile de credit să își atingă marjele de profit exclusiv prin dobânzile impuse consumatorilor.

55.

Așadar, în practică, singura modalitate de a avea o idee precisă despre suma pe care instituția de credit o va economisi este de a‑i solicita să realizeze o contabilizare a costurilor, al cărei obiect să fie tocmai acela de a identifica și de a evalua elementele constitutive ale venitului net din exploatare. Astfel, în cazul unei instituții de credit, aceste elemente includ cheltuielile generate de durata creditelor acordate. Cu toate acestea, nici Directiva 2008/48 și, s‑ar părea, niciun alt act al Uniunii nu au impus instituțiilor de credit obligația unei astfel de contabilizări a costurilor ( 14 ). În cazul în care, în consecință, prima abordare ar fi adoptată de Curte, aceasta ar însemna că, în practică, contabilizarea costurilor ar deveni obligatorie, chiar dacă o astfel de obligație nu este deloc prevăzută. În plus, în eventualitatea unui litigiu referitor la cuantumul reducerii la care are dreptul consumatorul atunci când efectuează o rambursare anticipată, instanțele naționale vor trebui să recurgă la experți contabili chiar și în cazul în care costurile sunt, prin însăși natura lor, relativ mici.

56.

Indiferent de avantajele teoretice ale acestei posibile interpretări, având în vedere dificultățile practice pe care le implică și care, după cum am menționat deja, pot fi considerabile, suntem de părere că această interpretare este incompatibilă cu ideea la care face referire considerentul (39) al Directivei 2008/48, potrivit căreia consecințele rambursării anticipate trebuie să fie ușor de evaluat.

57.

Determinant este însă modul de redactare a articolului 16 alineatul (1). Astfel, din această perspectivă, nici prima, nici cea de a treia interpretare nu sunt consecvente cu trimiterea care se face în cadrul acestui articol la termenul „dobânda”. Vom începe cu a treia interpretare.

58.

Potrivit acestei interpretări, numai costurile, cu condiția să fi fost anunțate în mod oficial ca fiind legate de durata contractului, ar putea fi reduse. Se poate observa totuși că, întrucât legiuitorul Uniunii a considerat necesar să se refere atât la dobânzi, cât și la costuri, reducerea prevăzută la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie, în consecință, să fie interpretată ca vizând ambele elemente, nu numai, astfel cum se preconizează în cea de a treia interpretare, costurile.

59.

În plus, chiar dacă cea de a treia interpretare ar trebui să se aplice și în cazul dobânzii, în practică, acest lucru nu ar fi posibil fără a recurge și la altceva decât a doua sau a patra interpretare ( 15 ). Prin urmare, reținerea celei de a treia interpretări ar presupune aplicarea a două metode de calcul separate, respectiv una pentru dobândă și una pentru costuri. Însă acest lucru ar fi contrar însuși textului articolului 16 alineatul (1).

60.

În ceea ce privește prima interpretare, observăm că termenul „dobânda” se referă la un element al remunerației instituției de credit care este precis și ușor de identificat întrucât este calculat prin aplicarea unui procentaj anual. La fel ca orice alt element al remunerației sale, plata dobânzii contribuie în mod natural la profitabilitatea instituției de credit, dar aceasta este de asemenea utilizată pentru a transfera asupra consumatorilor costurile suportate de bănci în legătură cu creditele. În consecință, interpretarea termenului „costurile” menționat la articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 în sensul că se referă la costurile suportate de instituția de credit astfel cum sugerează prima și a treia interpretare ar putea avea drept rezultat o reducere dublă a aceluiași element, din moment ce sunt vizate și dobânzile. În ceea ce ne privește, considerăm însă că nu aceasta a fost intenția legiuitorului Uniunii.

61.

Întrucât termenul „dobânzi” este legat de termenul „cost” prin conjuncția „și”, pare mai logic să se considere că ambii termeni se referă la plăți care trebuie efectuate de consumator. În consecință, termenul „costuri” menționat la articolul 16 alineatul (1) nu se referă, așa cum presupune prima interpretare, la cheltuielile suportate de instituția de credit, ci mai degrabă la plățile solicitate consumatorilor în plus față de dobândă.

62.

Cu alte cuvinte, sintagma „aferente duratei restante a contractului” trebuie înțeleasă în sensul că reducerea prevăzută la articolul 16 alineatul (1) nu depinde de costurile suportate de consumatori, astfel cum propun prima și a treia interpretare, ci de data la care plata costurilor este solicitată consumatorilor.

63.

În opinia noastră, numai cea de a doua și cea de a patra interpretare sunt compatibile cu o astfel de constatare. Admitem că ambele interpretări prezintă dezavantaje, însă, după cum am avut deja ocazia să arătăm, nu există, drept vorbind, nicio interpretare a articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 care să fie pe deplin satisfăcătoare.

64.

În special, admitem că ambele interpretări ar putea conduce la un dezechilibru în relația creditor‑debitor. Astfel, în cazul celei de a doua interpretări, dacă rambursarea are loc foarte devreme, cheltuielile fixe suportate de instituția de credit ar putea să nu fi fost pe deplin amortizate prin intermediul comisioanelor și al dobânzii plătite de consumator și, prin urmare, instituția de credit ar putea suporta o pierdere. În ceea ce privește cea de a patra interpretare, ea lasă deschisă posibilitatea ca instituțiile de credit, prin transferarea tuturor costurilor lor recurente în sarcina consumatorilor la începutul contractului, să eludeze consecințele reducerii costurilor în cazul unei rambursări anticipate. Totuși, ambele interpretări prezintă avantajul clar al obținerii de către consumator, ca urmare a rambursării anticipate, a unei reduceri atât a dobânzii, cât și a costurilor, într‑un mod care este (relativ) proporțional cu măsura în care contractul de credit a fost rambursat anticipat.

65.

Mai mult, nu suntem convinși că legiuitorul Uniunii a urmărit în mod necesar atingerea unui echilibru perfect între interesele instituțiilor de credit și cele ale consumatorilor. Astfel, rezultă de asemenea din articolul 16 alineatul (5) din Directiva 2008/48 că, într‑o anumită măsură, legiuitorul nu a intenționat să excludă posibilitatea achitării de către consumator a unei sume identice cu cea pe care ar fi trebuit să o plătească în absența rambursării anticipate ( 16 ).

66.

Deși textul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2008/48 ar fi putut foarte bine să fie formulat cu o mai mare claritate cu privire la acest aspect, a doua și a patra interpretare nu numai că sunt compatibile cu principiile prevăzute în Directiva 2008/48, ci reflectă și ceea ce legiuitorului Uniunii trebuie să fi avut în vedere.

67.

Prin urmare, în opinia noastră, statele membre pot alege, printre altele, să transpună această dispoziție sau, cel puțin, dacă este cazul, să interpreteze dreptul lor intern în conformitate cu una sau cu cealaltă dintre aceste două interpretări.

68.

Pentru motivele expuse mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Sąd Rejonowy Lublin‑Wschód w Lublinie z siedzibą w Świdniku (Tribunalul Districtual Lublin‑Wschód din Lublin, cu sediul în Świdnik, Polonia) după cum urmează:

„Articolul 16 alineatul (1) coroborat cu articolul 3 litera (g) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un consumator a efectuat o rambursare anticipată, reducerea la care consumatorul are dreptul poate viza costuri a căror valoare nu depinde de durata contractului de credit. Un stat membru nu poate însă limita această reducere pur și simplu la valoarea cheltuielilor neefectuate de instituția de credit ca urmare a rambursării anticipate, iar instanța națională nu poate interpreta astfel legislația sa națională.”