1.

În ce împrejurări și pentru cât timp poate titularul unei polițe de asigurare să se retragă dintr‑un contract de asigurare de viață, întemeindu‑se pe lipsa de informare cu privire la retragere sau pe o informare necorespunzătoare cu privire la retragere?

2.

În conformitate cu dispozițiile relevante din Directivele privind activitatea de asigurare, titularul poliței de asigurare are dreptul să se retragă dintr‑un contract de asigurare de viață într‑un termen scurt de la data încheierii contractului. Asigurătorul trebuie să aibă grijă ca, în cadrul negocierilor în vederea încheierii contractului, să furnizeze suficiente informații referitoare la acest drept.

3.

În prezentele cauze, care sunt bazate pe patru cereri de decizie preliminară adresate de două instanțe austriece, Curtea este chemată în esență să clarifice care sunt cazurile în care o informare necorespunzătoare nu își atinge scopul în aceeași măsură ca și lipsa de informare. În privința unor astfel de cazuri, Curții i se solicită să clarifice care este termenul în care titularul asigurării ar trebui să își poată exercita dreptul de retragere. În cazul în care o retragere extraordinară exercitată tardiv ar fi admisibilă sau chiar obligatorie în temeiul dreptului Uniunii, i se solicită să stabilească în continuare pe baza căror cerințe ale dreptului Uniunii pot fi determinate efectele juridice ale declarației de retragere.

4.

Date fiind momentele diferite la care au fost încheiate contractele de asigurare de viață din litigiile principale, este necesar să se aplice și să se interpreteze dispozițiile diferitor directive: în timp ce întrebările preliminare adresate în cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18, precum și a doua întrebare preliminară adresată în cauza C‑479/18 trebuie examinate pe baza celei de A doua ( 2 ) și a celei de A treia ( 3 ) directive privind asigurarea de viață ( 4 ), pentru celelalte întrebări preliminare adresate în cauza C‑479/18 sunt relevante de asemenea directivele ulterioare, 2002/83 ( 5 ) și 2009/138 ( 6 ). Cu toate acestea, ca urmare a conținutului analog al dispozițiilor directivelor care trebuie să fie interpretate, nu există diferențe.

5.

Articolul 15 alineatul (1) din A doua directivă privind asigurarea de viață prevedea:

„Statele membre prevăd ca titularii de polițe de asigurare care încheie contracte individuale de asigurare de viață să dispună de o perioadă între 14 și 30 de zile de la data la care au fost informați de încheierea contractului în care să poată renunța la efectele contractului în cauză.

Notificarea de către titularii de polițe de asigurare a unui preaviz de renunțare îi eliberează pe aceștia de orice obligație viitoare care rezultă din contract.

Alte dispoziții legale și condițiile de renunțare sunt determinate de legislația aplicabilă contractului, în special cu privire la modalitățile de informare a asiguratului în legătură cu încheierea contractului.” [traducere neoficială]

Articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83 și articolul 186 alineatul (1) din Directiva Solvabilitate II au un conținut aproape identic cu această dispoziție.

6.

Articolul 31 alineatele (1) și (4) din A treia directivă privind asigurarea de viață prevedea:

„(1)   Înainte de încheierea contractului de asigurare, titularului i se comunică cel puțin informațiile enumerate în anexa II punctul A.

[…]

(4)   Modalitățile de aplicare a prezentului articol și a anexei II sunt stabilite de statul membru al angajamentului.” [traducere neoficială]

Articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2002/83 și articolul 185 din Directiva Solvabilitate II conțin dispoziții analoge.

7.

Anexa II („Informații pentru titularii polițelor de asigurare”) la A treia directivă privind asigurarea de viață enumera în secțiunea A informațiile care trebuiau comunicate titularului poliței de asigurare înainte de încheierea contractului ( 7 ). Potrivit celei de a doua teze a anexei, „informațiile [care trebuie comunicate] trebuie redactate în mod clar și precis, în scris, într‑o limbă oficială a statului membru al angajamentului” ( 8 ). Printre aceste informații se numără, potrivit punctului A subpunctul a.13, „modalități[le] de exercitare a dreptului de reziliere și anulare” ( 9 ).

8.

Articolul 165a din Versicherungsvertragsgesetz (Legea privind contractele de asigurare, denumită în continuare „VersVG”), în versiunea aplicabilă în litigiul principal din cauzele C‑356/18 și C‑357/18, precum și în litigiile principale A și B din cauza C‑479/18 ( 10 ), era redactat după cum urmează:

„(1)   Titularul poliței de asigurare are dreptul să se retragă din contract în termen de două săptămâni de la încheierea acestuia. În cazul în care asigurătorul a acordat o acoperire provizorie, acestuia îi revin primele corespunzătoare duratei acoperirii.

(2)   În cazul în care asigurătorul nu și‑a îndeplinit obligația de a‑și comunica adresa (articolul 9a alineatul 1 punctul 1 din VAG), termenul de retragere menționat la alineatul 1 nu începe să curgă înainte ca titularul asigurării să ia cunoștință de această adresă.

(3)   Alineatele precedente nu se aplică în cazul contractelor de asigurare de grup sau al contractelor cu o durată egală sau mai mică de șase luni.”

9.

Versiunea articolului 165a din VersVG aplicabilă în litigiul principal din cauza C‑355/18, precum și în litigiul principal C din cauza C‑479/18 ( 11 ) prelungea termenul menționat la alineatul (1) la 30 de zile. Versiunea aplicabilă în litigiul principal D din cauza C‑479/18 a articolului 165a din VersVG conține un alineat 2a nou‑introdus ( 12 ), cu următorul cuprins:

„(2a)   În cazul în care titularul poliței este un consumator [articolul 1 alineatul (1) punctul 2 din Konsumentenschutzgesetz (Legea privind protecția consumatorilor, denumită în continuare „KSchG”)], termenul de retragere prevăzut la alineatele (1) și (2) începe să curgă doar în cazul în care acesta a fost informat cu privire la acest drept de retragere.”

10.

Articolul 9a alineatul (1) din Versicherungsaufsichtsgesetz (Legea privind controlul întreprinderilor de asigurare, denumită în continuare „VAG”), în versiunile sale aplicabile în litigiile principale (BGBl. I nr. 447/1996 și BGBl. I nr. 34/2015), prevede printre altele:

„(1)   La încheierea unui contract de asigurare de viață referitor la un risc existent pe teritoriul național, titularul poliței de asigurare trebuie să fie informat în scris, înaintea exprimării angajamentului său contractual, cu privire la următoarele aspecte:

[…]

11.

Obiectul fiecăruia dintre litigiile principale îl constituie cereri formulate de persoane fizice privind rambursarea tuturor primelor de asigurare plătite, inclusiv dobânda capitalizată, pe care acestea, în calitate de titulari ai polițelor de asigurare, le invocă împotriva întreprinderilor de asigurare de viață respective. Aceste cereri se întemeiază pe declarații de retragere pe care titularii polițelor de asigurare le‑au formulat cu mult timp după încheierea contractului, în unele cazuri chiar și după rezilierea contractului respectiv (așa‑numita retragere tardivă).

12.

În motivarea cererilor lor, reclamanții din cauzele principale susțin în esență că nu au fost informați deloc de respectivii asigurători (litigiul B din cauza C‑479/18) sau, în orice caz, că au fost informați necorespunzător cu privire la dreptul lor de retragere. Caracterul necorespunzător al informării ar rezulta din faptul că aceasta condiționează validitatea declarației de retragere de respectarea formei scrise, în timp ce, în temeiul dreptului național, ar fi suficientă o declarație, fără constrângeri legate de formă. Prin urmare, titularii de polițe de asigurare ar fi fost împiedicați să își exercite dreptul de retragere garantat de dreptul Uniunii, astfel încât termenul de formulare a declarației de retragere nu ar fi început să curgă.

13.

În cauzele principale, reclamanții titulari de polițe și asigurătorii pârâți sunt în litigiu cu privire la aspectul dacă dreptul de retragere se stinsese deja la data exercitării sale. De asemenea, există dezacord cu privire la aspectul dacă drepturile la rambursare ale titularilor de polițe de asigurare sunt limitate la valoarea de răscumpărare aplicabilă la data rezilierii contractului sau dacă toate plățile furnizate trebuie să fie restituite ca urmare a rezilierii contractului, în temeiul normelor privind îmbogățirea fără justă cauză.

14.

În cauzele C‑355/18-C‑357/18, reclamanții titulari ai unor polițe de asigurare își întemeiază în esență pretențiile pe faptul că erau îndreptățiți să își exercite cu întârziere dreptul de retragere întrucât ar fi fost informați necorespunzător cu privire la forma declarației de retragere. După ce în primă instanță li s‑au admis cererile, instanța de trimitere, Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg, Austria), în calitate de instanță de apel, consideră că este necesară interpretarea de către Curte a dispozițiilor relevante din Directivele privind activitatea de asigurare deoarece are îndoieli cu privire la măsura în care o informare trebuie să fie considerată ca fiind „eronată” în cazul în care aceasta nu a avut ca efect inducerea în eroare a asiguratului cu privire la existența unui drept de retragere.

15.

În cauzele C‑355/18 și C‑356/18, retragerea din contract a fost declarată după ce acesta fusese reziliat ca urmare a notificării rezilierii, respectiv a răscumpărării. În schimb, la data formulării declarației de retragere, contractul de asigurare de viață în litigiu în cauza C‑357/18 nu fusese încă reziliat .

16.

La originea cererii de decizie preliminară formulate în cauza C‑479/18 se află patru proceduri – desemnate prin literele A-D de către instanța de trimitere, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena, Austria) –, care au ca obiect cereri comparabile introduse de titulari ai unor polițe împotriva asigurătorilor respectivi ai acestora cu privire la rezoluțiunea contractelor de asigurare de viață. În mod similar, acești titulari ai unor polițe de asigurare și‑au declarat intenția de retragere la mult timp după încheierea contractelor, pentru motivul informării necorespunzătoare sau al lipsei de informare. În procedura B, titularul poliței a declarat retragerea ca urmare a lipsei de informare după ce a reziliat contractul și i s‑a achitat valoarea de răscumpărare a acestuia.

17.

În cauzele C‑355/18 și C‑356/18, Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg) a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

18.

În cauza C‑357/18, Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg) a adresat Curții numai prima dintre aceste două întrebări preliminare.

19.

Prin Ordonanța președintelui Curții din 22 iunie 2018, cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18 au fost conexate buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

20.

În cauza C‑479/18, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru cauze comerciale din Viena) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21.

Prin Ordonanța Curții din 26 februarie 2019, cauza C‑479/18 și cauzele conexate C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18 au fost conexate pentru buna desfășurare în comun a procedurii orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

22.

În cadrul procedurilor preliminare în fața Curții au depus observații scrise părțile din cauzele principale, Republica Austria, Republica Cehă, Italia și Comisia Europeană. Aceleași părți, cu excepția reclamantului din litigiul principal C în cauza C‑479/18 C, a Italiei și a Republicii Cehe, au fost reprezentate de asemenea la ședința din 11 aprilie 2019.

23.

Susținând că dreptul național este relevant pentru aprecierea informării privind dreptul de retragere, reclamanții titulari ai polițelor de asigurare în cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18 au îndoieli cu privire la competența Curții de a răspunde la întrebările adresate.

24.

Astfel, aprecierea caracterului conform al unei informări cu privire la retragere trebuie efectuată, în fiecare caz, pe baza dreptului național aplicabil în cauza respectivă ( 13 ). Acest aspect rezultă, în primul rând, din faptul că, în conformitate cu articolul 31 alineatul (4) din A treia directivă privind asigurarea de viață, cu articolul 36 alineatul (4) din Directiva 2002/83, respectiv cu articolul 185 alineatul (8) din Directiva Solvabilitate II, statele membre au adoptat normele de punere în aplicare în ceea ce privește informarea prevăzută de dreptul Uniunii. Obiectul informării îl constituie printre altele „modalitățile de exercitare a dreptului de retragere”, care, la rândul lor, vor fi stabilite de statele membre în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) al treilea paragraf din A doua directivă privind asigurarea de viață, cu articolul 35 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2002/83 sau cu articolul 186 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva Solvabilitate II.

25.

Prin urmare, în speță, revine în principiu instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă dreptul național se opune unei mențiuni în declarațiile de retragere potrivit căreia, pentru a produce efecte, declarația de retragere trebuie să respecte o formă determinată.

26.

Cu toate acestea, la adoptarea unor asemenea norme de punere în aplicare, statele membre trebuie să se asigure că „efectul util [al Directivelor privind activitatea de asigurare], ținând seama de obiectul acestora, este asigurat” ( 14 ). În acest sens, Curtea are obligația de a verifica respectarea acestei limite generale impuse competenței de reglementare a statelor membre.

27.

În plus, în cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18, instanța de trimitere solicită să se stabilească cerințele privind forma declarației de retragere și a informării cu privire la aceasta care decurg din dispozițiile menționate ale directivelor.

28.

Așadar, nu există îndoieli cu privire la competența Curții de a răspunde la întrebările preliminare adresate în cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18.

29.

Pe de altă parte, se invocă prezentarea incompletă în deciziile de trimitere adoptate în cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18 a dispozițiilor relevante de drept național, motiv pentru care se solicită respingerea acestora ca inadmisibile.

30.

Acest argument al reclamanților titulari de polițe de asigurare nu pare să fie convingător tocmai având în vedere repartizarea competențelor – subliniate de aceleași părți – între Curte și instanțele de trimitere. În măsura în care întrebările preliminare referitoare la forma declarației de retragere au drept scop, în ultimă instanță, clarificarea întinderii competenței de reglementare a statelor membre în vederea stabilirii modalităților de exercitare a dreptului de retragere, prezentarea textului dispoziției naționale potențial aplicabile în speță, precum și interpretarea acesteia de către instanțele naționale sunt suficiente, în orice caz, pentru a se conforma cerințelor prevăzute la articolul 94 din Regulamentul de procedură.

31.

Prin urmare, toate întrebările preliminare adresate în cauzele conexate C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18 sunt admisibile.

32.

Întrebările preliminare se referă în esență la cele trei aspecte juridice menționate deja în introducere ( 15 ).

33.

Într‑o primă etapă, este necesar să se analizeze în ce cazuri o informare privind dreptul de retragere nu își atinge scopul în aceeași măsură ca și lipsa unei asemenea informări (A). Întrucât reclamanții titulari de polițe de asigurare din litigiile principale consideră că această situație se regăsește atunci când informarea precontractuală cuprinde mențiuni inexacte, instanța de trimitere solicită, prin intermediul primei sau al unicei întrebări preliminare adresate în cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18, să se stabilească dacă și în ce măsură Directivele privind activitatea de asigurare determină conținutul informațiilor care trebuie comunicate în cadrul informării privind dreptul de retragere.

34.

În cazul în care o informare necorespunzătoare cu privire la dreptul de retragere echivalează, în anumite circumstanțe, cu o lipsă a informării impuse de dreptul Uniunii, într‑o a doua etapă – în cadrul examinării celei de a doua întrebări preliminare adresate în cauzele C‑355/18 și C‑356/18 și a primelor trei întrebări preliminare adresate în cauza C‑479/18 – este necesar să se analizeze în ce măsură Directivele privind activitatea de asigurare reglementează efectele unei astfel de încălcări a unei obligații asupra curgerii termenului de retragere (B).

35.

În măsura în care titularul poliței de asigurare și‑ar putea exercita dreptul de retragere o lungă perioadă după încheierea contractului, întrucât nu a fost efectuată o informare a titularului poliței care să satisfacă cerințele referitoare la informare prevăzute de dreptul Uniunii, ar trebui să se analizeze, în cele din urmă, chestiunea întinderii drepturilor titularului poliței în cazul unei asemenea retrageri exercitate cu întârziere (a patra și a cincea întrebare preliminară adresate în cauza C‑479/18) (C).

36.

În această privință se ridică problema dacă și în ce măsură Directivele privind activitatea de asigurare conțin în mod efectiv cerințe referitoare la aprecierea informațiilor pe care asigurătorul trebuie să le comunice în cadrul informării referitoare la modalitățile de exercitare a dreptului de retragere. În principiu, statele membre sunt cele care dețin competența de a stabili aceste modalități ( 16 ).

37.

Cu toate acestea, de la data intrării în vigoare a celei de A doua directive privind asigurarea de viață, titularul unei polițe individuale de asigurare de viață are dreptul de a se retrage într‑un termen scurt ( 17 ) din contractul respectiv. Titularului poliței de asigurare i se acordă, așadar, posibilitatea de a se elibera de un contract de asigurare de viață chiar după încheierea acestuia. Termenul începe să curgă de la data la care titularul poliței este informat cu privire la încheierea contractului.

38.

Pentru ca titularul poliței de asigurare să poată exercita în mod efectiv acest drept care îi este garantat de dreptul Uniunii, asigurătorul trebuie să îl informeze pe titularul poliței, înainte de încheierea contractului, cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de retragere.

39.

În cauza Endress ( 18 ), Curtea a precizat că dispozițiile relevante din A doua și din A treia directivă privind asigurarea de viață se opun unei norme naționale potrivit căreia dreptul de retragere expiră în termen de cel mult un an de la plata primei prime de asigurare în cazul în care titularul poliței de asigurare nu a fost informat cu privire la dreptul de retragere.

40.

La aprecierea concretă de către instanța națională a unei informări privind dreptul de retragere, aspectul determinant este acela dacă titularul poliței de asigurare, pe baza informării respective, dispune de toate informațiile referitoare la exercitarea efectivă a dreptului său de retragere.

41.

Informațiile necesare decurg din dispozițiile naționale aplicabile ( 19 ). În ceea ce privește forma și conținutul informării privind dreptul de retragere, dispozițiile relevante din Directivele privind activitatea de asigurare ( 20 ) se limitează să impună ca aceste informații relevante să fie formulate „în mod clar și exact”, în scris ( 21 ).

42.

Rezultă că informarea privind dreptul de retragere trebuie să conțină o indicație cu privire la forma declarației de retragere cel puțin atunci când efectul util al acestei declarații impune, în conformitate cu dreptul național aplicabil, respectarea unei forme determinate.

43.

Conform celor prezentate de instanța de trimitere, articolul 165a din VersVG – considerat de aceasta ca fiind dispoziția determinantă de drept național – nu prevedea în niciuna dintre versiunile sale relevante pentru litigiile principale că pentru asigurarea validității declarației de retragere era necesară respectarea unei forme determinate ( 22 ). În acest context, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă, pentru o informare exactă a titularului poliței de asigurare, este necesar ca în informațiile precontractuale să se menționeze în mod expres că retragerea nu necesită o formă determinată.

44.

Se ridică apoi o altă problemă, și anume dacă în acest context un asigurător trebuie să fie liber să prevadă în informațiile precontractuale o formă determinată pentru ca declarația de retragere să fie validă.

45.

Guvernul austriac subliniază în mod întemeiat că competența de reglementare a statelor membre, recunoscută în mod expres de Directivele privind activitatea de asigurare în ceea ce privește condițiile de exercitare a dreptului de retragere, se extinde de asemenea la chestiunea dacă retragerea poate fi declarată fără respectarea unei forme determinate sau, dimpotrivă, trebuie să fie declarată cu respectarea unei forme determinate.

46.

Atunci când legiuitorul național nu prevede o formă pe care să trebuiască să o respecte declarația de retragere, trebuie să se stabilească de asemenea, în principiu, în conformitate cu dreptul național, dacă – și, în caz afirmativ, în ce condiții – se poate conveni prin contract o anumită formă obligatorie. Cauzele principale privesc în mod special mențiunile conținute în informațiile precontractuale, potrivit cărora, pentru ca o retragere să producă efecte, este necesar ca aceasta să fie declarată în scris sau cu respectarea formei scrise. Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere în cauza C‑479/18, cerința formei scrise ( 23 ) necesită, conform articolului 886 din Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil austriac), semnătura olografă a persoanei care face declarația sau o semnătură electronică calificată.

47.

Cu toate acestea, instanțele de trimitere dau răspunsuri diferite în legătură cu această chestiune privind interpretarea dreptului național: în timp ce instanța de trimitere din cauza C‑479/18 consideră, având în vedere modul de redactare a primei întrebări preliminare, că o formă obligatorie convenită contractual printr‑o mențiune în cadrul informării cu privire la dreptul de retragere este contrară legii, care nu prevede o formă determinată, instanța de trimitere din cauzele C‑355/18-C‑357/18 subliniază că, „în temeiul dreptului intern, convenirea formei scrise în privința declarațiilor de retragere […] nu [este] interzisă”.

48.

În acest sens, trebuie amintit că este obligația instanțelor naționale chemate să interpreteze dreptul național să orienteze interpretarea acestuia cât mai mult posibil în funcție de modul de redactare și de finalitatea directivei relevante ( 24 ). În măsura în care dreptul național se opune unei forme scrise imperative (sau în cazul în care nu este convenită forma scrisă), obligația de informare prevăzută de dreptul Uniunii poate fi inoperantă. Astfel, simpla mențiune privind lipsa obligativității unei forme determinate nu permite titularului asigurării să își exercite în mod efectiv dreptul de retragere.

49.

O simplă mențiune privind posibilitatea de a exercita dreptul de retragere, fără respectarea unei forme determinate, nu permite titularului poliței de asigurare să își exercite în condiții de securitate juridică dreptul de retragere. Astfel, momentul exact și conținutul unei declarații de retragere orale sau exprimate prin telefon sunt, în general, aproape imposibil de demonstrat. Insecuritatea juridică astfel rezultată se opune în mare măsură obiectivului urmărit de Directivele privind activitatea de asigurare, acela de a face posibilă, printr‑o informare exactă, exercitarea efectivă și în condiții de securitate juridică a dreptului de retragere de către titularul poliței de asigurare. Prin urmare, între timp – începând de la 1 ianuarie 2019 – dreptul austriac prevede, la rândul său, în mod expres forma scrisă ( 25 ). Acest lucru ar putea explica de asemenea de ce în alte state membre, în care forma declarației de retragere nu a fost reglementată prin lege, sunt determinante datele cuprinse în informarea privind dreptul de retragere sau în cererea de asigurare cu privire la forma declarației de retragere ( 26 ).

50.

În cele din urmă, o comparație cu dispozițiile privind dreptul de retragere prevăzut la articolul 6 din Directiva 2002/65 privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum ( 27 ), care sunt aplicabile în principiu în cazul contractelor de asigurare de viață ( 28 ), în măsura în care acestea sunt încheiate la distanță cu consumatorii, confirmă că trebuie să se permită convenirea unei forme obligatorii. În ceea ce privește forma declarației de retragere, articolul 6 alineatul (6) prima teză din Directiva 2002/65 prevede că consumatorul își exercită dreptul de retragere prin transmiterea unei notificări referitoare la acest lucru „înainte de expirarea termenului aplicabil, în conformitate cu instrucțiunile practice care îi sunt date […], prin mijloace care pot fi dovedite în conformitate cu dreptul intern”. Din această dispoziție reiese în mod evident că legiuitorul Uniunii atribuie o importanță deosebită administrării în condiții de securitate juridică a probei declarației de retragere mai ales în cazul vânzării unor servicii financiare, printre care se numără contractele individuale de asigurare de viață.

51.

Din considerațiile anterioare rezultă că informarea privind dreptul de retragere nu garantează exercitarea efectivă a dreptului de retragere de către titularul poliței de asigurare în cazul în care aceasta se limitează la o mențiune referitoare la posibilitatea declarării retragerii, fără respectarea unei forme determinate. Această posibilitate poate fi garantată numai prin stabilirea obligatorie din punct de vedere juridic a formei pe care trebuie să o respecte declarația de retragere. Prin urmare, în temeiul dreptului Uniunii, forma scrisă imperativă este nu doar permisă, ci chiar necesară. Așadar, dacă forma care trebuie respectată nu a fost stabilită prin lege, aceasta trebuie asigurată prin indicarea cu precizie a acesteia în informațiile precontractuale cu privire la dreptul de retragere.

52.

Instanțele naționale chemate să interpreteze dreptul național trebuie să decidă dacă este posibilă interpretarea acestui drept în conformitate cu directiva. În caz afirmativ ( 29 ), dreptul național trebuie interpretat în conformitate cu dreptul Uniunii, în sensul că se poate conveni în mod valabil o formă care trebuie respectată în mod obligatoriu. Acest lucru ar face totodată imposibilă deducerea în mod nemijlocit dintr‑un astfel de acord a caracterului eronat al informării privind dreptul de retragere.

53.

Prin aceasta nu se aduce atingere competenței instanțelor naționale de a verifica de la caz la caz dacă mențiunile în litigiu furnizate în informarea privind retragerea sunt suficient de clare și de detaliate și dacă forma convenită nu face excesiv de dificilă exercitarea dreptului de retragere de către titularul poliței de asigurare.

54.

În ceea ce privește mențiunile în litigiu în cauzele principale, instanța națională ar trebui să analizeze de exemplu dacă mențiunile respective sunt suficiente pentru a permite titularului poliței de asigurare să își exercite dreptul de retragere în mod valabil. Dacă, potrivit acestor mențiuni, retragerea necesită depunerea unei declarații în scris, care, potrivit dreptului național, trebuie fără îndoială să fie semnată ( 30 ), ar trebui să se clarifice în special dacă titularul poliței de asigurare a fost informat în mod corespunzător cu privire la acest aspect.

55.

Pentru a verifica dacă informațiile referitoare la forma care trebuie respectată fac excesiv de dificilă exercitarea dreptului de retragere de către titularul poliței de asigurare, ar fi utilă comparația cu alte declarații supuse respectării unei cerințe privind forma. Simpla existență a unei forme mai puțin restrictive – cum ar fi de exemplu forma scrisă în comparație cu forma scrisă în sensul dreptului austriac ( 31 ) – nu ar trebui să fie suficientă pentru a presupune o constrângere excesivă.

56.

În acest context, trebuie să se răspundă la prima sau la unica întrebare preliminară în cauzele conexate C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18 după cum urmează: articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619/CEE (A doua directivă privind asigurarea de viață), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96/CEE (A treia directivă privind asigurarea de viață), coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96/CEE trebuie interpretat în sensul că informarea privind posibilitatea retragerii nu trebuie să conțină o mențiune cu privire la faptul că nu este necesar ca retragerea să fie supusă unei forme determinate. Dimpotrivă, o mențiune privind respectarea unei forme determinate este nu numai permisă, ci este chiar necesară în temeiul dreptului Uniunii.

57.

Instanța de trimitere pleacă aparent de la premisa că o mențiune privind forma scrisă determină caracterul necorespunzător al informării, chiar dacă în temeiul dreptului național retragerea este posibilă fără respectarea unei forme determinate. Nu împărtășim acest punct de vedere ( 32 ). Prin urmare, vom examina doar cu titlu subsidiar consecințele juridice ale unei informări necorespunzătoare privind dreptul de retragere. În acest sens, este în discuție transpunerea constatării din Hotărârea Endress, potrivit căreia termenul de retragere nu începe să curgă în cazul lipsei de informare.

58.

Dreptul Uniunii nu reglementează nici efectele juridice ale lipsei de informare, nici pe cele ale unei informări necorespunzătoare privind dreptul de retragere ( 33 ).

59.

Potrivit prezentării concordante a instanței de trimitere, Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Districtual pentru Litigii Comerciale din Viena), și a guvernului austriac, dreptul austriac nu reglementa, într‑o primă etapă, în mod expres efectele lipsei de informare privind dreptul de retragere asupra curgerii termenului de retragere ( 34 ). Cu toate acestea, într‑o hotărâre din 2 septembrie 2015 ( 35 ), Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), a utilizat prin analogie articolul 165a alineatul (2) din VersVG, care, potrivit modului său de redactare, privește numai cazul lipsei comunicării adresei asigurătorului, și a statuat, făcând referire la jurisprudența Curții ( 36 ), că o informare necorespunzătoare privind dreptul de retragere, care în acel caz consta în indicarea incorectă a duratei dreptului de retragere, echivalează cu o lipsă de informare. Prin urmare, termenul de retragere nu putea să fi început să curgă.

60.

O astfel de interpretare a normelor naționale este, în orice caz, compatibilă cu sensul și cu finalitatea reglementării privind retragerea din dreptul Uniunii, în conformitate cu Directivele privind activitatea de asigurare. În măsura în care, în mod concret, datele conținute în informațiile precontractuale nu sunt suficiente pentru a se garanta că titularul asigurării își poate exercita în mod efectiv dreptul de retragere care îi revine, o asemenea informare necorespunzătoare este în aceeași măsură contrară obiectivului urmărit ca și lipsa de informare. La această situație se poate ajunge ca urmare a inexactității informațiilor sau ca urmare a alegerii formei, care fac excesiv de dificilă exercitarea dreptului de retragere. O asemenea declarație de retragere necorespunzătoare nu poate declanșa curgerea termenului.

61.

Cu toate acestea, termenul începe să curgă atunci când întreprinderea de asigurări indică cu precizie în informare că exercitarea dreptului de retragere trebuie să fie efectuată în formă scrisă, deși în temeiul dreptului național retragerea este posibilă fără respectarea unei forme determinate ( 37 ).

62.

Prin urmare, propunem Curții să răspundă la prima întrebare adresată în cauza C‑479/18 după cum urmează:

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619/CEE (A doua directivă privind asigurarea de viață), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96/CEE (A treia directivă privind asigurarea de viață), coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96/CEE, articolul 35 alineatul (1) coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2002/83/CE și articolul 185 alineatul (1) coroborat cu articolul 186 alineatul (1) din Directiva 2009/138/CE trebuie să fie interpretate în sensul că – în absența unor dispoziții naționale cu privire la efectele unei informări necorespunzătoare referitoare la dreptul de retragere înainte de încheierea contractului – termenul de exercitare a dreptului de retragere începe să curgă atunci când întreprinderea de asigurări precizează în informare că exercitarea dreptului de retragere trebuie să se efectueze în formă scrisă, chiar dacă în temeiul dreptului național retragerea este posibilă fără respectarea unei forme determinate.

63.

Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, care, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, este relevantă numai pentru cauza A, instanța de trimitere urmărește să afle dacă termenul de retragere începe să curgă încă de la data la care titularul asigurării ia cunoștință de dreptul său de retragere în pofida unei lipse de informare sau a unei informări necorespunzătoare. Această întrebare este adresată doar pentru cazul în care, în această situație, termenul oricum nu ar începe să curgă („în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare”). Dat fiind că în acest caz se pornește de la premisa că termenul începe să curgă ( 38 ), întrebarea privind momentul de la care începe să curgă termenul în cazul în care se ia cunoștință de dreptul de retragere în vreun alt mod trebuie examinată doar cu titlu subsidiar.

64.

Potrivit modului de redactare a Directivelor privind activitatea de asigurare, obligația de informare privind dreptul de retragere aparține doar asigurătorului, iar obiectul informării nu îl constituie doar dreptul de retragere, ci și modalitățile de exercitare a acestuia ( 39 ). Tocmai întrucât informarea ar trebui să facă posibilă exercitarea efectivă a dreptului de retragere, simplul fapt de a lua cunoștință în alt mod de dreptul de retragere nu poate fi suficient pentru a face ca termenul de retragere să înceapă să curgă ( 40 ).

65.

Mai mult, atunci când asigurătorul nu l‑a informat în mod corespunzător pe titularul poliței cu privire la dreptul său de retragere, incertitudinea în ceea ce privește momentul la care acesta a luat cunoștință despre dreptul său de retragere și în ceea ce privește administrarea probei în această privință se opune luării în considerare a acestei cunoașteri. Prin urmare, pentru ca termenul să înceapă să curgă, nu este suficient ca titularul asigurării să fi luat cunoștință în alt mod despre dreptul său de retragere.

66.

În plus, instanța de trimitere și Comisia arată în mod întemeiat că asigurătorii nu ar fi incitați să respecte obligația de informare care le revine în temeiul dreptului Uniunii în cazul în care, pentru ca termenul să înceapă să curgă, ar fi suficient ca titularul poliței să fi avut cunoștință despre dreptul de retragere – și mai ales despre modalitățile de exercitare a acestui drept –, în pofida lipsei unei informări corespunzătoare ( 41 ).

67.

În consecință, propunem Curții, cu titlu subsidiar, să răspundă la a doua întrebare adresată în cauza C‑479/18 după cum urmează: articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619/CEE (A doua directivă privind asigurarea de viață), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96/CEE (A treia directivă privind asigurarea de viață), coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96/CEE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale potrivit căreia, în cazul în care înainte de încheierea contractului nu a fost efectuată o informare sau a fost efectuată o informare necorespunzătoare cu privire la dreptul de retragere, termenul de exercitare a dreptului de retragere începe să curgă din momentul în care titularul poliței a luat cunoștință – indiferent în ce mod – despre dreptul său de retragere.

68.

Prin intermediul acestor întrebări preliminare, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directivele privind activitatea de asigurare impun ca titularul poliței să își poată exercita dreptul de retragere și după denunțarea contractului, urmată de plata valorii de răscumpărare a acestuia.

69.

În toate cauzele principale al căror obiect este un contract deja reziliat, asigurătorii contestă posibilitatea retragerii pentru motivul că un contract deja reziliat nu mai poate genera obligații pentru viitor, așadar retragerea dintr‑un asemenea contract ar fi imposibilă. În opinia acestora, în caz contrar, ar fi lipsită de obiect eliberarea – prevăzută la articolul 15 alineatul (1) al doilea paragraf din A doua directivă privind asigurarea de viață – în viitor a titularului poliței de asigurare de orice obligații care decurg din contract.

70.

Guvernul austriac subscrie la acest argument și, în plus, se referă la Hotărârea Curții în cauza Hamilton, potrivit căreia expresia „[c]onsumatorul are dreptul de a renunța la efectele angajamentului său”, prevăzută la articolul 5 din Directiva 85/577 ( 42 ), presupune în mod logic faptul că obligația respectivă există încă de la momentul exercitării dreptului de retractare ( 43 ).

71.

Această argumentație poate părea convingătoare la prima vedere. În mod normal, în cazul unui contract deja reziliat, nu mai este posibilă exercitarea unor drepturi de dispoziție, cum ar fi dreptul de retragere. Diversele efecte juridice pe care dreptul național le leagă de reziliere și de retragere ( 44 ) interzic însă limitarea la o astfel de abordare formală, de suprafață. Dimpotrivă, există o serie de motive în favoarea faptului că, în cazul lipsei informării sau al unei informări necorespunzătoare privind retragerea, dreptul de retragere este de asemenea menținut în cazul rezilierii. Într‑un astfel de caz, titularul poliței de asigurare are dreptul să primească diferența dintre suma datorată în urma retragerii, în conformitate cu reglementarea națională a efectelor juridice ca urmare a desființării contractului, și valoarea de răscumpărare a contractului care a fost deja plătită.

72.

Astfel, pe de o parte, Hotărârea Endress poate fi interpretată în sensul că, în cazul unei lipse de informare, retragerea trebuie să fie de asemenea permisă după reziliere. Dispozitivul se referă doar la faptul că, în cazul lipsei informării, termenul nu începe să curgă. Cu toate acestea, domnul Endress reziliase contractul și i se plătise valoarea de răscumpărare a contractului ( 45 ). Dacă din acest motiv retragerea nu mai putea fi avută în vedere, de la bun început, Curtea ar fi trebuit să respingă, pur și simplu, întrebarea preliminară ca ipotetică.

73.

Nu este necesar să se precizeze aici consecințele care trebuie deduse din Hotărârea Hamilton ( 46 ), care privește Directiva 85/577. Astfel, această hotărâre abordează chestiunea compatibilității cu directiva menționată a unei dispoziții naționale care prevede o asemenea stingere a dreptului de retragere în termen de o lună după executarea integrală de către părțile la contract a obligațiilor care rezultă din acesta. Or, prezenta cauză, ca și Hotărârea Endress, nu privește o astfel de dispoziție, dat fiind că legiuitorul național nu a adoptat asemenea dispoziții în ceea ce privește contractele de asigurare de viață. Dimpotrivă, se pare că în dreptul austriac nu există nicio dispoziție cu privire la menținerea în timp a dreptului de retragere, după cum reiese în mod clar din însuși modul de redactare a celei de a treia întrebări adresate în cauza C‑479/18 ( 47 ).

74.

În plus, Directivele privind activitatea de asigurare garantează titularului poliței de asigurare că își poate exercita în mod efectiv dreptul de retragere, astfel cum este acesta definit în sistemul juridic național. Aceasta include de asemenea libertatea de a alege între retragere și reziliere. Această libertate de alegere nu poate fi însă exercitată de titularul unei polițe de asigurare care nu are cunoștință despre dreptul său de retragere și despre modalitățile exacte de exercitare a acestuia.

75.

Titularul poliței de asigurare nu poate să își piardă dreptul de retragere nici în mod accidental, ca urmare a rezilierii. În acest caz, un titular de poliță de asigurare, care a utilizat probabil singura posibilitate de care dispunea pentru a se delimita de un contract nedorit, s‑ar afla într‑o situație mai dezavantajoasă decât un titular de poliță de asigurare care a rămas inactiv. Acest lucru ar fi contrar mai ales obiectivului urmărit prin dreptul de retragere prevăzut de dreptul Uniunii, acela de a oferi titularului unei polițe de asigurare o posibilitate simplă de a se delimita de un contract care nu corespunde așteptărilor, nevoilor sau resurselor sale financiare ( 48 ).

76.

Într‑un asemenea caz, titularul poliței de asigurare nu a decăzut din dreptul său de retragere. Există decădere dintr‑un drept atunci când acesta nu a fost invocat o perioadă mai lungă și, în plus, intervin circumstanțe speciale care fac ca invocarea sa cu întârziere să fie contrară principiului bunei‑credințe, deoarece nu mai era preconizată. În speță lipsește în orice caz încrederea legitimă a asigurătorului. Astfel, acesta a creat el însuși situația prin neinformarea corespunzătoare a titularului poliței de asigurare cu privire la dreptul său de retragere ( 49 ).

77.

În plus, valoarea de răscumpărare ( 50 ) a unui contract de asigurare care trebuie rambursată în cazul rezilierii este, și în ceea ce privește contractele vechi, cu mult sub valoarea totală a primelor de asigurare plătite. Or, stingerea dreptului de retragere după rezilierea contractului și rambursarea ulterioară a valorii sale de răscumpărare ar împiedica tocmai aplicarea unei reglementări naționale referitoare la efectele juridice ale retragerii în privința restituirii primelor deja plătite și ar determina o aliniere a efectelor juridice ale retragerii cu cele ale rezilierii ( 51 ). Astfel, dreptul de retragere garantat de legislația Uniunii ar deveni inoperant.

78.

Pentru toate aceste motive, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare adresată în cauzele C‑355/18 și C‑356/18 și la a treia întrebare adresată în cauza C‑479/18 după cum urmează: articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619/CEE (A doua directivă privind asigurarea de viață), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96/CEE (A treia directivă privind asigurarea de viață), coroborat cu articolul 31 din Directiva 92/96/CEE și articolul 35 alineatul (1) coroborat cu articolul 36 alineatul (1) din Directiva 2002/83/CE trebuie interpretate în sensul că titularul poliței de asigurare poate să își exercite dreptul de retragere ca urmare a lipsei de informare sau a unei informări necorespunzătoare chiar și după ce i s‑a plătit deja valoarea de răscumpărare ca urmare a rezilierii contractului, în cazul în care dreptul național nu reglementează consecințele juridice ale lipsei de informare sau ale unei informări necorespunzătoare în privința dreptului de retragere.

79.

A patra și a cincea întrebare preliminară adresate în cauza C‑479/18 urmăresc să se stabilească în ce măsură pot fi limitate drepturile deținătorului poliței de asigurare în exercitarea dreptului de retragere ca urmare a lipsei de informare sau a unei informări necorespunzătoare.

80.

Directivele privind activitatea de asigurare definesc efectele retragerii numai în cazul unei informări corespunzătoare a deținătorului de poliță. Articolul 15 alineatul (1) al doilea paragraf din A doua directivă privind asigurarea de viață – și dispozițiile cu același conținut care l‑au înlocuit ( 52 ) – se limitează să precizeze că titularul unei polițe de asigurare, prin declarația sa de retragere, ar trebui să fie eliberat de „toate obligațiile viitoare care rezultă din contract”, în timp ce al treilea paragraf se referă la statutul contractual în ceea ce privește „celelalte efecte juridice ale retragerii și [ale] condițiilor prealabile necesare”.

81.

Nici modul de redactare, nici geneza Directivelor privind activitatea de asigurare nu conțin indicii care să sugereze că trimiterea la legea aplicabilă contractelor pentru a reglementa efectele juridice civile ale unei retrageri survenite imediat după încheierea contractului ar trebui să se aplice de asemenea în cazul unei retrageri cu întârziere survenite ca urmare a lipsei de informare sau a unei informări necorespunzătoare ( 53 ).

82.

Rezultă că legislația națională în discuție privind reglementarea efector juridice civile ale retragerii trebuie examinată exclusiv în ceea ce privește măsura în care acestea garantează efectul util al directivelor, având în vedere obiectivul urmărit de acestea.

83.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă dreptul Uniunii se opune unei dispoziții naționale potrivit căreia, în cazul în care deținătorul poliței de asigurare își exercită dreptul de retragere, trebuie să i se ramburseze acestuia valoarea de răscumpărare.

84.

S‑a arătat anterior că, în cazul lipsei de informare sau al unei informări necorespunzătoare, dreptul de retragere al deținătorului poliței trebuie să fie menținut și ulterior rezilierii contractului și a achitării valorii de răscumpărare a contractului ( 54 ). Motivul îl constituie, în cele din urmă, efectele juridice diferite ale rezilierii și retragerii, indiferent de felul în care acestea sunt reglementate în sistemele juridice naționale. Nu este neobișnuit ca rezilierile să aibă, în principiu, un efect ex nunc sau un efect pro futuro, în timp ce retragerile determină un raport obligațional de restituire ex tunc. Desigur, directivele prevăd că, în cazul retragerii survenite după o informare corespunzătoare, deținătorul poliței de asigurare trebuie să fie eliberat de „toate obligațiile viitoare care rezultă din contract” ( 55 ). Reglementarea celorlalte efecte juridice ale retragerii – și deci efectele acesteia asupra prestațiilor deja executate – este lăsată de Directivele privind activitatea de asigurare în sarcina legiuitorului național, cu condiția de a respecta principiul efectivității.

85.

Astfel, dreptul de retragere garantat de dreptul Uniunii nu poate fi neutralizat prin faptul că legiuitorul național instituie o reglementare specifică a efectelor juridice ale retragerilor tardive ca urmare a lipsei de informare sau a unei informări necorespunzătoare, care să coincidă cu efectele juridice ale rezilierii în conformitate cu dreptul național ( 56 ). Astfel, acesta nu ar mai fi, în ultimă instanță, un drept de retragere efectiv, ci un drept de reziliere extraordinar.

86.

În măsura în care o astfel de reglementare a efectelor juridice limitează drepturile asiguratului în comparație cu sumele datorate în temeiul normelor privind îmbogățirea fără justă cauză, aceasta nu trebuie să ajungă până la a lipsi exercitarea dreptului de retragere de interes practic ca urmare a consecințelor financiare preconizate.

87.

La această situație s‑ar putea ajunge în cazul retragerilor tardive, atunci când efectele juridice ale retragerii ar fi aliniate cu cele ale rezilierii. Astfel, cu cât a trecut mai mult timp de la încheierea contractului, cu atât mai mare va fi suma contribuțiilor deja prestate, din care, ca urmare a acestei alinieri, o parte semnificativă ( 57 ) va fi pierdută în mod iremediabil pentru deținătorul poliței. Acest lucru este contrar obiectivului urmărit de Directivele privind activitatea de asigurare, acela de a asigura deținătorului poliței exercitarea efectivă a dreptului său de retragere.

88.

O astfel de limitare generală a drepturilor titularului poliței nu se poate justifica nici prin faptul că aceasta ar asigura egalitatea de tratament a tuturor titularilor de polițe de asigurare. Titularii de polițe care declară retragerea cu întârziere invocând lipsa informării sau o informare necorespunzătoare nu se află într‑o situație comparabilă cu titularii de polițe care, după o informare corespunzătoare, nu și‑au exercitat dreptul de retragere, iar la o dată ulterioară solicită o reziliere anticipată ( 58 ).

89.

În cele din urmă, este posibil ca instanța națională să țină seama, de la caz la caz, de un risc de abuz care nu poate fi negat (de pildă în cazul contractelor de asigurare de viață legate de fonduri de investiții) ( 59 ).

90.

Acest aspect a fost luat în considerare, de exemplu, de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) în hotărârea sa din 7 februarie 2019 ( 60 ) privind exercitarea cu întârziere a dreptului de retragere ca urmare a unei pretinse informări necorespunzătoare cu privire la retragere. Aceasta a constatat că instanța de grad inferior nu ar fi trebuit să excludă exercitarea abuzivă a dreptului de retragere fără să acorde suficientă atenție momentului retragerii din perspectiva situației specifice a deținătorului poliței de asigurare, a educației acestuia și a scopului concret urmărit prin exercitarea dreptului său de retragere.

91.

Având în vedere considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la cea de a patra întrebare adresată în cauza C‑479/18 după cum urmează: articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619/CEE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96/CEE, articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83/CE și articolul 186 alineatul (1) din Directiva 2009/138/CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale potrivit căreia, în cazul în care titularul poliței de asigurare își exercită dreptul de retragere, trebuie să i se ramburseze valoarea de răscumpărare (valoarea actuală a asigurării calculată pe baza regulilor actuariale recunoscute).

92.

Prin intermediul acestei întrebări, pentru cazul în care un contract de asigurare de viață trebuie să fie reziliat după exercitarea cu întârziere a dreptului de retragere, în conformitate cu principiile normelor de drept privind îmbogățirea fără justă cauză, instanța de trimitere ar dori să afle dacă dreptul Uniunii se opune reducerii creanțelor din dobândă la ultimii trei ani anteriori introducerii cererii în temeiul termenului de prescripție general.

93.

La originea acestei întrebări se află o dispoziție din Codul civil austriac (articolul 1480) potrivit căreia „creanțele privind prestații anuale restante, în special dobânzi, pensii, contribuții de întreținere, prestații pentru ascendenți, amortizarea capitalului aferent ratelor anuale convenite […], se sting la expirarea unui termen de trei ani; dreptul ca atare se prescrie prin neutilizare în termen de treizeci de ani”.

94.

Drepturile nu se pot însă prescrie înainte de nașterea acestora și nici înainte ca titularul lor să fi avut cunoștință despre ele. Prin urmare, termenul de prescripție nu poate curge decât de la data exercitării dreptului de retragere.

95.

În special, dreptul de retragere garantat de legislația Uniunii nu poate fi exercitat în mod efectiv în cazul în care drepturile care decurg din acesta dispar înainte chiar ca titularul poliței să fi fost informat cu privire la dreptul său.

96.

Prin urmare, la a cincea întrebare preliminară adresată în cauza C‑479/18 trebuie să se răspundă după cum urmează: articolul 15 alineatul (1) din Directiva 90/619/CEE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/96/CEE, sau articolul 35 alineatul (1) din Directiva 2002/83/CE sau articolul 186 alineatul (1) din Directiva 2009/138/CE trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale potrivit căreia, în cazul exercitării dreptului de retragere ca urmare a lipsei informării sau a unei informări necorespunzătoare, dreptul la o dobândă forfetară pentru primele restituite poate fi limitat, ca urmare a prescripției, la perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii acțiunii.

97.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Landesgericht Salzburg (Tribunalul Regional din Salzburg, Austria) (cauzele C‑355/18, C‑356/18 și C‑357/18), precum și la întrebările preliminare formulate de Bezirksgericht für Handelssachen Wien (Tribunalul Regional pentru Litigii Comerciale din Viena, Austria) (cauza C‑479/18) după cum urmează: