1. 

În prezenta cauză, Curtea este chemată să interpreteze noțiunea de „consumator” în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”) ( 2 ) în contextul tranzacțiilor efectuate pe piața valutară internațională (denumită în continuare „piața FOREX”).

2. 

Prin derogare de la articolul 4 alineatul (1) și de la articolul 7 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles Ia ( 3 ), articolul 18 alineatul (1) din acest regulament prevede că un consumator, în sensul articolului 17 alineatul (1) din acesta, poate introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract nu numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliul, ci și înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul. Articolele 17, 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia, care alcătuiesc secțiunea 4 din capitolul II din acesta, intitulată „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, urmăresc să garanteze o protecție adecvată consumatorului în calitate de parte la contract considerată defavorizată din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic decât cocontractantul său profesionist ( 4 ).

3. 

Întrebarea adresată Curții este aceea dacă o persoană fizică care efectuează tranzacții pe piața FOREX trebuie considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia sau dacă, ca urmare a cunoștințelor și a experienței necesare pentru a efectua aceste tranzacții, a naturii complexe și atipice a contractului în litigiu și a riscurilor apărute, această persoană nu poate fi considerată consumator, astfel încât aceasta nu intră în domeniul de aplicare al secțiunii privind protecția menționate mai sus.

4.

Articolul 17 din Regulamentul Bruxelles Ia prevede:

„(1)   În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competența se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 6 și articolului 7 punctul 5, în cazul în care:

[…]

(3)   Prezenta secțiune nu se aplică în cazul contractelor de transport altele decât cele care, pentru un preț forfetar, oferă o combinație între călătorie și cazare.”

5.

Articolul 6 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 (denumit în continuare „Regulamentul Roma I”) ( 5 ), intitulat „Contractele încheiate cu consumatorii”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere articolelor 5 și 7, contractul încheiat de o persoană fizică într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională («consumatorul») cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale («profesionistul»), este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, cu condiția ca profesionistul:

și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul (1), în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu alineatul (1).

[…]

(4)   Alineatele (1) și (2) nu se aplică următoarelor contracte:

[…]

[…]”

6.

Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/39/CE ( 6 ) prevede:

„(1) În sensul prezentei directive, prin următorii termeni se înțelege:

[…]

[…]”

7.

La 2 octombrie 2014, doamna Petruchová, cu domiciliul în Ostrava (Republica Cehă) și FIBO Group Holdings Ltd (denumită în continuare „FIBO”), o societate de brokeraj cu sediul în Limassol (Republica Cipru) au încheiat un contract intitulat „Condițiile contractuale” (denumit în continuare „acordul‑cadru”). Scopul acordului‑cadru era acela de a permite doamnei Petruchová să efectueze tranzacții pe piața FOREX prin transmiterea de dispoziții de cumpărare și de vânzare a monedei de bază, pe care FIBO urma să le efectueze prin intermediul platformei sale comerciale online. În acest scop, acordul‑cadru prevedea încheierea așa‑numitelor contracte individuale pentru diferență între doamna Petruchová și FIBO.

8.

Un contract pentru diferență (denumit în continuare „CFD”) reprezintă un instrument financiar al cărui scop este de a cumpăra, iar apoi de a vinde o monedă de bază [în prezenta cauză, dolari americani (USD)] și de a realiza profit din diferența existentă între cursurile de schimb aplicabile, respectiv între cursul aplicabil cumpărării și vânzării monedei de bază în raport cu moneda fixată [care, în prezenta cauză, reprezintă yeni japonezi (JPY)]. Deși este posibilă efectuarea de tranzacții pe piața FOREX cu propriile fonduri, doamna Petruchová a profitat de posibilitatea de a efectua tranzacții în așa‑numitele „loturi”, valoarea unui lot fiind de 100000 USD, utilizând așa‑numitul „efect de levier”. Acest lucru i‑a permis să efectueze tranzacții cu un volum mai mare decât fondurile de care dispunea ( 7 ). La momentul cumpărării monedei de bază (USD) în schimbul monedei stabilite (JPY) la cursul curent de cumpărare, cu alte cuvinte atunci când „a deschis poziția”, doamna Petruchová a obținut un împrumut din partea FIBO în valoare egală cu valoarea necesară pentru a efectua cumpărarea. Atunci când „a închis poziția”, cu alte cuvinte atunci când a efectuat operațiunea inversă prin vânzarea volumului de monedă de bază cumpărată (USD) în schimbul monedei stabilite (JPY) la cursul curent de vânzare, doamna Petruchová a rambursat împrumutul către FIBO.

9.

Articolul 30 din acordul‑cadru prevedea că instanțele cipriote urmau să aibă competență internațională în cazul oricărui litigiu apărut între părți.

10.

La 3 octombrie 2014, doamna Petruchová a încheiat un CFD cu FIBO (denumit în continuare „CFD în litigiu”). La ora 15:30:00, aceasta a transmis o dispoziție de cumpărare a 35 de loturi la un curs de schimb de 109,0000 USD/JPY. Sistemul de tranzacționare a informat‑o imediat că cursul de schimb actualizat era de 109,0500 USD/JPY. Doamna Petruchová a acceptat acest curs și a confirmat dispoziția de cumpărare.

11.

În sistemul de tranzacționare al FIBO s‑au acumulat însă lungi liste de dispoziții, ca urmare a unei creșteri a cursului monedei USD față de monedele stabilite, în urma publicării unor informații în legătură cu o tendință pozitivă a indicatorilor de ocupare a forței de muncă pentru sectorul neagricol din Statele Unite ale Americii. Prin urmare, suma solicitată în valoare de 3500000 USD a fost cumpărată la ora 15:30:16, nu la ora 15:30:00, cursul de cumpărare de la acel moment fiind de 109,4000 USD/JPY, astfel încât prețul de cumpărare a fost de 382900000 JPY.

12.

În aceeași zi, la ora 15:48:11, doamna Petruchová a închis poziția, prin transmiterea către FIBO a unei dispoziții de vânzare a sumei cumpărate în valoare de 3500000 USD. Cursul de vânzare a fost de 109,5600 USD/JPY, astfel încât prețul de vânzare a fost de 383460000 JPY. Doamna Petruchová a rambursat împrumutul pe care FIBO i l‑a acordat în valoare de 382900000 JPY. Prin urmare, aceasta a obținut din această tranzacție un profit brut care se ridica la valoarea de 560000 JPY, evaluată la 4081,33 USD.

13.

Dacă dispoziția doamnei Petruchová de a cumpăra moneda de bază ar fi fost executată la timp, nu cu o întârziere de 16 secunde, aceasta ar fi obținut un profit în valoare de 1785000 JPY, estimat la 13009,23 USD, și astfel profitul său ar fi fost de trei ori mai mare.

14.

Prin urmare, la 12 octombrie 2015, doamna Petruchová a introdus o acțiune în fața Krajský soud v Ostravě (Curtea Regională, Ostrava, Republica Cehă) întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a FIBO.

15.

Krajský soud v Ostravě (Curtea Regională, Ostrava) a suspendat procedura pentru motiv că această instanță nu avea competență internațională. În opinia Krajský soud v Ostravě (Curtea Regională, Ostrava), doamna Petruchová nu putea fi considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, deoarece nu a încheiat CFD în litigiu pentru a‑și satisface necesitățile personale, avea cunoștințele și experiența necesare pentru a încheia CFD‑uri și a fost avertizată că CFD‑urile nu erau instrumentul adecvat pentru „clienții de retail” în sensul Directivei 2004/39. În orice caz, în opinia Krajský soud v Ostravě (Curtea Regională, Ostrava), articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia ar trebui să fie interpretat în același mod ca articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I, iar instrumentele financiare ar fi excluse din domeniul de aplicare al celei din urmă dispoziții. Prin urmare, clauza atributivă de competență prevăzută în acordul‑cadru era valabilă, astfel încât instanțele din Cipru, iar nu cele din Republica Cehă, erau cele care aveau competența de a soluționa cauza.

16.

Hotărârea pronunțată de Krajský soud v Ostravě (Curtea Regională, Ostrava) a fost confirmată în apel de Vrchní soud v Olomouci (Curtea Superioară, Olomouc, Republica Cehă).

17.

Doamna Petruchová a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Nejvyšší soud (Curtea Supremă, Republica Cehă).

18.

Nejvyšší soud (Curtea Supremă) consideră că instanțele cehe de rang inferior au săvârșit o eroare atunci când au interpretat noțiunea de consumator în sensul Regulamentului Bruxelles Ia. Potrivit Nejvyšší soud (Curtea Supremă), în primul rând, un client de retail în sensul Directivei 2004/39 nu este în mod necesar un consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. În al doilea rând, în opinia Nejvyšší soud (Curtea Supremă), cea din urmă dispoziție nu trebuie să fie interpretată în același mod ca articolul 6 din Regulamentul Roma I, întrucât prima dispoziție nu exclude în mod expres instrumentele financiare. În al treilea rând, după cum arată Nejvyšší soud (Curtea Supremă), potrivit jurisprudenței, pentru a stabili dacă o persoană trebuie să fie considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, este irelevant dacă respectiva persoană deține cunoștințele și experiența specifice, dacă contractul în cauză este complex sau atipic, dacă există riscuri pe care le implică încheierea respectivului contract, precum și dacă persoana a fost avertizată de existența unor astfel de riscuri.

19.

Prin urmare, Nejvyšší soud (Curtea Supremă) a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 17 alineatul (1) din [Regulamentul Bruxelles Ia] trebuie interpretat în sensul că o persoană precum reclamanta din litigiul principal, care efectuează tranzacții [pe piața FOREX], pe baza propriilor dispoziții, dar prin intermediul unui terț care are calitatea de profesionist în activitatea respectivă, trebuie considerată consumator în temeiul prevederii respective?”

20.

Doamna Petruchová, Republica Cehă, Republica Polonă și Comisia Europeană au depus observații scrise.

21.

Doamna Petruchová, FIBO, Republica Cehă și Comisia au prezentat observații orale în ședința din 31 ianuarie 2019.

22.

Instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă persoana care încheie un acord cu o societate de brokeraj, prin care aceasta din urmă efectuează tranzacții individuale pe piața FOREX în executarea dispozițiilor de cumpărare și de vânzare ale celei dintâi, trebuie să fie considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia.

23.

Vom face o observație preliminară referitoare la forța juridică a clauzei în materie de competență cuprinse în acordul‑cadru. Apoi, vom analiza, în primul rând, unicul criteriu prevăzut la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia de clasificare drept consumator, și anume scopul contractului. În al doilea rând, vom examina dacă pot fi aplicate și alte criterii pentru a stabili dacă o persoană trebuie să fie considerată consumator în sensul acestei dispoziții. În al treilea rând, vom aborda chestiunea dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie să fie interpretat în conformitate cu articolul 6 din Regulamentul Roma I, care nu se aplică instrumentelor financiare. În al patrulea rând, vom examina dacă, în scopul de a stabili dacă o persoană trebuie să fie considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, trebuie să se țină seama de faptul că aceasta reprezintă „client de retail” în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 12 din Directiva 2004/39.

24.

Am dori să subliniem de la bun început că, după cum precizează instanța de trimitere, în cazul în care doamna Petruchová ar fi considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, ar însemna că articolul 30 din acordul‑cadru nu are valoare juridică.

25.

Astfel, prin conferirea competenței exclusive instanțelor din Cipru, această clauză o privează pe doamna Petruchová de dreptul prevăzut la articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia de a introduce o acțiune înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul, și anume Republica Cehă.

26.

Potrivit articolului 19 din Regulamentul Bruxelles Ia, „[d]e la dispozițiile [secțiunii 4 din capitolul II din acest regulament] nu se poate deroga decât prin convenții”: (1) „ulterioare nașterii litigiului”, (2) „care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni” sau (3) „încheiate între consumator și cealaltă parte la contract, ambii având […] domiciliul sau reședința obișnuită în același stat membru, convenții care atribuie competență instanțelor din statul membru respectiv”.

27.

În prezenta cauză, după cum arată instanța de trimitere, clauza 30 din acordul‑cadru nu se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 19 alineatele (1), (2) și (3) din Regulamentul Bruxelles Ia.

28.

În primul rând, această clauză nu intră în domeniul de aplicare al articolului 19 punctul 1 din regulamentul menționat, întrucât acordul‑cadru a fost încheiat la 2 octombrie 2014, și anume înainte ca doamna Petruchová să introducă o acțiune în fața Krajský soud v Ostravě (Curtea Regională din Ostrava), la 12 octombrie 2015.

29.

În al doilea rând, clauza 30 din acordul‑cadru nu se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 19 punctul 2 din Regulamentul Bruxelles Ia. Astfel, considerăm că această dispoziție trebuie înțeleasă ca însemnând faptul că acordul trebuie să desemneze o instanță competentă să soluționeze acțiunea introdusă de consumator în plus față de instanțele competente prevăzute la articolul 18 alineatul (1) din acest regulament. Orice altă interpretare a articolului 19 punctul 2 din Regulamentul Bruxelles Ia nu ar fi conformă cu modul său de redactare, care „permit[e]”, dar nu „impun[e]” consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute la articolul 18 alineatul (1) din acest regulament ( 8 ). În prezenta cauză, după cum s‑a menționat la punctul 25 de mai sus, clauza 30 din acordul‑cadru o privează pe doamna Petruchová de dreptul de a introduce o acțiune înaintea instanțelor dintr‑un stat membru menționat în această dispoziție.

30.

În al treilea rând, această clauză nu se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 19 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles Ia, întrucât doamna Petruchová și FIBO nu au domiciliul, respectiv sediul în același stat membru.

31.

Prin urmare, clauza 30 din acordul‑cadru este contrară articolului 19 din Regulamentul Bruxelles Ia. Rezultă că, potrivit articolului 25 alineatul (4) din acest regulament, această clauză nu are valoare juridică.

32.

Cu toate acestea, astfel cum s‑a precizat la punctul 24 de mai sus, acest lucru este valabil numai dacă articolul 19 din Regulamentul Bruxelles Ia este aplicabil, cu alte cuvinte numai dacă doamna Petruchová este considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din acest regulament. Prin urmare, instanța de trimitere solicită lămuriri privind calificarea reclamantei din litigiul principal drept consumator.

33.

Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia este aplicabil în ipoteza în care sunt îndeplinite trei condiții: în primul rând, o parte contractantă are calitatea de consumator care acționează într‑un cadru care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, în al doilea rând, contractul dintre un asemenea consumator și un profesionist a fost efectiv încheiat și, în al treilea rând, un asemenea contract face parte din una dintre categoriile vizate la alineatul (1) literele (a)-(c) ale articolului 17 din acest regulament. Toate aceste condiții trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca un consumator să poată introduce o acțiune în propria jurisdicție ( 9 ).

34.

Astfel cum s‑a menționat la punctul 22 de mai sus, întrebarea adresată Curții în prezenta cauză se referă la prima condiție.

35.

Observăm că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia nu definește noțiunea de consumator. Această dispoziție impune doar ca o persoană, „consumatorul”, să încheie un contract „într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional”. Nicio altă dispoziție din acest regulament nu furnizează detalii suplimentare în acest sens.

36.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, noțiunile utilizate în Regulamentul Bruxelles Ia, în special cele care figurează la articolul 17 alineatul (1) din acesta, trebuie interpretate în mod autonom, prin referire în principal la sistemul și la obiectivele regulamentului menționat, pentru a se asigura aplicarea sa uniformă în toate statele membre ( 10 ).

37.

Noțiunea de consumator, în sensul articolelor 17 și 18 din Regulamentul Bruxelles Ia, trebuie să fie interpretată în mod restrictiv, prin referire la poziția persoanei respective într‑un anumit contract, în raport cu natura și cu finalitatea acestuia, iar nu la situația subiectivă a persoanei menționate, una și aceeași persoană putând fi considerată consumator în cadrul anumitor operațiuni și operator economic în cadrul altor operațiuni. În consecință, numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de regulamentul menționat în materie de protecție a consumatorului, ca parte considerată defavorizată, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională ( 11 ).

38.

În prezenta cauză, în cadrul ședinței, reprezentantul reclamantei din litigiul principal a arătat că, la momentul încheierii acordului‑cadru și a CFD în litigiu, doamna Petruchová era studentă și că lucra de asemenea cu jumătate de normă. Aceasta susține că nu a încheiat CFD‑ul pentru un scop situat în domeniul său profesional (cu normă redusă). Niciuna dintre părți nu susține că aceasta a procedat în acest sens. Nici în cererea de decizie preliminară nu există nicio indicație în acest sens. Prin urmare, deși aceasta reprezintă o chestiune de fapt care intră în competența instanței de trimitere, suntem de părere că doamna Petruchová trebuie să fie considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia.

39.

Potrivit cererii de decizie preliminară, Krajský soud v Ostravě (Curtea Regională, Ostrava) a considerat însă că cunoștințele și experiența specifice necesare pentru a efectua tranzacții pe piața FOREX, valoarea sumelor investite și riscurile apărute împiedică calificarea drept consumator. Instanța de trimitere nu împărtășește acest punct de vedere ( 12 ). Vom trece acum la analiza acestui aspect.

40.

Întrebarea cu care este sesizată Curtea este aceea dacă unei persoane care efectuează tranzacții pe piața FOREX îi poate fi refuzată calitatea de consumator în considerarea cunoștințelor și a experienței necesare pentru a se angaja în astfel de tranzacții, a valorii tranzacției, a faptului că persoana își transmite în mod regulat dispozițiile, a riscurilor care pot interveni pe piața FOREX, precum și a volumului și a frecvenței tranzacțiilor efectuate.

41.

Doamna Petruchová susține că nu sunt necesare cunoștințe specifice pentru încheierea CFD‑urilor și că nu trebuie să se țină seama de valoarea fondurilor investite sau de volumul și de frecvența tranzacțiilor efectuate. FIBO susține că doamna Petruchová nu trebuie considerată consumator, dat fiind că încheierea CFD‑ului reprezintă o activitate comercială. Republica Cehă susține că, pentru a stabili dacă o persoană trebuie să fie considerată consumator, este irelevant dacă aceasta are cunoștințe în domeniul în cauză sau dacă transmite în mod regulat dispoziții. Republica Polonă subliniază că încheierea de CFD‑uri implică riscuri semnificative și că, pentru a califica o persoană drept consumator, nu trebuie să se țină seama de cunoștințele sale în domeniul financiar sau de faptul că aceasta urmărește să obțină profit și să își satisfacă alte necesități decât necesitățile sale zilnice. În opinia Comisiei, este irelevant dacă persoana deține cunoștințe în domeniul în cauză sau dacă transmite în mod regulat dispoziții, însă trebuie să se țină seama de volumul și de frecvența tranzacțiilor efectuate.

42.

În opinia noastră, răspunsul la întrebarea expusă la punctul 40 de mai sus trebuie să fie negativ. Vom prezenta mai jos motivele pentru care am ajuns la această concluzie.

43.

În primul rând, pentru motive de claritate, considerăm că unei persoane care încheie un CFD nu i se poate înlătura calitatea de consumator pentru simplul motiv că încheierea de CFD‑uri necesită cunoștințe și expertiză specifice. Acest lucru ar echivala cu excluderea CFD‑urilor din domeniul de aplicare al articolelor 17, 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia. Or, este indiscutabil faptul că instrumentele financiare, precum CFD‑urile, intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziții. Astfel, conform articolului 17 alineatul (3) din acest regulament, singurele contracte excluse din domeniul de aplicare al articolelor 17, 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia sunt anumite tipuri de contracte de transport. Rezultă că, în lipsa unor dispoziții contrare exprese, instrumentele financiare intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziții ( 13 ). În plus, în Hotărârea Kolassa, Curtea a constatat că dobânditorul unei obligațiuni la purtător putea fi considerat consumator în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I ( 14 ).

44.

În al doilea rând, în măsura în care se pune sub semnul întrebării aspectul dacă doamnei Petruchová ar trebui să i se refuze calitatea de consumator ca urmare a faptului că, astfel cum a afirmat reprezentantul său în ședință, aceasta a informat FIBO că avea trei ani de experiență în domeniul respectiv, am dori să subliniem că cunoștințele și experiența sunt irelevante pentru a stabili dacă o persoană este consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia.

45.

Astfel, pentru ca o persoană să fie considerată consumator în sensul acestei dispoziții, este suficient ca ea să încheie un contract într‑un scop care se află în afara domeniului său profesional. Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia nu prevede condiții suplimentare. Acesta nu impune prezentarea de dovezi în sensul că, într‑un anumit caz, persoana nu deține cunoștințe în domeniul respectiv, astfel încât aceasta are nevoie de protecția acordată consumatorilor prin articolele 17, 18 și 19 din acest regulament ( 15 ).

46.

Această constatare este conformă cu jurisprudența menționată la punctul 37 de mai sus, potrivit căreia, pentru a stabili dacă o persoană trebuie să fie considerată consumator, trebuie să se facă referire la natura și la finalitatea contractului, nu la situația subiectivă a persoanei menționate. Prin faptul de a ține seama de cunoștințele unei persoane într‑un anumit domeniu, s‑ar face referire la situația subiectivă a respectivei persoane parte la contract.

47.

Acest lucru este conform și cu Hotărârea Schrems, în care Curtea a statuat că noțiunea de consumator este „independentă de cunoștințele și de informațiile de care dispune în mod real persoana în cauză” ( 16 ). Prin urmare, experiența dobândită de domnul Schrems în domeniul rețelelor sociale digitale nu l‑ar putea priva pe acesta de calitatea de consumator în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I [devenit articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia] ( 17 ).

48.

În sfârșit, această constatare este conformă cu jurisprudența referitoare la noțiunea de consumator în sensul Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 18 ). Această noțiune este definită în termeni aproape identici la articolul 2 litera (b) din această directivă ( 19 ) și la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. Prin urmare, în Hotărârea Schrems, Curtea a făcut referire la Hotărârea Costea, care privea interpretarea articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 ( 20 ). În Hotărârea Costea, Curtea a constatat că noțiunea de consumator în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 are „un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real”, astfel încât un avocat care dispune de un nivel ridicat de competențe tehnice poate fi totuși considerat consumator ( 21 ).

49.

În opinia noastră, orice altă soluție ar aduce atingere obiectivului sistemului instituit prin articolele 17, 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia, care este acela de a asigura o protecție adecvată consumatorului. Potrivit jurisprudenței, consumatorul este protejat nu doar în calitate de parte „mai puțin experimentată din punct de vedere juridic decât cocontractantul său”, ci și ca parte „considerată a fi mai slabă din punct de vedere economic” decât respectivul cocontractant ( 22 ).

50.

În al treilea rând, nu se poate susține necesitatea de a exclude calificarea drept consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia pentru motivul că tranzacția efectuată în temeiul contractului depășește o anumită valoare. În cazul în care aceasta ar fi fost intenția legiuitorului Uniunii, această dispoziție ar prevedea un prag al valorii contractului.

51.

În absența unui prag valoric expres, constatarea că o persoană își pierde calitatea de consumator în considerarea volumului mare de fonduri investite pe piața FOREX sau a profitului semnificativ realizat nu ar fi conformă cu principiul securității juridice. În acest sens, în opinia noastră, potrivit considerentului (15) al Regulamentului Bruxelles Ia, normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate. Potrivit jurisprudenței, regulamentul în cauză urmărește un obiectiv de securitate juridică care constă în consolidarea protecției juridice a persoanelor stabilite în Uniunea Europeană, permițând atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție ( 23 ). În cazul în care articolele 17, 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia nu s‑ar aplica atunci când sunt investite fonduri semnificative, în lipsa unui prag expres, investitorul nu ar putea prevedea dacă va beneficia de protecția acestor dispoziții. În cazul în care articolele 17, 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia nu s‑ar aplica atunci când se realizează un profit mare, situația investitorului ar fi și mai incertă, având în vedere că, atunci când transmite o dispoziție pe piața FOREX, acesta nu știe dacă va obține profit și, în caz afirmativ, în ce cuantum ( 24 ).

52.

În plus, considerăm că o persoană nu trebuie să piardă calitatea de consumator dacă profitul realizat pe piața FOREX reprezintă cea mai mare parte a veniturilor sale. Acest lucru nu pare deloc conform cu principiul egalității de tratament, întrucât ar putea conduce la situația în care, dacă un investitor milionar și un investitor din clasa mijlocie ar transmite o dispoziție de aceeași valoare pe piața FOREX și dacă ar obține același profit, cel dintâi ar fi considerat consumator, în timp ce celui din urmă i‑ar fi refuzată această calitate.

53.

În al patrulea rând, este irelevant faptul că persoana își transmite în mod regulat dispozițiile pe piața FOREX. Este adevărat că, astfel cum arată instanța de trimitere în Hotărârea Kolassa ( 25 ), în care contractul supus examinării era încheiat pentru achiziția de obligațiuni la purtător, reclamantul nu a transmis dispoziții, așa cum a făcut doamna Petruchová ( 26 ). Cu toate acestea, articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia nu impune obligația ca consumatorul să acționeze în vreun anumit mod. Acest articol nu impune obligația ca consumatorul să rămână pasiv sau ca cealaltă parte să fie responsabilă de executarea contractului.

54.

În al cincilea rând, riscurile pe care le implică încheierea de CFD‑uri nu pot, în opinia noastră, să împiedice calificarea drept consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia.

55.

Din nou, această dispoziție nu impune obligația ca consumatorul să acționeze într‑un anumit mod. Aceasta nu impune consumatorului să acționeze cu diligență și prudență.

56.

În plus, riscurile sunt inerente la încheierea de CFD‑uri. Prin urmare, în cazul în care calificarea drept consumator ar fi refuzată în considerarea riscurilor asumate, CFD‑urile ar ieși în mod sistematic din domeniul de aplicare al articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, chiar dacă numai anumite tipuri de contracte de transport sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei dispoziții ( 27 ).

57.

În sfârșit, trebuie să subliniem că tocmai amploarea riscurilor care pot apărea este cea care, în lumina obiectivului prevăzut la articolele 17, 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia, și anume acela de a asigura o protecție adecvată a consumatorului, impune calificarea drept consumatori a persoanelor care încheie CFD‑uri. În acest sens, observăm că, astfel cum susține doamna Petruchová, în luna mai a anului 2018, Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe (denumită în continuare „ESMA”) a adoptat o decizie prin care restricționa temporar comercializarea, distribuția sau vânzarea de CFD‑uri clienților de retail ( 28 ). Motivul pentru care ESMA a adoptat această decizie este acela că atât autoritățile naționale competente, cât și ESMA însăși, și‑au exprimat preocuparea cu privire la extinderea rapidă, în ultimii ani, a distribuției de CFD‑uri pe o piață de retail de masă, în pofida faptului că aceste produse sunt complexe și nu sunt adecvate pentru marea majoritate a clienților de retail. Decizia 2018/796 a ESMA subliniază în special că „există o preocupare semnificativă în legătură cu protecția investitorilor”, că mulți clienți de retail nu sunt conștienți de riscurile implicate și că studiile efectuate de autoritățile naționale competente arată că majoritatea clienților de retail care investesc în CFD‑uri pierde bani din tranzacționare ( 29 ).

58.

În al șaselea rând, în ceea ce privește problema dacă, atunci când o persoană efectuează în mod regulat tranzacții financiare o perioadă lungă de timp și pentru sume semnificative de bani, această persoană ar trebui considerată ca efectuând respectivele tranzacții prin intermediul unei activități profesionale (secundare) ( 30 ). Aceste tranzacții ar ieși astfel din domeniul de aplicare al articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, întrucât ar fi fost încheiate într‑un scop care se situează în domeniul profesional (secundar) al respectivei persoane.

59.

În acest sens, observăm că, astfel cum a susținut Comisia în cadrul ședinței, jurisprudența națională poate susține în oarecare măsură acest raționament. De exemplu, în Hotărârea AMT Futures Ltd./Marzillier, Dr. Meier & Dr. Guntner Rechtsanwaltesgesellschaft mbH [2015] 2 WLR 187, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court), [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială)] a constatat că nu toți investitorii pot fi considerați consumatori în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I și că, pentru a stabili dacă acest lucru este valabil, trebuie să se țină seama de „situația fiecărei persoane, precum și de natura și de structura investiției”.

60.

Nu putem fi însă de acord cu acest raționament.

61.

Este adevărat că, deși scopul pentru care este încheiat contractul trebuie, în principiu, să fie apreciat la momentul încheierii respectivului contract ( 31 ), se poate ține totuși seama, în anumite împrejurări, de evoluția ulterioară ( 32 ). Cu toate acestea, după cum a sugerat avocatul general Bobek în Concluziile prezentate în cauza Schrems, ele ar trebui să fie rezervate unor situații excepționale ( 33 ). Nu poate exista o evaluare ex post a scopului contractului în fiecare caz în parte sau în fiecare caz în care un acord‑cadru (cum ar fi acordul‑cadru în discuție) prevede încheierea unor tranzacții individuale (cum ar fi CFD‑urile). Acest lucru ar fi incompatibil cu principiul securității juridice ( 34 ), întrucât calificarea drept consumator ar depinde de volumul tranzacțiilor efectuate în temeiul acordului‑cadru și, prin urmare, investitorul nu ar ști, la momentul încheierii acordului‑cadru, dacă va fi sau nu va fi considerat consumator. Acest lucru ar fi incompatibil și cu jurisprudența menționată la punctul 37 de mai sus, potrivit căreia nu trebuie să se țină seama de situația subiectivă a persoanei. În sfârșit, în măsura în care se ridică întrebarea dacă ar trebui să se țină seama de valoarea sumelor investite și de profitul obținut, acest lucru ar fi incompatibil cu lipsa prevederii oricărui prag valoric la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia ( 35 ).

62.

Trebuie să observăm că în jurisprudența națională acest punct de vedere își găsește un oarecare sprijin. În Hotărârea Standard Bank London Ltd./Dimitrios Apostolakis [2000] I. L.Pr. 766, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială)], a considerat că un inginer civil și un avocat care au investit în tranzacții în monedă străină ar trebui să fie considerați consumatori. Mai precis, a fost irelevant faptul că aceștia au încheiat 28 de contracte cu o expunere totală în valoare de 7 milioane USD. S‑a reținut că volumul nu a fost un factor determinant, întrucât s‑ar fi ridicat întrebări dificile cu privire la existența unui prag și la aplicarea retroactivă a acestuia ( 36 ).

63.

Concluzionăm că, pentru a stabili dacă o persoană care efectuează tranzacții pe piața FOREX trebuie considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, nu trebuie să se țină seama de cunoștințele pe care le deține acea persoană, de valoarea contractului, de faptul că persoana își transmite în mod regulat propriile dispoziții, de riscurile care pot apărea sau de volumul și de frecvența tranzacțiilor.

64.

Vom aborda acum celelalte două probleme ridicate de instanța de trimitere, și anume aspectul dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie să fie interpretat într‑o modalitate care să fie compatibilă cu articolul 6 din Regulamentul Roma I și aspectul dacă trebuie să se țină seama de faptul că persoana este un client de retail în sensul Directivei 2004/39.

65.

Instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat într‑o modalitate care să fie compatibilă cu articolul 6 din Regulamentul Roma I. În caz afirmativ, persoana care încheie un CFD nu trebuie considerată consumator în sensul primei dispoziții, având în vedere că instrumentele financiare, precum CFD‑urile, sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii prevăzute la articolul 6 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Roma I.

66.

Potrivit cererii de decizie preliminară, Krajský soud v Ostravě (Curtea Regională, Ostrava) a considerat că articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie să fie interpretat în conformitate cu articolul 6 din Regulamentul Roma I. Instanța de trimitere susține punctul de vedere contrar.

67.

Doamna Petruchová susține că articolele 17, 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia se aplică instrumentelor financiare. Aceasta susține că, în caz contrar, articolul 17 din acest regulament ar prevedea o excludere expresă, așa cum prevede articolul 6 alineatul (4) litera (d) din Regulamentul Roma I. Comisia este de aceeași părere.

68.

Definiția noțiunii de consumator prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I este aproape identică cu definiția acestei noțiuni prevăzută la articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. Astfel, cea dintâi dispoziție prevede că această noțiune se aplică contractelor „încheiat[e] de o persoană fizică într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională («consumatorul») cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale («profesionistul»)”.

69.

Aceste moduri de redactare aproape identice sugerează că, pentru a interpreta articolul 17 din Regulamentul Bruxelles Ia, trebuie să se țină seama de articolul 6 din Regulamentul Roma I ( 37 ). Astfel, considerentul (7) al Regulamentului Roma I prevede în mod clar că domeniul de aplicare material al acestui regulament ar trebui să fie concordant cu Regulamentul Bruxelles I (devenit Regulamentul Bruxelles Ia). Prin urmare, deși dispozițiile Regulamentului Bruxelles Ia trebuie interpretate în lumina obiectivelor acestui din urmă regulament și a sistemului pe care îl instituie, este necesar să se țină seama de obiectivul coerenței atunci când se aplică Regulamentul Bruxelles Ia și Regulamentul Roma I.

70.

În ceea ce privește normele aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii prevăzute la articolul 6 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Roma I, observăm că, în temeiul alineatului (4) litera (d) din această dispoziție, ele nu se aplică „drepturilor și obligațiilor care constituie un instrument financiar” ( 38 ). Potrivit considerentului (30) al Regulamentului Roma I, instrumentele financiare în sensul acestui regulament reprezintă instrumentele menționate la articolul 4 din Directiva 2004/39/CE. Potrivit articolului 4 alineatul 1 punctul 17 din Directiva 2004/39, devenit articolul 4 alineatul (1) punctul 15 din Directiva 2014/65/UE ( 39 ), instrumentele financiare înseamnă instrumentele menționate în secțiunea C din anexa I la Directiva 2004/39. Punctul 9 din secțiunea C din anexa I la Directiva 2004/39 se referă la CFD‑uri ( 40 ).

71.

Prin urmare, normele aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii prevăzute la articolul 6 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Roma I nu se aplică CFD‑urilor ( 41 ).

72.

Nu rezultă însă că normele aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii prevăzute la articolele 18 și 19 din Regulamentul Bruxelles Ia nu se aplică instrumentelor financiare, precum CFD‑urile.

73.

Astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea Kainz, obiectivul coerenței între instrumentele de drept internațional privat existente în ordinea juridică a Uniunii nu poate să conducă la o interpretare a dispozițiilor Regulamentului Bruxelles Ia care să nu țină seama de sistemul și de obiectivele acestuia ( 42 ).

74.

În acest sens, trebuie să se țină seama de diferențele existente între modul de redactare a articolului 17 din Regulamentul Bruxelles Ia și modul de redactare a articolului 6 din Regulamentul Roma I. Este adevărat că, astfel cum s‑a menționat la punctul 68 de mai sus, definiția noțiunii de consumator prevăzută de aceste două dispoziții este aproape identică. Cu toate acestea, în temeiul articolului 17 alineatul (3) din Regulamentul Bruxelles Ia, numai un singur tip de contract este exclus din domeniul de aplicare al normelor de protecție a consumatorilor ( 43 ), în timp ce, în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Regulamentul Roma I, alte contracte sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție prevăzute la articolul 6 alineatele (1) și (2) din acest regulament. Mai precis, în timp ce articolul 6 alineatul (4) litera (d) din Regulamentul Roma I face referire expresă la instrumentele financiare în sensul secțiunii C din anexa I la Directiva 2004/39, articolul 17 din Regulamentul Bruxelles Ia nu face această referire ( 44 ). Prin urmare, nu poate fi vorba despre interpretarea acestei din urmă dispoziții într‑o modalitate care să fie compatibilă cu articolul 6 din Regulamentul Roma I în ceea ce privește instrumentele financiare ( 45 ).

75.

Concluzionăm că, pentru a stabili dacă o persoană care efectuează tranzacții pe piața FOREX trebuie să fie considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, este irelevant faptul că instrumentele financiare nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 din Regulamentul Roma I.

76.

Instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă persoana care este considerată „client de retail” în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 12 din Directiva 2004/39 trebuie să fie considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. Instanța de trimitere consideră că, pentru a stabili dacă o persoană este consumator, este irelevant faptul că aceasta este client de retail.

77.

Doamna Petruchová susține că, deși noțiunea de client de retail în sensul Directivei 2004/39 și cea de consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia sunt distincte, trebuie să se presupună că un client de retail este consumator. FIBO recunoaște că doamna Petruchová este client de retail, însă susține că acest lucru nu are drept consecință faptul că aceasta trebuie considerată consumator.

78.

Trebuie să precizăm de la bun început că calificarea drept client profesional sau client de retail are o incidență asupra protecției acordate. Clienților de retail li se acordă protecție deplină în ceea ce privește în special informațiile furnizate de firmele de investiții, în timp ce clienții profesionali se consideră că au nevoie doar de o protecție limitată ( 46 ).

79.

Potrivit articolului 4 alineatul (1) punctul 12 din Directiva 2004/39, un client de retail înseamnă „un client care nu este client profesional”. Potrivit articolului 4 alineatul (1) punctul 11 din această directivă, un client profesional înseamnă „orice client care îndeplinește criteriile prevăzute în anexa II” la aceeași directivă.

80.

În conformitate cu secțiunea I din anexa II la Directiva 2004/39 ( 47 ), următorii clienți sunt „considerați clienți profesionali”: în primul rând, entitățile care trebuie autorizate sau reglementate pentru a opera pe piețele financiare, precum instituțiile de credit, firmele de investiții sau întreprinderile de asigurări, în al doilea rând, marile întreprinderi care întrunesc două din următoarele trei criterii, și anume: un bilanț în valoare de peste 20 de milioane EUR, o cifră de afaceri netă în valoare de peste 40 de milioane EUR și capitaluri proprii în valoare de peste 2 milioane EUR, în al treilea rând, entitățile sau instituțiile publice, cum ar fi guvernele naționale sau Banca Mondială și, în al patrulea rând, alți investitori instituționali a căror activitate principală constă în investiții în instrumente financiare. Entitățile care aparțin uneia dintre aceste patru categorii pot totuși să solicite un tratament rezervat clienților neprofesionali.

81.

În conformitate cu secțiunea II din anexa II la Directiva 2004/39 ( 48 ), alți clienți decât cei menționați în secțiunea I pot fi considerați „profesionali la cererea lor”. Pentru a fi considerat profesional, clientul trebuie să îndeplinească cel puțin două dintre următoarele trei criterii: în primul rând, clientul trebuie să fi efectuat 10 tranzacții de o mărime semnificativă pe trimestru în ultimele patru trimestre, în al doilea rând, valoarea portofoliului de instrumente financiare al clientului trebuie să depășească 500000 EUR și, în al treilea rând, clientul trebuie să fi activat de cel puțin un an în sectorul financiar într‑o poziție de profesionist.

82.

Considerăm că un client de retail în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 12 din Directiva 2004/39 nu este în mod necesar un consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. Nici nu se poate presupune că un client de retail este consumator. Vom prezenta mai jos motivele pentru care am ajuns la această concluzie.

83.

În primul rând, faptul că Directiva 2004/39, spre deosebire de o altă directivă din sectorul financiar, și anume Directiva 2002/65/CE privind comercializarea la distanță a serviciilor financiare de consum ( 49 ), nu utilizează noțiunea de „consumator” sugerează faptul că noțiunea de client de retail și cea de consumator sunt distincte.

84.

În al doilea rând, articolul 4 alineatul (1) punctul 12 din Directiva 2004/39 nu impune ca clientului de retail să i se furnizeze servicii de investiții sau servicii auxiliare într‑un scop care se situează în afara domeniului său profesional. După cum observă instanța de trimitere, acest lucru înseamnă că acestuia i se pot furniza astfel de servicii într‑un scop situat în domeniul său profesional, caz în care acesta nu poate fi considerat consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia.

85.

În al treilea rând, un consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia este o persoană fizică, nu una juridică ( 50 ). În schimb, un client de retail poate fi o persoană juridică ( 51 ). Astfel, potrivit articolului 4 alineatul (1) punctul 10 din Directiva 2004/39, noțiunea de „client” înseamnă „orice persoană fizică sau juridică căreia o întreprindere de investiții îi furnizează servicii de investiții și servicii auxiliare” ( 52 ). Mai precis, clienții de retail pot fi persoane juridice care nu îndeplinesc două dintre cele trei cerințe necesare pentru a fi considerați clienți profesionali în temeiul secțiunii II din anexa II la Directiva 2004/39. Clienții de retail pot fi de asemenea clienți profesionali (prin urmare, persoane juridice) ( 53 ) care au solicitat un tratament neprofesional în temeiul secțiunii I din anexa II la Directiva 2004/39.

86.

În al patrulea rând, calificarea drept client de retail în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 12 din Directiva 2004/39 și calificarea drept consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia urmăresc obiective diferite. Calificarea drept client de retail asigură faptul că este acordată o protecție deplină, în special în ceea ce privește informațiile pe care firma de investiții este obligată să le furnizeze clientului. Calificarea drept consumator presupune aplicarea unor norme în materie de competență care derogă de la articolul 4 alineatul (1) și de la articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. Este adevărat că ambele dispoziții urmăresc să protejeze partea mai slabă, indiferent că aceasta este client de retail sau consumator. Cu toate acestea, trebuie să observăm că Directiva 2004/39 urmărește să protejeze toți investitorii, atât de retail, cât și profesionali ( 54 ). Potrivit considerentului (86) al Directivei 2014/65, care a abrogat și a înlocuit Directiva 2004/39, deși „este oportun să se specifice în mod clar că principiile onestității, corectitudinii și profesionalismului, precum și obligația de a fi echitabil, clar și fără echivoc se aplică relațiilor cu toate categoriile de clienți” ( 55 ).

87.

Prin urmare, este irelevant faptul că, după cum a afirmat în ședință reprezentantul FIBO, fără a fi contrazis, doamna Petruchová a informat FIBO că are trei ani de experiență în domeniu și că este un client de retail.

88.

Concluzionăm că, pentru a stabili dacă o persoană care efectuează tranzacții pe piața FOREX poate fi considerată consumator în sensul articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, este irelevant faptul că această persoană trebuie să fie considerată client de retail în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 12 din Directiva 2004/39.

89.

În lumina celor de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Najvyšší soud České republiky (Curtea Supremă, Republica Cehă) după cum urmează:

„Articolul 17 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o persoană care încheie un contract pentru diferență trebuie considerată consumator atunci când acest contract este încheiat într‑un scop care se situează în afara domeniului profesional al respectivei persoane. În acest sens, este irelevant faptul că persoana transmite în mod regulat propriile dispoziții pe piața de schimb valutar internațională, că contractele pentru diferență nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) sau că persoana este un client de retail în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 12 din Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului.”