–

pentru domnul Hein, de S. Eidinger, Rechtsanwältin;

–

pentru Albert Holzkamm GmbH & Co. KG, de C. Brehm și de I. Witten, Rechtsanwältinnen;

–

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. Fiandaca, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de T.‑S. Bohr și de M. van Beek, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3), precum și a articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Torsten Hein, pe de o parte, și Albert Holzkamm GmbH & Co. KG (denumită în continuare „Holzkamm”), pe de altă parte, cu privire la calculul indemnizației pentru concediu plătit, mai precis remunerația la care acesta are dreptul în temeiul concediilor sale plătite.

3

Articolul 31 din cartă, intitulat „Condiții de muncă echitabile și corecte”, prevede:

„(1)   Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.

(2)   Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.”

4

Articolul 1 din Directiva 2003/88, intitulat „Obiectul și domeniul de aplicare”, prevede:

„(1)   Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.

(2)   Prezenta directivă se aplică:

[…]”

5

Potrivit articolului 2 punctul 1 din această directivă, prin „timpul de lucru” se înțelege „orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale”. Articolul 2 punctul 2 din directiva menționată definește „perioada de repaus” ca fiind „orice perioadă care nu este timp de lucru”.

6

Articolul 7 din Directiva 2003/88, intitulat „Concediul anual”, prevede:

„(1)   Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.

(2)   Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”

7

Articolul 15 din directiva menționată are următorul cuprins:

„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor convenții colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali care sunt mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor.”

8

Articolul 3 alineatul 1 din Mindesturlaubsgesetz für Arbeitnehmer (Legea privind concediul minim al lucrătorilor) din 8 ianuarie 1963 (BGBl. I, 1963, p. 2), în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală (denumită în continuare „Legea privind concediile”), prevede:

„Durata concediului anual este de cel puțin 24 de zile lucrătoare.”

9

Articolul 11 din Legea privind concediile, intitulat „Indemnizația de concediu legală”, prevede la alineatul 1:

„Indemnizația de concediu legală se calculează în funcție de remunerația medie obținută de lucrător în ultimele 13 săptămâni anterioare începerii concediului, exceptând veniturile obținute pentru orele suplimentare. […] Reducerile salariale intervenite ca urmare a șomajului parțial, a șomajului tehnic sau a absenței de la lucru pentru motive neimputabile lucrătorului în perioada de referință nu sunt luate în considerare la calculul indemnizației de concediu legale. […]”

10

Articolul 13 din legea menționată prevede:

„1.   Cu excepția articolelor 1 și 2 și a articolului 3 alineatul 1, se poate deroga de la prezentele prevederi prin convențiile colective de muncă. […]

2.   În ceea ce privește domeniul construcțiilor sau alte ramuri ale economiei în care, ca urmare a schimbării frecvente a locului unde se desfășoară activitatea, sunt întâlnite adesea raporturi de muncă cu o durată mai scurtă de un an, se poate deroga de la prevederile menționate mai sus prin convenție colectivă de muncă, depășindu‑se limita prevăzută la alineatul 1 prima teză, în măsura în care acest lucru este necesar pentru asigurarea unui concediu anual care să aibă continuitate pentru toți lucrătorii. […]

[…]”

11

Articolul 8 din Bundesrahmentarifvertrag für das Baugewerbe (Convenția colectivă de muncă la nivel federal în domeniul construcțiilor) din 4 iulie 2002, în versiunea aplicabilă faptelor din cauza principală (denumită în continuare „Convenția colectivă din domeniul construcțiilor”), prevede:

„1.   Dreptul la concediu și durata concediului

1.1   Lucrătorul are, în fiecare an calendaristic (an de referință), dreptul la 30 de zile lucrătoare plătite de concediu de odihnă.

[…]

1.3   Zilele de sâmbătă nu sunt considerate zile lucrătoare.

1.4   Durata concediului se stabilește în funcție de zilele lucrate în întreprinderile care își desfășoară activitatea în sectorul construcțiilor.

[…]

2.   Determinarea duratei concediului

[…]

2.2   Lucrătorul are dreptul la o zi de concediu pentru fiecare 12 zile lucrătoare sau, dacă este persoană cu handicap grav, pentru fiecare 10,3 zile lucrătoare.

2.3   Zilele lucrătoare sunt toate zilele calendaristice în care există un raport de muncă în cadrul întreprinderilor din sectorul construcțiilor în timpul anului de referință. Sunt exceptate zilele în care lucrătorul a absentat nemotivat și zilele de concediu fără plată, dacă durata acestuia a fost mai mare de 14 zile.

[…]

4.   Indemnizația de concediu

4.1   Lucrătorul primește pentru concediul acordat conform punctului 1 o indemnizație de concediu.

Indemnizația de concediu este de 14,25 % din salariul brut sau, în cazul persoanelor cu handicap grav în sensul dispozițiilor legale, de 16,63 % din salariul brut. Indemnizația de concediu este alcătuită din indemnizația legală de concediu de 11,4 % din salariul brut – sau de 13,3 % din salariul brut în cazul persoanelor cu handicap grav – și din prima suplimentară de concediu. Prima suplimentară de concediu este de 25 % din indemnizația de concediu legală. Aceasta se poate adăuga la prima suplimentară de concediu acordată la nivel de întreprindere.

[…]

4.2   Salariul brut este:

[…]

Salariul brut nu cuprinde prima suplimentară de 13 luni sau primele de acest tip acordate de întreprindere (de exemplu, prima de Crăciun, prima anuală excepțională), remunerația financiară pentru concediul neefectuat în temeiul punctului 6 și nici indemnizațiile financiare acordate ca urmare a încetării raportului de muncă.

[…]

4.3   Indemnizația de concediu pentru concediul efectuat parțial se calculează prin împărțirea indemnizației de concediu, calculată conform punctului 4.1, la numărul de zile de concediu stabilite conform punctului 2 și înmulțirea cu numărul de zile de concediu utilizate.

[…]

4.5   La sfârșitul anului în care se acordă concediul, drepturile la indemnizație de concediu neacordate se raportează pentru anul calendaristic următor.

5.   Indemnizație de concediu minimă

5.1   Pentru fiecare oră de muncă pierdută din cauza incapacității de muncă neimputabile ca urmare a unei boli și pentru care nu a existat dreptul la salariu, indemnizația de concediu calculată conform punctului 4.1 se majorează cu 14,25 % din ultimul salariu brut înregistrat conform articolului 6 alineatul 1 prima teză punctul 1 [din Tarifvertrag über das Sozialkassenverfahren im Baugewerbe (Convenția colectivă de muncă referitoare la administrarea fondului social în sectorul construcțiilor)].

5.2   Pentru fiecare oră de muncă pierdută in perioada cuprinsă între 1 decembrie și 31 martie, pentru care lucrătorul primește o remunerație pentru șomaj parțial sezonier, indemnizația de concediu calculată conform punctului 4.1 se majorează după expirarea acestei perioade cu 14,25 % din ultimul salariu brut înregistrat conform articolului 6 alineatul 1 prima teză punctul 1 din Convenția colectivă de muncă referitoare la administrarea fondului social în sectorul construcțiilor. Nu se iau în considerare primele 90 de ore de muncă pierdute pentru care se primește remunerație pentru șomaj parțial sezonier.

[…]”

12

Domnul Hein este angajat al Holzkamm în calitate de betonist. Relația lor de muncă este reglementată de dispozițiile Convenției colective din domeniul construcțiilor. În cursul anului civil 2015, domnul Hein s‑a aflat în șomaj parțial pentru o perioadă totală de 26 de săptămâni. În anii 2015 și 2016, acesta a efectuat 30 de zile de concediu pentru care dobândise drepturile în cursul anului 2015.

13

Astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, articolul 11 alineatul 1 din Legea privind concediile prevede că indemnizația de concediu legală se calculează în funcție de remunerația medie obținută de lucrător în ultimele 13 săptămâni anterioare începerii concediului. Potrivit acestei dispoziții, reducerile salariale intervenite ca urmare a șomajului parțial, a șomajului tehnic sau a absenței de la lucru pentru motive neimputabile lucrătorului în perioada de referință nu sunt luate în considerare la calculul indemnizației de concediu legale.

14

Articolul 13 alineatele 1 și 2 din Legea privind concediile permite derogarea prin convenție colectivă de la dispozițiile acestei legi. Partenerii sociali din sectorul construcțiilor au uzat de această posibilitate și au inserat în Convenția colectivă din domeniul construcțiilor dispoziții speciale care reglementează printre altele dobândirea dreptului la concediu și indemnizația încasată în perioada concediului, denumită „indemnizația de concediu legală”.

15

Indemnizația de concediu se calculează pe baza salariului brut încasat în perioada de referință, care este calculat pe bază anuală. Deși, conform articolului 8 punctul 4.1 din Convenția colectivă din domeniul construcțiilor, indemnizația de concediu este mai mare cu 25 % față de „indemnizația de concediu legală” prevăzută la articolul 11 alineatul 1 din Legea privind concediile, care se ridică astfel, pentru lucrătorii fără handicap, la 14,25 % din salariul brut anual, calcularea indemnizației de concediu pe baza salariului brut încasat în perioada de referință conduce la o reducere a acestei indemnizații atunci când lucrătorul a avut perioade de șomaj parțial în cursul acestei perioade de referință, reducerea veniturilor rezultând din aceste perioade de șomaj parțial care sunt luate în considerare pentru calculul acestei indemnizații.

16

Având în vedere perioadele de șomaj parțial ale domnului Hein în cursul anului 2015, Holzkamm a calculat cuantumul indemnizației sale de concediu pe baza unui salariu pe oră brut inferior salariului pe oră normal. Or, domnul Hein consideră că perioadele de șomaj parțial din perioada de referință nu pot avea ca efect reducerea cuantumului indemnizației de concediu la care are dreptul și solicită în această privință un cuantum total de 2260,27 euro.

17

Potrivit instanței de trimitere, răspunsul Curții la întrebările preliminare este necesar deoarece, dacă dreptul Uniunii se opune regimului juridic național, în temeiul căruia, la calculul indemnizației de concediu, este luată în considerare reducerea veniturilor care rezultă dintr‑un șomaj parțial intervenit în perioada de referință, atunci Holzkamm s‑a întemeiat pe o valoare pe oră prea scăzută atunci când a calculat indemnizația de concediu plătit datorată domnului Hein. Această instanță precizează că creanța invocată de domnul Hein privește cel puțin parțial indemnizația de concediu plătit datorată pentru perioada minimă de concediu de patru săptămâni prevăzută la articolul 7 din Directiva 2003/88.

18

Potrivit instanței menționate, din jurisprudența Curții rezultă că un lucrător trebuie să încaseze remunerația obișnuită pentru durata concediului anual în sensul Directivei 2003/88. Această remunerație obișnuită ar trebui să fie apreciată pe baza unei medii calculate având în vedere o perioadă de referință considerată reprezentativă și în lumina principiului potrivit căruia dreptul la concediu anual și dreptul la obținerea unei remunerații în timpul acestui concediu constituie două aspecte ale unui drept unic.

19

Instanța de trimitere consideră că jurisprudența Curții nu a tranșat problema care se ridică în speță, și anume cea a conformității cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care permite să se prevadă printr‑o convenție colectivă luarea în considerare a pierderilor salariale care pot surveni în perioada de referință din cauza unui șomaj parțial, fapt ce atrage după sine o reducere a indemnizației de concediu plătit.

20

În aceste condiții, Arbeitsgericht Verden (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Verden, Germania), a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, precum și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite, în vederea calculării indemnizației de concediu plătit, să se prevadă printr‑o convenție colectivă luarea în considerare a reducerii veniturilor care rezultă din existența în perioada de referință a unor zile în care, din cauza unui șomaj parțial, nu s‑a efectuat nicio muncă efectivă, ceea ce are drept consecință faptul că lucrătorul încasează, pentru durata concediului minim anual de care beneficiază în temeiul acestui articol 7 alineatul (1), o indemnizație de concediu plătit inferioară celei pe care ar fi perceput‑o dacă aceasta din urmă ar fi fost calculată pe baza unei remunerații medii de care a beneficiat în perioada de referință fără luarea în considerare a acestei reduceri a veniturilor. În cazul unui răspuns afirmativ, această instanță ridică problema nivelului la care indemnizația de concediu plătit poate fi redusă fără a se încălca dreptul Uniunii, în cadrul interpretării conforme a legislației naționale la care ea ar putea fi determinată să recurgă.

22

Este necesar, cu titlu introductiv, să se amintească, pe de o parte, că, astfel cum reiese din textul însuși al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, dispoziție de la care această directivă nu permite să se deroge, orice lucrător beneficiază de dreptul la un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, care, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită (Hotărârea din 20 iulie 2016, Maschek, C‑341/15, EU:C:2016:576, punctul 25 și jurisprudența citată).

23

Acest drept conferit oricărui lucrător este consacrat expres la articolul 31 alineatul (2) din cartă, căreia articolul 6 alineatul (1) TUE îi recunoaște aceeași valoare juridică ca a tratatelor (Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Heimann și Toltschin, C‑229/11 și C‑230/11, EU:C:2012:693, punctul 22, Hotărârea din 29 noiembrie 2017, King, C‑214/16, EU:C:2017:914, punctul 33, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu, C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 25).

24

Pe de altă parte, este necesar să se arate că Directiva 2003/88 consideră dreptul la un concediu anual și dreptul la plata pentru acesta ca fiind două aspecte ale unui drept unic (Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții, C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 60, precum și Hotărârea din 15 septembrie 2011, Williams și alții, C‑155/10, EU:C:2011:588, punctul 26).

25

De asemenea, pentru a oferi un răspuns util la prima parte a primei întrebări, trebuie să se analizeze, în primul rând, durata concediului minim anual care, în împrejurări precum cele din cauza principală, este conferit de dreptul Uniunii și, în al doilea rând, remunerația la care lucrătorul are dreptul pentru acest concediu.

26

În ceea ce privește, în primul rând, durata concediului minim anual, trebuie amintit că finalitatea dreptului la concediu anual plătit, conferit fiecărui lucrător de articolul 7 din Directiva 2003/88, este de a‑i permite lucrătorului, pe de o parte, să se odihnească în urma îndeplinirii sarcinilor care îi revin în temeiul contractului său de muncă și, pe de altă parte, să dispună de o perioadă de destindere și de recreere (a se vedea în special Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz‑Hoff și alții, C‑350/06 și C‑520/06, EU:C:2009:18, punctul 25, precum și Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu, C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 27).

27

Această finalitate, care diferențiază dreptul la concediu anual plătit de alte tipuri de concediu care urmăresc finalități diferite, se bazează pe premisa că lucrătorul a lucrat efectiv în perioada de referință. Astfel, obiectivul de a permite lucrătorului să se odihnească presupune ca acest lucrător să fi exercitat o activitate care, pentru a asigura protecția securității și a sănătății sale vizată de Directiva 2003/88, justifică acordarea unei perioade de odihnă, de destindere și de recreere. Prin urmare, drepturile la concediu anual plătit trebuie să fie stabilite în principiu în funcție de perioadele de muncă efectivă prestate în temeiul contractului de muncă (Hotărârea din 4 octombrie 2018, Dicu, C‑12/17, EU:C:2018:799, punctul 28).

28

În speță, din elementele dosarului de care dispune Curtea, precum și din observațiile formulate în ședința de la Curte rezultă că, într‑o situație precum cea a domnului Hein în cauza principală, raportul de muncă dintre angajator și angajat continuă în perioadele de șomaj parțial, dar lucrătorul nu exercită o muncă efectivă pentru nevoile angajatorului său.

29

Or, din jurisprudența citată la punctul 27 din prezenta hotărâre reiese că un lucrător care se află într‑o astfel de situație nu poate dobândi drepturi la concedii anuale plătite, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, decât pentru perioadele în care a prestat o muncă efectivă, nefiind astfel dobândit în temeiul acestei dispoziții niciun drept la concediu pentru perioadele de șomaj parțial în cursul cărora nu s‑a prestat nicio muncă. Astfel, în speță, dat fiind că, în cursul anului 2015, domnul Hein nu a prestat o muncă efectivă timp de 26 de săptămâni, rezultă că, în principiu, doar două săptămâni de concediu sunt reglementate de acest articol 7 alineatul (1), durata exactă a acestei perioade de concediu fiind totuși necesar să fie determinată de instanța de trimitere.

30

Cu toate acestea, rezultă clar din modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a), al articolului 7 alineatul (1) și al articolului 15 din Directiva 2003/88 că obiectul acesteia din urmă se limitează la stabilirea unor cerințe minime de securitate și de sănătate pentru organizarea timpului de lucru, fără a aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica dispoziții naționale mai favorabile protecției lucrătorilor.

31

Rezultă că directiva menționată nu se opune ca o reglementare națională sau o convenție colectivă să acorde lucrătorilor un drept la concediu anual plătit cu o durată mai mare decât cea garantată de această directivă, independent de faptul că durata de muncă a lucrătorilor a fost redusă din cauza unui șomaj parțial (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C‑282/10, EU:C:2012:33, punctele 47 și 48).

32

Referitor, în al doilea rând, la remunerația care trebuie acordată lucrătorului pentru perioada de concediu minim anual garantată prin dreptul Uniunii, Curtea a avut deja ocazia să precizeze că expresia „concediu anual plătit”, care figurează la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, are drept semnificație faptul că, pe durata „concediului anual” în sensul acestei directive, remunerația trebuie menținută și că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remunerația obișnuită pentru această perioadă de repaus (Hotărârea din 16 martie 2006, Robinson‑Steele și alții, C‑131/04 și C‑257/04, EU:C:2006:177, punctul 50, precum și Hotărârea din 15 septembrie 2011, Williams și alții, C‑155/10, EU:C:2011:588, punctul 19).

33

Astfel, obiectivul cerinței de a plăti acest concediu este acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menționat, într‑o situație care este, în ceea ce privește salariul, comparabilă cu perioadele de muncă (Hotărârea din 16 martie 2006, Robinson‑Steele și alții, C‑131/04 și C‑257/04, EU:C:2006:177, punctul 58, precum și Hotărârea din 15 septembrie 2011, Williams și alții, C‑155/10, EU:C:2011:588, punctul 20).

34

Deși structura remunerației obișnuite a unui lucrător intră, ca atare, în sfera de aplicare a dispozițiilor și a practicilor reglementate de dreptul statelor membre, aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului de a beneficia, în perioada sa de repaus și de destindere, de condiții economice comparabile cu cele privind perioada în care își exercită activitatea (Hotărârea din 15 septembrie 2011, Williams și alții, C‑155/10, EU:C:2011:588, punctul 23).

35

În speță, reiese din cuprinsul articolului 8 punctele 4.1, 4.2 și 5.2 din Convenția colectivă din domeniul construcțiilor că aceasta ține cont, fie și doar parțial, de perioadele de șomaj parțial pentru calcularea remunerației plătite cu titlu de concediu anual. În cazul domnului Hein, instanța de trimitere arată că rezultă din acest fapt o reducere importantă a acestei remunerații în raport cu cea pe care ar fi obținut‑o în cazul în care nu s‑ar fi luat în considerare aceste perioade. Astfel, în cursul anului 2015 care, potrivit instanței de trimitere, este perioada de referință în care domnul Hein a dobândit dreptul la concediu anual în discuție în litigiul principal, acest lucrător a fost în șomaj parțial timp de 26 de săptămâni, ceea ce reprezintă jumătate din această perioadă de referință.

36

O astfel de reglementare conduce la contabilizarea perioadelor de șomaj parțial, în care lucrătorul nu a prestat o muncă efectivă, în vederea calculării remunerației datorate printre altele pentru zilele de concediu anual prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88.

37

Rezultă că un lucrător care se află într‑o situație precum cea a domnului Hein obține, pentru zilele sale de concediu anual, o remunerație care nu corespunde remunerației obișnuite pe care o încasează pentru perioadele de muncă efectivă, contrar exigențelor amintite la punctele 33 și 34 din prezenta hotărâre, potrivit cărora lucrătorul trebuie să beneficieze, în perioadele de repaus și de destindere care îi sunt garantate prin articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, de condiții economice comparabile cu cele privind efectuarea muncii sale.

38

În această privință, Holzkamm și guvernul german indică în esență că obiectivul urmărit prin Convenția colectivă din domeniul construcțiilor este acela de a conferi o mai mare flexibilitate întreprinderilor din sectorul construcțiilor de a putea evita concedierea lucrătorilor săi din motive economice în perioadele în care nu există o cerere ridicată de muncă recurgând la șomajul parțial. Un astfel de avantaj pentru lucrători ar risca să fie repus în discuție dacă întreprinderile ar trebui să plătească întreaga indemnizație de concediu plătit la care lucrătorii ar avea dreptul dacă ar fi lucrat toate zilele anului. În opinia Holzkamm, o eventuală concediere ar avea pentru lucrătorii în cauză consecințe negative mult mai importante decât cele care pot rezulta din reducerea indemnizației de concediu plătit.

39

Pe de altă parte, această societate arată că normele prevăzute de Convenția colectivă din domeniul construcțiilor sunt necesare pentru a asigura tuturor lucrătorilor un concediu anual plătit nefragmentat, chiar dacă raporturile lor de muncă sunt de scurtă durată, garantând astfel că zilele de concediu neefectuate încă sunt transferate și acordate lucrătorului și în cadrul noului raport de muncă. În plus, Holzkamm arată că numărul de zile de concediu la care lucrătorii au dreptul nu este redus dacă s‑a decis anterior șomajul parțial. Totodată, Holzkamm susține că reglementarea în discuție în litigiul principal nu conduce la o reducere a indemnizației totale de concediu plătit primite de lucrători în mod anual la un nivel mai mic decât cuantumul minim impus de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, întrucât lucrătorii beneficiază de un număr de zile de concediu mai mare.

40

În sfârșit, la momentul calculării indemnizației de concediu plătit, remunerația acordată pentru orele suplimentare efectuate de lucrători ar fi pe deplin luată în considerare.

41

În această privință, trebuie subliniat mai întâi că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu impune ca remunerarea obișnuită avută în vedere de jurisprudența citată la punctele 32-34 din prezenta hotărâre să fie acordată pentru întreaga durată a concediului anual de care beneficiază lucrătorul în temeiul dreptului național. Angajatorul nu este obligat să acorde această remunerație, în temeiul acestui articol 7 alineatul (1), decât pentru durata concediului anual minim prevăzut la această dispoziție, acest concediu fiind dobândit de lucrător, după cum s‑a amintit la punctul 29 din prezenta hotărâre, numai pentru perioadele de muncă efectivă.

42

În continuare, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 30 și 31 din prezenta hotărâre, deși Directiva 2003/88 nu se opune ca partenerii sociali să adopte, printr‑o convenție colectivă întemeiată pe o reglementare națională, norme care urmăresc să contribuie într‑o manieră generală la îmbunătățirea condițiilor de muncă a lucrătorilor, modalitățile de aplicare a acestor norme trebuie totuși să respecte limitele care decurg din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2006, Robinson‑Steele și alții, C‑131/04 și C‑257/04, EU:C:2006:177, punctul 57).

43

În această privință, o extindere a dreptului la concediu anual plătit peste pragul minim impus de articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 sau posibilitatea de a obține un drept la concediu anual plătit nefragmentat sunt măsuri favorabile lucrătorului care depășesc exigențele minime prevăzute de această dispoziție și, în consecință, nu sunt reglementate de aceasta. Aceste măsuri nu pot servi pentru a compensa efectul negativ suportat de un lucrător provenit dintr‑o reducere a remunerației datorate pentru acest concediu, întrucât s‑ar repune în discuție dreptul la concediu anual plătit în temeiul dispoziției amintite, din care face parte integrantă dreptul lucrătorului de a beneficia în cursul perioadei sale de repaus și de destindere de condiții economice comparabile cu cele privind efectuarea muncii sale.

44

Trebuie amintit în acest sens că obținerea remunerației obișnuite în perioada de concediu anual plătit urmărește să permită lucrătorului să ia efectiv zilele de concediu la care are dreptul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 martie 2006, Robinson‑Steele și alții, C‑131/04 și C‑257/04, EU:C:2006:177, punctul 49, precum și Hotărârea din 22 mai 2014, Lock, C‑539/12, EU:C:2014:351, punctul 20). Or, atunci când remunerația acordată cu titlu de drept la concediu anual plătit prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 este, precum în situația din cauza principală, sub nivelul remunerației obișnuite pe care lucrătorul o primește în perioadele de muncă efectivă, acesta riscă să fie determinat să nu își ia concediul anual plătit cel puțin în perioadele de muncă, în măsura în care acest lucru ar conduce, pentru perioadele respective, la o diminuare a remunerației sale.

45

Trebuie adăugat în această privință că, deși articolul 8 punctul 1.1 din Convenția colectivă din domeniul construcțiilor stabilește durata concediului anual de repaus la 30 de zile, indiferent de perioadele de șomaj parțial în cursul cărora lucrătorul nu a prestat o muncă efectivă, din cuprinsul articolului 8 punctul 4.3 din aceeași convenție reiese că, în cazul concediului luat parțial, indemnizația de concediu plătit este proporțional redusă. Astfel, Convenția colectivă din domeniul construcțiilor are drept consecință faptul că unui lucrător care nu ia toate zilele de concediu anual la care are dreptul în temeiul acestei convenții, ci doar zilele de concediu la care are dreptul în temeiul articolului 7 din Directiva 2003/88, ținând seama de perioadele de șomaj parțial, i se acordă o indemnizație de concediu plătit mai mică decât cea la care are dreptul în temeiul acestui articol 7.

46

În sfârșit, în ceea ce privește norma potrivit căreia orele suplimentare efectuate de un lucrător sunt luate în considerare în vederea calculării remunerației datorate pentru concediul anual plătit, este necesar să se arate că, din cauza caracterului său extraordinar și imprevizibil, remunerația primită pentru orele suplimentare efectuate nu face parte în principiu din remunerația obișnuită pe care lucrătorul o poate pretinde în temeiul concediului anual plătit prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88.

47

Totuși, atunci când obligațiile care decurg din contractul de muncă impun ca lucrătorul să efectueze ore suplimentare care au un caracter foarte previzibil și obișnuit și a căror remunerație constituie un element important al remunerației totale pe care lucrătorul o percepe în cadrul exercitării activității sale profesionale, remunerația încasată pentru aceste ore suplimentare ar trebui să fie inclusă în remunerația obișnuită în temeiul dreptului la concediu anual plătit prevăzut la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, pentru ca lucrătorul să beneficieze, în cursul acestui concediu, de condiții economice comparabile cu cele de care a beneficiat în timpul efectuării muncii sale. Este de competența instanței de trimitere să verifice dacă aceasta este situația în cadrul litigiului principal.

48

În ceea ce privește rolul instanței naționale atunci când trebuie să soluționeze un litigiu între particulari în care se dovedește că reglementarea națională în cauză este contrară dreptului Uniunii, trebuie reamintit că instanței naționale menționate îi revine sarcina de a asigura protecția juridică de care dispun justițiabilii în temeiul dispozițiilor de drept al Uniunii și de a garanta efectul deplin al acestora (Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C‑555/07, EU:C:2010:21, punctul 45, și Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 29).

49

În această privință, obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare în cadrul competențelor acestora (Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 30 și jurisprudența citată).

50

În consecință, la aplicarea dreptului național, instanțele naționale chemate să îl interpreteze sunt ținute să ia în considerare ansamblul normelor din dreptul respectiv și să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, în măsura posibilului, în litera și în spiritul directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE (Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 31 și jurisprudența citată).

51

Deși obligația instanței naționale de a se referi la dreptul Uniunii atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului și nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național, cerința unei interpretări conforme include totuși obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată în cazul în care aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată).

52

În speță, într‑un litigiu precum cel din cauza principală, care opune persoane private, respectiv domnul Hein și Holzkamm, instanța de trimitere este ținută să interpreteze reglementarea sa națională în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88. În această privință, este necesar să se precizeze că o astfel de interpretare ar trebui să conducă la situația ca indemnizația de concediu plătit acordată lucrătorilor pentru concediul minim prevăzut de această dispoziție să nu fie mai mică decât media remunerației obișnuite încasate de aceștia în perioadele de muncă efectivă. În schimb, respectiva dispoziție nu impune o interpretare a reglementării naționale în sensul că acordă un drept la o primă suplimentară care se adaugă la această medie a remunerației obișnuite, nici ca remunerația primită pentru ore suplimentare să fie luată în considerare, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile menționate la punctul 47 din prezenta hotărâre.

53

Din considerațiile care precedă rezultă că este necesar să se răspundă la prima parte a primei întrebări că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, precum și articolul 31 alineatul (2) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care permite, în vederea calculării indemnizației de concediu plătit, să se prevadă printr‑o convenție colectivă luarea în considerare a reducerii veniturilor care rezultă din existența în perioada de referință a unor zile în care, din cauza unui șomaj parțial, nu s‑a efectuat nicio muncă efectivă, ceea ce are drept consecință faptul că lucrătorul încasează, pentru durata concediului minim anual de care beneficiază în temeiul acestui articol 7 alineatul (1), o indemnizație de concediu plătit mai mică decât remunerația obișnuită pe care o încasează în perioadele de muncă. Revine instanței de trimitere sarcina să interpreteze reglementarea națională, în măsura posibilului, în litera și în spiritul Directivei 2003/88, astfel încât indemnizația de concediu plătit acordată lucrătorilor în temeiul concediului minim prevăzut la articolul 7 alineatul (1) menționat să nu fie mai mică decât media remunerației obișnuite încasată de aceștia în perioadele de muncă efectivă.

54

Ținând seama de răspunsul dat la prima parte a primei întrebări, nu este necesar să se răspundă la a doua parte a acestei întrebări.

55

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere ridică în esență problema limitării în timp a efectelor prezentei hotărâri în cazul în care Curtea ar aprecia că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88, precum și articolul 31 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal. În cazul în care nu s‑ar accepta o astfel de limitare, această instanță solicită în esență Curții să stabilească dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanțele naționale să protejeze, în temeiul dreptului național, încrederea legitimă a angajatorilor în menținerea jurisprudenței celor mai înalte instanțe naționale care a confirmat legalitatea dispozițiilor privind concediile plătite din Convenția colectivă din domeniul construcțiilor.

56

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe care aceasta o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i‑o conferă articolul 267 TFUE, lămurește și precizează semnificația și câmpul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanță chiar și unor raporturi juridice născute și constituite înainte de hotărârea privind cererea de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite și condițiile care permit inițierea la instanțele competente a unui litigiu privind aplicarea normei respective (Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții, C‑292/04, EU:C:2007:132, punctul 34, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2016, Microsoft Mobile Sales International și alții, C‑110/15, EU:C:2016:717, punctul 59).

57

Numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate fi determinată să limiteze posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care ea a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea din 22 septembrie 2016, Microsoft Mobile Sales International și alții, C‑110/15, EU:C:2016:717, punctul 60, precum și jurisprudența citată).

58

În mod particular, Curtea nu a recurs la această soluție decât în circumstanțe foarte precise, în special atunci când exista riscul unor repercusiuni economice grave provocate mai ales de numărul ridicat de raporturi juridice constituite cu bună‑credință pe baza reglementării considerate ca fiind în mod valid în vigoare și se dovedea că particularii și autoritățile naționale fuseseră încurajate să adopte un comportament neconform cu dreptul Uniunii din cauza unei incertitudini obiective și importante în ceea ce privește întinderea dispozițiilor dreptului Uniunii, incertitudine la care eventual contribuiseră chiar comportamentele adoptate de alte state membre sau de Comisia Europeană (Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C‑209/03, EU:C:2005:169, punctul 69, Hotărârea din 13 aprilie 2010, Bressol și alții, C‑73/08, EU:C:2010:181, punctul 93, precum și Hotărârea din 22 septembrie 2016, Microsoft Mobile Sales International și alții, C‑110/15, EU:C:2016:717, punctul 61).

59

În speță, niciun element din dosar nu permite să se aprecieze că ar fi îndeplinită condiția privind repercusiunile economice grave.

60

Din considerațiile de mai sus rezultă că nu este necesar să fie limitate în timp efectele prezentei hotărâri.

61

În ceea ce privește problema dacă dreptul Uniunii permite ca instanțele naționale să protejeze, în temeiul dreptului național, încrederea legitimă a angajatorilor în menținerea jurisprudenței celor mai înalte instanțe naționale care a confirmat legalitatea dispozițiilor privind concediul plătit din Convenția colectivă din domeniul construcțiilor, este necesar să se arate că aplicarea principiului protecției încrederii legitime, astfel cum este avută în vedere de instanța de trimitere, ar echivala în realitate cu limitarea efectelor în timp ale interpretării reținute de Curte privind dispozițiile de drept al Uniunii, din moment ce în acest mod interpretarea respectivă nu și‑ar găsi aplicarea în cauza principală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 39).

62

Or, cu excepția unor împrejurări cu totul excepționale, a căror existență, așa cum rezultă din considerația de la punctul 59 din prezenta hotărâre, nu a fost însă demonstrată în speță, dreptul Uniunii astfel interpretat trebuie să fie aplicat de instanță chiar și unor raporturi juridice născute și constituite înainte de hotărârea privind cererea de interpretare dacă, pe de altă parte, astfel cum s‑a amintit la punctul 56 din prezenta hotărâre, sunt întrunite și condițiile care permit inițierea la instanțele competente a unui litigiu referitor la aplicarea acestui drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 40 și jurisprudența citată).

63

Rezultă din considerațiile care precedă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că nu este necesară limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri și că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune ca instanțele naționale să protejeze, în temeiul dreptului național, încrederea legitimă a angajatorilor în menținerea jurisprudenței celor mai înalte instanțe naționale care a confirmat legalitatea dispozițiilor privind concediile plătite din Convenția colectivă din domeniul construcțiilor.

64

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: