1. 

Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) se înscrie în cadrul executării în Belgia a unui mandat european de arestare emis la 17 iulie 2014 de autoritățile poloneze împotriva domnului Dawid Piotrowski, resortisant polonez cu reședința în Belgia, în scopul executării a două pedepse privative de libertate.

2. 

Mai precis, în această cauză, Curtea este invitată pentru prima dată să interpreteze articolul 3 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 2 ), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( 3 ) (denumită în continuare „decizia‑cadru 2002/584”). Această dispoziție prevede un motiv de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare atunci când persoana care face obiectul acestui mandat nu poate, din cauza vârstei sale, să răspundă penal pentru faptele aflate la originea mandatului menționat, în temeiul dreptului statului membru de executare.

3. 

În prezentele concluzii vom explica de ce articolul 3 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că motivul de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare prevăzut la această dispoziție nu se aplică pentru simplul motiv că autorul infracțiunii împotriva căruia a fost emis acest mandat este minor.

4. 

Vom indica apoi motivele pentru care considerăm că articolul 3 punctul 3 din această decizie‑cadru, înțeles în lumina articolului 24 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 4 ), trebuie interpretat în sensul că statul membru de executare poate refuza predarea unui minor atunci când acestuia din urmă, ținând seama de vârsta sa la momentul săvârșirii infracțiunii, nu i se poate aplica nicio pedeapsă în temeiul dreptului acestui stat. În schimb, statul membru de executare va trebui să procedeze la predarea minorului de fiecare dată când, ținând seama de vârsta de la momentul săvârșirii infracțiunii, pedeapsa aplicabilă în statul membru emitent corespunde, în ceea ce privește natura și importanța, unei pedepse care ar fi putut fi de asemenea aplicabilă sau pronunțată în statul membru de executare.

5. 

În cazul unui refuz al predării minorului de către statul membru de executare, acesta din urmă va trebui să îndeplinească, în privința minorului respectiv, obligațiile de preluare în cadrul asistenței educative pe care este ținut să o asigure.

6.

Considerentele (5)-(8) și (10) ale Deciziei‑cadru 2002/584 sunt redactate după cum urmează:

[…]

7.

Potrivit articolului 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

8.

Articolul 3 din decizia‑cadru menționată prevede motivele de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare. Acesta prevede:

„Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare «autoritate judiciară de executare») refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

[…]

9.

Potrivit articolului 15 din Decizia‑cadru 2002/584:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)   Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

10.

Articolul 3 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 a fost transpus în dreptul belgian prin articolul 4 punctul 3 din wet betreffende het Europees aanhoudingsbevel (Legea privind mandatul european de arestare) din 19 decembrie 2003 (denumită în continuare „Legea privind mandatul european de arestare”) ( 5 ). Această dispoziție prevede că executarea unui mandat european de arestare este refuzată atunci când persoana care face obiectul acestui mandat nu poate, din cauza vârstei sale, să răspundă penal pentru faptele aflate la originea mandatului menționat, în temeiul dreptului belgian.

11.

Instanța de trimitere precizează în acest scop că, în dreptul belgian, o persoană răspunde penal de la vârsta de 18 ani. Cu toate acestea, un minor cu vârsta de peste 16 ani poate răspunde penal atunci când săvârșește încălcări ale legislației privind circulația rutieră sau atunci când procedura în privința sa a fost transferată de la instanța pentru minori.

12.

Astfel, în temeiul articolului 36 punctul 4 din wet betreffende de jeugdbescherming, het ten laste nemen van minderjarigen die een als misdrijf omschreven feit hebben gepleegd en het herstel van de door dit feit veroorzaakte schade (Legea privind protecția tinerilor, asistarea minorilor care au săvârșit o faptă calificată drept infracțiune și repararea prejudiciului produs ca urmare a săvârșirii faptei) din8 aprilie 1965, în versiunea aplicabilă în litigiul principal, (denumită în continuare „Legea privind protecția tinerilor”) ( 6 ), familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri, Belgia) este competent în privința rechizitoriilor Ministerului Public privind persoane urmărite penal pentru fapte calificate drept infracțiune săvârșite înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

13.

Articolul 57 bis alineatul 1 din această lege prevede că, în cazul în care persoana adusă în fața familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri), ca urmare a săvârșirii unei fapte calificate drept infracțiune, avea vârsta de 16 ani sau mai mult la momentul săvârșirii acestei fapte, iar familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri) consideră că nu este adecvată o măsură de asistență, de protecție sau de educare, cauza poate fi transferată parchetului, pe baza unei decizii motivate, pentru ca urmărirea penală să se realizeze fie în fața unei secții specializate din cadrul familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri), fie în fața unei curți cu jurați, în funcție de infracțiunea săvârșită.

14.

Această dispoziție prevede că familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri) poate, cu toate acestea, să transfere un dosar numai dacă este îndeplinită una dintre următoarele cerințe, și anume, dacă împotriva persoanei în cauză s‑a dispus deja cel puțin una dintre măsurile menționate la articolul 37 alineatele 2, 2 bis sau 2 ter din Legea privind protecția tinerilor ori o ofertă de reparare de natura celor menționate la articolele 37 bis-37 quinquies din această lege sau dacă fapta săvârșită este prevăzută la articolele 373, 375, 393-397, 400, 401, 417 ter, 417 quater, 471-475 din code pénal (Codul penal) ori dacă tentativa privește una dintre faptele prevăzute la articolele 393-397 din acest cod.

15.

Articolul 57 bis alineatul 1 din Legea privind protecția tinerilor prevede de asemenea că motivarea familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri) are ca obiect personalitatea persoanei în cauză, anturajul acesteia, precum și gradul de maturitate a acestei persoane. Acest articol poate fi aplicat și atunci când, la data pronunțării sentinței, persoana menționată a împlinit vârsta de 18 ani. Într‑un asemenea caz, aceasta va fi asimilată unui minor.

16.

Potrivit articolului 57 bis alineatul 2 din această lege, familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri) își poate transfera o cauză, în conformitate cu acest articol, numai după ce a dispus o anchetă socială și o anchetă psiho‑medicală. Prin aceasta din urmă se urmărește să se aprecieze situația în funcție de personalitatea persoanei în cauză, de anturajul acesteia, precum și de gradul ei de maturitate. În acest scop, se iau în considerare natura, frecvența și gravitatea faptelor de care este acuzată aceasta, în măsura în care contribuie la aprecierea personalității persoanei în cauză.

17.

În anumite condiții, familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri) poate transfera o cauză fără să efectueze o anchetă socială și/sau fără a avea la dispoziție raportul anchetei psiho‑medicale.

18.

La 17 iulie 2014, Sąd Okręgowy w Białymstoku (Tribunalul Regional din Białystok, Polonia) a emis un mandat european de arestare împotriva domnului Piotrowski, resortisant polonez, în temeiul a două hotărâri definitive de condamnare.

19.

Astfel, această instanță l‑a condamnat pe domnul Piotrowski, printr‑o hotărâre din 15 septembrie 2011, la o pedeapsă privativă de libertate de șase luni pentru săvârșirea unor furturi, mai precis pentru furtul unei biciclete, și, printr‑o hotărâre din 10 septembrie 2012, la o pedeapsă privativă de libertate de doi ani și șase luni pentru că a furnizat informații false cu privire la un atentat grav. Cele două pedepse pronunțate rămân să fie executate în totalitate.

20.

Printr‑o ordonanță din 6 iunie 2016, onderzoekrechter van de Nederlandstalige rechtbank van eerste aanleg Brussel (judecătorul de instrucție al Tribunalului de Primă Instanță Neerlandofon din Bruxelles, Belgia) a dispus arestarea preventivă a domnului Piotrowski în scopul executării mandatului european de arestare și al predării acestuia autorităților poloneze în temeiul condamnării din 10 septembrie 2012. În schimb, prin aceeași ordonanță, acest judecător de instrucție a arătat că mandatul european de arestare nu putea fi executat în ceea ce privește condamnarea din 15 septembrie 2011 pentru motivul că domnul Piotrowski era minor la momentul faptelor.

21.

La 7 iunie 2016, procureur des Konings (procurorul Regelui, Belgia) a formulat apel împotriva acestei ordonanțe în ceea ce privește refuzul de executare a mandatului european de arestare referitor la condamnarea pronunțată la 15 septembrie 2011. Acesta arată că un minor cu vârsta de peste 16 ani poate face obiectul unui mandat european de arestare emis de autoritățile belgiene atunci când familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri) transferă cauza în conformitate cu Legea privind protecția tinerilor. În acest caz, aceasta din urmă apreciază in concreto situația minorului pentru a stabili dacă îi poate fi angajată răspunderea penală și dacă poate face obiectul urmăririi penale.

22.

În schimb, acesta apreciază că, în situația executării unui mandat de arestare emis de autoritățile unui alt stat membru, nu este necesară efectuarea acestei aprecieri in concreto și că numai criteriul vârstei trebuie luat în considerare, altfel spus trebuie să se stabilească dacă vârsta de 16 ani era împlinită la momentul faptelor. Potrivit procureur des Konings (procurorul Regelui), începând cu această vârstă, răspunderea penală este, astfel, posibilă independent de condițiile suplimentare care trebuie îndeplinite, în cadrul dreptului predării sau al extrădării, pentru a fi inițiată urmărirea penală în conformitate cu dreptul belgian. În această privință, procureur des Konings (procurorul Regelui) precizează că instanța belgiană nu este competentă să se pronunțe cu privire la acțiunea penală și nici nu poate impune autorității care a emis cererea de predare sau de extrădare condiții care nu fac parte din dreptul național al acestei autorități.

23.

Instanța de trimitere, hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles), se confruntă, în realitate, cu două jurisprudențe contradictorii în ceea ce privește aspectul dacă un minor de 16 ani poate sau nu poate fi predat în cadrul executării unui mandat european de arestare.

24.

Astfel, printr‑o hotărâre din 6 februarie 2013 ( 7 ), Camera a doua, secția francofonă, a Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia) a statuat, în esență, că, în măsura în care procedura de transfer nu este aplicabilă unei persoane urmărite penal de autoritățile unui alt stat, această procedură nu poate fi aplicată în cadrul executării unui mandat european de arestare care privește un minor. În consecință, predarea acestui minor nu poate fi efectuată.

25.

Pe de altă parte, printr‑o hotărâre din 11 iunie 2013 ( 8 ), Hof van Cassatie (Curtea de Casație), reunită în ședință plenară, a apreciat, în esență, că principiul recunoașterii reciproce pe care se întemeiază mandatul european de arestare implică faptul că instanța din statul membru de executare nu se poate pronunța cu privire la acțiunea publică. Prin urmare, aceasta exclude, pentru instanța belgiană, orice apreciere prealabilă a caracterului adecvat al unei măsuri de asistență, de protecție sau de educare în ceea ce privește adoptarea sau neadoptarea unei măsuri de transfer al cauzei de către familie- en jeugdrechtbank (Tribunalul pentru Familie și Tineri). În consecință, predarea persoanei care la data săvârșirii infracțiunii – în speță era vorba despre un omor – împlinise vârsta de 16 ani nu este subordonată unei decizii de transfer al cauzei și, prin urmare, această persoană poate răspunde penal în sensul articolului 4 punctul 3 din Legea privind mandatul european de arestare.

26.

Confruntată cu această incertitudine jurisprudențială, instanța de trimitere a decis, așadar, să sesizeze Curtea.

27.

Având îndoieli în ceea ce privește interpretarea care trebuie dată Deciziei‑cadru 2002/584, hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28.

Trebuie arătat de la bun început că, în opinia noastră, nu există nicio îndoială cu privire la faptul că motivul de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare prevăzut la articolul 3 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 nu se aplică pentru simplul motiv că autorul infracțiunii împotriva căruia a fost emis acest mandat este minor.

29.

Astfel, reiese din lucrările pregătitoare care au condus la adoptarea acestei decizii‑cadru că legiuitorul Uniunii a luat în considerare tocmai situațiile persoanelor minore, inserând un amendament în cursul procedurii legislative care prevedea că un stat membru nu poate preda un minor împotriva căruia a fost emis un mandat european de arestare atunci când acesta nu poate, din cauza vârstei sale, să răspundă penal în temeiul dreptului statului membru de executare. Mai precis, Parlamentul European, autor al acestui amendament, l‑a justificat indicând că, „[a]tunci când persoana căutată este considerată o persoană minoră în statul membru de executare, acest stat membru trebuie să aibă posibilitatea de a refuza executarea mandatului de arestare” ( 9 ).

30.

Acest motiv de neexecutare, care inițial era facultativ, a devenit unul dintre motivele de neexecutare obligatorie, formulat în prezent la articolul 3 punctul 3 din decizia‑cadru menționată.

31.

Adăugăm că vârsta pentru răspunderea penală nu trebuie confundată cu vârsta majoratului penal, care sunt două noțiuni distincte. Minorii pot răspunde penal pentru infracțiunile pe care le săvârșesc. Majoratul penal, în schimb, este o noțiune care definește vârsta începând de la care o persoană este supusă dreptului comun al răspunderii penale.

32.

Este, așadar, evident că legiuitorul Uniunii, precizând în această dispoziție că autoritatea judiciară din statul membru de executare refuză să predea autorităților statului membru emitent o persoană care „nu poate, datorită vârstei sale, să răspundă penal” pentru faptele săvârșite, avea în vedere nu persoanele care nu au dobândit încă majoratul penal, ci minorii care nu pot răspunde penal în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

33.

În consecință, apreciem că articolul 3 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că motivul de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare prevăzut la această dispoziție nu se aplică pentru simplul motiv că autorul infracțiunii împotriva căruia a fost emis acest mandat este minor.

34.

Trebuie stabilit, în prezent, astfel cum solicită, în esență, instanța de trimitere, dacă noțiunea „răspund[e] penal” în sensul acestei dispoziții autorizează statul membru de executare, în scopul predării minorului către statul membru emitent, să efectueze o examinare a situației acestui minor pentru a stabili dacă sunt îndeplinite toate condițiile impuse de dreptul său național pentru ca acesta să răspundă penal.

35.

Întrebările preliminare adresate privesc dreptul penal aplicabil minorilor. Prin urmare, se poate răspunde la acestea numai ținând seama de caracteristicile specifice ale acestui drept care, pe de o parte, implică mecanismele clasice ale răspunderii penale, însă, pe de altă parte, introduce norme care modifică fundamental funcționarea și abordarea acestora.

36.

În ceea ce privește, mai întâi, normele clasice ale mecanismului răspunderii în materie penală, trebuie amintit că, pentru a se admite că răspunde penal pentru un act material pe care legea locului în care acesta a fost săvârșit l‑a incriminat ca infracțiune, autorul trebuie să prezinte următoarele caracteristici:

37.

Aceste caracteristici (conștiință, discernământ și intenție) sunt apreciate în mod concret, de la caz la caz, și constituie, cu respectarea normelor procesului echitabil, misiunea autorităților judiciare însărcinate cu urmărirea penală, cu instrucția și cu soluționarea cauzei. Este vorba aici despre cele ale statului membru emitent.

38.

În ceea ce privește apoi particularitățile materiale introduse de dreptul minorilor, trebuie indicat în ce constau, în esență, acestea.

39.

Având în vedere normele generale care guvernează noțiunea de răspundere penală, reiese cu ușurință că aplicarea lor prezintă o dificultate cu atât mai mare cu cât minorul este mai tânăr. Pentru a soluționa această dificultate, unele state membre au o abordare in concreto, precum cea pe care tocmai am descris‑o la punctele 36 și 37 din prezentele concluzii, altele au instituit un sistem care exclude orice răspundere penală sub o vârstă stabilită de lege.

40.

În ceea ce privește, apoi, sancțiunea aplicabilă, apare o diferență esențială față de dreptul aplicabil delincvenților majori, care constă, în realitate, în introducerea unei distincții între răspundere și caracterul sancționabil. Astfel, un delincvent minor va putea răspunde, însă, din cauza vârstei sale, legea va interzice posibilitatea de a i se aplica o pedeapsă.

41.

Această soluție, care poate apărea ca singulară sau chiar singular de complicată, este de fapt concretizarea unuia dintre principiile fundamentale care stau la baza dreptului minorilor, și anume principiul preferinței educative.

42.

Apariția acestui principiu este consecința evoluției istorice a acestei ramuri a dreptului penal, evoluție care s‑a accelerat după cel de al Doilea Război Mondial, în special sub efectul așa‑numitelor teorii ale „apărării sociale”, care puneau accentul pe prevenire, educare și reinserție.

43.

Specificitatea dreptului penal al minorilor este în prezent subliniată de numeroase instrumente internaționale la care au cooperat sau au aderat statele membre. Dintre acestea, putem cita Convenția privind drepturile copilului ( 10 ), precum și Ansamblul de norme minime ale Organizației Națiunilor Unite privind administrarea justiției juvenile (Normele de la Beijing) ( 11 ).

44.

Uniunea a integrat deja această specificitate și se asigură că aceasta este integrată în toate politicile Uniunii. Astfel, în ceea ce privește Agenda Uniunii Europene pentru drepturile copilului ( 12 ), Comisia explică că „[t]ransformarea sistemului judiciar din Europa într‑un sistem care lucrează în interesul copilului constituie o acțiune‑cheie în cadrul [acestei agende]” și precizează că „[p]unerea sub detenție a copiilor ar trebui să fie o măsură la care să se facă apel în ultimă instanță și pentru cea mai scurtă perioadă considerată corespunzătoare” ( 13 ). Directiva (UE) 2016/800 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind garanțiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale ( 14 ) evidențiază în mod special luarea în considerare a acestei specificități a dreptului penal al minorilor în dreptul Uniunii.

45.

Aceeași necesitate a fost subliniată de Consiliul Europei în Raportul „O justiție penală a minorilor adaptată copiilor: de la retorică la realitate” ( 15 ). În acest raport, Consiliul Europei devine și mai precis și invită statele membre, printre altele, să stabilească o vârstă minimă pentru răspunderea penală de cel puțin 14 ani, definind o gamă de soluții adaptate celor mai tineri delincvenți, pentru a înlocui urmăririle penale tradiționale și a asigura că detenția minorilor este doar o măsură de ultimă instanță și cu o durată cât mai scurtă posibil, îndeosebi prin elaborarea unor măsuri și sancțiuni neprivative de libertate alternative detenției provizorii și încarcerării ulterioare procesului, cum ar fi mustrările sau mustrările cu avertisment, măsurile educative, amenzile, ordinele de supraveghere, programele de formare etc. Toate aceste recomandări reiau, în esență, normele înscrise în Convenția privind drepturile minorilor ( 16 ) și în Normele de la Beijing ( 17 ).

46.

Reiese din ceea ce precedă că, în materia dreptului penal al minorilor, pedeapsa are doar un caracter subsidiar, iar factorul educativ trebuie să primeze. Din acest motiv vorbim despre „preferință educativă”.

47.

Această specificitate este atât de puternică, încât, în opinia noastră, se raportează la noțiunea de drepturi fundamentale. Regăsim afirmarea sa la articolul 24 alineatul (2) din cartă, care prevede că, „[î]n toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial”.

48.

De altfel, acest interes superior este cel care justifică și impune modificarea schemei tradiționale de răspuns a dreptului penal în funcție de ceea ce impune luarea în considerare a interesului copilului pentru motivul vârstei sale și al scopului care trebuie atins, altfel spus să se creeze condițiile pentru ca intervenția judiciară represivă să poată asigura în cea mai mare măsură posibil reinserția și educarea acestuia.

49.

În ceea ce privește o ființă omenească a cărei personalitate, datorită vârstei sale, este în formare, luarea în considerare a acestui interes superior, care coincide, de altfel, cu cel al întregii societăți, justifică adoptarea unor măsuri specifice atât cu privire la procedurile de urmărire penală și de instrucție, cât și de soluționare a cauzei, precum și diversificarea gamei de răspunsuri aplicabile într‑atât încât o măsură educativă să poată fi pronunțată cu titlu de sancțiune penală atunci când legea permite aceasta.

50.

Legea poate astfel să interzică aceasta, apreciind că, sub o anumită vârstă, însăși noțiunea de sancțiune penală este inadecvată și că, în ceea ce îl privește pe tânărul minor, măsura luată trebuie primită numai într‑un cadru pur educativ și să nu aibă atât un scop educativ, cât unul sancționator, ceea ce ar risca să denatureze semnificația acesteia, să compromită participarea minorului la această măsură și, prin urmare, eficacitatea ei.

51.

Ținând seama de principiile amintite mai sus, trebuie să se recunoască, în opinia noastră, că orice sistem care nu ar stabili nicio diferență între pedepsele aplicabile unui delincvent major și cele aplicabile unui delincvent minor ar încălca, în realitate, drepturile fundamentale ale minorului respectiv, individualizarea pedepsei – condiție necesară pentru intervenția principiului preferinței educative – devenind în acest caz imposibilă, în măsura în care libertatea de apreciere a instanței ar fi paralizată chiar de lege.

52.

În realitate, din dreptul comparat reiese că, cel puțin în dreptul statelor membre ale Uniunii, acestea au instituit un sistem care permite instanței să asigure această individualizare prin două abordări complementare. Mai întâi, prin diversificarea pedepselor care pot fi pronunțate de instanță și apoi prin posibilitatea de a pronunța pedepse similare pedepselor clasice, cea privativă de libertate sau amenda, doar începând cu anumite grupe de vârstă.

53.

Astfel, sub o anumită vârstă, nu poate fi pronunțată nicio pedeapsă. Peste aceasta, pentru infracțiunile săvârșite în grupa de vârstă imediat superioară, pedeapsa pronunțată va putea consta doar într‑o măsură educativă. Pentru următoarea grupă de vârstă, pedepsele aplicabile în mod normal, însă considerate ca fiind subsidiare, ținând seama de principiul preferinței educative, vor fi în orice caz reduse în mod obligatoriu, iar principiul aplicării lor într‑un anumit caz va fi motivat în mod special. Delincventul minor se apropie treptat de un statut care este cel al majoratului penal prin intermediul unor paliere succesive, care corespund unor grupe de vârstă succesive.

54.

În cadrul acestei abordări, ne aflăm, așadar, într‑un domeniu în care referirea la vârstă devine coerentă pentru toate statele membre. Pe de o parte, acest domeniu lasă fiecăruia libertatea de a alege modul în care intenționează să stabilească răspunderea penală a minorilor, însă obligă la recunoașterea celui reținut de celelalte state membre și, pe de altă parte, prin referire la pedeapsa aplicabilă sau pronunțată, permite stabilirea unui criteriu obiectiv de corespondență, care va determina acceptarea sau refuzul predării.

55.

Rezultă că articolul 3 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în acest sens. Referirea la vârstă din cadrul său privește vârsta la care unui autor minor îi poate fi aplicată o pedeapsă. Astfel, nu se poate admite că unele state membre, pentru motivul că dreptul lor național reține o tehnică de apreciere de la caz la caz a răspunderii penale a minorilor prin verificarea in concreto a întrunirii celor trei criterii deduse la punctele 36 și 37 din prezentele concluzii, pot relua această analiză în calitate de stat membru de executare. Aceasta ar echivala, în fapt, cu restabilirea unui sistem de extrădare exigentă, care necesită ca statului membru de executare să îi fie comunicat întregul dosar de urmărire penală sau de condamnare și să verifice că toate elementele dosarului corespund celor din propria procedură națională.

56.

O astfel de ipoteză ar fi incompatibilă cu principiul recunoașterii reciproce. Aceasta obligă statul membru de executare să accepte analiza statului membru emitent în ceea ce privește culpabilitatea, eventuală în cazul urmăririi penale sau dovedită în cazul unei condamnări pronunțate în statul membru emitent. Or, această decizie‑cadru este întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce ( 18 ). Prin urmare, aceasta nu poate fi interpretată într‑un sens care ar conduce la negarea principiului menționat.

57.

În schimb, aspectul esențial rămâne acela dacă, din cauza vârstei sale, minorului i se poate aplica o pedeapsă. Această problemă fundamentală este ridicată de articolul 3 punctul 3 din decizia‑cadru menționată, care, în cazul unui răspuns negativ, o face să devină un motiv automat de refuz al predării. Această dispoziție asigură respectarea absolută, de toate statele membre, a uneia dintre concepțiile fundamentale ale dreptului minorilor. În acest mod, dispoziția menționată respectă drepturile fundamentale care rezultă printre altele din articolul 24 alineatul (2) din cartă.

58.

Din rațiuni de exhaustivitate, trebuie adăugat că natura dreptului minorilor, fundamental orientată către prioritatea educativă, face ca decizia de refuz al predării în temeiul articolului 3 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 să nu poată avea drept rezultat abandonarea pur și simplu „în natură” a minorului. Rezultă, dimpotrivă, în logica luării în considerare a interesului superior al minorului, obligația de a‑l prelua pe acesta într‑un alt mod, și anume cel al asistenței educative. Aceasta din urmă este o modalitate de preluare și de protecție a minorului, în interesul superior al acestuia, de fiecare dată când sănătatea, siguranța și moralitatea sa sunt compromise.

59.

Or, în speță, faptul că se ridică problema unei predări se datorează împrejurării că este vorba despre o infracțiune săvârșită în statul membru emitent, infracțiune pe care nerăspunderea penală, oricare ar fi definiția acestei expresii, nu o poate face să dispară. În consecință, nu se poate admite ca săvârșirea unui act interzis, de o gravitate evidentă din moment ce îndeplinea criteriile care permit emiterea unui mandat european de arestare, să fie considerată ca fiind normală. Prin urmare, statului membru de executare îi revine în speță o obligație de preluare, întemeiată și în acest caz pe drepturile fundamentale ale copilului. Reamintim, de altfel, că este vorba despre un refuz al predării pentru că minorul este prea tânăr pentru a‑i fi aplicată o pedeapsă, chiar și în cazul în care ar consta într‑o măsură educativă, în statul membru de executare. Obligația de preluare de către acest stat devine, așadar, și mai pregnantă.

60.

Această interpretare, bazată pe complementaritatea diferitelor aspecte ale dreptului minorilor, este, în opinia noastră, de natură să respecte fundamentul normelor specifice ale dreptului minorilor, care, în primul rând, exprimă solidaritatea esențială dintre generații și popoare. Credem cu convingere că jocul normelor care permit construcția spațiului de libertate, securitate și justiție nu poate fi interpretat într‑un sens contrar acestui ideal, ci, dimpotrivă, în favoarea acestuia.

61.

În ceea ce privește prezenta cauză, cererea de predare privește un minor pentru care, în dreptul belgian, nu este exclusă pronunțarea unei sancțiuni. Totuși, aceasta ar necesita ca autoritățile statului membru de executare să procedeze la o examinare a personalității minorului, a antecedentelor sale și a existenței sau a inexistenței discernământului la momentul săvârșirii infracțiunii. Or, aceste întrebări, în special aceea referitoare la sancțiunea care poate fi aplicată minorului ca urmare a personalității și a vârstei sale, se ridică de asemenea în statul membru emitent. Răspunsul la întrebările menționate ține, așadar, de o apreciere care revine numai instanței acestui stat. Refuzul acestei soluții ar echivala, dintr‑o altă perspectivă, cu respingerea principiului încrederii reciproce.

62.

În consecință, pentru ansamblul motivelor care precedă, considerăm că articolul 3 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, înțeles în lumina articolului 24 alineatul (2) din cartă, trebuie interpretat în sensul că statul membru de executare poate refuza predarea unui minor atunci când acestuia din urmă, ținând seama de vârsta sa la momentul săvârșirii infracțiunii, nu i se poate aplica nicio pedeapsă în temeiul dreptului acestui stat. În schimb, statul membru de executare va trebui să procedeze la predarea minorului de fiecare dată când, ținând seama de vârsta de la momentul săvârșirii infracțiunii, pedeapsa aplicabilă în statul membru emitent corespunde, în ceea ce privește natura și importanța, unei pedepse care ar fi putut fi de asemenea aplicabilă sau pronunțată în statul membru de executare.

63.

În cazul unui refuz al predării minorului de către statul membru de executare, acesta din urmă va trebui să îndeplinească, în privința minorului respectiv, obligațiile de preluare în cadrul asistenței educative pe care este ținut să o asigure.

64.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) după cum urmează: