1.

Prin prezenta cerere de decizie preliminară se solicită Curții în principal orientări privind aspectul dacă dreptul Uniunii se opune unei practici administrative naționale potrivit căreia nu se examinează cererile de acordare a unui permis de ședere formulate de resortisanții țărilor terțe în vederea reîntregirii familiei cu un cetățean al Uniunii atunci când acesta din urmă nu și‑a exercitat în niciun moment dreptul la liberă circulație în temeiul tratatelor. Practica administrativă în discuție este utilizată de autoritățile competente naționale atunci când împotriva resortisantului țării terțe s‑a dispus o interdicție de intrare potrivit dreptului național și, prin urmare, el este obligat să părăsească nu doar Belgia (statul în cauză), ci teritoriul statelor membre în întregul său. Raad voor Vreemdelingenbetwistingen (Consiliul pentru proceduri de azil și imigrație, Belgia) solicită în special să se stabilească dacă practica menționată este compatibilă cu articolul 20 TFUE, interpretat din perspectiva Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 2 ) și a Directivei 2008/115/CE privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală ( 3 ). În cazul incidenței articolului 20 TFUE, instanța de trimitere întreabă care sunt factorii care trebuie să fie analizați atunci când se apreciază dacă există o relație de dependență între cetățeanul Uniunii și resortisantul respectiv al țării terțe.

2.

Articolul 7 din cartă prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieții de familie ( 4 ).

3.

Articolul 24 este intitulat „Drepturile copilului”. Acesta prevede:

„(1)   Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.

(2)   În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.

(3)   Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.”

4.

Potrivit articolului 51 alineatul (1), dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii ( 5 ).

5.

Articolul 20 alineatul (1) TFUE instituie cetățenia Uniunii și prevede că „orice persoană care are cetățenia unui stat membru” este cetățean al Uniunii. Potrivit articolului 20 alineatul (2) litera (a) TFUE, cetățenii Uniunii au „dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre”.

6.

Directiva 2004/38/CE ( 6 ) prevede condițiile care guvernează exercitarea dreptului de liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii, dreptul de ședere permanentă și limitele stabilite în privința acestor drepturi. Directiva se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau are reședința într‑un stat membru (statul membru gazdă), altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale care îl însoțesc sau i se alătură ( 7 ).

7.

În considerentele Directivei privind returnarea se arată că aceasta urmărește să stabilească norme aplicabile tuturor resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc, condițiile de intrare, ședere sau reședință într‑un stat membru ( 8 ). Încetarea situației de ședere ilegală a resortisanților țărilor terțe trebuie să se efectueze printr‑o procedură transparentă și echitabilă. În conformitate cu principiile generale ale dreptului Uniunii, deciziile luate în temeiul Directivei privind returnarea ar trebui adoptate de la caz la caz și pe bază de criterii obiective, aceasta însemnând că ar trebui acordată atenție nu doar simplului fapt al șederii ilegale a persoanei în cauză ( 9 ). Prioritățile statelor membre în punerea în aplicare a directivei menționate trebuie să includă interesul superior al copilului și respectarea vieții de familie ( 10 ). Se afirmă că directiva respectă drepturile fundamentale ( 11 ).

8.

Articolul 1 prevede că Directiva privind returnarea stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru „returnarea” resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, printre altele în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului Uniunii.

9.

Potrivit articolului 2 alineatul (1), resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru intră în domeniul de aplicare al directivei.

10.

Articolul 3 punctul 1 definește „resortisantul unei țări terțe” ca fiind „orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul [articolului 20 alineatul (1) TFUE] și nu beneficiază de dreptul la liberă circulație [instituit de Uniune] astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (5) din Codul Frontierelor Schengen” ( 12 ). Articolul 3 punctul 2 definește „șederea ilegală” ca „prezența pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant al unei țări terțe care nu îndeplinește sau nu mai îndeplinește condițiile de intrare, astfel cum sunt stabilite la articolul 5 din Codul Frontierelor Schengen, sau alte condiții de intrare, ședere sau reședință în acel stat membru” ( 13 ). „Decizie de returnare” înseamnă „decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care șederea unui resortisant al unei țări terțe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală și prin care se impune sau se stabilește obligația de returnare” (articolul 3 punctul 4). Noțiunea „îndepărtare” înseamnă executarea obligației de returnare, respectiv transportul fizic în afara statului membru (articolul 3 punctul 5). „Interdicția de intrare” este „decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară care interzice intrarea și șederea pe teritoriul statelor membre pentru o anumită perioadă și care însoțește o decizie de returnare” (articolul 3 punctul 6). Minorii și minorii neînsoțiți sunt incluși în definiția noțiunii „persoane vulnerabile” de la articolul 3 punctul 9.

11.

În conformitate cu articolul 5, statele membre sunt obligate să acorde atenția cuvenită, printre altele, intereselor superioare ale copilului și vieții de familie la punerea în aplicare a directivei.

12.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) Statele membre trebuie să emită o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor ( 14 ).

13.

Regula generală de la articolul 7 alineatul (1) este că deciziile de returnare trebuie să prevadă un termen adecvat pentru plecarea voluntară. Acest termen poate fi prelungit ținând seama de circumstanțele specifice fiecărui caz în parte, cum ar fi existența altor legături familiale și sociale, după cum prevede articolul 7 alineatul (2). În cazul în care, printre altele, persoana în cauză prezintă un risc pentru ordinea publică, statele membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară, potrivit articolului 7 alineatul (4). Articolul 8 reglementează executarea deciziilor de returnare prin îndepărtarea resortisantului în cauză al unei țări terțe. Pentru returnarea și îndepărtarea minorilor neînsoțiți trebuie să fie luate măsuri speciale și să se acorde importanța cuvenită interesului superior al copilului, în conformitate cu articolul 10.

14.

Articolul 11 este intitulat „Interdicția de intrare”. Acesta prevede:

„(1)   Decizia de returnare este însoțită de interdicția de intrare:

În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoțită de o interdicție de intrare.

(2)   Durata interdicției de intrare se stabilește ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și nu ar trebui să depășească, în principiu, cinci ani. Aceasta poate depăși totuși cinci ani dacă resortisantul unei țări terțe reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.

(3)   Statele membre iau în calcul retragerea sau suspendarea unei interdicții de intrare în cazul în care un resortisant al unei țări terțe împotriva căruia s‑a dispus interdicția de intrare în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf poate dovedi că a părăsit teritoriul statului membru cu respectarea deplină a deciziei de returnare.

[…]

Statele membre pot să nu elibereze, pot retrage sau suspenda o interdicție de intrare în cazuri individuale pentru motive umanitare.

Statele membre pot retrage sau suspenda interdicția de intrare în cazuri individuale sau în anumite categorii de cazuri din alte motive.

[…]”

15.

Capitolul III conține anumite garanții procedurale. În special, articolul 13 alineatul (1) prevede că resortisantului în cauză al unei țări terțe trebuie să i se acorde posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, în fața unei autorități judiciare sau administrative competente. În conformitate cu articolul 14 („Garanții în așteptarea returnării”), statele membre trebuie să garanteze, printre altele, menținerea unității familiale pe parcursul returnării.

16.

Potrivit articolului 40a alineatul (2) din wet van 15 December 1980 betreffende de toegang tot het grondgebied, het verblijf, de vestiging en de verwijdering van vreemdelingen (Legea din 15 decembrie 1980 privind accesul pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea forțată a străinilor, denumită în continuare „Legea privind străinii”), sunt considerați membri ai familiei unui cetățean al Uniunii: (i) partenerul de viață cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat potrivit legii și care îl însoțește ori i se alătură; (ii) „descendenții și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului […] în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea acestora […]”; (iii) tatăl sau mama unui cetățean minor al Uniunii, menționat la articolul 40 alineatul (4) primul paragraf punctul 2, în măsura în care acesta din urmă se află în întreținerea tatălui/a mamei, fiind încredințat acestuia/acesteia.

17.

Articolul 43 din Legea privind străinii prevede că „[c]etățenilor Uniunii și membrilor familiilor lor li se va refuza intrarea și șederea numai pentru motive de ordine publică [sau] de siguranță națională […], cu următoarele restricționări”. Astfel de măsuri trebuie să fie proporționale și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Existența unor condamnări penale anterioare nu poate justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății.

18.

Articolul 74/11 din Legea privind străinii prevede:

„§1.   Durata interdicției de intrare se stabilește în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz.

Deciziile de îndepărtare sunt însoțite de interdicția de intrare pentru o perioadă maximă de trei ani:

Termenul maxim de trei ani prevăzut la alineatul 2 se majorează la cinci ani atunci când:

Deciziile de îndepărtare pot fi însoțite de o interdicție de intrare pentru o durată care depășește cinci ani atunci când resortisanții statelor terțe reprezintă o amenințare gravă la adresa ordinii publice sau a siguranței naționale.

§2.   […]

Ministrul sau reprezentantul său pot să nu elibereze o interdicție de intrare în cazuri individuale pentru motive umanitare.

§3.   Interdicția de intrare intră în vigoare la data notificării sale.

Interdicția de intrare nu poate încălca dreptul la protecție internațională, astfel cum este prevăzut la articolele 9b, 48/3 și 48/4.”

19.

În conformitate cu articolul 74/12 din Legea privind străinii:

„§1.   Ministrul sau reprezentantul său pot să retragă sau să suspende o interdicție de intrare în cazuri individuale pentru motive umanitare.

[…]

Cu excepția derogărilor prevăzute de un tratat internațional, de o lege sau de un decret regal, resortisantul unei țări terțe trebuie să depună o cerere motivată la reprezentanța diplomatică sau consulară belgiană competentă în funcție de locul său de reședință sau de locuința sa din străinătate.

§2.   Resortisantul unei țări terțe poate adresa ministrului sau reprezentantului său o cerere de retragere sau de suspendare a interdicției de intrare cu motivarea că a îndeplinit obligația de îndepărtare dispusă anterior împotriva sa. În acest sens, acesta va transmite dovada scrisă a faptului că a respectat pe deplin decizia de îndepărtare de pe teritoriul belgian.

[…]

§4.   Pe durata examinării cererii sale de retragere sau de suspendare, resortisantul țării terțe nu are dreptul de a intra sau de a se afla într‑o situație de ședere pe teritoriul [Belgiei].

[…]”

20.

Potrivit articolului 74/13 din Legea privind străinii, în situația în care ministrul sau reprezentantul său adoptă o decizie de îndepărtare, acesta va ține seama de binele superior al copilului, de viața de familie și de starea de sănătate a respectivului resortisant al unei țări terțe.

21.

Fiecare dintre cei șapte reclamanți este resortisant al unei țări terțe căruia i s‑a impus să părăsească Belgia. În toate situațiile, acest ordin de părăsire a teritoriului național este însoțit de o interdicție de intrare potrivit legislației naționale care transpune Directiva privind returnarea.

22.

După emiterea ordinelor de părăsire a teritoriului național și a interdicțiilor de intrare conexe, fiecare dintre persoanele în cauză a solicitat un permis de ședere în vederea reîntregirii familiei alături de un resortisant belgian care locuiește în Belgia și care nu și‑a exercitat niciodată dreptul de circulație și de ședere într‑un alt stat membru ( 15 ). În susținerea cererilor lor, ele au invocat deținerea calității de (i) părinți ai unui copil minor care este cetățean al Uniunii (domnul R.I., doamna M.J., doamna N.N.N. și domnul O.I.O.), (ii) copil adult al unui cetățean al Uniunii (doamna K.A. și domnul M.Z.) și (iii) concubin al unui cetățean al Uniunii (domnul B.A.) ( 16 ).

23.

Domnul R.I. este cetățean albanez. Copilul său s‑a născut la 23 iunie 2010 și are cetățenie belgiană. El s‑a căsătorit cu mama copilului (care este de asemenea cetățean belgian) în Albania la 31 iulie 2013. La 17 decembrie 2012 au fost emise împotriva sa un ordin de părăsire a teritoriului Belgiei și o interdicție de intrare ( 17 ).

24.

Doamna M.J. este cetățean ugandez. Ea este mama unui copil născut la 26 octombrie 2013 care este cetățean belgian (la fel ca tatăl copilului). Doamna M.J. este vizată de un ordin de părăsire a teritoriului Belgiei și de o interdicție de intrare din data de 11 ianuarie 2013 ( 18 ).

25.

Doamna N.N.N. este cetățean kenyan. Copilul său, care este cetățean belgian, s‑a născut la 25 iunie 2011. Au fost emise împotriva sa un ordin de părăsire a teritoriului Belgiei și o interdicție de intrare la 24 aprilie 2014 ( 19 ).

26.

Domnul O.I.O. este cetățean nigerian. Copilul său s‑a născut la 15 ianuarie 2009. Mama copilului este cetățean belgian, la fel ca fiica domnului O.I.O. Părinții acesteia din urmă au divorțat, mamei fiindu‑i încredințat în mod exclusiv copilul. Mama și copilul nu depind financiar de domnul O.I.O., iar contactul cu fiica sa este în prezent suspendat prin hotărâre judecătorească. Domnul O.I.O. este vizat de o interdicție de intrare și de un ordin de părăsire a teritoriului Belgiei din data de 28 mai 2013 ( 20 ).

27.

Doamna K.A. este cetățean armean, iar tatăl său are cetățenie belgiană. În cazul său au fost emise un ordin de părăsire a teritoriului național și o interdicție de intrare la 27 februarie 2013. Cei doi fii ai săi, care invocă aceleași legături familiale, au prezentat, fiecare, cereri de permis de ședere ( 21 ).

28.

Domnul M.Z. este cetățean rus. Tatăl său, cetățean belgian, a prezentat autorităților competente probe din care rezultă că fiul său se află în întreținerea sa. La 2 iulie 2014 au fost emise împotriva sa un ordin de părăsire a teritoriului național și o interdicție de intrare ( 22 ).

29.

Domnul B.A. este cetățean guineean. El se află într‑o situație de coabitare cu partenerul său, care este cetățean belgian. Există probe în sensul că relația lor este reală. La 13 iunie 2014 au fost emise împotriva sa un ordin de părăsire a teritoriului național și o interdicție de intrare ( 23 ).

30.

Cererile de reîntregire a familiei au fost depuse la Dienst Vreemdelingenzaken (Oficiul pentru azil și imigrație, Belgia, denumit în continuare „DVZ”), care acționează în calitate de reprezentant al staatssecretaris (secretarul de stat) responsabil pentru azil și migrație ( 24 ). DVZ a considerat că nu poate să examineze aceste cereri întrucât fiecare dintre solicitanții respectivi este vizat de o interdicție de intrare și, prin urmare, are obligația de a părăsi teritoriul belgian ( 25 ). Astfel, DVZ a adoptat decizii de respingere a fiecăreia dintre cererile de reîntregire a familiei (denumite în continuare „deciziile atacate”).

31.

Reclamanții au contestat deciziile atacate în fața instanței de trimitere. Ei consideră că DVZ în mod eronat a refuzat să examineze pe fond cererile lor de reîntregire a familiei pentru motivul că sunt vizați de interdicții de intrare valide. Ei susțin că asemenea interdicții de intrare constituie o condiție ilegală privind admisibilitatea și că cererile de reîntregire a familiei trebuie să fie considerate o cerere implicită de retragere sau de suspendare a interdicției de intrare ( 26 ). Ei afirmă că, în conformitate cu Directiva privind returnarea, DVZ trebuie să țină cont de viața de familie și de interesul superior al copilului atunci când examinează cererile de reîntregire a familiei. De asemenea, au arătat că directiva respectivă nu precizează că cererea de retragere sau de suspendare a unei interdicții de intrare trebuie să fie depusă din străinătate pentru a fi validă. În opinia reclamanților, intrarea și șederea membrilor de familie ai belgienilor pot fi refuzate doar pentru motive de ordine publică, de securitate națională sau de sănătate publică și doar în cadrul limitelor prevăzute de lege. Potrivit acestora, contrar articolului 20 TFUE, în special astfel cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea Ruiz Zambrano ( 27 ), îndepărtarea lor de pe teritoriul belgian și de pe teritoriul Uniunii Europene ar implica imposibilitatea exercitării depline de către membrii de familie belgieni aflați în întreținerea lor a drepturilor care le revin în calitate de cetățeni ai Uniunii. În sfârșit, reclamanții susțin că, atunci când a adoptat deciziile atacate, DVZ nu a pus în balanță interesele din fiecare cauză în contextul articolului 8 din CEDO și al articolului 7 din cartă.

32.

DVZ contestă afirmațiile reclamanților. Acesta susține că o interdicție de intrare definitivă împiedică persoana în cauză să intre sau să locuiască în Belgia și că ea trebuie să părăsească teritoriul belgian și să depună din străinătate cererea de retragere sau de suspendare în conformitate cu articolul 74/12 alineatul 1 din Legea privind străinii, înainte de a putea să solicite permisul de ședere în contextul unei cereri de reîntregire a familiei.

33.

Instanța de trimitere afirmă că, potrivit articolului 74/11 alineatul 3 din Legea privind străinii, o interdicție de intrare produce efecte de la data notificării sale. În fiecare dintre cele șapte cauze în discuție, împotriva reclamantului s‑a dispus o interdicție de intrare validă și definitivă care nu poate fi contestată atâta timp cât reclamanții rămân în Belgia. Ei trebuie să părăsească mai întâi teritoriul național pentru a adresa o asemenea cerere misiunii diplomatice sau consulare belgiene din țara lor de origine sau de reședință, în conformitate cu articolul 74/12 din Legea privind străinii ( 28 ).

34.

Orice astfel de cerere privind retragerea sau suspendarea interdicției de intrare, depusă în țara de origine, trebuie să fie soluționată în termen de patru luni. Dacă nu se adoptă o decizie în termenul respectiv, se consideră că răspunsul este negativ. Atunci când resortisantul unei țări terțe împotriva căruia s‑a dispus o interdicție de intrare depune o cerere de viză în țara sa de origine în vederea reîntregirii familiei alături de un cetățean belgian, trebuie să se ia mai întâi o decizie privind retragerea sau suspendarea interdicției respective. Apoi se va adopta o decizie referitoare la cererea de viză. Articolul 42 alineatul 1 din Legea privind străinii prevede un termen de șase luni în acest scop. Doar dacă interdicția de intrare este retrasă sau suspendată și se acordă viza sau dreptul de ședere în contextul reîntregirii familiei se poate spune că separarea dintre resortisanții în cauză ai unor țări terțe și cetățeanul belgian este „temporară” sau că perioada pentru care belgienii ca cetățeni ai Uniunii sunt în fapt obligați să părăsească teritoriul acesteia din urmă în întregul său este limitată.

35.

Din deciziile atacate nu rezultă că a fost luată în considerare calitatea de cetățeni ai Uniunii a membrilor de familie belgieni vizați. Nu reiese cu claritate nici că DVZ a verificat dacă interdicțiile de intrare au fost impuse, printre altele, pentru motive de ordine publică sau de securitate națională ori dacă s‑a ținut cont de interesul superior al copiilor în cauză și/sau de viața de familie în sensul articolelor 7 și 24 din cartă.

36.

În aceste împrejurări, instanța de trimitere consideră că problema principală ridicată de cererile de reîntregire a familiei din cauzele în discuție are ca obiect relația dintre interdicțiile de intrare impuse în temeiul Directivei privind returnarea și protecția drepturilor fundamentale, în special a dreptului la respectarea vieții de familie și a interesului superior al copilului, precum și respectarea articolului 20 TFUE. În consecință, a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

37.

Au fost depuse observații scrise în numele doamnei K.A. și al domnului M.Z., al guvernului belgian, al guvernului elen și al Comisiei Europene. În cadrul ședinței din 28 februarie 2017, toate aceste părți au prezentat observații orale, împreună cu doamna M.J. și cu doamna N.N.N.

38.

Cele șapte cauze în discuție au trăsături comune. Astfel, fiecare privește: (i) un cetățean al Uniunii care nu și‑a exercitat în niciun moment dreptul la liberă circulație (aparent o situație pur internă); (ii) un resortisant al unei țări terțe recunoscut potrivit dreptului național ca membru de familie al respectivului cetățean al Uniunii, care prezintă o cerere de permis de ședere în vederea reîntregirii familiei și (iii) o situație în care cererea nu este examinată de DVZ, ci este respinsă întrucât împotriva resortisantului în cauză al unei țări terțe s‑a dispus o interdicție de intrare care este atât validă, cât și definitivă, iar cererea nu a fost formulată din afara teritoriului Uniunii Europene.

39.

Toate cele șapte cauze se află în afara domeniului de aplicare al Directivei 2004/38 deoarece ele privesc cetățeni ai Uniunii care au avut întotdeauna reședința în Belgia (statul membru a cărui cetățenie o dețin). Prin urmare, acești cetățeni ai Uniunii nu sunt acoperiți de definiția „beneficiarilor” în sensul directivei menționate ( 34 ). În lumina situației de fapt expuse de instanța de trimitere, adăugăm, din motive de claritate, că respectivele cauze nu intră nici sub incidența Directivei 2003/86/CE privind dreptul la reîntregirea familiei ( 35 ). Directiva în cauză se aplică susținătorilor reîntregirii resortisanți ai unor țări terțe care au reședința în mod legal pe teritoriul Uniunii și ai căror membri de familie urmăresc să intre și să locuiască într‑un stat membru în scopul menținerii unității familiale. Este evident că nu aceasta este situația în cazul de față.

40.

Identificarea situațiilor în care calitatea de cetățean al Uniunii generează drepturi derivate pentru resortisanții unor țări terțe și a limitelor care pot fi stabilite în cazul unor asemenea drepturi face acum obiectul unei jurisprudențe bogate a Curții. Hotărârea Ruiz Zambrano ( 36 ) este decizia de referință în acest sens. Hotărârea respectivă a stabilit că articolul 20 TFUE se opune unor măsuri naționale care au efectul de a‑i priva pe cetățenii Uniunii de beneficiul efectiv al esenței drepturilor conferite de statutul lor. Criteriul menționat a fost nuanțat în Hotărârea Dereci și alții, în care Curtea a afirmat că respectivul criteriu „privește situații caracterizate de împrejurarea că cetățeanul Uniunii este obligat, în fapt, să părăsească nu numai teritoriul statului membru al cărui resortisant este, ci și teritoriul Uniunii considerat în ansamblu” ( 37 ). Hotărârea recentă a Curții Chavez‑Vilchez și alții ( 38 ) prezintă modul în care a evoluat jurisprudența.

41.

Curtea a constatat că „există situații foarte speciale în care, în pofida faptului că dreptul derivat privind dreptul de ședere al resortisanților țărilor terțe nu este aplicabil și că cetățeanul Uniunii nu și‑a exercitat libertatea de circulație, un drept de ședere nu poate, în mod excepțional, să fie refuzat unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei cetățeanului menționat, în caz contrar existând riscul de a nu respecta efectul util al cetățeniei Uniunii de care se bucură acest din urmă resortisant în cazul în care, drept consecință a unui astfel de refuz, acel cetățean ar fi obligat, în fond, să părăsească teritoriul Uniunii considerat în ansamblu, împiedicându‑l astfel să beneficieze în mod efectiv de substanța drepturilor pe care le conferă statutul de cetățean al Uniunii” ( 39 ). În cauza Ruiz Zambrano, împotriva părintelui unor copii minori care erau cetățeni belgieni a fost emis un ordin de expulzare, iar autoritățile competente au respins cererea sa de permis de muncă. Curtea a statuat că asemenea decizii au efectul de a‑i priva pe copiii domnului Ruiz Zambrano de beneficiul efectiv al esenței drepturilor conferite de articolul 20 TFUE. Deciziile în discuție în cauza respectivă ar fi avut drept rezultat obligarea copiilor, cetățeni ai Uniunii, să părăsească teritoriul Uniunii Europene ( 40 ).

42.

Practica aplicată în prezentele șapte cauze, de a refuza chiar examinarea unei cereri de reîntregire a familiei, este atât de strâns legată de drepturile conferite cetățenilor Uniunii de articolul 20 TFUE (coroborat cu articolele 7 și 24 din cartă) încât intră sub incidența dreptului Uniunii?

43.

Instanța de trimitere solicită în mod special să se stabilească dacă Directiva privind returnarea se aplică în acest context. Deși directiva respectivă stabilește standarde și proceduri comune „pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală”, ea nu prevede în mod necesar un proces conex și echivalent examinării care trebuie să fie realizată în situațiile în care un resortisant al unei țări terțe solicită reîntregirea familiei (ca în procedurile principale).

44.

Instanța de trimitere și‑a formulat întrebările făcând referire la o interdicție de intrare însoțită de o decizie privind îndepărtarea. Din decizia de trimitere reiese că interdicțiile de intrare au fost impuse în temeiul măsurilor de transpunere a Directivei privind returnarea în dreptul național. Directiva respectivă face distincție între „decizie de returnare” (articolul 3 punctul 4) și o decizie privind „îndepărtarea” (articolul 3 punctul 5) ( 41 ). Din definiția „interdicției de intrare” rezultă că asemenea interdicții însoțesc o decizie de returnare, iar nu o decizie privind îndepărtarea (articolul 3 punctul 6) ( 42 ). În fiecare dintre cele șapte cauze în discuție, autoritățile administrative naționale au adoptat o decizie care impune resortisantului în cauză al unei țări terțe să părăsească Belgia. Înțelegem că deciziile menționate sunt asimilate deciziilor de returnare în sensul Directivei 2008/115. Instanța de trimitere nu a precizat că au fost luate măsuri pentru punerea în aplicare a deciziei de returnare în vreo cauză concretă sau că a fost adoptată o decizie privind îndepărtarea.

45.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, atunci când resortisanții unor țări terțe împotriva cărora s‑a dispus o interdicție de intrare (în temeiul Directivei privind returnarea) solicită să se alăture membrilor lor de familie, cetățeni ai Uniunii în statul membru a cărui cetățenie o dețin și care nu și‑au exercitat în niciun moment dreptul la liberă circulație, dreptul Uniunii interzice o practică națională potrivit căreia se refuză examinarea unor asemenea cereri și în special autoritățile competente nu analizează dacă împrejurările se încadrează în noțiunea „situații foarte speciale” ( 43 ) identificată în jurisprudența Curții în conformitate cu articolul 20 TFUE. De asemenea, au fost adresate cinci întrebări secundare detaliate privind factorii de care trebuie să se țină cont pentru a aprecia dacă există o relație de dependență ( 44 ).

46.

Pe scurt, prin intermediul celei de a doua întrebări se solicită să se stabilească dacă articolul 5 din Directiva privind returnarea interzice practica administrativă în discuție în situații care nu intră sub incidența articolului 20 TFUE. Prin a treia întrebare se solicită să se stabilească dacă, în situația în care resortisantul unei țări terțe a fost deja supus unei interdicții de intrare, o asemenea practică administrativă este interzisă dacă se adoptă o decizie de îndepărtare fără a ține seama în mod corespunzător de viața de familie și de binele copilului (invocate în cadrul unei cereri ulterioare de reîntregire a familiei). Întrucât cele trei întrebări sunt strâns legate între ele, iar chestiunile care trebuie să fie analizate sunt puternic interconectate, le vom examina împreună.

47.

Practica administrativă în discuție este aplicată după cum urmează. Atunci când un resortisant al unei țări terțe supus unei interdicții de intrare valide de minimum trei ani care a devenit definitivă depune ulterior pe teritoriul Belgiei o cerere de permis de ședere în vederea reîntregirii familiei alături de un cetățean al Uniunii, cererea sa nu este examinată de autoritățile competente. Nu există o marjă de manevră în funcție de situația concretă pentru a ține cont de viața de familie, de interesul superior al copilului, atunci când este cazul, sau de faptul că membrul de familie belgian este cetățean al Uniunii.

48.

Guvernul belgian susține că această practică administrativă este acoperită de marja largă de apreciere acordată statelor membre și, prin urmare, răspunsul la prima întrebare trebuie să fie negativ. Comisia și reclamanții care au prezentat observații în prezenta procedură nu sunt de acord cu poziția Belgiei. Grecia consideră că, sub rezerva aprecierii împrejurărilor cauzei, cererile care fac obiectul procedurii principale intră sub incidența articolului 20 TFUE.

49.

Poziția noastră este de asemenea contrară celei adoptate de guvernul belgian.

50.

În primul rând, considerăm că practica administrativă respectivă este atât de strâns legată de dreptul cetățeanului Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre încât ea are o legătură intrinsecă cu drepturile garantate de articolul 20 TFUE. Efectul unei asemenea practici este excluderea în mod automat a analizării aspectului dacă, în orice situație individuală, resortisantul unei țări terțe și cetățeanul Uniunii în cauză se încadrează în noțiunea „situații foarte speciale”, care ar putea impune statului membru să confere efecte juridice drepturilor acestui cetățean pe teritoriul Uniunii. În opinia noastră, situația menționată riscă să aducă atingere folosinței efective a substanței drepturilor pe care le conferă statutul de cetățean al Uniunii.

51.

Instanța de trimitere arată că, potrivit normelor naționale, resortisanții în cauză ai unor țări terțe trebuie în principiu să părăsească Belgia, precum și teritoriul statelor membre. Atât timp cât este în vigoare o interdicție de intrare, nu se poate depune pe teritoriul belgian o cerere de permis de ședere. Orice cerere de retragere sau de suspendare a interdicțiilor de intrare poate fi prezentată doar din afara Belgiei și necesită o dovadă scrisă a faptului că solicitantul a părăsit acest stat membru.

52.

În acest context, o practică potrivit căreia nici măcar nu se examinează cererile de reîntregire a familiei poate avea consecințe potențial drastice pentru cetățeanul în cauză al Uniunii atunci când există o relație de dependență care se încadrează în noțiunea „situații foarte speciale” menționată mai sus ( 45 ). Acest punct de vedere este confirmat de observația instanței de trimitere în sensul că, atunci când există o relație de dependență între membrul de familie cetățean al Uniunii și resortisantul unei țări terțe, cetățeanul belgian poate fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii pentru a‑l însoți pe membrul familiei sale. Acest fapt privează la rândul său cetățeanul în cauză al Uniunii de folosința efectivă a drepturilor pe care i le conferă statutul său de cetățean al Uniunii Europene.

53.

În al doilea rând, în măsura în care practica administrativă descrisă de instanța de trimitere intră sub incidența dreptului Uniunii, este necesar să se țină cont de articolele 7 și 24 din cartă ( 46 ). Caracterul automat al practicii naționale în discuție implică imposibilitatea de a stabili într‑o situație individuală dacă drepturile cetățeanului Uniunii consacrate de dispozițiile respective sunt garantate ( 47 ).

54.

În al treilea rând, deși este adevărat că statele membre beneficiază de o marjă de apreciere pentru instituirea în sistemele lor juridice interne a unor norme procedurale care să guverneze acțiunile și să protejeze drepturile care revin particularilor în temeiul dreptului Uniunii, aceste norme nu trebuie să fie de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de articolul 20 TFUE cetățenilor Uniunii ( 48 ).

55.

Atunci când există o relație de dependență cu resortisantul în cauză al unei țări terțe, o practică națională cum este cea prezentată în decizia de trimitere, care se aplică automat și nu permite excepții, este de natură să aducă atingere dreptului de ședere al cetățeanului Uniunii nu doar în statul membru a cărui cetățenie o deține, ci și pe teritoriul Uniunii în întregul său ( 49 ).

56.

În sfârșit, practica prezentată de instanța de trimitere creează o potențială anomalie. Procedura de depunere și de examinare a cererilor de reîntregire a familiei în temeiul Directivei 2003/86 nu este în deplină concordanță cu procedurile naționale din prezentele cauze. Astfel, unui susținător al reîntregirii resortisant al unei țări terțe care are reședința în mod legal în Uniunea Europeană îi este garantată analizarea mai riguroasă a cererii sale de reîntregire a familiei potrivit directivei decât unor cetățeni ai Uniunii cum sunt cei din cele șapte cauze de față.

57.

Articolul 5 din Directiva 2003/86 reglementează depunerea și examinarea cererilor de reîntregire a familiei. Spre deosebire de practica administrativă prezentată de instanța de trimitere, obligația statelor membre de a examina cererile de reîntregire a familiei în conformitate cu această directivă implică faptul că autoritățile competente nu pot refuza în mod automat examinarea cererilor în temeiul directivei respective atunci când membrul de familie resortisant al unei țări terțe se află deja în statul membru în cauză ( 50 ). Astfel, procedura de depunere și de examinare a cererilor potrivit Directivei 2003/86 pare să pună susținătorul reîntregirii resortisant al unei țări terțe (în sensul directivei menționate) într‑o poziție mai favorabilă decât cea a unui cetățean al Uniunii aflat într‑o situație cum este cea prezentată în decizia de trimitere, ale cărui drepturi sunt consacrate la articolul 20 TFUE.

58.

Prin urmare, în opinia noastră, răspunsul la problema de principiu ridicată de instanța de trimitere în prima sa întrebare este că practica administrativă vizată este incompatibilă cu articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24 din cartă.

59.

În cazul în care, contrar punctului nostru de vedere, Curtea va considera că practica administrativă în discuție nu intră sub incidența articolului 20 TFUE, drepturile fundamentale ale persoanelor în cauză nu vor rămâne în mod necesar neprotejate. Instanța națională va trebui să analizeze dacă practica respectivă este compatibilă cu articolul 8 din CEDO ( 51 ). În acest context, este necesară respectarea principiului proporționalității ( 52 ). Astfel, este îndoielnic că o practică administrativă care este aplicată automat și potrivit căreia se resping cererile de permis de ședere depuse în vederea reîntregirii familiei fără examinarea lor pe fond poate fi considerată că ține cont de factorii care trebuie să fie analizați pentru a stabili dacă este asigurat dreptul la viața de familie ( 53 ).

60.

Întrebările secundare detaliate care urmează au fost adresate în vederea stabilirii factorilor care trebuie să fie luați în considerare în cadrul oricărei analize referitoare la relația de dependență în sensul articolului 20 TFUE, interpretat din perspectiva articolului 7 din cartă ( 54 ). Care sunt factorii relevanți de care trebuie să se țină cont în ceea ce privește viața de familie și copiii minori [prima întrebare literele (a) și (b)]? Sunt relevanți pentru această apreciere factorii care urmează: aspectul dacă există probabilitatea unui abuz de procedură, și anume dacă viața de familie a început atunci când resortisantul unei țări terțe era deja vizat de o interdicție de intrare, dacă s‑au făcut pași pentru contestarea interdicției de intrare respective înainte ca ea să devină definitivă și dacă interdicția în cauză s‑a dispus pentru motive de ordine publică sau pe baza unei situații de ședere ilegală [prima întrebare literele (c), (d) și (e)]?

61.

Articolul 7 din cartă trebuie să fie interpretat în lumina articolului 8 din CEDO ( 55 ). Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea de la Strasbourg”) a statuat că obiectul esențial al articolului 8 este protejarea persoanei în cauză împotriva acțiunilor arbitrare ale autorităților publice, deși dispoziția respectivă nu impune unui stat obligația generală de a autoriza reîntregirea familiei ( 56 ). Aprecierea referitoare la articolul 8 din CEDO implică stabilirea unui echilibru între interesele, divergente, ale persoanei în cauză și cele ale statului. Este necesar să se analizeze consecințele ruperii unității familiale care ar rezulta în cazul expulzării membrului de familie resortisant al unei țări terțe. În acest sens, se ține cont de lungimea perioadei în care statul în cauză a tolerat prezența persoanei respective pe teritoriul său: dacă soții (sau concubinii) au un trecut comun, dacă resortisantul țării terțe este responsabil de întreținerea zilnică a unor copii și de responsabilitățile financiare, precum și de legăturile emoționale din cadrul familiei ( 57 ).

62.

Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că simplul fapt că un resortisant al unui stat membru ar putea dori, pentru motive de natură economică sau pentru a menține unitatea familială pe teritoriul Uniunii, ca membri ai familiei sale care nu dispun de cetățenia unui stat membru să poată locui cu acesta pe teritoriul Uniunii nu este suficient în sine pentru a considera că cetățeanul Uniunii este obligat să părăsească teritoriul Uniunii Europene dacă un astfel de drept nu este acordat ( 58 ).

63.

În CEDO nu există un drept corespunzător articolului 24 din cartă. Deși carta nu definește noțiunea „copil”, toate părțile sunt de acord că descendenții domnului R.I., ai doamnei M.J., ai doamnei N.N.N și ai domnului O.I.O. sunt copii în sensul dispoziției respective. Este necesar să se aprecieze dacă menținerea relației cu părintele în cauză corespunde interesului superior al fiecărui copil. Statutul de cetățean al Uniunii al unui copil și dreptul de ședere care decurge din acesta nu garantează în sine dreptul de ședere părinților săi. Printre factorii relevanți se află persoana căreia îi este încredințat copilul și aspectul dacă el este dependent legal, financiar sau emoțional de părintele resortisant al unei țări terțe ( 59 ).

64.

Pentru a răspunde la întrebarea instanței de trimitere privind aspectul dacă ar trebui să se aplice jurisprudența Curții referitoare la Directiva 2004/38, considerăm că, întrucât situațiile care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei respective intră totodată sub incidența dreptului Uniunii, ar fi posibilă extrapolarea anumitor principii, în special a celor legate de aplicarea cartei, care s‑ar putea aplica prin analogie. Însă, criteriile concrete care sunt analizate în conformitate cu directiva menționată nu pot fi transpuse în cazul unei aprecieri efectuate în temeiul articolului 20 TFUE. Condițiile care se aplică atunci când un cetățean al Uniunii urmărește să obțină dreptul de ședere în alt stat membru pentru o perioadă de peste trei luni, în temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38, și dreptul de ședere derivat care se poate extinde asupra membrilor de familie ai cetățeanului în cauză al Uniunii care sunt resortisanți ai unor țări terțe în virtutea articolului 7 alineatul (2) din directiva menționată nu sunt relevante în mod direct în orice apreciere realizată în conformitate cu articolul 20 TFUE ( 60 ).

65.

În opinia noastră, aspectul dacă viața de familie a început într‑un moment în care resortisantul unei țări terțe era deja vizat de o interdicție de intrare nu este în mod automat un aspect relevant. Este, desigur, adevărat că domeniul de aplicare al dreptului Uniunii nu poate fi extins pentru a acoperi abuzurile. Totuși, este de asemenea corect că, în contextul aprecierii care trebuie să fie efectuată în temeiul articolului 20 TFUE, nu este loc pentru o prezumție generală de abuz atunci când apare o legătură de familie într‑un moment în care resortisantul unei țări terțe se află într‑o situație de ședere ilegală. Nu trebuie să se presupună ipso facto că persoana în cauză a creat legătura de familie pentru a rămâne pe teritoriul Uniunii. Dovedirea unui asemenea abuz necesită, în primul rând, o combinație de împrejurări obiective în care, în pofida respectării formale a condițiilor prevăzute de normele Uniunii, scopul normelor respective nu a fost realizat și, în al doilea rând, un element subiectiv constând în intenția de a obține un avantaj din normele Uniunii prin crearea în mod artificial a condițiilor prevăzute în vederea obținerii avantajului menționat ( 61 ). Mai mult, deși, într‑adevăr, Curtea de la Strasbourg a apreciat că situația resortisantului în cauză al unei țări terțe care devine părinte în perioada în care statutul său de imigrant este precar constituie un „aspect important”, ea a analizat factorul concret menționat în raport cu alte elemente ale cauzei ( 62 ). A deveni părinte într‑o asemenea perioadă de incertitudine nu se consideră în mod necesar o încercare de a abuza de normele din domeniul imigrației ( 63 ).

66.

Am exprimat deja punctul de vedere că emiterea unei decizii de returnare însoțite de o interdicție de intrare nu trebuie să joace un rol atunci când se apreciază dacă există „situații foarte speciale” care generează o relație de dependență în sensul articolului 20 TFUE ( 64 ). Prin urmare, nu este necesar să analizăm dacă resortisantul unei țări terțe a contestat sau a atacat în justiție o asemenea măsură. De asemenea, este inutil să se examineze în acest context dacă interdicția de intrare a fost impusă pentru motive de ordine publică sau pur și simplu din cauza unei șederi ilegale. În legătură cu acest din urmă aspect, trebuie să observăm că, potrivit Directivei privind returnarea, interdicțiile de intrare nu există independent de decizia de returnare ( 65 ). Astfel, motivul privind ordinea publică poate fi invocat doar în legătură cu aceasta din urmă. Nu există un temei pentru emiterea unei interdicții de intrare doar pentru asemenea motive ( 66 ).

67.

În schimb, dacă aprecierea situației de fapt în orice cauză concretă demonstrează faptul că respectiva cauză nu se încadrează în noțiunea „situații foarte speciale”, o asemenea cauză nu intră sub incidența dreptului Uniunii în ceea ce privește drepturile cetățenilor în cauză ai Uniunii. În astfel de împrejurări, autoritățile competente ar fi totuși obligate să realizeze o apreciere pe baza articolului 8 din CEDO, întrucât toate statele membre sunt semnatare ale convenției ( 67 ).

68.

Instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă articolul 5 din Directiva privind returnarea, interpretat în lumina articolelor 7 și 24 din cartă, interzice practica administrativă în discuție în măsura în care aceste șapte cauze nu intră sub incidența articolului 20 TFUE (a doua întrebare).

69.

Belgia susține că practica administrativă prezentată de instanța de trimitere în decizia de trimitere este în concordanță cu Directiva privind returnarea. O asemenea practică urmărește să garanteze că deciziile de returnare sunt într‑adevăr definitive și nu sunt repuse în discuție „pe ușa din spate” printr‑un mecanism care să permită resortisanților unei țări terțe împotriva cărora s‑a dispus o interdicție de intrare validă să depună cereri de reîntregire a familiei. Acesta fapt ar fi incompatibil cu politica de îndepărtare efectivă și ar fi în detrimentul altor resortisanți ai unor țări terțe care respectă deciziile de returnare.

70.

Nu suntem de acord cu raționamentul Belgiei.

71.

Dreptul cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii Europene nu este guvernat de Directiva privind returnarea. Actul menționat stabilește norme aplicabile resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc, condițiile de intrare, de ședere sau de reședință într‑un stat membru ( 68 ). În principiu, Directiva privind returnarea nu influențează aspectul dacă resortisantul unei țări terțe beneficiază de drepturi derivate în temeiul articolului 20 TFUE pentru a locui cu un cetățean al Uniunii pe teritoriul unui stat membru. Aprecierea respectivă este efectuată prin prisma drepturilor deținute de cetățeanul Uniunii, chestiune pe care Directiva privind returnarea nu este destinată să o reglementeze. Cu atât mai puțin, Directiva privind returnarea nu prevede un temei pentru o politică națională de refuz al examinării cererilor de reîntregire a familiei.

72.

Aprecierea efectuată în sensul articolului 5 din Directiva privind returnarea nu este neapărat aceeași cu cea necesară pentru soluționarea unei cereri de reîntregire a familiei în temeiul articolului 20 TFUE. Articolul 5 din Directiva privind returnarea face referire la necesitatea de a acorda atenție intereselor superioare ale copilului și vieții de familie la punerea în aplicare a directivei ( 69 ). În cadrul Directivei privind returnarea, minorii neînsoțiți sunt recunoscuți ca fiind un grup deosebit de vulnerabil atunci când sunt obligați să se întoarcă în statul lor de origine ( 70 ). Prin urmare, este necesar să se țină cont de interesul superior al copilului în asemenea împrejurări, iar returnarea sa trebuie să fie dispusă doar după evaluarea intereselor respective ( 71 ). În ceea ce privește viața de familie, din sistemul directivei reiese că statele membre trebuie să ia în considerare elementul menționat atunci când efectuează o apreciere de la caz la caz a situației persoanei în cauză ( 72 ).

73.

Astfel, aspectul dacă autoritățile competente au luat în considerare interesele superioare ale copilului și viața de familie, în conformitate cu articolul 5 literele (a) și (b) din Directiva privind returnarea, nu acoperă în mod necesar factorii de care trebuie să se țină cont în cazul unei cereri de reîntregire a familiei ( 73 ). Mai mult, la momentul impunerii interdicțiilor de intrare din cauzele în discuție nu putea să fi fost deja efectuată nicio asemenea apreciere întrucât cererile de reîntregire a familiei sunt ulterioare deciziilor de returnare și interdicțiilor de intrare conexe.

74.

Instanța de trimitere solicită totodată orientări cu privire la aspectul dacă practica administrativă în discuție este compatibilă cu dreptul Uniunii în situațiile în care se adoptă o decizie de îndepărtare (a treia întrebare). Totuși, din prezentarea situației de fapt cuprinsă în decizia de trimitere nu reiese că a fost adoptată o asemenea decizie [în sensul articolului 3 alineatul (5) din Directiva privind returnarea] în cazul vreunuia dintre reclamanți. Prin urmare, nu pare să fie necesar să se răspundă la această întrebare. Adăugăm, din motive de claritate, că, având în vedere confuzia cauzată de utilizarea noțiunii „decizie de îndepărtare” ca sinonim pentru noțiunea „decizie de returnare”, este posibil ca instanța de trimitere să facă referire la faptul că în toate cauzele, în afară de cea a domnului R.I., resortisantul în cauză al unei țări terțe este vizat de mai multe decizii de returnare. La punerea în aplicare a Directivei privind returnarea, statele membre sunt obligate să țină cont de articolul 5 ( 74 ). Nu este prevăzută o excepție de la obligațiile respective în situațiile în care o persoană este supusă unor decizii de returnare ulterioare. Astfel, este necesar să se țină cont de obligațiile de la articolul 5 literele (a) și (b) în cazul unor asemenea decizii.

75.

Deși cererile de reîntregire a familiei și deciziile de returnare implică proceduri separate, este posibil să fie adevărat că există o anumită suprapunere între problemele care se ridică. Totuși, nu rezultă că cele dintâi constituie o „cale de atac” sau un mecanism de redeschidere a procedurii de returnare. Criteriul care trebuie să fie îndeplinit privind „situațiile foarte speciale” pentru stabilirea dreptului de ședere derivat pentru resortisantul unei țări terțe în temeiul articolului 20 TFUE este exigent. Având în vedere împrejurările de mai sus, nu suntem de acord că simpla examinare a unor astfel de cereri aduce atingere procedurilor prevăzute în Directiva privind returnarea.

76.

În cazul în care Curtea este de acord cu poziția noastră că aceste șapte cauze intră sub incidența articolului 20 TFUE și că normele din Directiva privind returnarea nu trebuie să fie luate în considerare la soluționarea fondului, va fi necesar ca autoritățile competente să stabilească în fiecare cauză în discuție dacă există de fapt o relație de dependență între cetățeanul Uniunii și membrul de familie resortisant al unei țări terțe ( 75 ). Aprecierea în cazul fiecărui reclamant trebuie să se efectueze ținând seama în mod corespunzător de articolele 7 și 24 din cartă.

77.

În ceea ce îi privește pe domnul R.I., doamna M.J., doamna N.N.N. și domnul O.I.O., care sunt, fiecare, părinți ai unui copil minor cetățean al Uniunii, este relevant printre altele să se țină cont de faptul că respectivul copil are un părinte care este cetățean al Uniunii și să se stabilească în continuare cărui părinte i‑a fost încredințat (sau dacă a fost încredințat ambilor părinți) și dacă este dependent legal, financiar sau emoțional de părintele resortisant al unei țări terțe ( 76 ).

78.

Poziția domnului O.I.O. este diferită în măsura în care, potrivit afirmațiilor instanței de trimitere conținute în decizia de trimitere, copilul său a fost încredințat exclusiv mamei sale belgiene, nu depinde financiar de el și a fost suspendat contactul cu fiica sa prin hotărâre judecătorească. Din aceste informații reiese că el nu ar putea fi considerat ca fiind părintele care asigură în principal sau în primul rând îngrijirea copilului și că este posibil să nu existe o relație de dependență.

79.

În cazul doamnei K.A. și al domnului M.Z., copiii adulți ai unui tată belgian, autoritățile competente trebuie să țină cont că dorința de realizare a reîntregirii familiei în Belgia nu este suficientă în sine ( 77 ). Atunci când se stabilește dacă există o relație de dependență, faptul că cetățeanul Uniunii oferă sprijin financiar copilului adult resortisant al unei țări terțe (a se vedea cazul domnului M.Z.) nu este un aspect relevant. Dimpotrivă, Curtea a arătat că „relația de dependență dintre cetățeanul Uniunii […] și resortisantul unei țări terțe căruia i se refuză acordarea unui drept de ședere este cea de natură să pună în discuție efectul util al cetățeniei Uniunii din moment ce această dependență este cea care ar face ca cetățeanul Uniunii să fie obligat, în fapt, să părăsească nu numai teritoriul statului membru al cărui cetățean este, ci și pe cel al Uniunii în ansamblul său, ca o consecință a unei astfel de decizii de refuz” ( 78 ). În ceea ce privește copiii adulți ai unui părinte cetățean al Uniunii, un exemplu de asemenea împrejurări ar putea fi situația în care un părinte în vârstă sau infirm depinde de prezența copilului său adult resortisant al unei țări terțe și ar fi obligat să părăsească teritoriul Uniunii Europene în cazul expulzării copilului respectiv din statul membru în cauză.

80.

În egală măsură, o apreciere care ține cont de acest element esențial trebuie să fie efectuată în cazul domnului B.A.. În opinia noastră, faptul că nu este rudă de sânge cu concubinul său nu este un factor relevant, întrucât este considerat membru de familie în sensul dreptului național ( 79 ).

81.

Prin urmare, concluzionăm că dreptul Uniunii, în special articolul 20 TFUE coroborat cu articolele 7 și 24 din cartă, interzice o practică națională potrivit căreia autoritățile competente ale unui stat membru refuză în mod automat să examineze cererile de permis de ședere depuse pe teritoriul lor de resortisantul unei țări terțe, împotriva căruia au fost emise o decizie de returnare și o interdicție de intrare conexă, pentru a se alătura unui membru de familie care este cetățean al Uniunii cu domiciliul în statul membru a cărui cetățenie o deține și care nu și‑a exercitat în niciun moment dreptul la liberă circulație. Directiva privind returnarea nu prevede un temei care să justifice o asemenea practică. Dimpotrivă, trebuie să existe o apreciere a împrejurărilor individuale ale cauzei în discuție înainte ca autoritățile naționale să adopte o decizie referitoare la cererea de reîntregire a familiei.

82.

Instanța de trimitere solicită să se clarifice interpretarea articolului 11 alineatul (3) din Directiva privind returnarea în legătură cu retragerea sau cu suspendarea unei interdicții de intrare. Au fost adresate patru întrebări concrete. Acestea acoperă chestiuni care includ interpretarea articolului 11 alineatul (3) al treilea și al patrulea paragraf ( 80 ) și aspectul dacă dispozițiile naționale în discuție, în special cele referitoare la retragerea sau la suspendarea unei interdicții de intrare, sunt compatibile cu dreptul Uniunii ( 81 ).

83.

Vom începe cu câteva observații generale privind interdicțiile de intrare care se află în centrul celei de a patra întrebări. Potrivit normelor naționale, o interdicție de intrare se aplică de la data notificării, iar nu de la data la care resortisantul în cauză al unei țări terțe părăsește teritoriul belgian. Totuși, Curtea a considerat că asemenea interdicții sunt menite să completeze deciziile de returnare ( 82 ). De asemenea, aceasta a statuat că perioada interdicției de intrare începe să curgă abia de la data la care persoana în cauză a părăsit efectiv teritoriul Uniunii ( 83 ). Șederea ilegală a resortisantului în cauză al unei țări terțe este guvernată de decizia de returnare, iar nu de interdicția de intrare. Normele naționale astfel cum sunt prezentate în decizia de trimitere nu par să reflecte formularea, scopul și sistemul Directivei privind returnarea în acest sens.

84.

În continuare, având în vedere poziția noastră potrivit căreia practica administrativă în discuție este interzisă de articolul 20 TFUE, considerăm că normele referitoare la interdicțiile de intrare nu sunt relevante pentru aprecierea care trebuie să fie efectuată în ceea ce privește dispoziția respectivă, întrucât cererile de reîntregire a familiei trebuie să fie examinate pe fond. Astfel, dacă autoritățile competente vor stabili, în oricare dintre cauzele concrete, că o asemenea cerere trebuie să fie admisă, va rezulta că șederea reclamantului pe teritoriul național este legală și că, în virtutea articolului 2 alineatul (1), Directiva privind returnarea nu i se mai poate aplica, deoarece șederea sa nu ar mai fi considerată ilegală în sensul articolului 3 alineatul (2) din directiva menționată ( 84 ).

85.

În schimb, dacă autoritățile menționate decid că cererea nu poate să fie admisă, prezența reclamantului pe teritoriul național se va încadra în continuare în definiția noțiunii „ședere ilegală” și el va fi supus deciziei de returnare existente, cu interdicția de intrare conexă. Autoritățile competente relevante vor trebui apoi să pună în aplicare această decizie în conformitate cu Directiva privind returnarea, prin adoptarea măsurilor necesare, cum este o decizie de îndepărtare în temeiul articolului 8 din directiva respectivă. Orice asemenea decizie va fi supusă în mod firesc garanțiilor procedurale din capitolul III.

86.

Întrucât nu a fost adoptată încă o decizie pe fond în cauzele care fac obiectul procedurii principale, nu este necesară, strict vorbind, interpretarea articolului 11 alineatul (3) din Directiva privind returnarea în vederea soluționării cauzelor menționate. Se poate concepe că dispoziția respectivă ar putea fi relevantă într‑o etapă ulterioară, dar aceasta depinde de rezultatul aprecierii pe fond a fiecărei cauze de către autoritățile competente. Prin urmare, propunem Curții să nu răspundă la a patra întrebare.

87.

Având în vedere considerațiile care precedă, considerăm că trebuie să se răspundă la întrebările adresate de Raad voor Vreemdelingenbetwistingen (Consiliul pentru proceduri de azil și imigrație, Belgia) după cum urmează: