1. 

Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 2 ), care trebuia pusă în aplicare de statele membre până la 31 decembrie 2003, a dat naștere rapid la cereri de decizie preliminară ( 3 ). Împrejurarea că statele membre nu au fost toate de acord, conform articolului 35 alineatul (2) TUE, în versiunea anterioară Tratatului de la Lisabona, să instituie mecanismul trimiterii preliminare pentru instanțele lor face însă ca abia acum, puțin după ce s‑a încheiat perioada de tranziție prevăzută de Protocolul nr. 36 privind dispozițiile tranzitorii, anexat la Tratatul FUE, să se adreseze Curții pentru prima dată întrebări uneori specifice anumitor state membre.

2. 

Încă o dată, Curtea se confruntă cu chestiuni de anvergură cu privire la mandatul european de arestare printr‑o cerere de decizie preliminară de urgență ( 4 ). Se poate considera că este normal să se întâmple astfel din moment ce cererea de decizie preliminară însăși se înscrie în cadrul unei proceduri pe care legiuitorul Uniunii a vrut‑o sub semnul urgenței ( 5 ). Totuși, aceasta nu ne poate împiedica, ci trebuie, dimpotrivă, să ne determine să propunem un răspuns care să aibă o legătură cât mai strânsă cu circumstanțele speciale din prezenta cauză.

3. 

Prin prezenta cerere de decizie preliminară formulată de High Court (Irlanda) se solicită în speță Curții să se pronunțe asupra problemei consecințelor nerespectării termenelor, stabilite la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, în care un stat membru trebuie să adopte o decizie definitivă, într‑un sens sau în altul, cu privire la executarea unui mandat european de arestare emis de un alt stat membru, în special atunci când mandatul respectiv a condus la plasarea persoanei căutate în situație de privare de libertate. High Court urmărește să afle, în definitiv, dacă organele jurisdicționale naționale, chemate până atunci să pună în aplicare dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584 fără sprijinul Curții, au interpretat în mod corect cerințele Deciziei‑cadru 2002/584 în această privință, astfel încât să poată acționa în consecință.

4.

Considerentele (1), (5), (8), (12) și (13) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

5.

Articolul 1 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

6.

Articolul 5 din Decizia‑cadru 2002/584, care definește „[g]aranțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale”, prevede la punctul 3:

„Executarea mandatului european de arestare de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:

[…]

7.

Articolele 11 și 12 din Decizia‑cadru 2002/584/CE prevăd:

„Articolul 11

Drepturile persoanei căutate

(1)   Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.

(2)   O persoană căutată care este arestată în scopul executării unui mandat european de arestare are dreptul de a fi asistată de un avocat și de un interpret, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

Articolul 12

Menținerea persoanei în detenție

Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare. Punerea provizorie în libertate este posibilă în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă a acestui stat membru să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate.”

8.

Articolul 15 din Decizia‑cadru 2002/584, cu privire la decizia de predare, prevede:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3)   Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”

9.

Articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Termene și proceduri pentru decizia de executare a mandatului european de arestare”, prevede:

„(1)   Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.

(2)   În cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia [a se citi «ar trebui să fie luată»] în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior.

(3)   În celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia [a se citi «ar trebui să fie luată»] în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate.

(4)   În cazuri particulare, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele prevăzute la alineatele (2) sau (3), autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele. Într‑un astfel de caz, termenele pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare.

(5)   Cât timp nicio decizie definitivă privind executarea mandatului european de arestare nu este luată de autoritatea judiciară de executare, aceasta se va asigura că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei.

(6)   Orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie motivat.

(7)   Atunci când, în circumstanțe excepționale, un stat membru nu poate respecta termenele stabilite în prezentul articol, acesta informează [Agenția Europeană pentru Consolidarea Cooperării Judiciare (Eurojust)], precizând motivele întârzierii. În afară de aceasta, un stat membru care a suferit, din partea altui stat membru, mai multe întârzieri în executarea unor mandate europene de arestare informează Consiliul despre aceasta, în scopul evaluării, la nivelul statelor membre, a punerii în aplicare a prezentei decizii‑cadru.”

10.

Articolul 23 din Decizia‑cadru 2002/584, care definește „[t]ermenul pentru predarea persoanei” căutate, precizează:

„(1)   Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

(2)   Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.

(3)   În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită.

(4)   În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(5)   La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4), în cazul în care persoana se mai află în detenție, ea este pusă în libertate.”

11.

În sfârșit, articolul 26 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Computarea detenției executate în statul membru de executare”, prevede:

„(1)   Statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate.

(2)   În acest scop, toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza mandatului european de arestare sunt transmise de autoritatea judiciară de executare sau de autoritatea centrală desemnată în temeiul articolului 7 autorității judiciare emitente în momentul predării.”

12.

Decizia‑cadru 2002/584 a fost transpusă în dreptul irlandez prin European Arrest Warrant Act din 2003 ( 6 ), cu modificările ulterioare. Articolul 13 din EAW 2003 prevede:

13.

Articolul 16 alineatul (1) din EAW 2003 prevede:

„Dacă o persoană nu consimte la predarea sa către statul emitent, High Court poate dispune, la termenul stabilit în conformitate cu prevederile articolului 13 sau la un termen ulterior pe care instanța îl consideră adecvat, predarea persoanei către o altă persoană autorizată în mod corespunzător de către statul emitent în vederea primirii persoanei arestate, în următoarele condiții:

[…]

14.

Articolul 16 alineatele (9) și (10) din EAW 2003 prevede:

15.

La 17 decembrie 2012, Magistrates’ Courts din Dungannon, County Tyrone, Irlanda de Nord (Regatul Unit) ( 7 ), a emis, în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584, un mandat european de arestare împotriva domnului Lanigan ( 8 ), la cererea Ministerului Public din Irlanda de Nord, pentru ca acesta să fie judecat pentru săvârșirea infracțiunilor de omor și de deținere a unei arme de foc cu scopul punerii în pericol a vieții altei persoane, fapte penale presupus a fi fost săvârșite la 31 mai 1998 în Dungannon, County Tyrone, Irlanda de Nord (Regatul Unit).

16.

La 7 ianuarie 2013, High Court (Irlanda) a aprobat mandatul european de arestare în vederea executării de către poliția irlandeză (An Garda Síochána).

17.

La 16 ianuarie 2013, pârâtul din litigiul principal a fost arestat în temeiul mandatului european de arestare și a fost prezentat în aceeași zi în fața High Court. El nu a consimțit la predarea sa către statul membru emitent și s‑a dispus plasarea sa în detenție în așteptarea deciziei definitive cu privire la cererea de predare aferentă.

18.

Ședința în fața High Court privind cererea de predare, stabilită inițial la 29 ianuarie 2013, a fost amânată în repetate rânduri, pentru diverse motive, inclusiv o cerere pentru acordarea asistenței judiciare, formulată la 3 iulie 2013 și acordată în cele din urmă la 26 iulie 2013.

19.

Între timp, High Court a respins, la 26 februarie 2013, o cerere de liberare pe cauțiune a pârâtului din litigiul principal.

20.

Abia la 26 noiembrie 2013, pârâtul din litigiul principal a invocat unsprezece motive („points of objection”) împotriva predării sale, în susținerea cărora a prezentat o declarație dată sub jurământ („affidavit”) din 16 decembrie 2013 și o declarație dată sub jurământ a avocatului său la Belfast din 19 februarie 2014.

21.

Potrivit observațiilor scrise prezentate Curții de reclamantul și de pârâtul din litigiul principal, acesta din urmă a arătat în principal că viața sa ar fi în pericol în cazul în care ar fi predat statului membru emitent. Membru încă de la vârsta de 17 ani al Provisional Irish Republican Army, apoi al Irish National Liberation Army (INLA), acesta a declarat că a fost victima, la 7 septembrie 1993, a unei prime tentative de asasinat de către organizația unionistă paramilitară irlandeză Ulster Freedom Fighters (UFF). De asemenea, ar fi fost victima unei a doua tentative de asasinat de către INLA la 1 decembrie 1995. În declarația dată sub jurământ, acesta ar fi arătat că cinci dintre asociații săi au fost asasinați în anii '90 fie de INLA în cadrul unei răzbunări („feud”), fie de paramilitarii unioniști. În consecință, acesta ar fi decis să se refugieze în Irlanda, unde și‑ar fi schimbat numele pentru motive de siguranță. Prin urmare, refuză să se întoarcă în Irlanda de Nord de teama de a nu fi asasinat în această țară de către dizidenți loialiști și republicani, considerând că nu poate fi protejat de forțele de securitate sau de autoritățile penitenciare.

22.

La 17 decembrie 2013, cauza a fost transferată unui magistrat desemnat pentru ședința stabilită la 3 februarie 2014. Această ședință a fost totuși amânată în două rânduri, la 28 aprilie 2014, apoi la 30 iunie 2014, la cererea reclamantului din litigiul principal, până la primirea informațiilor solicitate autorităților din Regatul Unit cu privire la amenințarea la adresa vieții pârâtului din litigiul principal.

23.

Astfel, la 9 aprilie 2014, reclamantul din litigiul principal a solicitat autorității centrale din Irlanda de Nord, the UK National Crime Agency, informații referitoare la procedurile în vigoare în închisorile din Irlanda de Nord privind protejarea prizonierilor aflați în pericol. La 10 aprilie 2014, Northern Ireland Prison Service (NIPS) a dat curs acestei cereri, aducând precizări cu privire la procedurile în vigoare în unitățile penitenciare din Irlanda de Nord și destinate să protejeze și să ia măsuri pentru deținuții considerați susceptibili a fi amenințați de ceilalți deținuți.

24.

La 16 aprilie 2014, reclamantul din litigiul principal a adresat o a doua solicitare de informații autorității centrale din Irlanda de Nord, cu privire la motivele pentru care mandatul european de arestare fusese emis abia în luna decembrie 2012 pentru fapte penale săvârșite în luna mai 1998. Crown Solicitor's Office, reprezentantul guvernului Regatului Unit în Irlanda du Nord, a răspuns la această cerere prin scrisoarea din 24 aprilie 2014 arătând că, deși pârâtul din litigiul principal fusese identificat rapid ca suspect, abia în anul 2011 au putut fi adunate dovezi suficiente pentru a efectua urmărirea penală împotriva acestuia, care a fost inițiată de Ministerul Public din Irlanda de Nord (Public Prosecution Service for Northern Ireland) la 4 mai 2012.

25.

Abia la 30 iunie 2014 a fost deschisă în cele din urmă ședința cu privire la cererea de predare în fața High Court, care s‑a desfășurat timp de trei zile, pe parcursul cărora pârâtul din litigiul principal a ridicat mai multe aspecte privind procedura și probele. Având în vedere cerințele procedurii în contradictoriu, el a arătat în special că High Court nu se putea pronunța pe baza unei informații obținute din partea statului membru emitent, în afară de cazul în care aceasta este certificată sub jurământ, iar avocatul inculpatului are dreptul să interogheze orice martor propus de reclamant. Diferitele cereri ale pârâtului din litigiul principal au fost respinse ca inutile de High Court, care, la 4 iulie 2014, a amânat cauza.

26.

La 17 noiembrie 2014, High Court s‑a pronunțat cu privire la chestiunile prealabile invocate în fața sa. Ea a arătat mai întâi că procedurile referitoare la mandatul european de arestare nu erau supuse normelor de procedură și în materie de probe de drept comun care reglementează procedurile în dreptul irlandez și că era îndreptățită, în calitatea sa de autoritate judiciară de executare, să examineze informațiile obținute din partea statului membru emitent. În continuare, având în vedere elementele de probă prezentate de pârâtul din litigiul principal prin care urmărește să demonstreze că viața sa ar fi pusă în pericol în cazul în care ar trebui predat statului membru emitent, ea a arătat că, înainte de a dispune predarea, trebuia să se asigure pe cât posibil că dreptul la viață al inculpatului în temeiul Constituției irlandeze și al articolului 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), va fi respectat. În consecință, a invitat reclamantul din litigiul principal să examineze elementele de probă respective, necontestate până în prezent, și să solicite statului membru emitent informații suplimentare cu privire la temerile exprimate de pârâtul din litigiul principal. High Court a precizat că va amâna examinarea celorlalte obiecții ale pârâtului din litigiul principal atât timp cât informațiile solicitate nu îi vor fi prezentate.

27.

Prin urmare, la 27 noiembrie 2014, reclamantul din litigiul principal a prezentat o nouă solicitare de informații autorității centrale din Irlanda de Nord, printr‑o scrisoare în care amintea că pârâtul din litigiul principal susținea că, în cazul în care ar fi încarcerat în Irlanda de Nord, viața i‑ar fi amenințată de dizidenții loialiști și republicani, în măsura în care autoritățile penitenciare nu ar fi în măsură să îi asigure securitatea. Această scrisoare, însoțită de declarația dată sub jurământ a pârâtului din litigiul principal din 16 decembrie 2013 și de cea a avocatului său din 19 februarie 2014, invita respectiva autoritate să adopte o poziție cu privire la aspectul dacă un risc real și imediat pentru viața pârâtului din litigiul principal era dovedit și, presupunându‑l stabilit, dacă NIPS era în măsură să garanteze persoanei în cauză o protecție efectivă. NIPS și serviciile de poliție ale Irlandei de Nord (Police Service of Northern Ireland) au răspuns la această solicitare de informații prin două scrisori din 3 decembrie 2014, transmise reclamantului din litigiul principal la 4 decembrie 2014.

28.

Printr‑o declarație sub jurământ din 28 noiembrie 2014, primită de High Court la 1 decembrie 2014, pârâtul din litigiul principal a formulat o nouă cerere de liberare pe cauțiune.

29.

La 8 decembrie 2014, pârâtul din litigiul principal a depus observații prin care solicita respingerea predării sale pentru motivul că, în raport cu normele naționale de procedură penală și în materie de probe, dar și cu Constituția irlandeză și cu carta, documentele prezentate de reclamantul din litigiul principal nu puteau fi admise ca probe și, presupunând că ar putea fi admise, ar trebui respinse dată fiind imposibilitatea de a fi contestate printr‑o audiere încrucișată („cross‑examination”). Această cerere a fost respinsă totuși de High Court în măsura în care se raporta la chestiunile preliminare cu privire la care se pronunțase deja.

30.

La 8 decembrie 2014, pârâtul din litigiul principal a invocat o obiecție suplimentară împotriva predării sale.

31.

La 15 decembrie 2014, High Court a organizat o nouă ședință, în cursul căreia avocatul pârâtului din litigiul principal a arătat îndeosebi că cererea de predare trebuia respinsă ca urmare a întârzierii excesive a procedurii. El a formulat și o cerere având ca obiect sesizarea cu titlu preliminar a Curții de Justiție cu privire la problema întârzierii. În sfârșit, a solicitat liberarea acestuia pe cauțiune.

32.

La 19 decembrie 2014, High Court s‑a pronunțat cu privire la cererea de liberare pe cauțiune a pârâtului din litigiul principal. Pârâtul din litigiul principal nu a putut subscrie la condițiile impuse, cauțiunea fiind stabilită la un nivel care îi depășea mijloacele.

33.

La 12 ianuarie 2015, High Court a organizat o nouă ședință, în cursul căreia reclamantul din litigiul principal a arătat că se opune ca întârzierea înregistrată de procedură să fie invocată în acest stadiu, susținând, pe de altă parte, că Supreme Court of Ireland se pronunțase deja cu privire la această problemă în hotărârea din 19 decembrie 2005, Dundon v. The Governor of Cloverhill Prison ( 9 ). Pârâtul din litigiul principal a arătat, la rândul său, că, începând cu 1 decembrie 2014, instanțele irlandeze aveau posibilitatea de a adresa Curții de Justiție a Uniunii Europene întrebări preliminare, susținând că interpretarea dată prin hotărârea Dundon nu mai era obligatorie pentru High Court.

34.

Judecarea cauzei a fost amânată pentru 18 ianuarie 2015, dată la care High Court a decis, printre altele, să sesizeze Curtea cu o întrebare privind întârzierea în derularea procedurii, observând că sistemul irlandez nu putea funcționa în limitele stabilite la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 și că dorea, în consecință, să fie lămurită cu privire la interpretarea acestei dispoziții.

35.

În continuare, cauza a fost amânată în mai multe rânduri pentru a permite părților din litigiul principal să transmită propunerile lor privind textul întrebării care urma să fie adresată Curții, precum și să formuleze observații.

36.

În acest timp, la 2 februarie 2015, High Court a judecat o cerere de modificare a condițiilor financiare ale cauțiunii stabilite la 19 decembrie 2014, pe care a respins‑o însă la 9 februarie 2015. Pârâtul din litigiul principal a sesizat în aceste condiții Court of Appeal.

37.

În aceste împrejurări, prin decizia din 19 mai 2015 primită la Curte la 22 mai 2015, High Court a adresat Curții următoarele două întrebări preliminare:

38.

High Court a avut grijă să precizeze că considera că sistemul irlandez nu poate funcționa în limitele prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, că consecințele acestei incapacități constituie o problemă reală care să justifice cererea de decizie preliminară și că interpretarea de către Curte a acestei dispoziții ar putea influența decizia finală pe care este chemată să o pronunțe în cauza principală.

39.

În această ultimă privință, subliniază că, în hotărârea Dundon, Supreme Court a respins cererea de habeas corpus a unei persoane arestate preventiv în temeiul unui mandat european de arestare în condiții analoge celei din cauza principală.

40.

Acea persoană sublinia că, dat fiind că High Court nu a adoptat o decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare în termenul de 60 de zile prevăzute de legislația irlandeză, ea trebuia eliberată. Cu toate acestea, Supreme Court a statuat că detenția era legală, arătând mai întâi că persoana căutată nu are dreptul să obțină eliberarea sa imediată atunci când High Court nu se pronunță în termenele stabilite, fiind necesar ca o astfel de consecință să fie prevăzută cu claritate și fără ambiguități, ținând seama de obligația fundamentală care revine statelor membre de a executa un mandat european de arestare. În plus, ea a subliniat că obligația de a executa mandatul european de arestare care revine High Court nu încetase la expirarea acestui termen de 60 de zile. Ea adăuga că termenele prevăzute fuseseră instituite în scopuri de disciplină internă în statele membre, iar nu în scopul de a conferi drepturi particularilor. În sfârșit, precizase că îi revenea sarcina de a interpreta dreptul național în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584.

41.

Prin aceeași decizie, instanța de trimitere a solicitat totodată Curții să facă aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură în cazul prezentei trimiteri.

42.

În această privință, instanța de trimitere a arătat că trimiterea respectivă ridica una sau mai multe probleme cu privire la domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din TFUE și că pârâtul din litigiul principal se afla în detenție de la 16 ianuarie 2013. Pe de altă parte, a precizat că era înclinată să respecte hotărârea Dundon a Supreme Court, dar că dorea să profite de ocazia de a verifica poziția Curții de Justiție înainte de a se pronunța în acest sens.

43.

În consecință, la propunerea judecătorului raportor, Camera a patra a Curții a decis, la 28 mai 2005, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii de urgență. Ea a decis totodată, în temeiul articolului 113 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, să propună Curții trimiterea cauzei unui complet de judecată compus din mai mulți judecători.

44.

În temeiul articolului 109 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Camera a patra a Curții a invitat părțile din litigiul principal, statul membru de care ține instanța de trimitere, precum și instituțiile prevăzute la articolul 23 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene să depună observații scrise până la 15 iunie 2015. În temeiul articolului 109 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea a solicitat și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord să depună observații scrise la aceeași dată sau să se înfățișeze la ședință.

45.

Reclamantul și pârâtul din litigiul principal, guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul acordat.

46.

Reclamantul și pârâtul din litigiul principal, guvernele irlandez, german, spaniol, francez și olandez și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia au prezentat de asemenea observații orale în cadrul ședinței care a avut loc la 1 iulie 2015.

47.

Reclamantul din litigiul principal, care, deși le examinează împreună, propune un răspuns separat la cele două întrebări, consideră că instanța de trimitere urmărește să stabilească în esență consecințele asupra procedurii de predare ale nerespectării termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584. Referindu‑se în această privință la hotărârea Dundon a Supreme Court, consideră că expirarea acestor termene nu conferă niciun drept pârâtului din litigiul principal, nici de a fi eliberat și nici de altă natură. În conformitate cu principiul autonomiei procedurale naționale, ar reveni instanței naționale obligația de a examina dacă durata procedurii a adus atingere drepturilor persoanei căutate astfel încât predarea sa i‑ar încălca drepturile fundamentale. El a adăugat în ședință că ideea invocată de pârâtul din litigiul principal, potrivit căreia respingerea cererii de predare ar constitui sancțiunea cea mai descurajantă pentru statele membre de executare în cazul nerespectării termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, nu își găsește niciun temei în decizia‑cadru menționată.

48.

Reclamantul din litigiul principal observă în primul rând că articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu cuprinde nicio dispoziție referitoare la rezultatul procedurii de predare la expirarea termenelor pe care le stabilește și nu prevede, spre deosebire de articolul 23 din aceeași decizie‑cadru, eliberarea persoanei căutate. Alineatele (2) și (3) ale articolului 17 utilizează de altfel nu un limbaj imperativ, ci unul condițional ( 10 ). Deși este adevărat că articolul 15 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 precizează că „autoritatea judiciară de executare decide[ ( 11 ) ], în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei”, această dispoziție trebuie interpretată totuși în lumina termenilor articolului 17 alineatele (2) și (3) din decizia‑cadru menționată. Curtea a statuat în această privință, în Hotărârea F ( 12 ), că „termenele prevăzute la articolul 17 din decizia‑cadru trebuie interpretate în sensul că impun ca decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare să intervină, în principiu, fie în termen de 10 zile de la data la care persoana căutată consimte la predare, fie, în celelalte cazuri, în termen de 60 de zile de la arestarea acesteia”. În consecință, Curtea ar fi recunoscut că este posibil din punct de vedere legal să se adopte decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare în afara termenelor prevăzute și că nerespectarea acestor termene nu presupunea caducitatea procedurii.

49.

Pe de altă parte, nerespectarea termenelor nu ar fi fără consecințe, acestea fiind prevăzute la articolul 17 alineatul (7) din Decizia‑cadru 2002/584. Interpretat în ansamblu, articolul 17 ar institui astfel un sistem în care deciziile definitive de executare a mandatelor europene de arestare trebuie să intervină, în principiu, în cazul în care persoana căutată nu consimte, în termenul de 60 de zile, termen care poate fi majorat cu 30 de zile, precizându‑se, pe de o parte, că, în cazul în care acest termen nu este respectat, statul membru de executare trebuie să informeze Eurojust cu privire la aceasta și, pe de altă parte, că, în cazul în care acest termen nu este respectat în mod repetat, statul membru emitent poate să se adreseze Consiliului.

50.

În al doilea rând, această interpretare ar fi de altfel conformă cu obiectul și cu obiectivele Deciziei‑cadru 2002/584, care, conform articolului 67 TFUE, este de a asigura un înalt nivel de securitate într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție prin măsuri de cooperare între autoritățile polițienești și judiciare din statele membre în materie penală. Or, un sistem care ar permite repunerea în libertate a unei persoane, căutată în vederea urmăririi penale sau care a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni, ar fi la antipozii celui care ar urmări acest obiectiv. Pe de altă parte, obiectivele promovării cooperării în domeniul penal ar fi compromise în cazul în care persoane căutate ar fi eliberate inopinat la expirarea termenelor prevăzute pentru procedura de predare. A forța statele membre să respecte termenele stabilite prin Decizia‑cadru 2002/584, în condițiile în care acestea nu sunt în măsură să le respecte, nu este de natură să promoveze cooperarea și riscă să conducă mai ales la situații în care persoana căutată nu este predată atunci când nu este posibil să le respecte.

51.

În al treilea rând, obiectivele eficacității și celerității urmărite de titlul V din partea a cincea din TFUE și de Decizia‑cadru 2002/584 nu sunt concepute pentru protejarea drepturilor fundamentale ale persoanei căutate. Obiectul lor ar fi de garantare, în măsura posibilului, a liberei circulații a hotărârilor judecătorești așa încât să promoveze administrarea justiției penale în întreaga Uniune și să combată astfel mai bine crima, în special cea organizată. Obiectul specific al termenelor stabilite de Decizia‑cadru 2002/584 ar fi de a garanta ca persoanele care se sustrag de la judecată să poată fi aduse în fața instanței penale cât de repede este rezonabil posibil. Faptul că o autoritate judiciară de executare are nevoie de peste 60 sau 90 de zile pentru a adopta o decizie definitivă de executare a unui mandat european de arestare nu afectează, în consecință, niciun drept al persoanei căutate.

52.

În al patrulea rând, astfel cum reiese din considerentul (12) și din articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, aceasta din urmă nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a libertăților fundamentale, astfel cum sunt consacrate prin articolul 6 TUE. Considerentul (10) al aceleiași decizii‑cadru merge mai departe, precizând că punerea în aplicare a mecanismului mandatului european de arestare poate fi suspendată, nu în cazul nerespectării termenelor stabilite, ci numai în cazul încălcării principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) TUE. El a admis în această privință, în ședință, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 5 din CEDO își găsea aplicarea, dar numai cea cu privire la paragraful 1 litera f, nu și cea referitoare la paragraful 4 al acestuia, contrar opiniei susținute de Comisie. Or, ar avea loc o încălcare a articolului 5 paragraful 1 litera f din CEDO numai atunci când autoritățile naționale competente, cu încălcarea normelor procedurale naționale, nu desfășoară procedura cu diligență și prelungesc, în consecință, detenția persoanei mai mult decât este rezonabil ( 13 ). Situația ar fi diferită în cazul în care persoana căutată se află la originea depășirii termenelor prevăzute, cum este cazul în litigiul principal. În orice caz, eliberarea persoanei deținute nu poate fi automată, ci trebuie să implice, pentru a nu aduce atingere obiectivului Deciziei‑cadru 2002/584, luarea în considerare a tuturor circumstanțelor și în special riscul de sustragere, timpul petrecut în detenție și contribuția persoanei deținute la prelungirea termenelor. Or, în cauza principală, pârâtul este cel care poartă în principal răspunderea pentru termenele stabilite în procedura de predare și, așadar, pentru durata detenției sale provizorii.

53.

Reclamantul din litigiul principal concluzionează de aici că Decizia‑cadru 2002/584 nu implică nicio dispoziție privind anularea mandatului european de arestare în cazul în care autoritatea judiciară de executare nu reușește să se pronunțe în termenele prevăzute la articolul 17, dat fiind că aceasta din urmă poate să se achite întotdeauna de obligațiile sale în afara acestor termene.

54.

Pârâtul din litigiul principal a arătat în observațiile sale scrise că diferitele întârzieri care cu care a fost presărată procedura în fața High Court nu pot constitui circumstanțe excepționale în sensul articolului 17 alineatul (7) din Decizia‑cadru 2002/584. În aceste condiții, pârâtul are în vedere mai multe soluții pentru remedierea încălcării articolului 17 menționat, care ar putea fi însușite separat sau în mod cumulativ, și anume refuzul de predare către statul membru emitent, deducerea duratei totale a deținerii sale provizorii, liberarea pe cauțiune în condiții rezonabile și, în sfârșit, acordarea de daune interese, care trebuie repartizate între cele două state membre în cauză, proporțional cu contribuția lor respectivă la întârzierile înregistrate.

55.

În această privință, pârâtul precizează că, în lipsa unei dispoziții echivalente cu cea a articolului 23 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2002/584, refuzul predării către statul membru emitent, similar procedurii de habeas corpus existente în sistemele de „common law”, ar constitui soluția cea mai descurajantă împotriva întârzierilor nemotivate ale statelor membre de executare a mandatelor europene de arestare, precizându‑se că, în dreptul irlandez, Criminal Law (Jurisdiction) Act 1976 permite urmărirea în Irlanda a infracțiunilor săvârșite în Irlanda de Nord, precum cele din cauza principală. El a precizat în ședință că Decizia‑cadru 2002/584 nu excludea o astfel de posibilitate, care ar respecta, pe de altă parte, cerințele principiului proporționalității.

56.

Pârâtul din litigiul principal susține, pe de altă parte, că adresase High Court alte întrebări preliminare, care nu au fost în final înaintate Curții și arată că ar dori să fie examinate de Curte.

57.

În observațiile orale, pârâtul din litigiul principal a adăugat că, în opinia sa, motivul principal al lungimii termenelor constă în faptul că reclamantul din litigiul principal experimentează o nouă procedură, fără precedent în fața instanțelor irlandeze.

58.

În observațiile orale, guvernul german a propus să se răspundă la prima întrebare în sensul că articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu articolul 15 din aceasta obligă statul membru de executare să continue procedura de predare în pofida faptului că termenele prevăzute au fost depășite. Acest lucru se deduce dintr‑o interpretare gramaticală și sistematică a dispozițiilor acestei decizii‑cadru, precum și din Hotărârea F ( 14 ). Obiectivul deciziei‑cadru ar implica accelerarea predării între autoritățile judiciare de executare a persoanelor condamnate sau suspectate. Nerespectarea punctuală a acestor termene nu ar aduce atingere în mod automat realizării acestui obiectiv, în măsura în care aceste întârzieri sunt justificate. Aceasta ar fi situația în cauza principală, autoritatea judiciară de executare irlandeză fiind obligată să verifice dacă viața pârâtului din litigiul principal s‑ar afla efectiv în pericol în cazul în care ar trebui predat statului membru emitent.

59.

În ceea ce privește cea de a doua întrebare, guvernul german consideră că nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu constituie temeiul dreptului persoanei deținute de a fi eliberată, precizându‑se că un astfel de drept poate găsi un alt temei. Analiza guvernului german în această privință pornește de la articolul 12 din Decizia‑cadru 2002/584, care încredințează autorității judiciare de executare sarcina de a decide cu privire la menținerea privării de libertate a persoanei deținute în executarea unui mandat european de arestare. Deși este cert că această decizie trebuie adoptată în conformitate cu dreptul național, instanța națională trebuie să aplice și carta, și articolul 5 din CEDO, la care fac trimitere Explicațiile cu privire la cartă referitoare la articolul 6 din aceasta.

60.

În această privință, guvernul german amintește că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la libertate al persoanei împotriva căreia este în curs o procedură de extrădare poate fi limitat, în conformitate cu procedura instituită prin lege, această limitare fiind însă admisibilă numai în măsura în care durata privării de libertate este rezonabilă, fapt ce trebuie apreciat de la caz la caz. O cerință necesară este aceea ca procedura să se desfășoare, în toate cazurile, cu diligență. Controlul acestei cerințe implică luarea în considerare a procedurii în ansamblu, precum și a tuturor etapelor acesteia. Din această perspectivă, depășirea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 este doar unul dintre elementele care trebuie luate în considerare. În circumstanțele din cauza principală ar trebui să se țină seama și de faptul că pârâtul din litigiul principal a făcut uz intensiv de drepturile sale procedurale, precum și de lentoarea cu care soluționarea diverselor incidente de procedură pare a fi avut loc și de amânările succesive ale procesului.

61.

Guvernul spaniol consideră, în ceea ce privește prima întrebare, că nerespectarea termenelor de executare a unui mandat european de arestare nu înseamnă că autoritatea judiciară de executare trebuie să respingă cererea de predare. În ceea ce privește cea de a doua întrebare, consideră că eventualele efecte ale unei întârzieri în executarea unui mandat european de arestare precum cel în discuție în cauza principală țin de dreptul național.

62.

Acest guvern arată mai întâi că obiectivul Deciziei‑cadru 2002/584 este de a institui o procedură simplificată de predare a persoanelor suspectate că ar fi săvârșit fapte penale, în scopul consolidării, al facilitării și al accelerării cooperării judiciare între statele membre pe baza principiului recunoașterii reciproce. Acest principiu ar obliga statele membre să execute mandatele europene de arestare în toate cazurile, sub rezerva excepțiilor prevăzute și a condițiilor stabilite la articolele 3, 4 și 5 din Decizia‑cadru 2002/584. De altfel, Curtea a statuat în mod repetat că nici dificultățile de ordin intern și nici legislația internă nu pot justifica neîndeplinirea de către statele membre a obligațiilor impuse de dreptul Uniunii.

63.

Guvernul spaniol insistă apoi asupra faptului că nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate determina în niciun caz dispariția obligației statului membru de executare. Consecințele întârzierilor în adoptarea unei decizii definitive de executare a unui mandat european de arestare ar fi definite la articolul 17 alineatul (7) din decizia‑cadru menționată, care prevede o obligație de informare a Eurojust și, eventual, a Consiliului. Această obligație ar fi fost introdusă în vederea stabilirii unei discipline minime între statele membre, având în vedere limitele controlului judiciar prevăzute de fostul articol 35 TUE în domeniul cooperării judiciare în materie penală. Neexecutarea unui mandat european de arestare ca urmare a depășirii termenelor prevăzute la articolul 17 ar aduce atingere efectului util al Deciziei‑cadru 2002/584 și ar putea determina persoanele care fac obiectul unui mandat european de arestare să utilizeze manevre dilatorii pentru a se opune executării. În această privință, guvernul spaniol se referă la Hotărârea F ( 15 ).

64.

În al treilea și ultimul rând, guvernul spaniol consideră că drepturile unei persoane private de libertate în temeiul unui mandat european de arestare sunt definite la articolele 11-14 din Decizia‑cadru 2002/584. Efectele întârzierii executării unui mandat european de arestare asupra situației persoanei căutate ar fi determinate de dreptul național al statului membru de executare, din moment ce măsurile necesare pentru evitarea oricărui risc de sustragere a acestei persoane sunt luate, conform articolului 12 din decizia‑cadru, iar îndeplinirea condițiilor materiale necesare unei predări efective a persoanei respective sunt garantate, în conformitate cu articolul 17 alineatul (5) din această decizie‑cadru. Detenția provizorie sau punerea provizorie în libertate a persoanei căutate ar fi o decizie luată de autoritatea judiciară de executare în conformitate cu dreptul său național, dat fiind că materia nu a fost armonizată și a rămas reglementată de principiul autonomiei procedurale, în limita principiilor echivalenței și efectivității. În circumstanțele din cauza principală, aceste două ultime principii ar fi fost respectate în mod corespunzător, întrucât pârâtul din litigiul principal a dispus de posibilitatea, în conformitate cu dreptul național, de a depune cereri de liberare condiționată, cea de a doua dintre acestea fiind pendinte.

65.

Guvernul francez și‑a exprimat în cursul ședinței dezacordul cu poziția Comisiei. În ceea ce privește prima întrebare, acesta consideră că nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu are niciun efect asupra obligației autorității judiciare de executare de a se pronunța cu privire la predarea persoanei căutate și nu are ca efect determinarea repunerii în libertate a persoanei căutate. În ceea ce privește cea de a doua întrebare, consideră că nerespectarea acestor termene nu conferă drepturi speciale persoanei căutate menținute în detenție cu depășirea acestor termene.

66.

În ceea ce privește prima întrebare, acest guvern amintește mai întâi că, potrivit Hotărârii F ( 16 ) pronunțate de Curte, respectarea acestor termene este, în principiu, imperativă. Curtea nu s‑ar fi pronunțat însă cu privire la consecințele nerespectării lor. Decizia‑cadru 2002/584 nu ar prevedea nicio sancțiune în această privință, ci numai informarea Eurojust și, eventual, a Consiliului, în temeiul articolului 17 alineatul (7). Prin urmare, autoritatea judiciară de executare ar continua să fie obligată să adopte o decizie definitivă odată expirate aceste termene.

67.

Guvernul francez subliniază, în continuare, că nicio dispoziție din Decizia‑cadru 2002/584 nu prevede punerea în libertate a persoanei căutate la expirarea termenelor prevăzute la articolul 17, fapt ce contrastează cu dispozițiile articolului 23 alineatul (5) din aceasta, care prevede acest lucru în mod expres, dat fiind că autoritatea judiciară de executare continuă să fie, dimpotrivă, obligată, în temeiul articolului 17 alineatul (5), să se asigure de condițiile materiale necesare unei predări efective. Această interpretare ar fi confirmată, în plus, de lucrările pregătitoare ale Deciziei‑cadru 2002/584, care nu ar fi reținut propunerea inițială a Comisiei în acest sens.

68.

Guvernul francez consideră, pe de altă parte, că doar interpretarea menționată este în măsură să contribuie la realizarea obiectivelor urmărite de Decizia‑cadru 2002/584, care privește, desigur, accelerarea cooperării judiciare între statele membre, dar și facilitarea cooperării respective. Or, în cazul în care s‑ar admite că persoanele căutate ar trebui eliberate la expirarea termenelor, aceasta le‑ar stimula să folosească manevre dilatorii.

69.

Guvernul francez consideră de asemenea că necesitatea de a garanta respectarea drepturilor fundamentale nu poate conduce la aceste consecințe. Desigur, articolul 6 din cartă, precum și articolul 5 paragraful 1 litera f și paragraful 4 din CEDO sunt relevante, ca și jurisprudența aferentă a Curții Europene a Drepturilor Omului. În opinia sa însă, Comisia deduce concluzii eronate din această jurisprudență. Astfel, ar reieși de aici că aprecierea legalității unei detenții în vederea extrădării trebuie să țină seama, de la caz la caz, de toate circumstanțele cauzei, așa încât nu ar fi posibil să se considere menținerea în detenție a unei persoane căutate la expirarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 incompatibilă, în sine și în principiu, cu articolul 6 din cartă. Nu se poate deduce din această jurisprudență nici faptul că simpla depășire a termenelor prevăzute ar permite să se concluzioneze că procedura nu s‑a desfășurat cu diligența necesară.

70.

În sfârșit, și în orice caz, Decizia‑cadru 2002/584 nu ar împiedica autoritatea judiciară de executare, în situația în care consideră necesar acest lucru, să repună persoana căutată și deținută în libertate, în temeiul dreptului său național, atât înainte, cât și după expirarea termenelor prevăzute la articolul 17, în conformitate cu articolul 12.

71.

În ceea ce privește cea de a doua întrebare, guvernul francez amintește că Decizia‑cadru 2002/584 se limitează să prevadă, la articolul 26, că orice perioadă de detenție provizorie executată de persoana căutată în statul membru de executare trebuie dedusă din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent. Aceasta ar fi o obligație care revine statului membru emitent, independent de respectarea termenelor prevăzute la articolul 17 de către statul membru de executare. Pe de altă parte, Decizia‑cadru 2002/584 nu ar prevedea dreptul la despăgubire ca urmare a nerespectării acestor termene, statele membre fiind, prin urmare, libere să prevadă o despăgubire în acest sens.

72.

Guvernul olandez propune să se răspundă negativ la cele două întrebări preliminare. Consideră că nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu are nicio consecință asupra obligației de predare, această dispoziție limitându‑se să impună statului membru de executare o obligație de diligență. Termenele prevăzute ar fi clare și ar trebui respectate, astfel încât să garanteze celeritatea procedurii de predare. Cu toate acestea, în ipoteza în care nu ar fi respectate, acest lucru nu ar avea nicio consecință asupra drepturilor persoanei private de libertate și aflate în așteptarea unei decizii definitive cu privire la predarea sa.

73.

Decizia‑cadru 2002/584 ar stabili cu claritate că nerespectarea termenelor nu are repercusiuni asupra obligației de adoptare a unei decizii definitive cu privire la predare. În plus, articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu ar acorda niciun drept persoanei căutate și deținute în cazul depășirii termenelor pe care le prevede. Deși nerespectarea acestor termene are consecințe asupra situației persoanei deținute, acestea sunt independente de articolul 17. Constituțiile naționale și articolul 5 din CEDO ar impune o obligație de diligență în ceea ce privește examinarea situației persoanelor deținute în vederea extrădării. Carta nu și‑ar găsi aplicarea, în măsura în care autoritatea judiciară de executare este cea căreia îi revine, în temeiul articolului 12 din Decizia‑cadru 2002/584, obligația de a adopta o decizie cu privire la starea de detenție, în conformitate cu dreptul național. În consecință, într‑o situație precum cea din cauza principală, instanța națională nu ar pune în aplicare drepturile garantate de cartă.

74.

Cu toate acestea, guvernul olandez consideră că statele membre trebuie să își respecte obligația de diligență în legătură cu drepturile persoanei deținute. Din această perspectivă, persoana amintită ar trebui să poată solicita modificarea stării sale de detenție, această modificare putând fi decisă și din oficiu. Revine instanței naționale competente obligația de a examina dacă prelungirea duratei detenției rămâne proporțională, ținând seama de riscul de sustragere a persoanei căutate, precizându‑se că termenul maxim de 90 de zile prevăzut la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi considerat disproporționat.

75.

Guvernul Regatului Unit, care și‑a concentrat observațiile orale pe răspunsul care trebuie dat la cea de a doua întrebare, consideră că depășirea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu conferă persoanei căutate și deținute un drept de a fi eliberată. Acest guvern își întemeiază poziția în această privință pe o interpretare gramaticală a dispoziției menționate, pe lucrările pregătitoare ale deciziei‑cadru, precum și pe structura acesteia din urmă, care reglementează în mod expres consecințele nerespectării acestor termene.

76.

Guvernul Regatului Unit adaugă că, chiar dacă un astfel de drept ar decurge din dispozițiile articolului 17 din Decizia‑cadru 2002/584, quod non, persoana care, ca urmare a propriei conduite, se află la originea întârzierilor nu ar putea să îl invoce. Orice soluție contrară ar afecta obiectivul urmărit de decizia‑cadru. În orice caz, și presupunând, quod non, că un astfel de drept există, acesta nu poate fi invocat în fața instanțelor naționale din moment ce decizia‑cadru, în conformitate cu fostul articol 34 alineatul (2) litera (b) TUE, nu are un efect direct.

77.

Guvernul Regatului Unit subliniază de asemenea că termene stricte ar putea aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei deținute, în măsura în care, precum în cauza principală, de exemplu, ea ar putea fi predată statului membru emitent fără a se fi verificat dacă viața sa era sau nu era în mod efectiv în pericol.

78.

Acesta subliniază, în ceea ce privește dreptul fundamental la libertate al persoanei deținute, că instanțele naționale trebuie să controleze în permanență, în conformitate cu dreptul național, cu CEDO și cu carta, atunci când dreptul Uniunii își găsește aplicarea, în ce măsură privarea de libertate este justificată. Această cerință își găsește aplicarea și înainte de epuizarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584. În cadrul acestui control, instanțele naționale trebuie să aprecieze toate circumstanțele, inclusiv exercitarea de către deținut a drepturilor sale procedurale, riscul de sustragere și posibilitățile acestuia din urmă de a obține liberarea condiționată.

79.

Guvernul Regatului Unit propune în final să se răspundă la prima întrebare în sensul că singurele consecințe care decurg din nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 sunt cele care sunt recunoscute în aceeași dispoziție, statul membru de executare continuând să fie ținut de obligația de a executa mandatul european de arestare, în pofida expirării acestor termene, iar la cea de a doua întrebare propune să se răspundă în sensul că persoana căutată nu dispune de niciun drept la o punere în libertate imediată la expirarea termenelor prevăzute la articolul menționat.

80.

Comisia amintește mai întâi că Decizia‑cadru 2002/584 a instituit un nou sistem, simplificat și mai eficace, de predare a persoanelor condamnate sau căutate în scopul urmăririi penale, înlocuind procedurile tradiționale de extrădare, sistem care urmărește facilitarea și accelerarea cooperării judiciare în vederea instituirii unui spațiu de libertate, securitate și justiție în Uniune. Acest sistem se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce, „piatra de temelie” a cooperării judiciare, a cărui importanță fundamentală a fost amintită de Curte în Avizul 2/13 ( 17 ), care se întemeiază el însuși pe încrederea reciprocă dintre statele membre în faptul că ordinile juridice respective sunt în măsură să ofere o protecție echivalentă și efectivă a drepturilor fundamentale. Aceasta înseamnă că statele membre sunt obligate, în principiu, să dea curs unui mandat european de arestare, cu excepția situației în care își găsește aplicarea un motiv de neexecutare. În ședință, Comisia a subliniat totodată că sistemul mandatului european de arestare se întemeiază în esență, spre deosebire de sistemele tradiționale de extrădare, pe cooperarea autorităților judiciare, dat fiind că autoritățile politice intervin doar ca sprijin practic și administrativ.

81.

Cu toate acestea, principiul recunoașterii reciproce nu ar urmări să stabilească un regim automat de recunoaștere și de executare, prezumția că toate statele membre respectă drepturile fundamentale fiind relativă ( 18 ). În consecință, în unele cazuri, autoritatea judiciară de executare trebuie să poată răsturna această prezumție.

82.

În continuare, Comisia se preocupă să dea răspuns la cele două întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere.

83.

Efectuând exegeza dispozițiilor articolelor 15 și 17 din Decizia‑cadru 2002/584, Comisia consideră mai întâi că nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 nu afectează validitatea unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare continuând să fie obligată inclusiv după expirarea acestor termene să decidă dacă persoana căutată trebuie predată statului membru emitent.

84.

Comisia examinează în continuare problema dacă preocupările exprimate de persoana căutată în ceea ce privește siguranța sa au o incidență asupra acestei obligații de a se pronunța cu privire la predare. În această privință, arată că mecanismul mandatului european de arestare nu poate fi suspendat decât în cazul unei încălcări grave și continue de către un stat membru a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) TUE, constatată de Consiliu în temeiul articolului 7 alineatul (1) TUE. Comisia constată însă că decizia de trimitere nu face vorbire despre o astfel de situație.

85.

Pe de altă parte, Comisia subliniază că articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 face trimitere în special la obligația de a respecta drepturile fundamentale, ceea ce ar putea determina autoritatea judiciară de executare să efectueze controale suplimentare în cazul unor afirmații credibile cu privire la un risc de încălcări grave ale drepturilor omului după predare. În cursul ședinței, Comisia a insistat asupra faptului că respectivele controale trebuiau efectuate în cadrul termenelor stabilite la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum reiese din articolul 15 alineatul (2) din aceasta. Comisia arată totuși că răspunsul dat de statul membru emitent la solicitările de informații adresate acestuia de autoritatea judiciară de executare în legătură cu preocupările exprimate de pârâtul din litigiul principal nu a determinat‑o pe aceasta din urmă să decidă să nu execute mandatul european de arestare.

86.

Comisia concluzionează de aici că autoritatea judiciară de executare rămâne obligată inclusiv după expirarea termenelor prevăzute la articolul 17 alineatele (2) și (3) din Decizia‑cadru 2002/584 să decidă dacă persoana căutată trebuie predată.

87.

Comisia consideră că trebuie să se răspundă la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere în sensul că nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 obligă autoritatea judiciară de executare să repună în libertate persoana vizată de un mandat european de arestare și aflată în detenție în așteptarea deciziei cu privire la predarea sa după expirarea termenului prevăzut la articolul 17 alineatul (3) din această Decizie‑cadru 2002/584, cu excepția cazului în care circumstanțe excepționale care nu pot fi imputate statului membru de executare impun menținerea în detenție.

88.

Comisia observă în primul rând că împrejurarea că articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 nu prevede eliberarea persoanei aflate în detenție la expirarea termenelor pe care le stabilește, spre deosebire de ceea ce se prevede la articolul 23 alineatul (5) din decizia‑cadru menționată pentru punerea în libertate, nu înseamnă că menținerea în detenție este justificată în mod automat.

89.

Mai întâi, articolul 12 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede, ca regulă generală, faptul că punerea provizorie în libertate „este posibilă” în orice moment, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare, cu condiția ca autoritatea competentă să ia orice măsură pe care o va considera necesară pentru a evita fuga persoanei căutate. Comisia amintește, pe de altă parte, că propunerea sa de decizie‑cadru integra o dispoziție care prevedea în mod expres că, în lipsa deciziei de predare a persoanei vizate de un mandat european de arestare în termen de 90 de zile, aceasta din urmă trebuia eliberată imediat. Faptul că legiuitorul Uniunii nu a reținut această propunere nu poate fi însă interpretat a contrario, în sensul că nu ar exista nicio obligație de eliberare în cazul nerespectării termenelor prevăzute la articolul 17 din decizia‑cadru menționată.

90.

Comisia amintește în continuare că, potrivit articolului 1 alineatul (3), Decizia‑cadru 2002/584 nu poate avea ca efect modificarea obligației statelor membre de respectare a drepturilor fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 TUE, fiind necesar ca decizia‑cadru însăși, în conformitate cu considerentul (12) al acesteia, să respecte drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 TUE. În consecință, examinează situația din litigiul principal în raport cu articolul 6 din cartă, care consacră dreptul la libertate și la siguranță, în lumina jurisprudenței pertinente a Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la articolul 5 din CEDO, în special paragraful 1 litera f, cu privire la detenția în vederea extrădării, paragraful 3 al acestuia, care consacră dreptul de a fi judecat într‑un termen rezonabil sau de a fi eliberat în cursul procedurii, și paragraful 4 al acestuia, care consacră dreptul de a se pronunța într‑un termen scurt asupra legalității detenției.

91.

Comisia subliniază în această privință mai întâi că mecanismul specific al mandatului european de arestare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584 este un element pertinent care trebuie luat în considerare în vederea aprecierii caracterului rezonabil al duratei unei detenții provizorii în vederea predării. În speță, legiuitorul Uniunii a decis că decizia definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare trebuie adoptată de autoritatea judiciară de executare în termen de 60 de zile, termen considerat suficient în contextul unei cooperări între statele membre întemeiate pe încrederea reciprocă și controlul limitat al autorității judiciare de executare. Numai în situații specifice, legiuitorul a prevăzut un termen suplimentar de 30 de zile, care afectează și evaluarea termenului rezonabil al unei detenții.

92.

Or, obligația autorității judiciare de executare de a soluționa și de a executa în regim de urgență un mandat european de arestare, conform articolului 17 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, corespunde, în ceea ce privește detenția persoanei căutate, cerințelor prevăzute la articolul 5 paragraful 4 din CEDO. În consecință, atât timp cât autoritatea judiciară de executare acționează în mod diligent în acest termen, detenția persoanei căutate este, prima facie, compatibilă cu cerința termenului rezonabil, precizându‑se că aceste termene sunt maxime și nu permit nicio întârziere nejustificată. În caz contrar, din moment ce aceste termene au expirat, detenția persoanei căutate este, prima facie, incompatibilă cu această cerință și, prin urmare, condițiile esențiale pentru „legalitatea” sa lipsesc.

93.

Detenția persoanei căutate dincolo de termenele stabilite la articolul 17 este justificată numai în circumstanțe excepționale care nu pot fi imputate statului membru de executare. Singurul caz identificat până în prezent de Curte, în Hotărârea F ( 19 ), ar fi cel al unei cereri de decizie preliminară. Invitată să se pronunțe cu privire la acest aspect în cadrul ședinței, Comisia a precizat că, potrivit propriei interpretări a Hotărârii F menționate, orice deținere peste termenul maxim de 90 de zile devenea, în lipsa unor „circumstanțe excepționale” în sensul articolului 17 alineatul (7) din Decizia‑cadru 2002/584, „nelegală”. Circumstanța că legiuitorul nu a prevăzut o astfel de consecință în decizia‑cadru menționată ar fi lipsită de relevanță din moment ce dreptul la libertate este și rămâne aplicabil.

94.

Circumstanțele cauzei principale s‑ar caracteriza printr‑o detenție provizorie cu o durată de aproape 30 de luni, de zece ori mai mare decât durata maximă permisă în temeiul articolului 17 din Decizia‑cadru 2002/584. Statul membru de executare ar reprezenta sursa acestei durate excesive, ca urmare a întârzierilor nejustificate care au afectat procedura. Comisia citează în această privință procedura lungă de aprobare a mandatului european de arestare și amânările succesive ale ședinței de predare, caracterul contradictoriu al dezbaterilor cu privire la predare, neprevăzut de Decizia‑cadru 2002/584, precum și perioadele de inactivitate repetate ale autorității judiciare de executare, inclusiv cele patru luni și jumătate dintre ședință și hotărârea interlocutorie și cele patru luni dintre decizia de sesizare a Curții cu titlu preliminar și decizia de trimitere propriu‑zisă.

95.

Comisia concluzionează de aici că menținerea persoanei căutate în cauza principală este incompatibilă cu obligația de urgență și că autoritatea judiciară de executare este obligată să o elibereze, cu excepția cazului în care circumstanțe excepționale neimputabile statului membru de executare impun detenția prelungită, circumstanțe care nu ar fi îndeplinite în speță. Ea a adăugat în cadrul ședinței că, în orice caz, obligația de a executa mandatul european de arestare subzista, ca și respectarea dispozițiilor articolului 12 și ale articolului 17 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel încât, în cazul în care nu ar fi posibil să se mențină situația privării de libertate, ar fi necesar să se recurgă la soluții alternative, care să afecteze în mai mică măsură libertatea, în scopul atenuării unui eventual risc de sustragere.

96.

Comisia adaugă că statul membru de executare nu se poate prevala de normele sale constituționale referitoare la respectarea dreptului la un proces echitabil, evocat în considerentul (12) al Deciziei‑cadru 2002/584, pentru a justifica nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din aceasta din urmă. Astfel, Curtea ar fi statuat, în Hotărârea Melloni ( 20 ), că aplicarea standardelor naționale de protecție a drepturilor fundamentale nu poate compromite nivelul de protecție prevăzut de cartă și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv ale dreptului Uniunii.

97.

Astfel cum am arătat deja, Curtea este sesizată în prezenta cauză de High Court cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, la foarte puțin timp după încheierea perioadei de tranziție de cinci ani prevăzută de Protocolul nr. 36 privind dispozițiile tranzitorii, intervenită la 1 decembrie 2014, în conformitate cu articolul 10 alineatul (1). Anterior acestei date, și în lipsa unei declarații din partea Irlandei în acest sens în conformitate cu prevederile articolului 35 alineatul (2) TUE înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, instanțele irlandeze nu puteau sesiza Curtea cu cereri de interpretare a deciziilor‑cadru, adoptate îndeosebi în cadrul titlului VI din TUE, privind cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.

98.

După cum arată chiar instanța de trimitere în decizia de trimitere, era ținută până atunci, în ceea ce privește interpretarea legislației naționale și, în definitiv, a Deciziei‑cadru 2002/584, de doctrina stabilită de Supreme Court, în special în hotărârea Dundon. În acest sens, deși afirmă că împărtășește, în principiu, doctrina respectivă, High Court consideră că ar fi oportun să dispună de interpretarea de către Curte a dispozițiilor relevante ale Deciziei‑cadru 2002/584 și, mai concret, să cunoască consecințele care, în opinia Curții, decurg din nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din aceasta pentru adoptarea unei decizii definitive cu privire la executarea unui mandat european de arestare. În același timp, a solicitat să se facă aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

99.

Evocarea acestui context are sens în măsura în care explică faptul că Curtea este chemată în prezenta cauză să se pronunțe cu privire la aspecte elementare ale mandatului european de arestare la peste un deceniu de la instituirea sa, într‑o cauză pendinte în fața High Court de aproape treizeci de luni.

100.

Trebuie să se adauge că mandatul european de arestare a fost stabilit prin intermediul unei decizii‑cadru, act lipsit inițial de efect direct în temeiul dreptului primar ( 21 ) și care rămâne astfel în temeiul articolului 9 din Protocolul nr. 36 privind dispozițiile tranzitorii. Se va aminti pur și simplu în această privință că Curtea a decis că, ținând seama de caracterul lor obligatoriu, deciziile‑cadru impuneau autorităților și instanțelor naționale o obligație de interpretare conformă a dreptului național ( 22 ).

101.

Nu este, desigur, astfel cum am arătat deja, prima cauză care privește interpretarea ( 23 ) sau aprecierea validității ( 24 ) Deciziei‑cadru 2002/584 care ajunge la Curte. În consecință, nu este prima dată când Curtea este chemată să se pronunțe în termeni generali cu privire la importanța acestui act apărut acum aproximativ treisprezece ani în cadrul fostului „al treilea pilon” ( 25 ). În aceste condiții, având în vedere conținutul întrebărilor adresate Curții în vederea unui răspuns urgent, ni se pare oportună prezentarea câtorva reflecții de ordin general cu privire la mecanismul mandatului european de arestare, calificat în considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584 drept „prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce” și drept „«piatra de temelie» a cooperării judiciare”.

102.

Mandatul de arestare și procedurile de predare dintre statele membre stabilite prin Decizia‑cadru 2002/584 s‑au substituit diverselor proceduri de extrădare ( 26 ) existente anterior datei de 31 decembrie 2003 ( 27 ). În consecință, venerabilele instrumente de extrădare dintre autoritățile statale au încetat să mai existe între statele membre în favoarea unui sistem întemeiat pe cooperarea directă dintre autoritățile judiciare.

103.

Astfel cum a subliniat Curtea în mod repetat, reiese mai ales din articolul 1 alineatele (1) și (2), precum și din considerentele (5) și (7) ale Deciziei‑cadru 2002/584 că aceasta are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, acest sistem fiind bazat pe principiul recunoașterii reciproce ( 28 ).

104.

Decizia‑cadru 2002/584 vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem, simplificat și mai eficient, de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre ( 29 ). Considerentul (10) al Deciziei‑cadru 2002/584 insistă asupra faptului că „[m]ecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre” ( 30 ).

105.

Mandatul european de arestare se prezintă astfel ca o instituție nouă, unică și specifică Uniunii ( 31 ). Acesta este un instrument nou în sensul că se distinge de mecanismele tradiționale de punere la dispoziție între state a persoanelor căutate. El constituie un aliud în raport cu procedurile de extrădare pe care le‑a înlocuit. În consecință, categoriile proprii extrădării au doar o valoare relativă atunci când se pune problema acestei noi instituții a cooperării judiciare. Este esențial să se țină seama întotdeauna de această realitate atunci când se examinează problemele de interpretare a Deciziei‑cadru 2002/584.

106.

Acesta este și un instrument unic în sensul că, fără a aduce atingere caracteristicilor proprii instrumentului normativ reprezentat de decizia‑cadru, stabilește un regim uniform în toate statele membre. Mandatul european de arestare a devenit astfel un instrument de prim rang în cooperarea judiciară în materie penală între statele membre, prezidat în mod esențial de principiul încrederii reciproce.

107.

Mandatul european de arestare este, în sfârșit, un instrument specific Uniunii în măsura în care legiuitorul Uniunii este cel care, prin intermediul unei decizii‑cadru, a conceput această instituție, generând obligația fiecărui stat membru de a‑l introduce în legislația sa. Adjectivul „european” care califică în mod sistematic mandatul de arestare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584 evidențiază legătura sa originară cu Uniunea.

108.

În sfârșit, împrejurarea că punerea în practică a acestui instrument a necesitat reforme constituționale ( 32 ) sau a dat naștere unor luări de poziție ale instanțelor supreme sau constituționale ale statelor membre ( 33 ), după caz, spune multe despre importanța sa pentru diferitele ordini constituționale naționale ( 34 ) și, în definitiv, chiar pentru Uniune.

109.

Trebuie să se amintească în continuare că predarea unei persoane căutate în temeiul unui mandat european de arestare se derulează, în conformitate cu dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584, în două etape distincte. Odată întocmit mandatul european de arestare de către autoritatea judiciară emitentă, cu respectarea condițiilor de formă și de conținut prevăzute la articolul 8 din Decizia‑cadru 2002/584, și, dacă este cazul, tradus în limba statului membru de executare, acesta este transmis, în funcție de împrejurări, conform modalităților stabilite la articolul 9 sau 10 din decizia‑cadru menționată. Atunci când persoana căutată este arestată de un stat membru în executarea unui mandat european de arestare, restul procedurii de predare se derulează în două faze distincte, faza adoptării de către autoritatea judiciară de executare a deciziei definitive cu privire la executarea mandatului european de arestare, în discuție în cauza principală, și, în cazul în care se decide să se rezerve o soluționare favorabilă cererii de predare, faza de predare propriu‑zisă a persoanei căutate către statul membru emitent.

110.

În cadrul primei faze, autoritatea judiciară de executare competentă trebuie să informeze persoana căutată despre existența și despre conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, conform articolului 11 din Decizia‑cadru 2002/584. Revine acesteia, în continuare, obligația de a adopta o decizie definitivă cu privire la executarea mandatului european de arestare, cu respectarea dispozițiilor articolelor 13-21 din Decizia‑cadru 2002/584, fiind necesar ca această decizie să fie notificată autorității judiciare emitente, conform articolului 22 din decizia‑cadru menționată.

111.

În cazul în care autoritatea judiciară de executare decide să predea persoana căutată statului membru emitent, trebuie să o predea în cel mai scurt termen după adoptarea deciziei definitive cu privire la executarea mandatului european de arestare, conform modalităților și cu respectarea condițiilor prevăzute la articolele 23 și 24 din decizia‑cadru menționată. În cazul în care această predare nu poate interveni în termenele prevăzute la articolul 23 alineatele (2) și (4), persoana căutată trebuie repusă în libertate dacă se află încă în detenție, în conformitate cu articolul 23 alineatul (5).

112.

Prezenta cauză privește doar termenele în care prima fază de adoptare a deciziei definitive cu privire la executarea mandatului european de arestare trebuie să se desfășoare, în conformitate cu dispozițiile articolului 17 din Decizia‑cadru 2002/584.

113.

Ansamblul dispozițiilor articolului 17 din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să subliniem și acest lucru, conturează o veritabilă metodologie a modalităților de adoptare de către autoritățile judiciare de executare a deciziilor definitive cu privire la executarea mandatelor europene de arestare, a cărei esență este reprezentată de stabilirea termenelor.

114.

Arătând mai întâi că mandatul de arestare „se soluționează și se execută în regim de urgență” [alineatul (1)], acest articol stabilește în continuare cele două termene în care trebuie să intervină această decizie, după cum persoana căutată a consimțit sau nu a consimțit la predarea sa, primul, de 10 zile de la data consimțământului [alineatul (2)], al doilea, de 60 de zile de la data arestării [alineatul (3)], prevăzând totodată o excepție.

115.

Astfel, în cazuri specifice, atunci când mandatul european de arestare nu poate fi executat în termenele de 10 și, respectiv, de 60 de zile, acestea pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare, fiind necesar ca, în acest caz, autoritatea judiciară de executare să informeze de îndată și în mod direct autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, indicând motivele [alineatul (4)]. Poate constitui în mod cert un astfel de caz specific situația în care persoana căutată se opune predării sale invocând un risc pentru viața sau pentru siguranța sa, ceea ce obligă autoritatea judiciară de executare să facă verificările care se impun ( 35 ), solicitând, dacă este cazul, statului membru emitent furnizarea de urgență a unor informații suplimentare în temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru.

116.

În orice caz, până la adoptarea deciziei definitive, statul membru de executare trebuie să se asigure că sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei căutate [alineatul (5)].

117.

Evident, obligația de celeritate care se deduce din aceste prime dispoziții nu afectează cazul în care cererea de predare trebuie refuzată, în temeiul articolelor 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584, caz în care autoritatea judiciară de executare trebuie să adopte o decizie de refuz de executare a mandatului european de arestare care trebuie motivată în mod corespunzător și trebuie, se înțelege, să intervină în termenele prevăzute [alineatul (6)].

118.

În sfârșit, articolul 17 alineatul (7) din Decizia‑cadru 2002/584 are în vedere două situații care implică diferite tipuri de „anomalie”. El prevede mai întâi, în prima teză, circumstanțe excepționale în care un stat membru „nu poate” respecta termenele stabilite. În continuare, în cea de a doua teză, prevede ipoteza unei neîndepliniri repetate a obligațiilor care revin unui stat membru în privința altui stat, cu alte cuvinte, cea a unor întârzieri multiple în executarea mandatelor europene de arestare.

119.

Stabilind termenele ( 36 ) în care decizia definitivă privind executarea unui mandat european de arestare trebuie să fie luată și definind totodată obligațiile care revin fie autorității judiciare de executare atunci când aceasta nu poate respecta termenele amintite în cazuri specifice, fie statului membru de executare atunci când acesta nu poate garanta, în circumstanțe excepționale, respectarea acestor termene, dispozițiile articolului menționat instituie astfel un sistem complet de natură să guverneze toate situațiile susceptibile să apară, independent de problema dacă persoana căutată este sau nu este plasată în detenție, fiind rezervată și ipoteza unei sesizări a Curții cu titlu preliminar în cursul procedurii de adoptare a deciziei definitive de executare a mandatului european de arestare ( 37 ).

120.

Înainte de a efectua analiza fiecăreia dintre cele două întrebări adresate de High Court, ni se pare necesară formularea câtorva observații cu privire la gradul mai mult sau mai puțin ridicat de convergență a problemelor pe care fiecare dintre acestea le ridică. Prima întrebare ridică simpla problemă a efectului care decurge din împrejurarea că termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu articolul 15 din decizia‑cadru menționată pentru adoptarea de către autoritatea judiciară de executare a unei decizii definitive cu privire la executarea unui mandat european de arestare nu au fost respectate. Cea de a doua întrebare are în vedere aceeași situație, cea a nerespectării acestor termene, însă cu două precizări: împrejurarea că mandatul european de arestare a determinat plasarea în detenție a persoanei căutate, pe de o parte, și faptul că efectele nerespectării termenelor în discuție sunt văzute în termeni de „drepturi” pentru persoana căutată și plasată în detenție, pe de altă parte.

121.

De fapt, este dificil să se răspundă în mod izolat la prima întrebare, cu alte cuvinte, fără a ține seama de circumstanța că persoana căutată poate fi, ca urmare a cererii de predare care o privește, privată de libertate. Considerăm totuși că este posibil să se mențină autonomia celor două întrebări, astfel cum au fost formulate de instanța de trimitere, răspunzându‑se la prima întrebare „ca și cum” libertatea individuală a persoanei căutate nu era în discuție. Astfel, mai ales aspectul obligațiilor reciproce care revin statelor membre se va afla în prim plan în cadrul analizei primei întrebări. Prin urmare, abia în cadrul răspunsului nostru la cea de a doua întrebare vom lua în considerare circumstanța că persoana căutată este menținută în detenție în cadrul executării mandatului european de arestare emis împotriva sa. Ni se pare totuși esențial să subliniem că atât respectarea de către statele membre a angajamentelor la care au subscris reciproc odată cu adoptarea Deciziei‑cadru 2002/584, cât și respectarea drepturilor fundamentale pe care punerea sa în aplicare o impune trebuie întotdeauna să își conserve poziția.

122.

Mai trebuie să precizăm că vom examina numai cele două întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere. Desigur, pârâtul din litigiul principal a invocat pe tot parcursul procedurii de executare a mandatului european de arestare riscul că predarea sa către statul membru emitent îi punea viața în pericol, chestiunea probei cu privire la existența acestui risc aflându‑se în centrul afirmațiilor sale și determinându‑l să solicite Curții să răspundă la întrebări suplimentare. Luarea în considerare a acestui risc de către High Court constituie totodată unul dintre elementele care explică, chiar dacă nu justifică, faptul că nu a adoptat încă o decizie definitivă în această privință.

123.

Este însă aproape inutil să se precizeze că întrebările formulate de instanța de trimitere sunt singurele la care Curtea trebuie să dea un răspuns, dat fiind că nu trebuie să țină seama de cele preconizate de pârâtul din litigiul principal. Astfel, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții, fără ca părțile să poată modifica conținutul acestor întrebări ( 38 ).

124.

A răspunde la eventuale întrebări suplimentare menționate de părțile din litigiul principal în observațiile lor ar fi, pe de altă parte, incompatibil cu rolul acordat Curții prin dispoziția citată anterior, precum și cu obligația acesteia de a asigura guvernelor statelor membre și părților interesate posibilitatea de a prezenta observații conform articolului 23 din Statutul Curții, având în vedere că, în temeiul acestei dispoziții, numai deciziile de trimitere sunt notificate părților interesate ( 39 ).

125.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții, în termeni foarte generici, să se pronunțe cu privire la efectul nerespectării de către statul membru de executare a unui mandat european de arestare a termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584.

126.

Caracterul generic al acestei întrebări este însă mai mult aparent decât real. Reiese astfel din explicațiile instanței de trimitere că aceasta ridică problema dacă, în definitiv, un mandat european de arestare devine caduc ca urmare a depășirii termenelor în care se consideră că autoritatea judiciară de executare, în speță High Court însăși, a adoptat o decizie definitivă, pozitivă sau negativă, cu privire la executarea mandatului respectiv.

127.

De fapt, aceasta nu este totuși singura problemă care se ridică. Astfel, în situația în care Decizia‑cadru 2002/584 nu precizează care sunt efectele nerespectării termenelor pe care le stabilește la articolul 17, prima problemă care trebuie soluționată, din moment ce aceasta a fost ridicată, este cea a forței obligatorii a acestor termene. Prin urmare, vom examina mai întâi această chestiune, pentru a examina în continuare posibilele consecințe ale nerespectării lor.

128.

Cu titlu incident, trebuie amintit că termenele nu au doar funcția de a garanta celeritatea justiției penale. Ele contribuie de asemenea, într‑un mod deosebit de special în circumstanțe precum cele din cauza principală, la a garanta că persoana căutată, care beneficiază de prezumția de nevinovăție, poate fi adusă rapid în fața justiției statului membru emitent.

129.

Problema forței obligatorii a termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 pentru statele membre de executare își are originea chiar în întrebarea instanței de trimitere. Astfel, decizia de trimitere preia ca punct de pornire interpretarea acestei dispoziții reținută de Supreme Court în hotărârea Dundon, care a fost atașată la decizia de trimitere. Supreme Court a statuat în speță ( 40 ) că o persoană plasată în detenție provizorie în executarea unui mandat european de arestare nu avea nicidecum dreptul de a obține liberarea imediată la expirarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, dat fiind că aceste termene au fost instituite în scopul „disciplinei interne a statelor membre”, iar nu în scopul conferirii de drepturi particularilor. Pe de altă parte, a concluzionat de aici că High Court continua să fie obligată să pună în executare mandatul european de arestare, în pofida expirării acestor termene.

130.

Toate observațiile prezentate Curții susțin, în pofida anumitor nuanțe, aceeași linie. Ele invocă în mod recurent aceleași argumente, în special faptul că alineatele (2) și (3) ale articolului 17 din Decizia‑cadru 2002/584 stabilesc termenele respective prin utilizarea condiționalului, care nu apare în alte dispoziții, faptul că acest articol 17 nu cuprinde dispoziții exprese echivalente cu cele ale articolului 23 alineatul (5), contrar celor prevăzute de propunerea inițială a Comisiei ( 41 ), și, în sfârșit, interpretarea articolului 17 reținută de Curte în Hotărârea F ( 42 ), în special la punctul 64.

131.

Nu împărtășim în totalitate aceste puncte de vedere, pentru motivele expuse în continuare.

132.

În primul rând, argumentul gramatical se cuvine să fie relativizat.

133.

Desigur, alineatele (2) și (3) ale articolului 17 din Decizia‑cadru 2002/584 arată că decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare „ar trebui” ( 43 ) să fie luată în termen fie de 10 zile, fie de 60 de zile. Cu toate acestea, articolul 17 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată prevede, în termeni imperativi, că un mandat european de arestare „se soluționează și se execută în regim de urgență”. Articolul 15 alineatul (1) din aceasta precizează, utilizând indicativul, că autoritatea judiciară de executare „decide”, în termenele și în condițiile stabilite în special la articolul 17, predarea persoanei. Utilizarea condiționalului trebuie înțeleasă astfel, în esență, ca făcând trimitere la circumstanțele excepționale în care statul membru de executare poate să nu respecte termenele stabilite vizate la articolul 17 alineatul (7).

134.

În al doilea rând, considerăm că interpretarea articolului 17 reținută de Curte în Hotărârea F ( 44 ) nu poate fi privită în sensul că relativizează caracterul obligatoriu al termenelor pe care le stabilește această dispoziție. Astfel, Curtea amintește mai întâi în această hotărâre că articolul 17 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 prevede că mandatul european de arestare „se soluționează și se execută în regim de urgență” și că alineatele (2) și (3) ale acestuia „stabilesc termene precise” ( 45 ). În continuare, aceasta evocă dispozițiile alineatelor (4) și (7) ale articolului 17, care permit prelungirea termenelor prevăzute în cazuri particulare și, respectiv, nerespectarea termenelor menționate în circumstanțe excepționale ( 46 ). Totodată, Curtea subliniază, pe de o parte, că „[i]mportanța termenelor stabilite la articolul 17 menționat este exprimată nu numai în cuprinsul acestuia, ci și în alte dispoziții ale deciziei‑cadru” ( 47 ), și relativizează, pe de altă parte, semnificația evoluției textului articolului 17 din decizia‑cadru, care, în propunerea inițială a Comisiei, nu utiliza condiționalul, ci indicativul ( 48 ).

135.

Curtea încheie, în cele din urmă, aceste considerații statuând că „termenele prevăzute la articolul 17 din decizia‑cadru trebuie interpretate în sensul că impun ca decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare să intervină, în principiu, fie în termen de 10 zile de la data la care persoana căutată consimte la predare, fie, în celelalte cazuri, în termen de 60 de zile de la arestarea acesteia. Numai în cazuri particulare aceste termene pot fi prelungite cu 30 de zile suplimentare și numai în circumstanțe excepționale un stat membru poate să nu respecte termenele prevăzute la articolul 17 menționat” ( 49 ), în special în cazul în care instanța competentă decide să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară ( 50 ).

136.

În al treilea rând, subevaluarea importanței termenelor stabilite la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 ar slăbi în mod considerabil efectul util al acestei dispoziții, cu riscul de a compromite serios realizarea obiectivelor pe care le urmărește decizia‑cadru.

137.

În aceste condiții, considerăm că trebuie să se admită totuși un element de relativizare a caracterului strict obligatoriu al termenelor stabilite la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584. Mandatul european de arestare este un instrument de cooperare judiciară între statele membre de o asemenea noutate încât nu ar fi prudent să se plaseze această problemă doar sub incidența articolului 17 alineatul (7). Trebuie să se sublinieze însă imediat că acest element de relativizare nu poate conduce în niciun mod la a se considera că aceste termene constituie doar un simplu element stimulativ, destinat să determine statele membre să execute mandatele europene de arestare cu celeritate.

138.

Odată precizată intensitatea caracterului obligatoriu al termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, analiza întrebării adresate în primul rând de instanța de trimitere se impune. Se poate considera că nerespectarea acestor termene conduce la caducitatea unui mandat european de arestare?

139.

Întrebarea pe care o adresează instanța de trimitere are în vedere efectul nerespectării acestor termene asupra mandatului de arestare în discuție în litigiul principal, cu alte cuvinte, perenitatea efectelor acestuia din urmă. În această privință – și independent de incidența ipotezei, cu siguranță frecventă, având în vedere dispozițiile articolului 12 din Decizia‑cadru 2002/584, în care persoana căutată este plasată în detenție –, nerespectarea acestor termene nu poate conduce la caducitatea mandatului european de arestare. Un asemenea rezultat ar implica astfel ca statul membru de executare să dispună de posibilitatea de a opta fie pentru o decizie negativă de refuz al predării, explicită și motivată cu respectarea cerințelor prevăzute la articolele 3, 4 și 4a și la articolul 17 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2002/584, fie pentru o decizie definitivă, implicită, rezultatul tăcerii sau al inactivității sale. Or, este cert că o astfel de situație extremă nu este prevăzută de Decizia‑cadru 2002/584 și nu poate fi admisă fără a compromite în mod iremediabil efectul util al Deciziei‑cadru 2002/584 și a aduce astfel în mod serios atingere obiectivului urmărit de aceasta.

140.

De altfel, după cum reiese dintr‑o interpretare atât literală, cât și sistematică a articolului 17 alineatul (7) al doilea paragraf din Decizia‑cadru 2002/584, eventualele „întârzieri” în executarea de către un stat membru a mandatelor europene de arestare nu îl eliberează de obligația de a adopta o decizie definitivă, oricare ar fi aceasta. În acest sens, limitându‑se să „abordeze” întârzierile repetate ale unui stat membru de executare, această dispoziție confirmă în mod implicit că, în orice caz, se așteaptă întotdeauna din partea acestuia să adopte decizii definitive.

141.

În consecință, considerăm că este necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară a instanței de trimitere că articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că nerespectarea termenelor pe care le stabilește și în care ar trebui să fie adoptată o decizie definitivă cu privire la executarea unui mandat european de arestare nu poate avea ca efect caducitatea mandatului european de arestare respectiv, fiind de la sine înțeles că perenitatea efectelor unui mandat european de arestare nu afectează consecințele pe care luarea în considerare a unei eventuale situații de privare de libertate le poate avea asupra folosinței de către persoana căutată a drepturilor sale fundamentale. Prin urmare, autoritatea judiciară de executare și, în sens mai larg, statul membru de executare continuă să fie obligate, în pofida scurgerii termenelor respective, să adopte o decizie în această privință.

142.

În al doilea rând, High Court ridică problema dacă circumstanța că termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 pentru adoptarea unei decizii definitive cu privire la executarea unui mandat european de arestare nu au fost respectate de autoritatea judiciară de executare conferă drepturi persoanei căutate și plasate în detenție în așteptarea acestei decizii.

143.

După cum am arătat deja, această a doua întrebare se referă la aceeași situație vizată de prima întrebare, și anume cea în care o autoritate judiciară de executare a lăsat să curgă termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 fără a adopta o decizie definitivă cu privire la executarea unui mandat european de arestare, fie prin admiterea cererii de predare, fie prin respingerea acesteia în mod justificat. Diferența esențială față de prima întrebare constă în faptul că se solicită Curții să ia în considerare circumstanța că, dând curs mandatului european de arestare emis de statul membru emitent, autoritatea judiciară de executare a plasat, în temeiul articolului 12 din Decizia‑cadru 2002/584, persoana căutată în detenție, fără ca această situație să se modifice prin expirarea termenelor respective. Pentru a delimita în mod corect această întrebare, se impun două observații introductive.

144.

Mai întâi, și astfel cum s‑a arătat deja, un mandat european de arestare poate fi emis, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, în vederea arestării și a predării persoanei căutate, pentru două scopuri în mod clar distincte ( 51 ), și anume fie în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, fie pentru efectuarea urmăririi penale, pentru ca persoana respectivă să poată fi judecată și sancționată, dacă este cazul, pentru faptele, menționate în mandatul european de arestare, pe care se prezumă a le fi săvârșit ( 52 ).

145.

Cauza principală ține de cea de a doua situație, deși aceasta nu reiese în mod expres din formularea celei de a doua întrebări adresate de instanța de trimitere. Astfel, pârâtul din litigiul principal este cerut de statul membru emitent pentru a fi judecat pentru săvârșirea infracțiunii de omor și de deținere ilegală a unei arme de foc cu intenția de a pune în pericol viața altei persoane.

146.

Considerăm că este necesar să se ia în considerare această circumstanță în răspunsul care trebuie dat la această a doua întrebare. Astfel, detenția unei persoane nu prezintă aceeași gravitate atunci când aceasta a făcut deja obiectul unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive ca atunci când nu a fost judecată încă și beneficiază, în consecință, de prezumția de nevinovăție ( 53 ). Este suficient, în această privință, să se facă trimitere la dispozițiile articolului 26 din Decizia‑cadru 2002/584, care prevede că statul membru emitent trebuie să compute din durata totală a privării de libertate pe care o aplică persoanei căutate toată perioada de detenție rezultată din executarea unui mandat european de arestare. Desigur, în cazul în care persoana predată statului membru emitent pentru a fi judecată poate face ulterior obiectul unei condamnări la o pedeapsă privativă de libertate, a cărei durată totală va putea fi diminuată, în temeiul articolului respectiv, cu durata detenției provizorii pe care o va fi suferit în statul membru de executare în așteptarea predării sale, nu se poate exclude totuși ca aceasta să fie achitată în cele din urmă în statul membru emitent, caz în care articolul 26 menționat nu s‑ar putea aplica.

147.

Revenind acum la întrebarea instanței de trimitere, trebuie arătat că aceasta evocă posibilitatea ca nerespectarea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 să poată constitui temeiul unui „drept” – spus la modul cel mai generic posibil – al persoanei căutate și deținute. Bineînțeles, trebuie să se dea dreptate în această privință celor care susțin că Decizia‑cadru 2002/584 și în special articolul 17 din acesta nu menționează niciun drept subiectiv oarecare în ceea ce privește o persoană plasată în detenție în executarea unui mandat european de arestare și care s‑ar naște ca efect al scurgerii termenelor pe care le prevede fără să fi intervenit o decizie definitivă cu privire la executarea mandatului respectiv. Alineatul (5) al acestei dispoziții se referă cel mult la garanția că „sunt îndeplinite condițiile materiale necesare unei predări efective a persoanei”.

148.

În aceste condiții, simpla referire expresă în întrebarea instanței de trimitere la o situație de detenție, coroborată cu mențiunea nerespectării termenelor prevăzute pentru adoptarea unei decizii definitive cu privire la executarea unui mandat european de arestare este suficientă pentru a ridica o problemă de drepturi și de libertăți. Prin urmare, cea de a doua întrebare a instanței de trimitere își dobândește astfel tot sensul și poate fi formulată foarte simplu: care sunt consecințele expirării termenelor prevăzute pentru adoptarea unei decizii definitive cu privire la executarea unui mandat european de arestare pentru o persoană plasată în detenție în executarea mandatului respectiv?

149.

În cauză este privarea de dreptul la libertate individuală al unei persoane care, în situația din cauza principală, se bucură de prezumția de nevinovăție. Această situație poate fi, în mod cert, perfect legitimă în dreptul Uniunii, după cum poate fi și în dreptul statelor membre sau chiar în raport cu dreptul CEDO. Această situație poate fi însă conformă cu dreptul numai în anumite condiții, ceea ce este valabil, fără nicio îndoială, și pentru dreptul Uniunii. În consecință, Decizia‑cadru 2002/584, ca orice altă dispoziție a dreptului Uniunii, trebuie interpretată în lumina drepturilor fundamentale, așa cum reiese de altfel atât din considerentul (12), cât și din articolul 1 alineatul (3) din aceasta.

150.

Statele membre sunt chemate, desigur, să pună în aplicare Decizia‑cadru 2002/584 fără a aduce atingere drepturilor fundamentale, prin intermediul propriilor instrumente legale. Considerentul (12) al acesteia cuprinde, în cel de al doilea paragraf, o trimitere amplă la „normele constituționale” ale statelor membre. În plus, prin chiar natura sa, decizia‑cadru lasă autorităților naționale o marjă de apreciere în privința modalităților concrete de punere în aplicare a obiectivelor urmărite de aceasta ( 54 ). Prin urmare, situația în discuție în litigiul principal este comparabilă cu cea evocată la punctul 29 din Hotărârea Åkerberg Fransson ( 55 ), în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii. În această situație, deși instanța unui stat membru chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale este liberă să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, această aplicare nu poate compromite nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv ale dreptului Uniunii ( 56 ).

151.

Raționând în acest mod, anticipăm o constatare care ni se pare incontestabilă, și anume că statul membru plasat în situația din litigiul principal trebuie considerat că pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din carta menționată, astfel cum reiese din jurisprudența constantă a Curții ( 57 ). În acest sens, atât legislația națională adoptată în vederea transpunerii Deciziei‑cadru 2002/584, cât și desfășurarea de către autoritatea judiciară de executare a procedurii de predare constituie o punere în aplicare a dreptului Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, mandatul european de arestare fiind, în definitiv, o creație a Uniunii. În contextul unui mandat european de arestare, Decizia‑cadru 2002/584 este în special temeiul juridic și fundamentul pe care un stat membru poate dispune și menține o măsură privativă de libertate împotriva unei persoane căutate din perspectiva efectuării urmăririi penale împotriva acesteia ( 58 ), persoana respectivă bucurându‑se, în principiu, de prezumția de nevinovăție, cel puțin în privința faptelor pentru care este căutată și face obiectul unui mandat european de arestare.

152.

Din considerațiile care precedă rezultă că, în circumstanțele din cauza principală, Decizia‑cadru 2002/584 și îndeosebi articolul 17 din aceasta trebuie interpretate în lumina cartei, că această cartă își găsește aplicarea în privința statelor membre și că actele autorităților naționale adoptate în vederea încorporării acestei decizii‑cadru trebuie supuse cerințelor interpretării conforme ( 59 ).

153.

În speță, a interpreta Decizia‑cadru 2002/584 în lumina cartei echivalează, în circumstanțele din cauza principală, cu interpretarea ei cu respectarea cerințelor articolului 6 din cartă, care garantează în termeni lapidari dreptul la libertate.

154.

Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale ( 60 ) referitoare la această dispoziție fac trimitere în mod direct chiar la textul articolului 5 din CEDO, mult mai explicit, pe care îl reproduc în întregime. Aceste explicații precizează și că drepturile prevăzute la articolul 6 din cartă trebuie respectate „în special” la adoptarea de către Parlamentul European și de către Consiliu a actelor legislative în domeniul cooperării judiciare în materie penală, în temeiul articolelor 82 TFUE ( 61 ), 83 TFUE și 84 TFUE.

155.

Articolul 5 din CEDO cuprinde două dispoziții importante pentru cauza principală, și anume, pe de o parte, paragraful 1 litera f al acestuia, cu privire la extrădare, procedură care se apropie în mod obiectiv cel mai mult de procedura de predare din Decizia‑cadru 2002/584, și, pe de altă parte, paragraful 4 al acestuia, care consacră dreptul oricărei persoane private de libertatea sa de a introduce o cale de atac specifică care să îi permită obținerea unui răspuns rapid cu privire la legalitatea oricărei situații de deținere.

156.

Articolul 5 paragraful 1 litera f din CEDO a dat naștere unei jurisprudențe bogate a Curții Europene a Drepturilor Omului, la care ne vom referi la momentul potrivit. Trebuie să începem însă cu observația următoare.

157.

În termeni substanțiali, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la procedurile de extrădare – și, prin urmare, articolul 5 paragraful 1 litera f din CEDO – este cea mai pertinentă pentru a aprecia situația din cauza principală, astfel încât este indispensabil să fie considerată ca punct de pornire. În aceste condiții, nu trebuie să uităm că, așa cum am arătat deja, mandatul european de arestare nu constituie o simplă variantă a procedurilor de extrădare. Consecința este că limitarea la controlarea respectării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la extrădare nu este necesară și nici suficientă întotdeauna. Criterii precum durata rezonabilă a procedurii, complexitatea sa, conduita persoanei căutate, inexistența unor perioade de inactivitate judiciară sunt, astfel cum vom vedea imediat, fără nicio îndoială pertinente, în special în ipoteza în care cererea de decizie preliminară a instanței de trimitere s‑ar limita să invite Curtea să aprecieze o situație de detenție provizorie care se perpetuează de treizeci de luni. Cu toate acestea, nu trebuie să se excludă ca interpretarea cerințelor care decurg din dreptul la libertate în contextul unei instituții diferite, precum cea reprezentată de mandatul european de arestare, să poată necesita o abordare mai strictă în raport cu depășirea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584.

158.

Articolul 5 paragraful 1 litera f din CEDO permite statelor părți să restrângă libertatea oricărei persoane ca efect al unei proceduri de extrădare în curs. Această dispoziție permite Curții Europene a Drepturilor Omului să aprecieze „legalitatea” detenției unei persoane împotriva căreia „se află în curs” o procedură de extrădare, precizându‑se că doar desfășurarea procedurii de extrădare justifică, în asemenea caz, privarea de libertate ( 62 ).

159.

După cunoștința noastră și până în prezent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s‑a pronunțat în mod formal cu privire la aplicabilitatea articolului 5 paragraful 1 litera f din CEDO în cazul detenției provizorii dispuse în temeiul unei dispoziții naționale care transpune articolul 12 din Decizia‑cadru 2002/584. Nu există însă niciun fel de îndoială, cu caveat‑ul enunțat la punctul 157, că detenția provizorie dispusă în cadrul executării unui mandat european de arestare, asimilabilă reținerii în vederea extrădării, ține în principiu ( 63 ) de dispozițiile acestui articol ( 64 ).

160.

Pentru a fi conformă cu articolul 5 paragraful 1 litera f din CEDO, detenția în vederea extrădării trebuie să fie, așadar, mai întâi, „legală” și conformă „căilor legale”, cu alte cuvinte, decisă cu respectarea atât a normelor de fond, cât și a normelor de procedură aplicabile persoanelor în cauză, fie că este vorba despre norme ale legislației naționale, fie despre cele care își au izvorul în dreptul internațional ( 65 ), fie despre dreptul Uniunii ( 66 ). Cu toate acestea, oricât ar fi de importantă, „legalitatea”, în sensul acestei dispoziții, a detenției în raport cu dreptul intern nu este totuși decisivă ( 67 ). În plus, ea trebuie să fie conformă cu obiectivul urmărit de acest articol, acela de a proteja individul împotriva arbitrariului ( 68 ).

161.

Din această dublă perspectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mod repetat, pe de o parte, că, deși revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina de a interpreta și de a aplica dreptul intern, ea poate – și trebuie deopotrivă, din moment ce, în raport cu articolul 5 paragraful 1 din CEDO, nerespectarea dreptului intern implică încălcarea convenției – să exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost într‑adevăr respectat ( 69 ). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, pe de altă parte, că trebuia să se asigure de asemenea că dreptul intern este conform cu CEDO, inclusiv cu principiile enunțate sau rezultate din aceasta ( 70 ), respectiv principiul supremației dreptului și, legat de acesta, principiul securității juridice, principiul proporționalității și principiul protecției împotriva arbitrariului, protecția împotriva arbitrariului fiind, în plus, obiectivul articolului 5 ( 71 ).

162.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului insistă, în această privință, asupra faptului că, atunci când este vorba despre o privare de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securității juridice. În consecință, este esențial ca condițiile privării de libertate în temeiul dreptului intern ( 72 ) și/sau al dreptului internațional ( 73 ) să fie clar definite și ca legea însăși să fie previzibilă în ceea ce privește aplicarea sa, astfel încât să se îndeplinească criteriul de „legalitate” stabilit prin CEDO ( 74 ) și să se răspundă cerințelor de „calitate a legii”, cerință inerentă ansamblului dispozițiilor CEDO.

163.

Se poate considera, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că simpla expirare a termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 presupune că detenția persoanei căutate nu mai este legală și că aceasta trebuie să își recâștige de îndată libertatea? Nu împărtășim punctul de vedere al Comisiei în această privință. Nu credem că se poate deduce o consecință atât de radicală. În special, nu credem că se poate susține că simpla depășire a termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584 face nelegală de îndată, cu consecința incompatibilității acesteia cu dreptul la libertate garantat prin articolul 6 din cartă, o privare de libertate dispusă în executarea unui mandat european de arestare.

164.

Mai întâi, detenția unei persoane poate fi justificată de alte circumstanțe decât mandatul european de arestare. Situația detenției unei persoane căutate în executarea mandatului european de arestare emis împotriva sa se poate dovedi astfel perfect justificată pe un alt temei decât mandatul european de arestare respectiv, fie că persoana face deja obiectul unei măsuri privative de libertate aplicate în executarea unei hotărâri judecătorești definitive, fie că face obiectul urmăririi penale în statul membru de executare pentru alte fapte decât cele menționate în mandatul european de arestare care o privește și că a fost plasată în detenție provizorie în așteptarea hotărârii, în cele două cazuri, în temeiul legislației statului membru de executare, ipoteze evocate în special la articolul 24 din Decizia‑cadru 2002/584.

165.

Este posibil apoi ca circumstanțe excepționale să fi împiedicat adoptarea unei decizii definitive cu privire la executarea unui mandat european de arestare, astfel cum prevede chiar articolul 17 alineatul (7) din Decizia‑cadru 2002/584. Trei precizări se impun însă în această privință, într‑un mod aproape evident. Mai întâi, posibilitatea unui stat membru de a invoca circumstanțe excepționale, prin chiar natura acestora din urmă, nu se poate transforma într‑o practică de rutină însoțită de o motivare mai degrabă informală. În continuare, informarea pe care statul membru de executare trebuie să o transmită Eurojust nu poate constitui un cec în alb pentru menținerea pe termen nedeterminat a unei situații de privare de libertate. În sfârșit, astfel cum a arătat Comisia în observații, aceste circumstanțe excepționale nu pot fi imputabile statului membru de executare. În special, clauza conținută la articolul 17 alineatul (7) din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi considerată ca servind drept remediu al modalităților procedurale stabilite de un stat membru a căror punere în aplicare s‑ar transpune aproape inevitabil printr‑o nerespectare a termenelor prevăzute la articolul 17. Dreptul național trebuie să se adapteze la prevederile deciziei‑cadru menționate, iar nu invers.

166.

În sfârșit, dincolo de existența unor situații excepționale care fac imposibilă din punct de vedere material adoptarea unei decizii definitive cu privire la executarea unui mandat european de arestare în termenele prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, nu se poate exclude în mod radical că se pot întâlni circumstanțe care permit justificarea unei întârzieri, desigur moderată și în cazuri izolate, cu condiția ca decizia definitivă să fie în sfârșit pe punctul de a fi adoptată. Rezerva privind existența unei proceduri preliminare evocată de Curte în Hotărârea F ( 75 ) se înscrie în această logică.

167.

Având în vedere considerațiile care precedă, repunerea în libertate a persoanei căutate nu poate constitui, așadar, consecința ineluctabilă a expirării termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584. Această afirmație constituie un prim element de răspuns la cea de a doua întrebare a instanței de trimitere.

168.

Cu toate acestea, nu se poate considera că problema respectării articolului 5 din CEDO, astfel cum a fost integrat în articolul 6 din cartă, se epuizează în această primă constatare. Dispoziția menționată cuprinde de asemenea un paragraf 4 care garantează dreptul efectiv al persoanei deținute în executarea unui mandat european de arestare de a contesta menținerea sa în detenție. Mai precis, articolul 5 paragraful 4 din CEDO prevede că „[o]rice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într‑un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală”. Această dispoziție a fost încorporată în conținutul articolului 6 din cartă, atât prin intermediul articolului 52 alineatul (3) din cartă, cât și prin trimiterea explicită efectuată în Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale, îndeosebi în domeniul cooperării judiciare în materie penală, și are o incidență certă asupra cauzei principale.

169.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia de a preciza, astfel cum a amintit Curtea în Hotărârea F ( 76 ), că această dispoziție își găsea aplicarea și în materie de extrădare ( 77 ), în calitate de lex specialis în raport cu cerințele mai generale ale articolului 13 din CEDO ( 78 ), și că lipsa oricărei încălcări a cerințelor articolului 5 paragraful 1 din CEDO nu o dispensa de controlarea respectării dispozițiilor articolului 5 paragraful 4 din CEDO. Cele două texte sunt în fapt distincte, dat fiind că respectarea primului text nu implică în mod necesar respectarea celui de al doilea ( 79 ), iar constatarea unei încălcări a primului text nu dispensează Curtea Europeană a Drepturilor Omului de obligația de a stabili dacă a existat o încălcare a celui de al doilea text ( 80 ).

170.

În conformitate cu această dispoziție, persoanele arestate sau deținute au dreptul, în temeiul articolului 5 paragraful 4 din CEDO, la o examinare a respectării cerințelor de procedură și de fond necesare pentru „legalitatea”, în sensul CEDO, a privării lor de libertate, precizându‑se, pe de o parte, că conceptul de „legalitate” trebuie să aibă aceeași întindere atât la paragraful 4, cât și la paragraful 1 al articolului 5 din CEDO și, pe de altă parte, că „legalitatea” unei „arestări sau a unei dețineri” se apreciază nu numai din perspectiva dreptului intern, ci și a textului CEDO, a principiilor generale pe care le consacră și a scopului restrângerilor permise de articolul 5 paragraful 1 ( 81 ).

171.

Desigur, Curtea a subliniat în Hotărârea F ( 82 ) și că Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuase că, „atunci când decizia privativă de libertate este pronunțată de o instanță care hotărăște în urma unei proceduri jurisdicționale, controlul impus prin articolul 5 paragraful 4 din CEDO este încorporat în decizie” ( 83 ).

172.

Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat de asemenea că această normă își găsea aplicarea numai în cazul deciziei inițiale de privare de libertate, însă nu viza detenția ulterioară, în măsura în care noi probleme de legalitate cu privire la aceasta ar apărea ulterior ( 84 ). Astfel, continuarea unei detenții dispuse inițial în mod legal poate deveni nelegală ulterior și poate pierde orice justificare.

173.

În cazul unei detenții continue, articolul 5 paragraful 4 din CEDO implică, așadar, dreptul persoanei deținute de „a sesiza un «tribunal» competent care să se pronunțe «într‑un termen scurt» cu privire la aspectul dacă privarea sa de libertate a devenit «ilegală»” ( 85 ). Noțiunea de tribunal implică în special dreptul persoanei plasate în detenție de a i se „oferi garanțiile fundamentale de procedură aplicate în materie de privare de libertate”, precizându‑se că garanțiile respective nu trebuie să fie în mod necesar identice cu cele pe care articolul 6 paragraful 1 din CEDO le prevede pentru litigiile civile sau penale ( 86 ), ci că acestea trebuie să fie adaptate la natura privării de libertate în discuție, ținând seama de natura specială a circumstanțelor în care aceasta se desfășoară ( 87 ). Această cale de atac judiciară trebuie să existe cu un grad suficient de certitudine, nu numai în teorie, ci și în practică, cu riscul de a încălca cerințele de accesibilitate și de efectivitate necesare ( 88 ). Instanța trebuie să se poată pronunța într‑un termen scurt cu privire la problema dacă privarea de libertate a devenit „ilegală” ca urmare a apariției unor elemente noi posterioare deciziei inițiale și să decidă, dacă este cazul, eliberarea respectivei persoane ( 89 ).

174.

Cerințele referitoare la celeritate și la un control jurisdicțional periodic, la intervale rezonabile, au ca rațiune de a fi faptul că un deținut nu trebuie expus riscului de a rămâne în detenție vreme îndelungată din momentul în care privarea sa de libertate și‑a pierdut orice justificare ( 90 ), precizându‑se că unii factori care afectează legalitatea unei detenții în cadrul unei proceduri de extrădare, precum progresele realizate în desfășurarea sa și diligența cu care autoritățile competente conduc procedura, pot evolua odată cu scurgerea timpului ( 91 ).

175.

Este momentul să apreciem incidența acestei jurisprudențe asupra cauzei principale.

176.

Considerăm că dreptul garantat de articolul 5 paragraful 4 din CEDO își găsește aplicarea în cazul unei persoane aflate în situația pârâtului din litigiul principal ( 92 ) și că menținerea prelungită a acestuia din urmă în detenție, în așteptarea unei decizii definitive cu privire la executarea mandatului european de arestare emis împotriva sa, cu depășirea termenelor stabilite la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, conferă acestui drept un conținut specific.

177.

Mai precis, depășirea termenelor prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, în care revenea autorității judiciare de executare obligația de a adopta o decizie definitivă cu privire la predarea pârâtului din litigiul principal, constituie o circumstanță care modifică, în sine și fără a prejudeca deznodământul acțiunii, fundamentul situației de detenție provizorie a acestuia din urmă și îi conferă drepturile garantate prin articolul 5 paragraful 4 din CEDO.

178.

În contextul unei detenții provizorii pronunțate în executarea unui mandat european de arestare și ca răspuns la o cerere în acest sens a persoanei deținute, revine organului jurisdicțional competent obligația de a se pronunța, odată expirate termenele prevăzute la articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, cu privire la legalitatea menținerii sale în detenție și de a dispune, în caz contrar, eliberarea sa conform articolului 5 paragraful 4 din CEDO.

179.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la cea de a doua întrebare preliminară a instanței de trimitere declarând că Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că o persoană plasată în detenție provizorie în așteptarea unei decizii definitive cu privire la executarea mandatului european de arestare emis împotriva sa în scopul urmăririi penale în statul membru emitent trebuie să poată dispune în statul membru de executare, din momentul în care termenele prevăzute la articolul 17 din decizia‑cadru menționată s‑au scurs, de o cale de atac care să îi permită obținerea cu celeritate a unei hotărâri judecătorești asupra problemei dacă menținerea sa în detenție provizorie, în pofida depășirii termenelor prevăzute la articolul menționat, este justificată totuși fie prin alte motive legitime decât cele care au determinat emiterea mandatului european de arestare, fie prin motive particulare identificate în mod corespunzător, care au legătură cu procesul de adoptare a deciziei definitive cu privire la executarea mandatului respectiv, fie, în sfârșit, prin circumstanțe excepționale neimputabile statului membru de executare și justificate în mod corespunzător. În caz contrar, trebuie să fie dispusă eliberarea sa. În ipoteza în care persoana deținută ar fi menținută în detenție, revine instanței naționale competente sarcina de a asigura în mod permanent respectarea drepturilor garantate prin articolul 6 din cartă.

180.

În lumina expunerii care precedă, propunem Curții să răspundă la cele două întrebări preliminare adresate de High Court după cum urmează: