1. 

În prezenta cauză, Curtea este invitată să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare material al Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 ( 2 ). Această cauză îi va permite să precizeze jurisprudența sa referitoare la aplicabilitatea acestui regulament în cazul măsurilor care, din punctul de vedere al legislației unui stat membru, țin de dreptul public.

2. 

Mai exact, această cauză va furniza Curții ocazia de a se pronunța cu privire la prorogarea de competență, în materia răspunderii părintești, a instanței din statul membru cu care copilul are o legătură strânsă, prevăzută la articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003. Curtea trebuie să stabilească în acest context dacă se poate considera că o parte care nu se înfățișează în fața instanței a recunoscut competența acesteia în sensul respectivei dispoziții atunci când este reprezentată de un mandatar desemnat de instanță, iar acesta nu contestă competența instanței. Această chestiune a fost examinată deja în cadrul Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 3 ), însă nu în cel al Regulamentului nr. 2201/2003.

3.

Potrivit articolului 1 din Regulamentul nr. 2201/2003:

„(1)   Prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind:

(2)   Materiile prevăzute la alineatul (1) litera (b) cuprind în special:

(3)   Prezentul regulament nu se aplică:

4.

Articolul 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 2201/2003 definește „răspunderea părintească” drept „ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită”.

5.

Articolul 2 punctul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 definește „dreptul de vizită” ca „în special dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într‑un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite”.

6.

Potrivit articolului 8 din Regulamentul nr. 2201/2003:

„(1)   Instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.

(2)   Alineatul (1) se aplică sub rezerva dispozițiilor articolelor 9, 10 și 12.”

7.

Articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că „[i]nstanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când

8.

Articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că „[i]nstanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt competente, de asemenea, în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul (1) atunci când

9.

Potrivit articolului 127a din Codul familiei bulgar (Semeen kodeks, denumit în continuare „SK”):

„1.   Chestiunile legate de călătoria unui copil în străinătate și de eliberarea documentelor de identitate necesare în acest scop sunt decise împreună de părinți.

2.   În situația în care părinții nu ajung la acordul prevăzut la alineatul 1, litigiul dintre aceștia se va soluționa de Rayonen sad[ ( 4 )] în circumscripția căruia se află domiciliul actual al copilului.

3.   Procedura se declanșează prin introducerea acțiunii formulate de unul dintre părinți. Instanța îl audiază pe celălalt părinte, cu excepția cazului în care acesta nu se prezintă fără un motiv întemeiat. Instanța poate administra probe și din oficiu.

4.   Instanța poate dispune executarea provizorie a hotărârii pronunțate.”

10.

Articolul 45 alineatul 1 din Legea privind documentele de identitate (Zakon za balgarskite dokumenti za samolichnost/za balgarskite lichni dokumenti, denumită în continuare „ZBLD”) prevede că cererea de eliberare a unui pașaport de călătorie pentru minori se depune personal de către părinții acestora.

11.

Potrivit articolului 78 alineatul 1 coroborat cu articolul 76 punctul 9 din ZBLD, ministrul justiției sau, după caz, o persoană împuternicită de acesta au competența de a interzice ieșirea copilului de pe teritoriul național, atunci când nu se prezintă consimțământul scris al părinților, autentificat notarial, cu privire la călătoria copilului lor în străinătate.

12.

Potrivit articolului 47 din Codul de procedură civilă bulgar (Grazhdanski protsesualen kodeks, denumit în continuare „GPK”):

„1.   În cazurile în care pârâtul nu poate fi găsit la adresa sa indicată în dosar și nu se poate găsi o persoană care să accepte primirea comunicării, autorul acesteia afișează o notificare, fie pe ușa locuinței, fie pe cutia de scrisori a persoanei în cauză; în cazul în care nu are acces la acestea, afișarea se face pe ușa clădirii sau într‑un loc vizibil din apropiere. Atunci când are acces la cutia de scrisori, autorul comunicării depune în aceasta și o notificare.

2.   Notificarea în discuție arată că dosarul a fost înregistrat la grefa instanței atunci când comunicarea se efectuează prin intermediul unui angajat al instanței sau al unui agent procedural; că acesta a fost înregistrat la autoritatea locală, atunci când un angajat al acesteia efectuează notificarea, și că poate fi ridicat de acolo în termen de două săptămâni de la afișarea notificării.

3.   În situația în care pârâtul nu se prezintă pentru a primi o copie a dosarului, instanța pune în vedere reclamantului să furnizeze informații privind adresa înregistrată a acestuia, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 40 alineatul 2 și la articolul 41 alineatul 1, în care notificarea se înregistrează la dosarul cauzei. Dacă adresa indicată nu coincide cu adresa permanentă sau actuală a părții, instanța dispune efectuarea unei comunicări la adresa actuală sau permanentă a acesteia, potrivit alineatelor 1 și 2.

4.   În situația în care autorul comunicării constată că pârâtul nu locuiește la adresa indicată, instanța solicită reclamantului să furnizeze informații privind adresa înregistrată a acestuia, independent de afișarea unei notificări conform alineatului 1.

5.   Comunicarea se consideră efectuată la expirarea termenului de ridicare a acesteia de la grefa instanței sau a autorității locale.

6.   În situația în care instanța constată efectuarea comunicării în mod corespunzător, aceasta dispune depunerea comunicării la dosarul cauzei și numește un reprezentant special pe cheltuiala reclamantului.”

13.

Reclamanta, cetățean bulgar, locuiește în Italia, unde a conviețuit mai mulți ani cu domnul Ilia Dimitrov Iliev, de asemenea cetățean bulgar. Aceștia au o fiică, născută la 2 noiembrie 2004.

14.

Reclamanta și domnul Iliev sunt separați. Reclamanta locuiește împreună cu fiica sa la Milano, unde are un loc de muncă stabil și unde copilul este elev în clasa a patra. Domnul Iliev locuiește de asemenea în Italia, unde are un loc de muncă stabil. Acesta își vede fiica o dată la două-trei săptămâni.

15.

Copilul este cetățean bulgar. I s‑a eliberat un pașaport bulgar, care era valabil până la 5 aprilie 2012. Or, domnul Iliev nu a furnizat sprijinul necesar pentru ca pașaportul fiicei sale să fie reînnoit.

16.

Prin urmare, reclamanta a sesizat Rayonen sad de Petrich în temeiul articolului 127a din SK, cu o cerere prin care se urmărește soluționarea dezacordului dintre părinți cu privire la posibilitatea fiicei lor de a călători în străinătate și eliberarea documentelor de identitate necesare în acest scop, compensând lipsa consimțământului tatălui.

17.

Întrucât Rayonen sad a constatat că condițiile prevăzute la articolul 47 alineatul 6 din GPK erau îndeplinite, acesta a desemnat un reprezentant special al tatălui după ce reclamanta a plătit remunerația acestuia, stabilită de Rayonen sad. Reprezentantul special nu a contestat competența instanței bulgare de soluționare a litigiului.

18.

Prin ordonanța din 10 noiembrie 2014, Rayonen sad de Petrich a respins acțiunea ca inadmisibilă. Acesta s‑a declarat necompetent și a închis procedura. Instanța a constatat că, dat fiind că litigiul privește exercitarea răspunderii părintești, iar copilul locuiește în mod obișnuit în Italia, doar instanța italiană este competentă să îl soluționeze, în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 2201/2003.

19.

Reclamanta a declarat apel împotriva ordonanței Rayonen sad de Petrich din 10 noiembrie 2014.

20.

Okrazhen sad ( 5 ) din Blagoevgrad a confirmat ordonanța Rayonen sad. Aceasta a considerat, la fel ca Rayonen sad, că litigiul privea răspunderea părintească și că, întrucât copilul locuiește în mod obișnuit în Italia, articolul 8 din Regulamentul nr. 2201/2003 desemna instanța italiană. În plus, acesta a precizat că prorogarea de competență prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (b) din acest regulament nu era aplicabilă, în măsura în care nu pârâtul, ci un mandatar desemnat de instanță pentru a‑l reprezenta se înfățișase în fața acesteia.

21.

Reclamanta a formulat un recurs împotriva ordonanței Okrazhen sad la Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație). Aceasta ridică problema aplicabilității Regulamentului nr. 2201/2003 în litigiu: se solicită să se stabilească dacă autorizarea copilului de a călători în străinătate și eliberarea unui pașaport implică exercitarea autorității părintești, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din acest regulament.

22.

Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) arată că a pronunțat ea însăși două ordonanțe contradictorii, una la 1 decembrie 2010, în care a statuat că un litigiu introdus în temeiul articolului 127a din SK, potrivit căruia instanța poate fi sesizată cu un dezacord între părinți referitor la călătoria copilului în străinătate și eliberarea documentelor de identitate necesare în acest scop, nu intră în sfera noțiunii de răspundere părintească în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 și este exclus, așadar, din domeniul de aplicare al acestuia, cealaltă, la 9 ianuarie 2014, în care a statuat că un astfel de litigiu intra în sfera noțiunii de răspundere părintească.

23.

Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) solicită să se stabilească și dacă prorogarea de competență prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 este aplicabilă, din moment ce pârâtul, deși nu a contestat competența instanței bulgare, este reprezentat de un mandatar desemnat de instanță.

24.

Prin urmare, Varhoven kasatsionen sad a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

25.

Instanța de trimitere a solicitat Curții să aplice procedura preliminară de urgență prevăzută la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. La 20 mai 2015, Curtea a decis să nu admită această cerere.

26.

Prin Ordonanța din 3 iulie 2015 ( 6 ), președintele Curții a decis judecarea prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

27.

Întrebările preliminare au făcut obiectul unor observații scrise din partea guvernului spaniol și a Comisiei Europene. Guvernele spaniol și ceh, precum și Comisia au fost ascultate în ședința din 9 septembrie 2015.

28.

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 2201/2003. Prin urmare, vom examina mai jos aplicabilitatea acestui regulament în prezenta cauză. În continuare, vom examina cea de a treia întrebare preliminară, care privește una dintre condițiile prorogării de competență în materia răspunderii părintești a instanțelor din statul membru cu care copilul are o legătură strânsă, prevăzută la articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003.

29.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă autorizarea copilului de a călători în afara teritoriului național și cererea de eliberare a unui pașaport în acest scop intră în sfera noțiunii de răspundere părintească în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) și al articolului 2 punctul 7 din Regulamentul nr. 2201/2003. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență Curții să stabilească dacă acțiunea prin care unul dintre părinți solicită instanței să compenseze lipsa consimțământului celuilalt părinte cu privire la călătoria copilului și cu privire la cererea de eliberare a unui pașaport intră în sfera noțiunii de materii civile în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, în condițiile în care decizia instanței are vocația de a fi luată în considerare de către administrația națională pentru eliberarea pașaportului copilului.

30.

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că acesta „se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind: […] (b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești”. Pentru a urma textul acestei dispoziții, care definește domeniul de aplicare al regulamentului prin raportare mai întâi la materiile civile, apoi la răspunderea părintească, vom examina mai jos dacă autorizarea copilului de a călători în afara teritoriului național și cererea de eliberare a unui pașaport în acest scop constituie „materii civile” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, înainte de a verifica dacă acestea intră în sfera noțiunii „răspundere părintească”, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 7 din acest regulament.

31.

Regulamentul nr. 2201/2003 nu definește materiile civile, nici la articolele 1 și 2, referitoare la domeniul de aplicare al regulamentului și, respectiv, la definirea termenilor pe care îi utilizează, și nici în considerente. Acesta se limitează să enumere, la articolul 1 alineatul (3), materiile în cazul cărora nu se aplică, și anume stabilirea și contestarea filiației, hotărârea privind adopția și măsurile premergătoare acesteia, precum și desfacerea și declararea nulității adopției, numele și prenumele copilului, emanciparea, obligația de întreținere, actele fiduciare și succesiunile și măsurile luate ca urmare a faptelor penale săvârșite de copii ( 7 ).

32.

Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 se inspiră din Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la 27 septembrie 1968 ( 8 ) (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles din 1968”). Articolul 1 primul paragraf din Convenția de la Bruxelles din 1968 prevede astfel că aceasta „se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței”. La fel ca și Regulamentul nr. 2201/2003, Convenția de la Bruxelles din 1968 nu definește materia civilă și comercială sau o definește doar în mod negativ ( 9 ), prin excepțiile enumerate la articolul 1 al doilea paragraf din aceasta ( 10 ).

33.

Este cert că, astfel cum a statuat Curtea în Hotărârea C ( 11 ), noțiunea de materii civile în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome, singura de natură să asigure aplicarea uniformă a acestui regulament și, astfel cum a arătat guvernul ceh la ședință, să garanteze egalitatea tuturor copiilor ( 12 ), indiferent dacă locuiesc sau nu locuiesc în statul membru a căror cetățenie o au.

34.

În speță, prin acțiunea cu care este sesizată instanța de trimitere se urmărește să se obțină compensarea lipsei consimțământului tatălui cu privire la călătoria copilului și cu privire la cererea de eliberare a unui pașaport. Or, eliberarea unui pașaport este un act administrativ. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă litigiul din cauza principală intră sub incidența noțiunii de materii civile, caz în care se aplică Regulamentul nr. 2201/2003, sau dacă trebuie exclus din domeniul de aplicare al acestui regulament pentru motivul că ar ține de o materie administrativă.

35.

În opinia noastră, litigiul din cauza principală ține de materia civilă în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003, pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare.

36.

În primul rând, subliniem că acest litigiu nu are legătură cu niciuna dintre materiile pe care articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 le exclude din domeniul său de aplicare ( 13 ).

37.

În al doilea rând, observăm că, potrivit considerentului (10) al Regulamentului nr. 2201/2003, acest regulament nu se aplică „măsurilor de drept public cu caracter general în materie de educație și de sănătate” ( 14 ). Deducem de aici că regulamentul amintit se aplică măsurilor de drept public, altele decât cele cu caracter general referitoare la educație și la sănătate ( 15 ).

38.

În al treilea rând, subliniem că Regulamentul nr. 44/2001 prevede, la articolul 1 alineatul (1), că „[e]l nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă” ( 16 ). Această rezervă a fost introdusă în anul 1978, la aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la Convenția de la Bruxelles din 1968 ( 17 ), pentru a ține seama de faptul că Regatul Unit și Irlanda ignorau practic distincția, curentă în sistemele juridice ale statelor membre originare, dintre dreptul public și dreptul privat și, prin urmare, trebuia să se precizeze care materii nu erau considerate civile ( 18 ). Contrar Regulamentului nr. 44/2001, Regulamentul nr. 2201/2003 nu prevede, la articolul 1, că acesta nu se aplică în materie administrativă. Or, adoptarea Regulamentului nr. 2201/2003, la 27 noiembrie 2003, este ulterioară celei a Regulamentului nr. 44/2001, la 22 decembrie 2000, și mai ales introducerii, în 1978, a rezervei referitoare la materia administrativă în Convenția de la Bruxelles din 1968. În consecință, în cazul în care intenția legiuitorului ar fi fost de a exclude materia administrativă din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003, acest lucru ar fi fost, în opinia noastră, prevăzut în mod expres.

39.

În al patrulea rând, chiar presupunând că articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că exclude din domeniul de aplicare al acestuia materia administrativă, o astfel de excludere nu poate privi, în opinia noastră, toate materiile administrative: aceasta ar privi doar manifestările prerogativelor de putere publică.

40.

Astfel, în ceea ce privește Regulamentul nr. 44/2001 ( 19 ), Curtea a statuat că, pentru a stabili dacă un litigiu ține de materia civilă în sensul Regulamentului nr. 44/2001, trebuie analizată natura raportului juridic dintre părți și obiectul litigiului. Aceasta a dedus de aici că, deși anumite litigii dintre o autoritate publică și o persoană de drept privat pot fi incluse în sfera noțiunii respective, situația este diferită atunci când autoritatea publică acționează în exercitarea puterii publice ( 20 ).

41.

Or, ne pare că noțiunea de materii civile în sensul Regulamentului nr. 2201/2003 nu poate fi interpretată mai strict decât noțiunea de materie civilă în sensul Regulamentului nr. 44/2001, în măsura în care Regulamentul nr. 2201/2003, contrar Regulamentului nr. 44/2001, nu prevede în mod expres excluderea materiei administrative. În consecință, presupunând că articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat în sensul că acest regulament nu se aplică materiei administrative, nu ar fi suficient, pentru ca un litigiu să fie exclus din sfera noțiunii de materii civile, ca acesta să opună o autoritate publică unei persoane de drept privat: ar fi necesar și ca această autoritate publică să fi exercitat puterea publică.

42.

Pentru a stabili dacă un litigiu intră în sfera materiei civile în sensul Regulamentului nr. 44/2001, trebuie să se țină seama, astfel cum am arătat, de două criterii: pe de o parte, natura raportului juridic dintre părțile în litigiu (dacă acest raport este de drept privat pur, litigiul ține de materia civilă), pe de altă parte, obiectul litigiului (în cazul în care litigiul nu are drept obiect o manifestare a puterii publice, acesta ține de materia civilă).

43.

În ceea ce privește, în primul rând, natura raportului juridic dintre părți, Curtea o apreciază din perspectiva calității părților, autorități publice sau persoane private, precum și a temeiului și a modalităților de exercitare a acțiunii ( 21 ).

44.

Astfel, un litigiu în care cele două părți sunt particulari este, în mod necesar, un raport de drept privat pur. În Hotărârea Henkel, Curtea a considerat că intră în sfera materiei civile acțiunea prin care o asociație de consumatori urmărește să obțină eliberarea unui ordin prin care se interzice unui comerciant să utilizeze clauze abuzive. Aceasta a arătat în special că „o asociație de protecție a consumatorilor precum [cea în cauză] prezintă caracterul unui organism de natură privată” ( 22 ). De asemenea, în Hotărârea Frahuil, Curtea a decis că intră în sfera materiei civile acțiunea prin care întreprinderea care s‑a obligat în calitate de garant către administrația vamală la plata unor taxe vamale de către un transportator solicită rambursarea sumelor plătite importatorului: litigiul opunea două persoane de drept privat ( 23 ). În Hotărârea flyLAL‑Lithuanian Airlines, Curtea concluzionează că intră în sfera materiei civile acțiunea în despăgubire introdusă de un transportator aerian lituanian împotriva entității care gestionează un aeroport leton și a unui transportator aerian leton în repararea prejudiciului cauzat de o pretinsă încălcare a dreptului concurenței. Aceasta arată printre altele că, deși statul leton este acționarul majoritar sau unic al pârâților, acesta nu este parte în litigiu și că reclamantul contesta valoarea prea ridicată a tarifelor plătite pentru utilizarea instalațiilor aeroportuare, cu alte cuvinte un act efectuat de pârâți în calitate de operator economic și care nu implică exercitarea prerogativelor de putere publică ( 24 ).

45.

În cazul în care una dintre părțile în litigiu este o autoritate publică, aplicarea Regulamentului nr. 44/2001 în cazul litigiului respectiv nu este exclusă doar pentru acest motiv: această aplicare este exclusă numai dacă autoritatea publică menționată recurge, în cadrul litigiului, la prerogative de putere publică. Astfel, în Hotărârea Sunico și alții, Curtea a decis că acțiunea în recuperarea unei creanțe fiscale inițiată de administrația fiscală britanică intră în sfera materiei civile, dat fiind că, deși reclamanta este într‑adevăr o autoritate publică, aceasta acționează exclusiv în temeiul dreptului britanic privind răspunderea civilă ( 25 ). De asemenea, în Hotărârea Sapir și alții, Curtea a decis că acțiunea în despăgubirea victimelor regimului național‑socialist îndreptată împotriva Land Berlin intră în sfera materiei civile. Astfel, Land Berlin era vizat de acțiune în calitate de proprietar de imobile grevate de drepturi de restituire și avea aceeași obligație de despăgubire ca un proprietar privat ( 26 ).

46.

În ceea ce privește, în al doilea rând, obiectul litigiului, litigiul nu intră în sfera materiei civile în cazul în care are drept obiect o manifestare a puterii publice, cu alte cuvinte în cazul în care cererea își are originea în mod direct într‑un act de putere publică ( 27 ).

47.

Astfel, în Hotărârea Lechouritou și alții, Curtea a considerat că are drept obiect o manifestare a puterii publice acțiunea prin care resortisanții greci solicită statului german repararea prejudiciului cauzat de masacrul civililor comis de soldați ai forțelor armate germane în anul 1943 ( 28 ). În schimb, în Hotărârea Apostolides, aceasta a considerat că nu are drept obiect o manifestare a puterii publice acțiunea prin care un particular, proprietar al unui imobil în Cipru pe care a trebuit să îl abandoneze la invadarea insulei de către armata turcă în anul 1974, solicită particularului care a dobândit acest imobil să îi lase de îndată imobilul respectiv în liberă posesie ( 29 ). Motivul pentru care Curtea adoptă o soluție contrară în cele două hotărâri este, în opinia noastră, faptul că, în Hotărârea Lechouritou și alții, cererea avea drept obiect repararea prejudiciului cauzat în mod direct de actul de putere publică (masacrul civililor), în timp ce, în Hotărârea Apostolides, cererea avea ca obiect posesia unui imobil dobândit în urma actului de putere publică (invadarea forțelor armate), cu alte cuvinte faptul că legătura dintre cerere și actul de putere publică era doar indirectă.

48.

Jurisprudența referitoare la noțiunea de materie civilă în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 poate fi transpusă, astfel cum am văzut ( 30 ), noțiunii de materii civile în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003.

49.

În speță, litigiul cu care este sesizată instanța de trimitere are loc între doi particulari, părinții copilului. În mod evident, mama nu poate exercita împotriva tatălui o prerogativă exorbitantă de drept comun. Prin urmare, raportul juridic dintre părți este de drept privat pur.

50.

În plus, subliniem că prin acțiunea formulată de mamă se urmărește să se obțină din partea instanței sesizate compensarea lipsei consimțământului tatălui cu privire la eliberarea unui pașaport pentru copil. Litigiul nu are ca obiect o manifestare a puterii publice, din moment ce nu s‑a solicitat instanței eliberarea acestui pașaport, ci compensarea lipsei consimțământului tatălui. Acesta are ca obiect un dezacord între părinți, dat fiind că mama vrea ca acest copil să își viziteze familia în Bulgaria, iar tatăl se opune acestui lucru sau, cel puțin, nu efectuează demersurile necesare în acest scop. Prin urmare, obiectul litigiului este strict de drept privat.

51.

Articolul 1 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că materiile civile privind atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, cărora li se aplică acest regulament, cuprind în special dreptul de vizită. Articolul 2 punctul 10 din Regulamentul nr. 2201/2003 definește dreptul de vizită ca însemnând în special dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într‑un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite.

52.

Or, a duce copilul în vacanță la familia sa, inclusiv în alt stat membru (dat fiind că articolul 2 punctul 10 se referă doar la „alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite”), și a depune o cerere de eliberare a unui pașaport în acest scop corespund, în opinia noastră, perfect definiției dreptului de vizită.

53.

Prin urmare, trebuie să se răspundă instanței de trimitere că acțiunea prin care unul dintre părinți solicită instanței compensarea lipsei consimțământului celuilalt părinte cu privire la călătoria copilului și cu privire la cererea de eliberare a unui pașaport ține de materiile civile privind răspunderea părintească, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) și al articolului 2 punctele 7 și 10 din Regulamentul nr. 2201/2003.

54.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă se poate considera că o parte care nu se înfățișează în fața instanței a acceptat competența acesteia în sensul articolului 12 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 atunci când este reprezentată de un mandatar numit de instanță, iar acesta nu contestă competența acesteia.

55.

Înainte de a examina cea de a treia întrebare preliminară, dorim să aducem câteva precizări cu privire la repartizarea competențelor în materia răspunderii părintești prevăzută de Regulamentul nr. 2201/2003.

56.

Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 conferă competența, în materia răspunderii părintești, instanțelor din statul membru în care copilul are reședința obișnuită la momentul la care instanța este sesizată. Articolul 8 alineatul (2) din acest regulament prevede însă că „[a]lineatul (1) se aplică sub rezerva” în special a articolului 12. Articolul 12 alineatul (1) prevede competența, în materia răspunderii părintești, a instanțelor judecătorești din statul membru în care se exercită competența în temeiul articolului 3 ( 31 ) cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei ( 32 ), în timp ce articolul 12 alineatul (3) prevede competența, în materia răspunderii părintești, a instanțelor judecătorești din statul membru cu care copilul are o legătură strânsă, în special datorită faptului că este resortisant al acestui stat membru.

57.

Prin urmare, competența instanțelor din statul membru în care se exercită competența cu privire la o cerere de divorț și cea a instanțelor din statul membru cu care copilul are o legătură strânsă, prevăzute la articolul 12 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, sunt competențe concurente celei a instanțelor din statul membru în care se află reședința obișnuită a copilului ( 33 ).

58.

Considerăm că, pentru a se oferi instanței de trimitere un răspuns util, cea de a treia întrebare trebuie reformulată ( 34 ) astfel încât să fie examinată din perspectiva articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, iar nu a alineatului (1) al acestei dispoziții. Vom explica mai jos motivul pentru care o astfel de reformulare este necesară, înainte de a examina întrebarea însăși, și anume dacă se poate considera că o parte care nu se înfățișează, dar este reprezentată de un mandatar numit de instanță, care nu contestă competența acesteia, a acceptat competența respectivei instanțe, așadar în sensul articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003.

59.

În opinia noastră, articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 nu se poate aplica în prezenta cauză. Astfel, această dispoziție prevede, astfel cum am constatat, competența în materia răspunderii părintești a instanței din statul membru competente, în temeiul articolului 3, cu privire la o cerere de divorț. Or, cererea de decizie preliminară arată doar că doamna Gogova și domnul Iliev au locuit împreună, ceea ce ne determină să considerăm că nu au fost căsătoriți niciodată. În consecință, această dispoziție nu se aplică litigiului în cauza principală.

60.

În schimb, competența instanțelor bulgare trebuie examinată în lumina articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, care prevede, de altfel, aceeași condiție ca articolul 12 alineatul (1), și anume acceptarea competenței instanței sesizate. Această dispoziție prevede că instanțele judecătorești dintr‑un stat membru sunt „competente […] în materie de răspundere părintească în alte proceduri decât cele menționate la alineatul (1)” atunci când, în primul rând, copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, „în special datorită faptului […] că copilul este resortisant al acestui stat membru”, în al doilea rând, toate părțile în litigiu au acceptat în mod expres sau în orice alt mod neechivoc competența acestor instanțe, iar această competență este în interesul superior al copilului ( 35 ). Or, reiese din dosar că copilul este cetățean bulgar: prima condiție a prorogării de competență prevăzute la articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 este îndeplinită.

61.

Precizăm că, în Hotărârea L, Curtea a decis că prorogarea de competență prevăzută la articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 în materia răspunderii părintești poate fi aplicată fără a fi necesar ca procedura în această materie să aibă legătură cu o altă procedură deja pendinte în fața instanței, în favoarea căreia se solicită prorogarea de competență ( 36 ). Prin urmare, este nerelevant dacă nicio cerere de divorț nu este pendinte în fața instanțelor bulgare: o astfel de circumstanță nu se opune aplicabilității articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 ( 37 ).

62.

În consecință, a treia întrebare preliminară își păstrează relevanța. Astfel, alineatul (1) și alineatul (3) ale articolului 12 din Regulamentul nr. 2201/2003 supun prorogarea de competență aceleiași condiții: acceptarea expresă sau în orice alt mod neechivoc a acestei competențe de către „soți și de către titularii răspunderii părintești” [alineatul (1)] sau de „toate părțile la procedură” [alineatul (3)]. Pentru a oferi instanței de trimitere un răspuns util, este suficient să se examineze din perspectiva alineatului (3), iar nu a alineatului (1), problema dacă trebuie să se considere că o parte care nu se înfățișează în fața instanței și este reprezentată de un mandatar numit de instanță, care nu contestă competența acestei instanțe, a acceptat competența sa.

63.

Nu se poate considera, în opinia noastră, că un pârât care nu se înfățișează în fața instanței a acceptat competența instanței sesizate în sensul articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, pentru simplul motiv că această instanță, nereușind să îi notifice actul de sesizare, a numit din oficiu un mandatar pentru a‑l reprezenta, iar acesta a prezentat o apărare pe fond fără a invoca necompetența instanței.

64.

Subliniem că intenția legiuitorului Uniunii era de a permite părților să aleagă statul membru ale cărui instanțe ar fi competente să se pronunțe cu privire la răspunderea părintească. Astfel, articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 le permite să deroge de la competența instanțelor din statul membru în care se află reședința obișnuită a copilului în favoarea celor ale statului membru cu care copilul are o legătură strânsă. Prin urmare, intenția legiuitorului Uniunii era de a evidenția autonomia părților, oferindu‑le o opțiune, supusă desigur condiției existenței unei legături strânse între copil și statul membru ale cărui instanțe sunt alese ( 38 ), dar o opțiune. Acest lucru reiese din expunerea de motive a propunerii de regulament prezentate de Comisie, potrivit căreia articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 „urmărește să favorizeze un acord între părți, chiar dacă acesta privește doar instanțele care trebuie sesizate, oferind de asemenea o anumită marjă de manevră titularilor răspunderii părintești” ( 39 ).

65.

Or, întrucât competența instanței sesizate se întemeiază pe voința părților, trebuie să se garanteze că cele două părți au acceptat într‑adevăr această competență ( 40 ). Intenția legiuitorului, și anume evidențierea autonomiei părților, pledează în favoarea unei interpretări stricte a acceptării „expres[e] sau în orice alt mod neechivoc” a competenței instanței sesizate ( 41 ).

66.

Subliniem că articolul 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că competența instanțelor din statul membru ales de către părți trebuie să fie „în interesul superior al copilului”. Ne pare că această precizare trebuie interpretată, având în vedere caracterul central al interesului superior al copilului în sistemul de competențe instituit prin Regulamentul nr. 2201/2003 ( 42 ), ca o adevărată obligație, pentru instanța sesizată, de a se asigura că părțile nu și‑au exercitat autonomia în defavoarea interesului superior al copilului ( 43 ). O asemenea obligație confirmă cerința unei interpretări stricte a acceptării competenței instanțelor sesizate în temeiul articolului 12 alineatul (3).

67.

Or, ne pare că a se considera că pârâtul a acceptat competența instanțelor bulgare în condițiile în care actul de sesizare a instanței nu a putut să îi fie notificat, pentru motivul că mandatarul numit de instanță nu a contestat competența acesteia, nu ar respecta cerința unei interpretări stricte a condiției de acceptare prevăzute la articolul 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003.

68.

Nu putem fi decât surprinși de faptul că instanța bulgară a recurs la numirea unui mandatar pentru a‑l reprezenta pe pârât, în condițiile în care din decizia de trimitere reiese că tatăl își vede fiica o dată la două-trei săptămâni. Constatăm că, potrivit articolului 47 alineatul 4 din GPK ( 44 ), atunci când instanța sesizată constată că pârâtul nu locuiește la adresa indicată, ea „pune în vedere reclamantului să furnizeze informații” în această privință. Pare cel puțin ciudat că mama încredințează copilul tatălui său în mod regulat, însă nu cunoaște adresa acestuia. Subliniem că articolul 18 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că instanța este obligată să suspende procedura atât timp cât nu se stabilește că acest pârât a fost pus în situația de a primi actul de sesizare a instanței sau că „s‑au luat toate măsurile necesare în acest scop” ( 45 ).

69.

Este dificil de înțeles că un pârât poate fi considerat că a acceptat competența instanțelor unui stat membru în situația în care nu a avut cunoștință nici măcar de existența procedurii inițiate împotriva sa ( 46 ). De asemenea, avem îndoieli că un mandatar numit de instanța sesizată poate accepta în mod valabil competența acesteia, din moment ce nu are niciun contact cu pârâtul și, prin urmare, nu dispune de elementele care i‑ar permite să aprecieze competența instanței sesizate ( 47 ).

70.

Subliniem că, pronunțându‑se cu privire la interpretarea articolului 24 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit căruia, „[c]u excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă”, Curtea a statuat, în Hotărârea A recentă, că înfățișarea curatorului numit, în lipsa pârâtului, de către o instanță austriacă nu echivala cu o înfățișare a pârâtului în sensul articolului 24, cu alte cuvinte că aceasta nu determina competența instanței sesizate ( 48 ).

71.

Articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003 trebuie interpretat, în opinia noastră, în același mod ca articolul 24 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001.

72.

Astfel, pe de o parte, articolul 24 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001 prevede, la fel ca articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, o competență întemeiată pe o alegere deliberată a părților ( 49 ).

73.

Pe de altă parte, în Hotărârea A, Curtea a procedat la o punere în balanță a dreptului la apărare cu dreptul reclamantului la o cale de atac eficientă, prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 50 ). Aceasta a arătat că, desigur, domiciliul pârâtului era necunoscut, ceea ce împiedica reclamanții să stabilească instanța competentă și să își exercite dreptul la o cale de atac eficientă. Ea și‑a continuat însă raționamentul pentru a sublinia că, în cazul în care ar trebui să se considere că înfățișarea curatorului echivalează cu o înfățișare a pârâtului în sensul articolului 24 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001, nu s‑ar mai considera că pârâtul este judecat în lipsă. Nu s‑ar mai considera că acesta este judecat în lipsă nici în sensul articolului 24 din acest regulament și nici în sensul articolului 34 punctul 2 din acesta, care prevede că o decizie nu este recunoscută în cazul în care actul de sesizare a instanței nu a fost comunicat pârâtului. În consecință, pârâtul nu ar putea invoca articolul 34 punctul 2 pentru a se opune recunoașterii deciziei. Curtea a concluzionat că nu se putea considera că o astfel de interpretare a articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001 stabilește un echilibru just între dreptul reclamantului la o cale de atac eficientă și dreptul la apărare ( 51 ).

74.

Or, în speță, arătăm că competența instanțelor din statul membru cu care copilul are o legătură strânsă, prevăzută la articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, este o competență concurentă celei a instanțelor din statul membru în care se află reședința obișnuită a copilului, prevăzută la articolul 8 alineatul (1) din acest regulament. În consecință, în speță, dacă instanțele bulgare s‑ar considera necompetente pentru motivul că tatăl nu a acceptat competența lor, mama ar putea sesiza instanțele italiene: nu ar fi o situație de denegare de dreptate.

75.

În plus, subliniem că, dacă instanțele bulgare s‑ar considera competente în temeiul articolului 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2201/2003, tatăl s‑ar afla în imposibilitatea de a introduce o cale de atac.

76.

Astfel, articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că o hotărâre judecătorească pronunțată într‑un stat membru, în cazul în care a fost certificată în statul membru de origine, este recunoscută și are forță executorie într‑un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale. Or, în temeiul articolului 41 alineatul (2) litera (a), comunicarea către pârât a actului de sesizare a instanței este o condiție de eliberare a acestui certificat. Totuși, în cazul în care se consideră că pârâtul a acceptat competența instanțelor bulgare în sensul articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, aceasta înseamnă că nu este considerat ca fiind judecat în lipsă: prin urmare, nu se poate considera că a fost judecat în lipsă în sensul articolului 41 alineatul (2) litera (a) din acest regulament. În consecință, în cazul în care instanțele bulgare ar trebui considerate competente în temeiul articolului 12 alineatul (3), acestea ar elibera certificatul care permite recunoașterea și executarea hotărârii în Italia.

77.

Dacă această situație s‑ar regăsi în speță, tatăl nu s‑ar putea opune executării hotărârii instanțelor bulgare. Pe de o parte, articolul 43 alineatul (2) din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că eliberarea unui certificat nu este supusă niciunei căi de atac. Pe de altă parte, articolul 41 alineatul (1) din acest regulament prevede că nu este posibil să se opună recunoașterii unei hotărâri certificate în statul membru de origine ( 52 ).

78.

În consecință, dacă ar trebui să se considere că tatăl a acceptat competența instanțelor bulgare în sensul articolului 12 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 2201/2003, atingerea adusă dreptului la apărare ar fi, în opinia noastră, disproporționată.

79.

Nu se poate deduce niciun argument împotriva acestei concluzii din Hotărârea Hypoteční banka, în care Curtea a apreciat că Regulamentul nr. 44/2001 nu se opune dispoziției naționale care permite declanșarea de acțiuni în justiție împotriva unui pârât cu domiciliul necunoscut, prin numirea unui curator de către instanța sesizată ( 53 ). Astfel, după cum subliniază Curtea în mod expres în Hotărârea A, dacă în Hotărârea Hypoteční banka pârâtul se putea opune recunoașterii hotărârii în temeiul acestui articol 34 punctul 2, în Hotărârea A o astfel de posibilitate nu există. Astfel, posibilitatea de a invoca acest articol 34 punctul 2 „presupune […] că pârâtul a fost judecat în lipsă și că toate actele de procedură îndeplinite de tutorele sau curatorul pârâtului absent nu echivalează cu înfățișarea acestuia din urmă în sensul [R]egulament[ului nr. 44/2001]” ( 54 ). Or, dacă instanța sesizată este competentă în temeiul articolului 24 din acest regulament, pârâtul nu este considerat ca fiind judecat în lipsă.

80.

Având în vedere toate considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) după cum urmează: