—

pentru A, de T. Frad, Rechtsanwalt;

—

pentru B și alții, de A. Egger, Rechtsanwalt;

—

pentru guvernul austriac, de G. Hesse, în calitate de agent;

—

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Kemper, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul francez, de G. de Bergues, de D. Colas și de B. Beaupère‑Manokha, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. D’Ascia, avvocato dello Stato;

—

pentru Comisia Europeană, de W. Bogensberger, de H. Krämer și de A.‑M. Rouchaud‑Joët, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 267 TFUE, precum și a articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între A, pe de o parte, și B și alții, pe de altă parte, având ca obiect o acțiune în daune interese pe care aceștia din urmă au formulat‑o împotriva lui A în fața instanțelor austriece.

3

În considerentele (2), (11) și (12) ale Regulamentului nr. 44/2001 se enunță:

[…]

4

Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză.”

5

Potrivit articolului 3 din regulamentul menționat:

„(1)   Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunțate în secțiunile 2-7 din prezentul capitol.

(2)   Împotriva acestora nu pot fi invocate în special regulile de competență enunțate în anexa I.”

6

În cadrul secțiunii 7, intitulată „Prorogare de competență”, din capitolul II, articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:

„Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfățișarea are ca obiect contestarea competenței sau o altă instanță are competență exclusivă în temeiul articolului 22.”

7

Articolul 26 din același regulament, care figurează în secțiunea 8 din acest capitol, intitulată „Verificarea competenței și admisibilității”, prevede:

„(1)   Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competența sa nu rezultă din dispozițiile prezentului regulament.

(2)   Instanța este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.

[…]”

8

În cadrul capitolului III, intitulat „Recunoaștere și executare”, articolul 34 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede, la punctul 2, că o hotărâre nu este recunoscută „dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat, în timp util și într‑o manieră care să‑i permită să‑și pregătească apărarea, pârâtului judecat în lipsă, cu excepția cazului în care pârâtul nu a exercitat calea de atac împotriva hotărârii, deși a avut posibilitatea să o facă”.

9

Conform articolului 89 alineatele 1 și 2 din Legea constituțională federală (Bundes‑Verfassungsgesetz, denumită în continuare „B‑VG”), instanțele de drept comun nu dispun de dreptul de abrogare a legilor ordinare pentru neconstituționalitate. Oberster Gerichtshof, precum și instanțele chemate să decidă în al doilea grad de jurisdicție sunt obligate, în cazul în care au îndoieli cu privire la constituționalitatea unei legi ordinare, să introducă o cerere în anularea legii ordinare respective la Verfassungsgerichtshof (Curtea Constituțională).

10

Articolul 92 alineatul 1 din B‑VG prevede că Oberster Gerichtshof este instanţa cea mai înaltă în materie civilă şi penală.

11

În temeiul articolului 140 alineatul 1 din B‑VG, Verfassungsgerichtshof este competentă să statueze cu privire la constituționalitatea legilor ordinare la cererea, printre altele, a Oberster Gerichtshof, precum și a instanțelor chemate să decidă în al doilea grad de jurisdicție. Hotărârea Verfassungsgerichtshof de anulare a unei legi ordinare pentru neconstituționalitate are, potrivit articolului 140 alineatele 6 și 7 din B‑VG, un efect general și este obligatorie pentru toate instanțele și autoritățile administrative.

12

Articolul 115 din Codul de procedură civilă (Zivilprozessordnung, denumit în continuare „ZPO”) prevede că, în principiu, pentru persoanele cu domiciliu necunoscut, notificările se fac prin afișarea publică a unui aviz oficial într‑o arhivă electronică pentru comunicările publice efectuate prin avize („Ediktsdatei”).

13

Potrivit articolului 116 din ZPO:

„Pentru persoanele în privința cărora notificarea nu s-a putut face decât prin afişare publică, întrucât au domiciliul necunoscut, instanţa este obligată să numească, din oficiu sau la cerere, un curator al pârâtului absent (articolul 9 [din ZPO]) în cazul în care, ca urmare a notificării care urmează să fie efectuată, persoanele respective ar trebui să îndeplinească un act de procedură pentru apărarea drepturilor lor şi în special în cazul în care actul judiciar care trebuie comunicat cuprinde o citaţie.”

14

Conform articolului 117 din ZPO, numirea curatorului trebuie să fie făcută publică printr-un aviz în arhiva electronică pentru comunicările publice efectuate prin avize.

15

La 12 octombrie 2009, B și alții au sesizat Landesgericht Wien cu o acțiune în despăgubiri împotriva lui A, prin care au arătat că acesta i-a răpit pe soţii și, respectiv, pe taţii lor în Kazahstan.

16

În ceea ce privește competența instanțelor austriece, B și alții au susținut că A avea domiciliul obișnuit în circumscripția instanței sesizate.

17

Landesgericht Wien a întreprins mai multe încercări de comunicare, din care a rezultat că A nu mai domicilia la adresele de comunicare. La 27 august 2010, această instanță a numit un curator al pârâtului absent (Abwesenheitskurator), ca urmare a cererii formulate de B și alții, conform articolului 116 din ZPO.

18

După notificarea cererii introductive, acest curator al pârâtului absent a depus un memoriu în apărare prin care a solicitat respingerea acțiunii și a formulat numeroase critici pe fond, fără însă a contesta competența internațională a instanțelor austriece.

19

Ulterior doar, un cabinet de avocatură mandatat de A a intervenit pentru acesta și a contestat competența internațională a instanțelor austriece. În această privință, A a arătat că intervenția curatorului pârâtului absent nu putea să constituie temei pentru competența internațională a instanțelor austriece, din moment ce curatorul pârâtului absent nu fusese în contact cu acesta și nu cunoștea circumstanțele pertinente ale celor petrecute în Kazahstan. În ceea ce privește domiciliul său, A a indicat că a părăsit definitiv Austria înainte de introducerea acțiunii împotriva sa. Invocând un risc pentru viața sa, A nu a furnizat instanței informații privind domiciliul său, ci a solicitat ca, din acel moment, toate notificările să fie adresate cabinetului de avocatură mandatat.

20

Landesgericht Wien și-a declarat necompetența internațională și a respins acțiunea. Această instanță a considerat că A avea domiciliul pe teritoriul Republicii Malta și că înfățișarea curatorului pârâtului absent nu reprezintă o înfățișare în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001.

21

Oberlandesgericht Wien a admis apelul formulat de B și alții împotriva acestei hotărâri și a respins excepția de necompetență internațională. Potrivit acestei instanțe, instanțele naționale sunt obligate să își verifice competența internațională, în temeiul articolului 26 din Regulamentul nr. 44/2001, numai în cazul în care pârâtul nu se înfățișează în fața acestora. Or, în dreptul austriac, actele de procedură ale curatorului pârâtului absent, care este ținut să apere interesele acestui pârât, ar produce aceleaşi efecte juridice ca actul de procedură al unui reprezentant convenţional.

22

În fața Oberster Gerichtshof, sesizată cu un recurs de către A, acesta a invocat o încălcare a dreptului său la apărare consacrat la articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). În schimb, B și alții au susținut că aceste dispoziții ale CEDO, precum și ale cartei garantează și dreptul lor fundamental la o cale de atac eficientă, care impune numirea unui curator al pârâtului absent în temeiul articolului 116 din ZPO.

23

Potrivit indicațiilor Oberster Gerichtshof, la momentul introducerii acțiunii, A dispunea de un domiciliu în Malta. În măsura în care curatorul pârâtului absent, numit pentru A, nu ar fi contestat competența internațională a instanțelor austriece, s‑ar pune problema dacă memoriul în apărare depus de respectivul curator i‑ar putea fi opus lui A și ar echivala cu o „înfățișare” a acestuia din urmă în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001. În această privință, Oberster Gerichtshof arată că se poate considera că puterea de reprezentare extinsă a curatorului pârâtului absent, în temeiul articolului 116 din ZPO, este, pe de o parte, necesară pentru a le garanta dreptul fundamental la o cale de atac eficientă lui B și alții, iar, pe de altă parte, incompatibilă cu dreptul fundamental de a fi ascultat al lui A.

24

În acest context, instanța de trimitere arată că, potrivit unei jurisprudențe constante, ea înlătură, de la caz la caz, aplicarea dispozițiilor legale contrare dreptului Uniunii, conform principiului supremației acestui drept. Or, într‑o decizie din 14 martie 2012, U 466/11, Verfassungsgerichtshof s‑ar fi îndepărtat de la această jurisprudență considerând că controlul de constituționalitate a legislației naționale pe care îl exercită în cadrul procedurii de control general al legilor („Verfahren der generellen Normenkontrolle”) în temeiul articolului 140 B‑VG ar trebui extins la dispozițiile cartei. Astfel, în cadrul acestei proceduri, drepturile garantate prin CEDO ar putea fi invocate în fața sa ca drepturi de rang constituțional. În acest mod, potrivit Verfassungsgerichtshof, principiul echivalenței, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții, ar impune ca acest control general al legilor să privească și drepturile garantate de cartă.

25

Potrivit Oberster Gerichtshof, această decizie are drept consecință faptul că instanțele austriece nu pot să înlăture de la aplicare din oficiu o lege contrară cartei, ci sunt ținute, „fără a se aduce atingere posibilității de a sesiza Curtea cu titlu preliminar”, să introducă o cerere de anulare a legii respective în fața Verfassungsgerichtshof. În plus, aceasta din urmă ar fi statuat că, în ipoteza în care un drept garantat prin Constituția austriacă ar avea același domeniu de aplicare precum un drept garantat prin cartă, nu este necesară sesizarea Curții cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE. În această ipoteză, interpretarea cartei nu ar fi pertinentă pentru soluționarea unei cereri de anulare generală a unei legi, decizia putând fi luată în temeiul drepturilor garantate prin Constituția austriacă.

26

Instanța de trimitere ridică problema dacă principiul echivalenței impune extinderea acțiunii incidentale privind neconstituționalitatea la drepturile garantate de cartă, în măsura în care acțiunea respectivă ar conduce la prelungirea duratei procedurii și, prin aceasta, la cheltuieli de judecată mai mari. Obiectivul de corectare generală a dreptului prin anularea legii care contravine cartei ar putea fi atins și după închiderea procedurii. În plus, împrejurarea potrivit căreia un drept garantat prin Constituția austriacă și un drept întemeiat pe cartă au același domeniu de aplicare nu ar putea conduce la dispensarea de obligația de a efectua o trimitere preliminară. Nu s‑ar putea exclude ca interpretarea acestui drept fundamental de către Verfassungsgerichtshof să se îndepărteze de cea a Curții și, prin urmare, ca decizia celei dintâi să afecteze obligațiile care decurg din Regulamentul nr. 44/2001.

27

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special articolul 267 TFUE, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia instanțele ordinare de apel sau de ultim grad de jurisdicție sunt ținute, atunci când apreciază că o lege națională este contrară articolului 47 din cartă, să sesizeze, în cadrul procedurii pendinte în fața lor, Curtea Constituțională cu o cerere de anulare generală a legii, în loc să se limiteze să îi înlăture aplicarea în speță.

29

Deși instanța de trimitere se referă, în prima întrebare, doar la principiul echivalenței, în considerarea jurisprudenței Verfassungsgerichtshof prin care a fost întemeiată pe principiul respectiv obligația ca aceasta să fie sesizată cu o cerere de anulare generală cu privire la orice lege contrară cartei, din motivarea deciziei de trimitere rezultă că instanța menționată ridică printre altele problema conformității acestei jurisprudențe cu obligațiile instanțelor ordinare în temeiul articolului 267 TFUE și cu principiul supremației dreptului Uniunii.

30

În această privință, din decizia de trimitere reiese că, potrivit jurisprudenței Verfassungsgerichtshof citate la punctul 24 din prezenta hotărâre, instanțele ordinare de apel sau de ultim grad de jurisdicție sunt ținute să sesizeze această curte atunci când apreciază că o lege este contrară cartei, în aplicarea procedurii de anulare generală a legilor în temeiul articolelor 89 și 140 B‑VG. Dat fiind că o astfel de cerere de anulare generală a legilor trebuie să intervină în cadrul procedurii pendinte în fața instanțelor ordinare menționate, instanța de trimitere consideră că acestea nu pot să soluționeze imediat, prin înlăturarea aplicării unei legi pe care o apreciază ca fiind contrară cartei, litigiul cu care sunt sesizate.

31

În ceea ce privește, în plus, consecințele acestei jurisprudențe constituționale cu privire la obligațiile care rezultă din articolul 267 TFUE, instanța de trimitere se limitează la a indica faptul că obligația de a sesiza Verfassungsgerichtshof cu privire la orice lege contrară cartei nu afectează posibilitatea de a sesiza Curtea cu titlu preliminar, fără a preciza însă dacă această posibilitate este supusă unor condiții.

32

Cu toate acestea, din dosarul de care dispune Curtea, în care figurează decizia Verfassungsgerichtshof citată la punctul 24 din prezenta hotărâre, reiese că obligația de a fi sesizată cu o astfel de cerere de anulare generală a legilor nu afectează posibilitatea instanțelor ordinare de a sesiza Curtea, potrivit formulării Verfassungsgerichtshof împrumutate din jurisprudența Curții în Hotărârea Melki și Abdeli (C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 57), în orice stadiu al procedurii în care consideră necesar și chiar la capătul unei proceduri incidentale de control al constituționalității, cu orice întrebare preliminară pe care o apreciază ca fiind necesară, de a adopta orice măsură necesară pentru asigurarea protecției jurisdicționale provizorii și de a înlătura, la capătul unei asemenea proceduri incidentale, aplicarea unei dispoziții legislative naționale contrare dreptului Uniunii. În această privință, Verfassungsgerichtshof apreciază, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 42 din decizia sa, că este important ca Curtea să nu fie privată de posibilitatea de a proceda la controlul validității dreptului derivat al Uniunii prin raportare la dreptul primar și la cartă.

33

În lumina acestor împrejurări trebuie să se răspundă la prima întrebare.

34

În această privință, trebuie amintit că articolul 267 TFUE atribuie Curții competența să se pronunțe, cu titlu preliminar, atât cu privire la interpretarea tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, cât și cu privire la validitatea acestor acte. Acest articol prevede, la al doilea paragraf, că o instanță națională poate adresa asemenea întrebări Curții în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre și, la al treilea paragraf, că această instanță este obligată să sesizeze Curtea în cazul în care deciziile sale nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern.

35

Rezultă în primul rând că, chiar dacă poate fi avantajos, în funcție de împrejurări, ca situația de fapt din cauză să fie stabilită și ca problemele de drept național pur să fie soluționate la momentul trimiterii la Curte (a se vedea Hotărârea Irish Creamery Milk Suppliers Association și alții, 36/80 și 71/80, EU:C:1981:62, punctul 6, Hotărârea Meilicke, C‑83/91, EU:C:1992:332, punctul 26, precum și Hotărârea JämO, C‑236/98, EU:C:2000:173, punctul 31), instanțele naționale au cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme privind interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor dreptului Uniunii care necesită pronunțarea unei decizii de către acestea (a se vedea în special Hotărârea Rheinmühlen‑Düsseldorf, 166/73, EU:C:1974:3, punctul 3, Hotărârea Mecanarte, C‑348/89, EU:C:1991:278, punctul 44, Hotărârea Cartesio, C‑210/06, EU:C:2008:723, punctul 88, precum și Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctul 41).

36

În al doilea rând, Curtea a statuat deja că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în special Hotărârea Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctele 21 și 24, Hotărârea Filipiak, C‑314/08, EU:C:2009:719, punctul 81, Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctul 43 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 45).

37

Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice dispoziție dintr-o ordine juridică națională sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară ce ar avea ca efect diminuarea eficienței dreptului Uniunii prin faptul de a nega instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale care ar constitui eventual un obstacol în calea eficienței depline a normelor Uniunii (a se vedea Hotărârea Simmenthal, EU:C:1978:49, punctul 22, Hotărârea Factortame și alții, C‑213/89, EU:C:1990:257, punctul 20, precum și Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 46 și jurisprudența citată). Aceasta ar fi situația în cazul în care, în ipoteza unui conflict între o dispoziție a dreptului Uniunii și o lege națională, soluționarea acestui conflict ar fi rezervată altei autorități decât instanța chemată să asigure aplicarea dreptului Uniunii, învestită cu o putere de apreciere proprie, chiar dacă obstacolul astfel provocat în calea eficienței depline a acestui drept nu ar fi decât temporar (a se vedea Hotărârea Simmenthal, EU:C:1978:49, punctul 23, precum și Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctul 44).

38

În al treilea rând, Curtea a statuat că o instanță națională sesizată cu un litigiu privind dreptul Uniunii, care consideră că o dispoziție națională este nu numai contrară dreptului Uniunii, ci și afectată de vicii de neconstituționalitate, nu este privată de facultatea sau dispensată de obligația, prevăzute la articolul 267 TFUE, de a sesiza Curtea de Justiție cu întrebări privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii întrucât constatarea neconstituționalității unei norme de drept intern este supusă unei acțiunii obligatorii la instanța constituțională. Astfel, eficacitatea dreptului Uniunii ar fi amenințată dacă existența unei acțiuni obligatorii la instanța constituțională ar putea împiedica instanța națională, sesizată cu un litigiu guvernat de dreptul Uniunii, să exercite facultatea care îi este atribuită de articolul 267 TFUE de a adresa Curții de Justiție întrebările privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii, pentru a îi permite să statueze dacă o normă națională este sau nu este compatibilă cu acesta (Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctul 45 și jurisprudența citată).

39

Având în vedere jurisprudența amintită la punctele 35-38 din prezenta hotărâre, funcționarea sistemului de cooperare dintre Curtea de Justiție și instanțele naționale, instituit prin articolul 267 TFUE, și principiul supremației dreptului Uniunii necesită ca instanța națională să fie liberă să sesizeze, în orice stadiu al procedurii în care consideră necesar și chiar la capătul unei proceduri incidentale de control al constituționalității, Curtea de Justiție cu orice întrebare preliminară pe care o apreciază ca fiind necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctele 51 și 52).

40

În plus, din moment ce dreptul național prevede obligația de a declanșa o procedură constituțională incidentală de control general al legilor, funcționarea sistemului instituit prin articolul 267 TFUE impune ca instanța națională să fie liberă, pe de o parte, să adopte orice măsură necesară pentru asigurarea protecției jurisdicționale provizorii a drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii și, pe de altă parte, să înlăture aplicarea, la capătul unei asemenea proceduri incidentale, a unei dispoziții legislative naționale pe are o apreciază ca fiind contrară dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctul 53).

41

În sfârșit, în ceea ce privește aplicabilitatea în paralel a drepturilor fundamentale garantate printr‑o Constituție națională, precum și a celor garantate prin cartă în cazul unei legislații naționale prin care se pune în aplicare dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, trebuie arătat că un caracter prioritar al unei proceduri incidentale de control al constituționalității unei legi naționale al cărei conținut se limitează la transpunerea dispozițiilor imperative ale unei directive a Uniunii nu poate aduce atingere competenței exclusive a Curții de Justiție de a constata nevaliditatea unui act al Uniunii, în special a unei directive, competență care are ca obiect garantarea securității juridice prin asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Foto‑Frost, 314/85, EU:C:1987:452, punctele 15-20, Hotărârea IATA și ELFAA, C‑344/04, EU:C:2006:10, punctul 27, Hotărârea Lucchini, C‑119/05, EU:C:2007:434, punctul 53, precum și Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctul 54).

42

Astfel, în măsura în care caracterul prioritar al unei proceduri incidentale de control al constituționalității conduce la abrogarea unei legi naționale care se limitează la transpunerea dispozițiilor imperative ale unei directive a Uniunii în considerarea contrarietății acestei legi cu Constituția națională, Curtea ar putea, în practică, să fie privată de posibilitatea de a proceda, la cererea instanțelor de fond ale statului membru respectiv, la controlul validității directivei menționate în raport cu aceleași motive referitoare la exigențele dreptului primar și în special ale drepturilor recunoscute de cartă, căreia articolul 6 TUE îi conferă aceeași valoare juridică precum cea recunoscută tratatelor (Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctul 55).

43

Înainte ca un control incidental al constituționalității unei legi al cărei conținut se limitează la transpunerea dispozițiilor imperative ale unei directive a Uniunii să se poată efectua în raport cu aceleași motive care pun în discuție validitatea acestei directive, instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern sunt, în principiu, obligate, în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, să adreseze Curții de Justiție o întrebare referitoare la validitatea directivei respective și, apoi, să tragă consecințele care rezultă din hotărârea pronunțată de Curte cu titlu preliminar, cu excepția situației în care instanța care declanșează controlul incidental al constituționalității nu a sesizat ea însăși Curtea de Justiție cu această întrebare pe baza celui de al doilea paragraf al articolului menționat. Astfel, în ceea ce privește o lege națională de transpunere cu un asemenea conținut, întrebarea dacă directiva este validă prezintă, în considerarea obligației de transpunere a acesteia, un caracter prealabil (Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, punctul 56).

44

Pe de altă parte, în cazul în care dreptul Uniunii acordă statelor membre o marjă de apreciere în cadrul punerii în aplicare a unui act al dreptului Uniunii, autoritățile și instanțele naționale rămân libere să asigure respectarea drepturilor fundamentale garantate prin Constituția națională, cu condiția ca aplicarea standardelor naționale de protecție a drepturilor fundamentale să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Melloni, C‑399/11, EU:C:2013:107, punctul 60).

45

În ceea ce privește principiul echivalenței la care se referă instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, trebuie arătat că, potrivit acestuia, modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor care urmăresc să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (Hotărârea Transportes Urbanos y Servicios Generales, C‑118/08, EU:C:2010:39, punctul 33, precum și Hotărârea Agrokonsulting-04, C‑93/12, EU:C:2013:432, punctul 36 și jurisprudența citată). Or, recurgerea la principiul echivalenței nu poate avea ca efect dispensarea instanțelor naționale, cu prilejul aplicării modalităților procedurale naționale, de respectarea strictă a cerințelor care decurg din articolul 267 TFUE.

46

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că dreptul Uniunii, în special articolul 267 TFUE, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia instanțele ordinare de apel sau de ultim grad de jurisdicție sunt ținute, atunci când apreciază că o lege națională este contrară articolului 47 din cartă, să sesizeze, în cursul procedurii, Curtea Constituțională cu o cerere de anulare generală a legii, în loc să se limiteze să îi înlăture aplicarea în speță, în măsura în care caracterul prioritar al acestei proceduri are drept consecință, fie anterior introducerii unei astfel de cereri la instanța națională competentă să exercite controlul de constituționalitate a legilor, fie, după caz, ulterior deciziei acestei instanțe cu privire la cererea menționată, împiedicarea respectivelor instanțe ordinare să își exercite posibilitatea sau să își îndeplinească obligația de a sesiza Curtea cu întrebări preliminare. În schimb, dreptul Uniunii, în special articolul 267 TFUE, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei astfel de reglementări naționale, cu condiția ca instanțele ordinare menționate să rămână libere:

Revine instanței de trimitere competența de a verifica dacă reglementarea națională poate fi interpretată în conformitate cu aceste cerințe ale dreptului Uniunii.

47

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001, privit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță națională numește, în conformitate cu legislația națională, un curator al pârâtului absent pentru un pârât căruia nu i‑a fost comunicată cererea introductivă, în lipsa unei reședințe cunoscute, înfățișarea acestui curator al pârâtului absent echivalează cu o înfățișare a pârâtului respectiv, în sensul articolului 24 din acest regulament, care să determine competența internațională a instanței menționate.

48

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, potrivit constatărilor instanței de trimitere, la momentul inițierii litigiului principal în fața instanțelor austriece, A nu mai avea domiciliul în acest stat membru. În plus, litigiul respectiv are ca obiect o acțiune în daune interese pentru răpiri de persoane survenite nu în Austria, ci în Kazahstan. Trebuie să se constate, așadar, că din articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 nu rezultă competența internațională a instanțelor austriece. În plus, nu reiese că litigiul principal prezintă vreo oarecare legătură cu teritoriul austriac prin care să se poată stabili competența acestora în temeiul dispozițiilor respectivului regulament, cu excepția situației în care A s‑a înfățișat în fața instanței sesizate în sensul articolului 24 din regulamentul menționat.

49

În această privință, reiese din dosarul prezentat Curții că un curator al pârâtului absent numit în temeiul articolului 116 din ZPO dispune de o putere de reprezentare extinsă, care implică puterea de a se înfățișa pentru pârâtul absent.

50

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 trebuie interpretate în mod autonom, prin referire în special la sistemul și la obiectivele acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea Cartier parfums‑lunettes și Hotărârea Axa Corporate Solutions Assurance, C‑1/13, EU:C:2014:109, punctul 32 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Hi Hotel HCF, C‑387/12, EU:C:2014:215, punctul 24).

51

În plus, dispozițiile dreptului Uniunii, precum cele ale Regulamentului nr. 44/2001, trebuie interpretate în lumina drepturilor fundamentale care, potrivit unei jurisprudențe constante, fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare o asigură Curtea și care sunt în prezent înscrise în cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea Google Spain și Google, C‑131/12, EU:C:2014:317, punctul 68, precum și jurisprudența citată). În această privință, trebuie să se arate că ansamblul dispozițiilor Regulamentului nr. 44/2001 exprimă intenția de a asigura ca, în cadrul obiectivelor acestuia, procedurile care conduc la pronunțarea hotărârilor judecătorești să se desfășoare cu respectarea dreptului la apărare consacrat la articolul 47 din cartă (a se vedea Hotărârea Hypoteční banka, C‑327/10, EU:C:2011:745, punctele 48 și 49, și Hotărârea G, C‑292/10, EU:C:2012:142, punctele 47 și 48, precum și jurisprudența citată).

52

În lumina acestor considerații trebuie analizat dacă înfățișarea unui curator al pârâtului absent echivalează cu o înfățișare a acestui pârât în sensul articolului 24 din regulamentul menționat.

53

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că acest articol 24 figurează în secțiunea 7, intitulată „Prorogare de competență”, din capitolul II din Regulamentul nr. 44/2001. Articolul 24 prima teză menționat prevede o normă de competență întemeiată pe înfățișarea pârâtului pentru toate litigiile în care competența instanței sesizate nu rezultă din alte dispoziții ale acestui regulament. Această dispoziție se aplică inclusiv în cazurile în care instanța a fost sesizată cu nerespectarea dispozițiilor regulamentului menționat și implică faptul ca înfățișarea pârâtului să poată fi considerată o acceptare tacită a competenței instanței sesizate și, așadar, o prorogare de competență a acesteia (a se vedea Hotărârea ČPP Vienna Insurance Group, C‑111/09, EU:C:2010:290, punctul 21, precum și Hotărârea Cartier parfums‑lunettes și Hotărârea Axa Corporate Solutions Assurance, EU:C:2014:109, punctul 34).

54

Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 43 din concluzii, prorogarea tacită de competență în temeiul articolului 24 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001 este întemeiată pe o alegere deliberată a acestei competențe de către părțile din litigiu, ceea ce presupune că pârâtul este informat cu privire la procedura inițiată împotriva sa. În schimb, nu se poate considera că un pârât absent căruia nu i s‑a comunicat cererea introductivă și care nu are cunoștință de procedura inițiată împotriva lui acceptă tacit competența instanței sesizate.

55

În plus, întrucât un pârât absent nu are cunoștință nici de acțiunea introdusă împotriva sa și nici de numirea unui curator al pârâtului absent, el nu poate furniza acestui curator toate informațiile necesare pentru a aprecia competența internațională a instanței sesizate și care să îi permită să conteste în mod efectiv această competență sau să o accepte în cunoștință de cauză. În aceste împrejurări, nu se mai poate considera că înfățișarea respectivului curator al pârâtului absent echivalează cu o acceptare tacită din partea acestui pârât.

56

În al doilea rând, trebuie arătat că, în cadrul Regulamentului nr. 44/2001, competența internațională a instanței sesizate face obiectul unui control jurisdicțional exercitat din oficiu sau la cererea pârâtului respectiv, astfel cum reiese din articolul 26 și din articolul 34 punctul 2 din regulamentul menționat, numai dacă se poate considera că acesta este judecat în lipsă. În aceste împrejurări, respectarea dreptului la apărare impune ca un reprezentant legal să poată să se înfățișeze în mod valabil pentru pârât în sensul Regulamentului nr. 44/2001 numai dacă este în mod efectiv în măsură să asigure apărarea drepturilor pârâtului absent. Or, astfel cum reiese din jurisprudența Curții referitoare la articolul 27 punctul 2 din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive privind aderarea noilor state membre la această convenție, precum și din jurisprudența referitoare la articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr. 44/2001, un pârât care nu are cunoştinţă despre o procedură deschisă împotriva lui şi pentru care se înfățișează un avocat sau un „tutore” pe care acesta nu l‑a mandatat se găseşte în imposibilitatea de a se apăra în mod efectiv și trebuie, în consecință, să se considere că este judecat în lipsă în sensul acestei dispoziții, chiar dacă procedura a prezentat un caracter contradictoriu (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește interpretarea Convenției din 27 septembrie 1968 menționate, cu modificările ulterioare, Hotărârea Hendrikman și Feyen, C‑78/95, EU:C:1996:380, punctul 18, precum și Hotărârea Hypoteční banka, EU:C:2011:745, punctele 53 și 54).

57

În al treilea rând, o interpretare a articolului 24 din acest regulament potrivit căreia un curator al pârâtului absent poate să se înfățișeze pentru acesta nu ar fi conformă cu obiectivele normelor de competență stabilite prin regulamentul menționat care trebuie, astfel cum reiese din considerentul (11), să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care actul de sesizare a instanței nu i‑a fost comunicat lui A, care avea domiciliul în alt stat membru decât cel al instanței sesizate, nu se poate considera că stabilirea competenței internaționale a instanțelor austriece în considerarea înfățișării unui curator al pârâtului absent numit pentru A prezintă un caracter previzibil.

58

În sfârșit, dreptul reclamantului la o cale de atac eficientă, garantat prin articolul 47 din cartă, care trebuie aplicat concomitent cu dreptul la apărare al pârâtului în cadrul Regulamentului nr. 44/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea Hypoteční banka, EU:C:2011:745, punctele 48 și 49, precum și Hotărârea G, EU:C:2012:142, punctele 47 și 48), nu impune o interpretare diferită a articolului 24 din acest regulament, contrar celor susținute de B și alții în observațiile prezentate Curții.

59

În această privință, B și alții arată că, în cadrul litigiului principal, A nu a indicat încă domiciliul său actual, împiedicând astfel stabilirea instanței competente și exercitarea dreptului lor la o cale de atac eficientă. În acest caz, pentru a se evita o situație de denegare de dreptate și pentru a se asigura un echilibru just între drepturile reclamantului și cele ale pârâtului, conform jurisprudenței citate la punctul anterior, ar trebui să se admită că un curator al pârâtului absent poate să se înfățișeze pentru acest pârât în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001.

60

Or, chiar dacă s‑a statuat, în împrejurările speciale ale cauzelor în care s‑au pronunțat Hotărârile Hypoteční banka (EU:C:2011:745) și G (EU:C:2012:142), că Regulamentul nr. 44/2001, interpretat în lumina articolul 47 din cartă, nu se opune unei proceduri împotriva unui pârât absent în cadrul căreia acesta din urmă a fost lipsit de posibilitatea de a-și pregăti apărarea în mod eficient, Curtea a pus accentul pe faptul că pârâtul respectiv are posibilitatea de a‑și valorifica dreptul la apărare opunându-se, în temeiul articolului 34 punctul 2 din acest regulament, recunoașterii hotărârii pronunțate împotriva sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Hypoteční banka, EU:C:2011:745, punctele 54 și 55, precum și Hotărârea G, C‑292/10, EU:C:2012:142, punctele 57 și 58). Această posibilitate de a acționa în temeiul articolului 34 punctul 2 din regulamentul menționat presupune însă, astfel cum s‑a constatat la punctul 56 din prezenta hotărâre, că pârâtul a fost judecat în lipsă și că toate actele de procedură îndeplinite de tutorele sau curatorul pârâtului absent nu echivalează cu înfățișarea acestuia din urmă în sensul aceluiași regulament. În schimb, în speță, actele de procedură efectuate de curatorul pârâtului absent în temeiul articolului 116 din ZPO au ca efect faptul că se consideră, din perspectiva reglementării naționale, că A s‑a înfățișat în fața instanței sesizate. Or, nu se poate considera că o interpretare a articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001 potrivit căreia un astfel de tutore sau curator al pârâtului absent poate să se înfățișeze pentru acest pârât în sensul articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001 stabilește un echilibru just între dreptul la o cale de atac eficientă și dreptul la apărare.

61

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001, privit în lumina articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care o instanță națională numește, în conformitate cu legislația națională, un curator al pârâtului absent pentru un pârât căruia nu i‑a fost comunicată cererea introductivă, în lipsa unei reședințe cunoscute, înfățișarea acestui curator al pârâtului absent nu echivalează cu o înfățișare a pârâtului respectiv, în sensul articolului 24 din acest regulament, care să determine competența internațională a instanței menționate.

62

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: