Recurs formulat la 13 iulie 2015 de Bank of Industry and Mine împotriva Hotărârii Tribunalului (Camera întâi) din 29 aprilie 2015 în cauza T-10/13, Bank of Industry and Mine/Consiliul

(Cauza C-358/15 P)

(2015/C 294/57)

Limba de procedură: franceza

Părțile

Recurentă: Bank of Industry and Mine (reprezentanți: E. Rosenfeld și S. Perrotet, avocați)

Cealaltă parte din procedură: Consiliul Uniunii Europene

Concluziile recurentei

Motivele și principalele argumente

Recurenta invocă șapte motive în susținerea recursului formulat.

În primul rând, recurenta apreciază că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat, la punctul 99 din decizia sa, că Decizia 2012/635 (1) a fost adoptată de Consiliu în temeiul articolului 29 TUE și atunci când a concluzionat, la punctul 101, că nu era necesar ca această decizie să fie supusă cerințelor impuse la articolul 215 alineatul (2) TFUE. Tribunalul ar fi săvârșit de asemenea o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 105 din decizia sa, că Consiliul era îndreptățit să prevadă competențe de punere în aplicare în conformitate cu dispozițiile articolului 291 alineatul (2) TFUE. În plus, Consiliul ar fi efectuat o altă eroare de drept atunci când a considerat că condițiile prevăzute pentru a recurge la articolul 291 alineatul (1) TFUE erau îndeplinite. Articolul 215 TFUE ar fi, astfel, singura procedură aplicabilă în materie de măsuri restrictive. Prin urmare, articolul 291 alineatul (2) TFUE nu s-ar putea aplica, cu atât mai mult cu cât acest articol nu s-ar aplica decât unor măsuri care necesită măsuri de punere în aplicare. Or, măsurile de înghețare a fondurilor ar fi, prin natura lor, măsuri de punere în aplicare. În consecință, din punct de vedere material ele nu ar putea intra în domeniul de aplicare al articolului 291 alineatul (2) TFUE. În plus, condițiile impuse pentru a recurge la articolul 291 alineatul (2) TFUE nu ar fi îndeplinite, întrucât Consiliul nu ar fi justificat în mod corespunzător, în deciziile atacate, recurgerea la această procedură.

În al doilea rând, recurenta reproșează de asemenea Tribunalului faptul că a considerat că articolul 20 alineatul (1) litera (c) din Decizia 2010/413 (2), astfel cum a fost modificată prin Decizia 2012/35 (3) și prin Decizia 2012/635, precum și articolul 23 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr.o267/2012 (4) nu încălcau principiile securității și previzibilității juridice, al proporționalității, nici dreptul de proprietate. Criteriul importanței cantitative și calitative vizate la punctul 79 din decizia Tribunalului nu ar figura în actele contestate. Prin urmare, Tribunal l-ar fi inventat în scopul validării actelor atacate. În plus, acest criteriu ar fi, în sine, vag, imprecis și disproporționat. Prin urmare, cu prețul unei erori de drept a considerat Tribunalul că faptul că recurenta plătea o contribuție statului iranian constituia un sprijin în sensul actelor atacate.

În al treilea rând, recurenta reproșează Tribunalului faptul că a săvârșit o eroare de drept la punctele 135 și 136 din hotărârea sa atunci când a statuat că actele contestate erau suficient motivate, în timp ce Tribunalul ar fi recunoscut el însuși, la punctul 134 din hotărârea menționată, că actele atacate nu indicau domeniul de aplicare și modalitățile sprijinului care îi era imputat. De asemenea, recurenta nu ar fi fost în măsură să înțeleagă din lectura actelor contestate motivele pentru care a fost sancționată, ceea ce ar demonstra o motivare insuficientă.

În al patrulea rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 163 din decizia sa, că neexaminarea situației recurentei în termenul solicitat nu era de natură să atragă nelegalitatea menținerii acesteia pe lista entităților sancționate, deși această obligație ar fi o obligație strict obiectivă.

În al cincilea rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că deciziile atacate nu aduceau atingere drepturilor fundamentale ale recurentei și nu erau disproporționate, în timp ce deciziile atacate erau vagi și imprecise. În mod asemănător, criteriul importanței cantitative și calitative desprins de Tribunal ar fi în mod intrinsec arbitrar.

În al șaselea rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept la punctele 179 și 183 din hotărârea sa, considerând că recurenta acorda un sprijin guvernului iranian pentru motivul că plătea o contribuție obligatorie, în timp ce această contribuție nu ar fi decât o impozitare și recurenta s-ar afla în aceeași situație cu un simplu contribuabil.

În ultimul rând, Tribunalul ar fi omis să constate că Consiliul a încălcat principiul nediscriminării și a sancționat recurenta întrucât plătea o contribuție statului iranian, iar nu toate întreprinderile supuse acestei contribuții.

(1)  Decizia 2012/635/PESC a Consiliului din 15 octombrie 2012 de modificare a Deciziei 2010/413/PESC a Consiliului privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 282, p. 58).

(2)  Decizia 2010/413/PESC a Consiliului din 26 iulie 2010 privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Poziției comune 2007/140/PESC (JO L 195, p. 39).

(3)  Decizia 2012/35/PESC a Consiliului din 23 ianuarie 2012 de modificare a Deciziei 2010/413/PESC privind adoptarea de măsuri restrictive împotriva Iranului (JO L 19, p 22).

(4)  Regulamentul (UE) nr. 267/2012 al Consiliului din 23 martie 2012 privind măsuri restrictive împotriva Iranului și de abrogare a Regulamentului (UE) nr. 961/2010 (JO L 88, p. 1).