—

pentru domnul D’Oultremont și alții, de J. Sambon, avocat;

—

pentru Fédération de l’énergie d’origine renouvelable et alternative ASBL (EDORA), de J. Sohier, de S. Rodrigues, de L. Levi, de A. Blot și de M. Chomé, avocats;

—

pentru guvernul belgian, de J. Van Holm, de M. Jacobs și de S. Vanrie, în calitate de agenți, asistați de P. Moërynck, avocat;

—

pentru guvernul francez, de D. Colas și de J. Traband, în calitate de agenți;

—

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman, de B. Koopman și de J. Langer, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de O. Beynet și de C. Hermes, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului (2) litera (a) și a articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului (JO 2001, L 197, p. 30, Ediție specială, 15/vol. 7, p. 135).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Patrice D’Oultremont și alții, pe de o parte, și Région wallonne, pe de altă parte, în legătură cu validitatea Decretului guvernului valon din 13 februarie 2014 privind condițiile sectoriale referitoare la parcurile de eoliene cu o putere totală mai mare sau egală cu 0,5 MW, de modificare a Decretului guvernului valon din 4 iulie 2002 privind procedura și diverse măsuri de executare a Decretului din 11 martie 1999 privind permisul de mediu și de modificare a Decretului guvernului valon din 4 iulie 2002 de stabilire a listei proiectelor supuse studiului privind efectele și a instalațiilor și a activităților clasate (Moniteur belge din 7 martie 2014, p. 20263, denumit în continuare „Decretul din 13 februarie 2014”).

3

Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier, semnată la Espoo (Finlanda) la 26 februarie 1991 (denumită în continuare „Convenția de la Espoo”), a fost aprobată în numele Comunității Europene la 24 iunie 1997 și a intrat în vigoare la 10 septembrie 1997.

4

Potrivit articolului 2 alineatul (7) din Convenția de la Espoo:

„Evaluările impactului asupra mediului, prevăzute de prezenta convenție, se vor efectua cel puțin în stadiul de proiect al activității propuse. În măsura dorită, părțile vor încerca să aplice principiile evaluării impactului asupra mediului în politici, planuri și programe.”

5

Protocolul privind evaluarea strategică de mediu la Convenția de la Espoo a fost semnat la Kiev (Ucraina), la 21 mai 2003, de către Comisie, în numele Comunității Europene (denumit în continuare „Protocolul de la Kiev”). Acest protocol a fost aprobat prin Decizia 2008/871/CE a Consiliului din 20 octombrie 2008 (JO 2008, L 308, p. 33).

6

Articolul 13 alineatul (1) din Protocolul de la Kiev prevede:

„Fiecare parte se străduiește să asigure luarea în considerare și integrarea, în măsura în care este necesar, a preocupărilor legate de mediu, inclusiv a celor legate de sănătate, în procesul de elaborare de politici și legislație susceptibile de a avea efecte semnificative asupra mediului, inclusiv asupra sănătății.”

7

Convenția privind accesul la informații, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu din 25 iunie 1998, aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201, denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”), abordează de asemenea evaluarea ecologică.

8

Această convenție cuprinde, la articolul 6, norme privind participarea publicului la deciziile privind activitățile specifice. Articolele 7 și 8 din aceasta fac referire la participarea publicului la planuri, la programe, la politici și, respectiv, la elaborarea normelor administrative, precum și a instrumentelor normative juridic obligatorii și cu aplicabilitate generală.

9

Potrivit considerentului (4) al Directivei 2001/42:

„Evaluarea ecologică este un instrument important pentru integrarea considerațiilor legate de mediu în elaborarea și adoptarea anumitor planuri și programe care pot avea [efecte] semnificative asupra mediului în statele membre, asigurând că asemenea efecte ale punerii în aplicare a planurilor și programelor sunt luate în considerație în timpul elaborării lor și înaintea adoptării lor.”

10

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiective”, prevede:

„Obiectivul prezentei directive este să asigure un înalt nivel de protecție a mediului și să contribuie la integrarea considerațiilor privind mediul în elaborarea și adoptarea planurilor și programelor în vederea promovării dezvoltării durabile, asigurând că, în conformitate cu prezenta directivă, anumite planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice.”

11

Articolul 2 din directiva menționată are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive:

[…]”

12

Potrivit articolului 3, intitulat „Domeniul de aplicare”, din aceeași directivă:

„(1)   O evaluare ecologică, în conformitate cu articolele 4-9, se realizează pentru planurile și programele prevăzute la alineatele (2)-(4) care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(2)   Sub rezerva alineatului (3), o evaluare ecologică se realizează pentru toate planurile și programele:

[…]

(3)   Planurile și programele prevăzute la alineatul (2) care stabilesc utilizarea unor zone mici la nivel local și modificări minore ale planurilor și programelor menționate la alineatul (2) necesită o evaluare ecologică numai în cazul în care statele membre stabilesc că pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(4)   Statele membre determină dacă planurile și programele, altele decât cele prevăzute la alineatul (2), care definesc cadrul în care punerea în aplicare a proiectelor poate fi autorizată în viitor, […] pot avea efecte semnificative asupra mediului.

[…]”

13

În temeiul articolului 6 alineatul 1 punctul II din Legea specială din 8 august 1980 privind reforme instituționale (Moniteur belge din 15 august 1980, p. 9434), regiunile sunt singurele competente în ceea ce privește protecția mediului.

14

În Regiunea valonă, Directiva 2001/42 a fost transpusă parțial prin articolul D.52 și următoarele din cartea I din Codul mediului (Moniteur belge din 9 iulie 2004, p. 54654), astfel cum reiese din cuprinsul articolului D.51/1 din acest cod.

15

Articolul D.6 din cartea I din codul menționat definește, la punctul 13, „planurile și programele” ca fiind „deciziile, cu excepția celor menționate în [Codul valon al amenajării teritoriului, urbanismului, patrimoniului și energiei (Moniteur belge din 19 mai 1984, p. 6939, rectificare în Moniteur belge din 25 mai 1984, p. 7636)], cu modificările ulterioare, care au ca obiect stabilirea fie a unei serii ordonate de acțiuni sau de operațiuni preconizate pentru atingerea unuia sau mai multor scopuri specifice în raport cu calitatea mediului, fie a destinației sau a regimului de protecție a uneia sau a mai multe zone sau a unui sit în special în vederea definirii cadrului în care se poate autoriza punerea în aplicare a unor activități determinate și care:

Planurile și programele prevăzute de prezentul decret le includ și pe cele cofinanțate de [Uniunea] Europeană.”

16

Potrivit articolului 2 din acesta, Decretul guvernului valon din 11 martie 1999 privind autorizația de mediu (Moniteur belge din 8 iunie 1999, p. 21114, rectificare în Moniteur belge din 22 decembrie 1999, p. 48280, denumit în continuare „Decretul din 11 martie 1999”) urmărește „să asigure, din perspectiva unei abordări integrate de prevenire și de reducere a poluării, protecția omului și a mediului împotriva pericolelor, efectelor nocive sau inconvenientelor pe care o unitate le poate cauza, în mod direct sau indirect, concomitent sau ulterior exploatării”.

17

Articolul 4 din acest decret prevede:

„Guvernul adoptă condițiile generale, sectoriale sau integrale în vederea atingerii obiectivelor prevăzute la articolul 2. Acestea au valoare normativă.

[…]

Aceste condiții se pot referi în special la:

[…]

[…]”

18

Articolul 5 din decretul menționat prevede:

„§ 1.   Condițiile generale se aplică tuturor instalațiilor și activităților.

§ 2.   Condițiile sectoriale se aplică instalațiilor și activităților dintr‑un sector economic, teritorial sau în care apare sau poate apărea un risc deosebit.

[…]”

19

Potrivit articolului 1 din Decretul din 13 februarie 2014:

„Prezentele condiții sectoriale se aplică parcurilor de eoliene a căror putere electrică totală este mai mare sau egală cu 0,5 MW, menționate la rubricile 40.10.01.04.02 și 40.10.01.04.03 din anexa I la [Decretul din 4 iulie 2002 privind stabilirea condițiilor generale de exploatare a instalațiilor menționate în Decretul din 11 martie 1999 (Moniteur belge din 21 septembrie 2002, p. 20264, rectificare în Moniteur belge din 1 octombrie 2002, p. 44152)].”

20

Potrivit articolului 5 din Decretul din 13 februarie 2014, care figurează în capitolul III din acesta, intitulat „Exploatare”:

„Cu excepția celor necesare pentru întreținere, niciun dispozitiv de iluminat nu poate fi aprins în timpul nopții la baza eolienei și nici în apropierea acesteia.”

21

Articolul 9 din acest decret, care figurează în același capitol III, are următorul cuprins:

„În interiorul parcului, dar în exteriorul eolienelor, câmpul magnetic, inerent activității și măsurat la 1,5 metri de sol, nu poate depăși valoarea‑limită de 100 de microtesla.”

22

Potrivit articolului 10, care figurează de asemenea în capitolul III din același decret:

„§ 1   Efectele umbrelor stroboscopice generate de funcționarea eolienelor sunt limitate la 30 de ore/an și la 30 de minute/zi pentru fiecare habitat, construit sau autorizat în mod corespunzător printr‑un permis de urbanism și care urmează să fie supus acestor efecte. Ele sunt calculate potrivit abordării «scenariul cel mai pesimist», caracterizat prin următorii parametri:

Operatorul utilizează toate mijloacele disponibile care permit reducerea expunerii la umbra generată pentru a respecta aceste limite.

§ 2.   Limitele menționate nu se aplică în cazul în care umbra generată de funcționarea instalației nu îi afectează pe locuitori în interiorul habitatului lor. În acest caz, operatorul face dovada acestui fapt prin orice mijloc legal.”

23

Secțiunea 1, intitulată „Norme de nivel sonor”, din capitolul V, intitulat „Zgomot”, din Decretul din 13 februarie 2014 cuprinde, printre altele, articolul 20, care definește limitele nivelurilor emisiilor sonore ale unui parc de eoliene, și articolul 21, care stabilește valorile‑limită în special în funcție de zonele numite „de organizare teritorială”, altfel spus, perimetre geografice stabilite pe baza unui plan de autoritățile competente în funcție de destinația lor (zone de habitat, zone agricole, zone de activitate economică și altele).

24

La 21 februarie 2013, guvernul valon a adoptat un „cadru de referință”, modificat ulterior în luna iulie a aceluiași an, cuprinzând recomandări pentru amplasarea de eoliene în Regiunea valonă. Acest instrument a fost completat cu un document cartografic care avea drept scop crearea unui cadru de planificare pentru punerea în aplicare a programului eolian în Regiunea valonă „pentru orizontul 2020” și care era intitulat „hartă de referință”. Această hartă a făcut obiectul unui raport privind efectele asupra mediului.

25

O anchetă publică a fost organizată în toate comunele din Valonia în perioada cuprinsă între 16 septembrie 2013 și 30 octombrie 2013. Printre documentele puse la dispoziția publicului în cursul acestei anchete se numărau, printre altele, documentele menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre, și anume cadrul de referință, harta de referință și raportul privind efectele asupra mediului.

26

Cu toate acestea, nici cadrul de referință, nici harta de referință nu au fost adoptate definitiv.

27

Între timp, guvernul valon a adoptat Decretul din 13 februarie 2014.

28

La 6 mai 2014, domnul D’Oultremont și alții au sesizat instanța de trimitere, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia), cu o cerere privind anularea acestui decret. În susținerea cererii lor, domnul D’Oultremont și alții invocă, printre altele, o lipsă de conformitate a acestui decret cu dispozițiile Directivei 2001/42, întrucât Regiunea valonă a adoptat decretul în cauză fără ca dispozițiile acestuia să fi fost supuse unei proceduri de evaluare a efectelor și nici unei proceduri de participare a publicului.

29

Regiunea valonă și intervenienta în litigiul principal, Fédération de l’énergie d’origine renouvelable et alternative ASBL (Federația pentru energie din surse regenerabile și alternative ASBL) (EDORA), apreciază, la rândul lor, că același decret nu se încadrează în noțiunea „planuri și programe”, în sensul acestei directive.

30

Instanța de trimitere arată că, în pofida precizărilor Curții din Hotărârea din 17 iunie 2010, Terre wallonne și Inter‑Environnement Wallonie (C‑105/09 și C‑110/09, EU:C:2010:355), răspunsul la întrebarea dacă dispozițiile Decretului din 13 februarie 2014 constituie „planuri și programe” nu este evident.

31

Potrivit acestei instanțe, o dificultate deosebită constă în împrejurarea că dispozițiile decretului în cauză sunt separate de cadrul de referință și de cartografia siturilor pentru amplasarea eolienelor, menționate la punctul 24 din prezenta hotărâre, și că această împrejurare lipsește cel puțin în parte dispozițiile menționate de conținut programatic pentru reglementarea producției de energie eoliană.

32

Din această perspectivă, Decretul din 13 februarie 2014 nu ar defini un „cadru complet”, un ansamblu de măsuri coordonate care reglementează exploatarea parcurilor eoliene în vederea conservării mediului. Or, potrivit instanței de trimitere, nu este mai puțin adevărat că luarea în considerare, la eliberarea autorizațiilor, a normelor decretului menționat privind în special zgomotul și efectele umbrelor stroboscopice generate de funcționarea eolienelor are în mod necesar drept consecință stabilirea locului de amplasare a eolienelor în raport cu habitatul.

33

În cazul în care s‑ar reține definiția dată de legiuitorul regional noțiunii „planuri și programe” la punctul 13 din articolul D.6 din cartea I din Codul mediului, începând din momentul în care acestea sunt separate de cadrul de referință și de cartografia care descrie locurile cele mai bine situate pentru amplasarea eolienelor, condițiile sectoriale nu ar constitui în sine, potrivit instanței menționate, un „proces de punere în aplicare progresivă și ordonată de mijloace pentru atingerea unui obiectiv specific legat de calitatea mediului”.

34

Instanța de trimitere mai precizează că condițiile sectoriale prevăzute de Decretul din 13 februarie 2014 nu determină nici destinația sau regimul de protecție aferent uneia sau mai multor zone sau unui sit. Ar fi vizate toate parcurile eoliene, indiferent de situl ales, sub unica rezervă de a se adapta normele privind zgomotul în funcție de împărțirea pe zone din planul sectorial.

35

Or, potrivit acestei instanțe, din anexele I și II la Directiva 2001/42, interpretate în lumina punctului 47 din Hotărârea din 17 iunie 2010, Terre wallonne și Inter‑Environnement Wallonie (C‑105/09 și C‑110/09, EU:C:2010:355), pare să reiasă că un plan sau un program privește în mod necesar o zonă limitată geografic, precum, de exemplu, „zonele vulnerabile identificate în cadrul gestionării durabile a azotului în agricultură”, în sensul Directivei 91/676/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole (JO L 375, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 81), despre care era vorba în mod specific în hotărârea menționată.

36

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva [2001/42] privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului presupun că trebuie calificat drept «plan sau program» în sensul acestor prevederi un decret legislativ care cuprinde diverse dispoziții referitoare la instalarea de eoliene, inclusiv măsuri de securitate, de control, de reabilitare și de siguranță, precum și norme de zgomot definite în raport cu zonele de organizare teritorială, dispoziții care stabilesc cadrul pentru acordarea de autorizații administrative care conferă inițiatorului proiectului dreptul de a amplasa și de a exploata instalații supuse de drept evaluării efectelor asupra mediului în temeiul dreptului intern?”

37

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42 trebuie interpretate în sensul că un decret legislativ precum cel în discuție în litigiul principal, cuprinzând diverse dispoziții referitoare la amplasarea de eoliene care trebuie respectate în cadrul eliberării autorizațiilor administrative privind amplasarea și exploatarea unor astfel de instalații, se încadrează în noțiunea „planuri și programe” în sensul acestei directive.

38

Mai întâi, trebuie amintit că reiese din considerentul (4) al Directivei 2001/42 că evaluarea ecologică este un instrument important pentru integrarea considerațiilor legate de mediu în elaborarea și în adoptarea anumitor planuri și programe.

39

În continuare și astfel cum a arătat avocatul general la punctul 34 din concluzii, delimitarea noțiunii „planuri și programe” de alte măsuri care nu intră în domeniul de aplicare material al Directivei 2001/42 trebuie făcută având în vedere obiectivul esențial prevăzut la articolul 1 din aceasta, potrivit căruia planurile și programele care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 februarie 2012, Inter‑Environnement Wallonie și Terre wallonne, C‑41/11, EU:C:2012:103, punctul 40 și jurisprudența citată).

40

În consecință, având în vedere finalitatea acestei directive, care constă în garantarea unui înalt nivel de protecție a mediului, dispozițiile care delimitează domeniul său de aplicare, în special cele care cuprind definițiile actelor avute în vedere de aceasta, trebuie interpretate în mod extensiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2012, Inter‑Environnement Bruxelles și alții, C‑567/10, EU:C:2012:159, punctul 37, precum și Hotărârea din 10 septembrie 2015, Dimos Kropias Attikis, C‑473/14, EU:C:2015:582, punctul 50).

41

În ceea ce privește articolul 2 litera (a) din Directiva 2001/42, definiția noțiunii „planuri și programe” cuprinsă în această dispoziție prevede în mod cumulativ ca acestea să fie, pe de o parte, elaborate și/sau adoptate de o autoritate la nivel național, regional sau local sau elaborate de o autoritate în vederea adoptării, printr‑o procedură legislativă, de către parlament sau de către guvern și, pe de altă parte, impuse prin acte cu putere de lege sau prin acte administrative.

42

Din constatările instanței de trimitere rezultă că Decretul din 13 februarie 2014 a fost elaborat și adoptat de o autoritate regională, în speță guvernul valon, și că acest decret este impus prin dispozițiile Decretului din 11 martie 1999.

43

La rândul său, articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42 prevede, sub rezerva alineatului (3) al acestui articol, că o evaluare ecologică se realizează pentru toate planurile și programele elaborate, printre altele, pentru sectorul energiei și care definesc cadrul în care punerea în aplicare a proiectelor enumerate în anexele I și II la Directiva 2011/92 va putea fi autorizată în viitor.

44

Or, este de asemenea cert că Decretul din 13 februarie 2014 privește sectorul energiei și că acesta contribuie la definirea cadrului pentru punerea în aplicare, în Regiunea valonă, a unor proiecte de parcuri eoliene care fac parte dintre proiectele enumerate în anexa II la Directiva 2011/92.

45

În ceea ce privește noțiunea „planuri și programe”, deși aceasta trebuie în mod cert să acopere un anumit teritoriu, nu este mai puțin adevărat că nu reiese nici din modul de redactare a articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/42, nici din cel al articolului 3 alineatul (2) litera (a) din aceeași directivă că planurile sau programele menționate trebuie să aibă ca obiect amenajarea unui anumit teritoriu. Astfel, din modul de redactare a dispozițiilor menționate rezultă că acestea privesc, într‑un context mai larg, amenajarea unor teritorii sau a unor zone în general.

46

Or, potrivit constatărilor instanței de trimitere, Decretul din 13 februarie 2014 privește teritoriul întregii Regiuni valone, iar valorile‑limită pe care acesta le prevede în materie de zgomot prezintă o legătură strânsă cu teritoriul menționat, având în vedere că aceste limite sunt stabilite în funcție de diferitele tipuri de destinație a zonelor geografice considerate.

47

Cu privire la împrejurarea că Decretul din 13 februarie 2014 nu ar defini un cadru suficient de complet în ceea ce privește sectorul eolian, trebuie amintit că examinarea criteriilor prevăzute la articolul 2 litera (a) și la articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42, pentru a stabili dacă un decret precum cel în discuție în litigiul principal poate fi încadrat în noțiunea amintită, trebuie efectuată în special în lumina obiectivului acestei directive care, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 39 din prezenta hotărâre, constă în a supune deciziile care pot avea efecte semnificative asupra mediului unei evaluări ecologice.

48

Pe de altă parte, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 55 din concluzii, trebuie evitate posibilele strategii de eludare a obligațiilor prevăzute de Directiva 2001/42 care se pot materializa printr‑o fragmentare a măsurilor, reducând astfel efectul util al acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2012, Inter‑Environnement Bruxelles și alții, C‑567/10, EU:C:2012:159, punctul 30 și jurisprudența citată).

49

Având în vedere acest obiectiv, trebuie arătat că noțiunea „planuri și programe” se referă la orice act care stabilește, prin definirea normelor și a procedurilor de control aplicabile sectorului în cauză, un ansamblu semnificativ de criterii și de modalități pentru autorizarea și pentru punerea în aplicare a unuia sau mai multor proiecte care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 septembrie 2012, Nomarchiaki Aftodioikisi Aitoloakarnanias și alții, C‑43/10, EU:C:2012:560, punctul 95, precum și jurisprudența citată).

50

În speță, trebuie amintit că Decretul din 13 februarie 2014 privește, în special, normele tehnice, modalitățile de exploatare (în special umbrele stroboscopice), prevenirea accidentelor și a incendiilor (printre altele, oprirea eolienei), normele de nivel sonor, reabilitarea, precum și constituirea unei siguranțe pentru eoliene. Astfel de norme prezintă o importanță și o întindere suficient de semnificative pentru determinarea condițiilor aplicabile sectorului în cauză și alegerile în special de ordin ecologic efectuate prin intermediul normelor respective sunt chemate să stabilească condițiile în care proiectele concrete de amplasare și de exploatare a siturilor eoliene vor putea fi autorizate în viitor.

51

În sfârșit, întemeindu‑se pe Convenția de la Aarhus și pe Protocolul de la Kiev, guvernul francez propune să se distingă noțiunea „planuri și programe” de noțiunea „reglementare generală”, sub incidența căreia ar intra Decretul din 13 februarie 2014, astfel încât acesta din urmă nu ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2001/42.

52

În această privință, trebuie subliniat, pe de o parte, că reiese chiar din modul de redactare a articolului 2 litera (a) prima liniuță din această directivă, confirmat în acest sens de jurisprudența amintită la punctul 49 din prezenta hotărâre, că noțiunea „planuri și programe” poate include acte normative adoptate pe cale legislativă sau administrativă.

53

Pe de altă parte, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 70 din concluzii, Directiva 2001/42 diferă de Convenția de la Aarhus și de Protocolul de la Kiev în măsura în care această directivă nu conține dispoziții specifice referitoare la politici sau la reglementări generale care ar impune o delimitare față de „planuri și programe”.

54

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42 trebuie interpretate în sensul că un decret legislativ precum cel în discuție în litigiul principal, cuprinzând diverse dispoziții referitoare la amplasarea de eoliene care trebuie respectate în cadrul eliberării autorizațiilor administrative privind amplasarea și exploatarea unor astfel de instalații, se încadrează în noțiunea „planuri și programe” în sensul acestei directive.

55

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului trebuie interpretate în sensul că un decret legislativ precum cel în discuție în litigiul principal, cuprinzând diverse dispoziții referitoare la amplasarea de eoliene care trebuie respectate în cadrul eliberării autorizațiilor administrative privind amplasarea și exploatarea unor astfel de instalații, se încadrează în noțiunea „planuri și programe” în sensul acestei directive.