1.

Consacrarea în dreptul Uniunii a unei obligații a instanței naționale, atunci când dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, de a invoca din oficiu existența unei clauze abuzive într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist, în temeiul Directivei 93/13/CEE ( 2 ), constituie un progres considerabil în ceea ce privește protecția consumatorilor.

2.

Prin prezenta cauză se solicită Curții să stabilească dacă efectivitatea Directivei 93/13 implică în mod necesar să fie, în plus, angajată răspunderea extracontractuală a statului membru pentru omisiunea unei instanțe naționale de a aprecia din oficiu, în cadrul specific al unei proceduri de executare silită, existența unei clauze abuzive într‑un contract de credit de consum. Problema care se ridică în termeni mai generali este dacă și în ce condiții neîndeplinirea de către instanțele naționale a obligației lor de a examina din oficiu existența unei clauze abuzive într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator poate fi sancționată prin angajarea răspunderii statului membru în cauză.

3.

Această cauză își are originea într‑un litigiu dintre doamna Tomášová, pe de o parte, și Ministerstvo spravodlivosti SR (Ministerul Justiției din Republica Slovacă) și Pohotovosť s. r. o., pe de altă parte, în legătură cu executarea unei sentințe arbitrale prin care doamna Tomášová fusese obligată la plata unor sume de bani legate de încheierea unui contract de credit de consum.

4.

Din decizia de trimitere reiese că doamna Tomášová este o pensionară al cărei unic venit constă într‑o pensie în cuantum de 347 de euro. În anul 2007, ea a încheiat un contract de credit de consum cu Pohotovosť, pe baza căruia a contractat un împrumut de 232 de euro.

5.

Acest contract se prezenta sub forma unui contract de adeziune și includea o clauză compromisorie care prevedea obligația de a accepta soluționarea litigiilor legate de acesta de către un tribunal arbitral cu sediul situat la o distanță de peste 400 de km de domiciliul doamnei Tomášová. Pe de altă parte, conform acestui contract, dobânzile de întârziere erau de 91,25 % pe an. În plus, contractul în cauză nu menționa dobânda anuală efectivă.

6.

Întrucât a avut întârzieri în rambursarea creditului și nu a putut plăti dobânzile de întârziere respective, doamna Tomášová a contractat un alt împrumut de 232,36 euro de la Pohotovosť.

7.

Prin deciziile din 9 aprilie și din 15 mai 2008 ale Stálý rozhodcovský súd (Tribunalul Permanent de Arbitraj), doamna Tomášová a fost obligată la plata către Pohotovosť a mai multe sume pentru nerambursarea creditelor în cauză, a dobânzilor de întârziere și a cheltuielilor de judecată.

8.

După ce aceste decizii au dobândit autoritate de lucru judecat și au devenit executorii, la 13 și la 27 octombrie 2008, Pohotovosť a depus cereri de executare silită la Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov, Slovacia), care le‑a admis prin deciziile din 15 și din 16 decembrie 2008.

9.

Conform deciziei de trimitere, procedurile de executare în cauză erau încă în desfășurare la momentul introducerii prezentei cereri de decizie preliminară.

10.

La 9 iulie 2010, doamna Tomášová a introdus împotriva Ministerului Justiției din Republica Slovacă o cerere de despăgubire în cuantum de 2000 de euro pentru un prejudiciu care rezulta, potrivit acesteia, din încălcarea dreptului Uniunii de către Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov), pentru motivul că, în cadrul procedurilor respective, această instanță a admis cereri de executare silită întemeiate pe o clauză de arbitraj abuzivă și care aveau ca obiect recuperarea unor sume pe baza unei clauze abuzive.

11.

Prin hotărârea din 22 octombrie 2010, Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) a respins ca neîntemeiată cererea formulată de doamna Tomášová pentru motivul că aceasta din urmă nu epuizase toate căile de atac de care dispunea, că procedurile de executare în cauză nu se încheiaseră definitiv și că, în consecință, nu se putea pune încă problema unui prejudiciu, astfel încât cererea respectivă fusese introdusă prematur.

12.

Doamna Tomášová a formulat apel împotriva acestei hotărâri.

13.

Prin ordonanța din 31 ianuarie 2012, Krajský súd v Prešove (Curtea Regională din Prešov, Slovacia) a anulat hotărârea respectivă și a trimis cauza spre rejudecare la Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov). Aceasta a apreciat că argumentația prezentată de Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) pentru a motiva respingerea cererii de despăgubire formulate de doamna Tomášová nu era convingătoare.

14.

În aceste condiții, Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15.

Au depus observații scrise guvernele slovac și ceh, precum și Comisia Europeană.

16.

La 18 decembrie 2015, Curtea a adresat o cerere de lămuriri instanței de trimitere în aplicarea articolului 101 din Regulamentul de procedură al Curții. Prin această cerere, instanței de trimitere i s‑a solicitat să precizeze dacă și în ce condiții a fost chemată să se pronunțe în ultimă instanță în cadrul procedurii de executare în discuție în litigiul principal. Instanța a răspuns acestei solicitări printr‑o scrisoare primită la Curte la 16 februarie 2016.

17.

Prezenta cauză privește condițiile de angajare a răspunderii unui stat membru în vederea solicitării de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii imputabile unei instanțe naționale. Întrebările adresate se încadrează în contextul specific al unui litigiu privind executarea silită a unei hotărâri arbitrale care are la origine încheierea unui contract de credit de consum despre care se pretinde că include clauze abuzive, în sensul Directivei 93/13.

18.

Prin intermediul primelor trei întrebări, care, în opinia noastră, trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă și în ce condiții o încălcare a dreptului Uniunii, care decurge dintr‑o decizie judecătorească, dată în cadrul unei proceduri de executare silită desfășurate în temeiul unei hotărâri arbitrale prin care s‑a admis o cerere de recuperare a unor sume în aplicarea unei clauze care trebuie considerată abuzivă, constituie o încălcare „suficient de gravă” de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a statului membru în cauză. În acest context, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă are o incidență în această privință faptul că procedura de executare nu este încheiată, că persoana care face obiectul său a demonstrat o pasivitate absolută și că aceasta nu a epuizat toate căile de atac, precum o acțiune în restituirea plății nedatorate, de care dispune în ordinea juridică respectivă.

19.

A patra și a cincea întrebare se referă la domeniul de aplicare al unei eventuale cereri de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a inacțiunii instanței naționale, care constă în faptul că aceasta din urmă a omis să aprecieze caracterul abuziv al clauzelor contractului în cauză, și la corelarea dintre respectiva cerere și alte acțiuni de natură civilă.

20.

Prima, a doua și a treia întrebare preliminară ne determină, în esență, să analizăm dacă faptul că instanța națională de executare silită a omis să aprecieze din oficiu dacă clauzele contractului încheiat cu consumatorii din litigiul principal aveau caracter abuziv – și, pe cale de consecință, să înlăture respectivele clauze în cadrul procedurii de executare în litigiu – este de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a statului membru în cauză.

21.

Această problematică acoperă, în opinia noastră, două aspecte pe care le vom examina succesiv.

22.

Primul aspect privește chestiunea dacă, într‑o configurație precum cea vizată în speță, răspunderea extracontractuală a statului membru pentru o încălcare a dreptului Uniunii poate fi angajată ca urmare a unui act sau a unei neîndepliniri a obligațiilor de către o instanță națională care pare a fi exclus să fie instanță de ultim grad.

23.

Cel de al doilea aspect se raportează la întrebarea dacă și, dacă este cazul, în ce condiții omisiunea de a invoca și de a înlătura existența unei clauze abuzive poate fi considerată o „încălcare suficient de gravă” a unei norme de drept al Uniunii care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

24.

În speță, pare să reiasă din întrebările preliminare că litigiul principal se raportează la o situație în care instanța a quo nu este chemată să judece în ultimă instanță. Aceste întrebări par, astfel, să aibă sens numai în cazul în care ar trebui să se considere că procedura de executare în litigiu nu a fost închisă definitiv. Astfel cum interpretăm dosarul, ar părea că o hotărâre definitivă obligatorie pentru reclamanta din litigiul principal nu a intervenit încă pe fond și că reiese că aceasta din urmă a introdus o cerere de despăgubire pentru prejudiciul pe care l‑ar fi suferit ca urmare a unei decizii judecătorești care putea fi supusă unei căi de atac jurisdicționale ordinare.

25.

Cu toate acestea, nu reiese în mod clar din dosarul înaintat Curții dacă, în litigiul principal, Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov) judecă sau nu judecă în ultimă instanță.

26.

Instanța de trimitere nu a oferit, în scrisoarea prin care a dat curs cererii de lămuriri formulate de Curte, un răspuns categoric cu privire la aceste aspecte. Din dreptul național aplicabil ar reieși că ordonanța instanței de respingere a unei cereri de încuviințare a executării poate fi supusă unei căi de atac ( 3 ). De asemenea, decizia prin care sunt admise obiecțiile debitorului ar putea face obiectul unei căi de atac ordinare ( 4 ). Reiese astfel, așa cum a indicat guvernul slovac, că, în împrejurările specifice speței, instanța de executare a cărei procedură face obiectul prezentului litigiu poate fi, dar nu este obligatoriu ( 5 ), o instanță de ultim grad.

27.

Apreciem totuși că această ultimă considerație se află în centrul problematicii referitoare la angajarea răspunderii statelor membre pentru neîndeplinirea unei obligații de către instanțele din cadrul ordinii sale juridice.

28.

Desigur, este stabilit că principiul răspunderii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului Uniunii, consacrat prin Hotărârea Francovich și alții ( 6 ) și ale cărui condiții pentru angajarea răspunderii au fost precizate în Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame ( 7 ), este valabil pentru orice ipoteză de încălcare a dreptului Uniunii de către un stat membru și indiferent de organul statului membru a cărui acțiune sau omisiune se află la originea încălcării ( 8 ).

29.

Astfel, Curtea a precizat în Hotărârea Köbler ( 9 ) că acest principiu era de asemenea aplicabil, în anumite condiții, atunci când încălcarea dreptului Uniunii decurgea dintr‑o decizie a unei instanțe naționale.

30.

Prin urmare, nu se poate exclude de la bun început ca, în general, răspunderea statului să fie angajată pentru o încălcare a dreptului Uniunii care își are originea într‑un comportament sau o omisiune a unei instanțe naționale, indiferent de natura sa sau de locul său în cadrul organizării judiciare în cauză.

31.

Dacă, în teorie, orice decizie a unei instanțe naționale care încalcă dreptul Uniunii poate fi de natură să angajeze răspunderea statului, ea nu este însă întotdeauna suficientă în toate cazurile pentru a angaja această răspundere.

32.

În cazul în care acest comportament sau această omisiune are loc în exercitarea funcției jurisdicționale și este de natură să fie supusă unui control conform normelor de procedură aplicabile la nivel național, în cadrul unui apel sau al unui recurs îndreptat împotriva hotărârii în litigiu, decizia instanței de ultim grad este cea care dă naștere, ultima ratio, unui comportament sau unei omisiuni din partea statului contrare dreptului Uniunii.

33.

Reiese astfel în mod clar din Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler (C‑224/01, EU:C:2003:513), precum și din jurisprudența ulterioară acesteia ( 10 ) că, într‑o astfel de configurație, acest principiu nu pare a fi valabil decât în privința instanțelor de ultim grad.

34.

Astfel, în această hotărâre de principiu, întemeindu‑se în special pe rolul esențial jucat de puterea judecătorească în protecția drepturilor de care beneficiază particularii în temeiul normelor Uniunii și pe circumstanța că o instanță de ultim grad reprezintă, prin definiție, ultima instanță în fața căreia aceștia pot invoca drepturile conferite de dreptul Uniunii, Curtea a dedus că protecția acestor drepturi ar fi diminuată – iar deplina eficacitate a normelor Uniunii care conferă astfel de drepturi ar fi pusă în discuție – dacă s‑ar exclude ca particularii să poată obține, în anumite condiții, repararea prejudiciilor cauzate printr‑o încălcare a dreptului Uniunii imputabilă unei decizii a unei instanțe naționale de ultim grad ( 11 ).

35.

În același sens, Curtea a indicat în mod clar, în Hotărârea Traghetti del Mediterraneo ( 12 ), că, având în vedere trăsăturile specifice funcției jurisdicționale, precum și cerințele legitime ale securității juridice, răspunderea statului, într‑o asemenea ipoteză, nu este nelimitată. Potrivit hotărârii menționate, „această răspundere poate fi angajată numai în cazul excepțional în care instanța națională [s‑ar pronunța] în calitate de instanță de ultim grad” ( 13 ).

36.

Mai recent, în Hotărârea Târșia ( 14 ), Curtea a reținut că tocmai în raport cu faptul că decizia judecătorească prin care domnul Târșia a fost obligat la plata unei taxe rămăsese definitivă – decizie care, în esență, a fost declarată ulterior incompatibilă cu dreptul Uniunii – trebuia să se aibă în vedere posibilitatea de a angaja răspunderea statului pentru ca persoana în cauză să obțină protecția juridică a drepturilor sale.

37.

Cu toate că au fost declanșate anumite dezbateri doctrinare pentru a se clarifica dacă această angajare a răspunderii statale putea eventual să rezulte din decizii ale instanțelor naționale care nu se pronunță în mod necesar în ultimă instanță ( 15 ), considerăm că reiese din jurisprudența deja consacrată a Curții că angajarea acestei răspunderi este în mod clar circumscrisă omisiunilor instanțelor naționale ale căror decizii nu pot fi supuse unei căi de atac ordinare.

38.

Astfel, inovația introdusă prin Hotărârea Köbler ( 16 ), care decurge din concepția extensivă și unitară pe care Curtea o are asupra noțiunii de „stat” în ceea ce privește angajarea răspunderii extracontractuale pentru încălcarea dreptului Uniunii, avea sens în speță doar în prezența unei decizii imputabile unei instanței naționale de ultim grad – ceea ce nu presupune totuși să fie vorba în mod obligatoriu despre o instanță supremă.

39.

Apreciem că această considerație reiese fără ambiguitate din hotărârea respectivă. Astfel, în opinia noastră, în această hotărâre Curtea a insistat asupra naturii definitive a deciziilor instanțelor de ultim grad. Curtea a arătat astfel „că o instanță [națională] de ultim grad reprezintă prin definiție ultima instanță în fața căreia particularii pot invoca drepturile conferite de dreptul comunitar” și că o „încălcare a acestor drepturi printr‑o decizie a unei astfel de instanțe care a devenit definitivă, întrucât nu poate în mod normal să facă obiectul unei remedieri, nu poate priva particularii de posibilitatea de a angaja răspunderea statului pentru a obține pe această cale o protecție juridică a drepturilor lor” ( 17 ).

40.

Considerăm că această concluzie asigură în plus un echilibru just între, pe de o parte, necesitatea de a garanta într‑o manieră efectivă drepturile de care beneficiază particularii în temeiul dreptului Uniunii și, pe de altă parte, particularitățile care caracterizează intervenția organelor judiciare în fiecare stat membru, precum și dificultățile cu care se pot confrunta instanțele naționale în exercitarea funcției jurisdicționale.

41.

Cu alte cuvinte, există o încălcare a dreptului Uniunii de natură să angajeze răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat de o decizie cu caracter jurisdicțional numai într‑o situație care reflectă nereușita unui sistem judiciar în ansamblul său, și anume în cazul în care o instanță de ultim grad nu a fost în măsură să garanteze în mod efectiv protecția unui drept conferit de dreptul Uniunii. Pentru a fi vorba despre o neîndeplinire a obligațiilor de către un stat care să poată fi imputabilă unei neîndepliniri a obligațiilor de natură judiciară, considerăm că este necesar să ne aflăm în prezența unei decizii judecătorești rămase definitivă și care este de natură să consfințească situațiile juridice ale persoanelor în cauză pe viitor ( 18 ).

42.

După cum demonstrează, în opinia noastră, jurisprudența Curții ( 19 ), această concluzie pare să fie valabilă atât pentru ipoteza în care instanța de trimitere nu și‑a îndeplinit obligația de a efectua o trimitere preliminară, care, în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, incumbă instanțelor ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern atunci când au îndoieli cu privire la interpretarea dreptului Uniunii, cât și în cazul în care este în discuție respectarea dreptului material al Uniunii, precum cel care impune instanțelor, în temeiul efectivității Directivei 93/13 și în special a articolului 6 alineatul (1) din aceasta, să aprecieze caracterul abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate cu consumatorii și, eventual, să le înlăture.

43.

Necesitatea de a conferi consumatorilor, parte considerată în mod tradițional vulnerabilă, o protecție specială, precum și statutul de ordine publică conferit de Curte normelor care asigură o protecție consumatorilor în temeiul Directivei 93/13 ( 20 ) sunt de natură să determine reconsiderarea acestei concluzii sau moderarea sa, ținând seama de limitele care se impun principiului autonomiei procedurale în privința condițiilor concrete de angajare a răspunderii statului?

44.

În opinia noastră, răspunsul este negativ.

45.

Considerăm că efectivitatea Directivei 93/13 este asigurată de facultatea, chiar obligația în anumite ipoteze, care revine instanței naționale de a sesiza caracterul abuziv și de posibilitatea instanței de ultim grad de a‑și exercita controlul asupra unei decizii luate cu încălcarea acestei obligații. În opinia noastră, ar fi excesiv să se aibă în vedere angajarea răspunderii extracontractuale a statului în toate cazurile în care se susține că o instanță, indiferent de locul său în cadrul arhitecturii jurisdicționale naționale și de nivelul său de intervenție, nu și‑a îndeplinit obligația de a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale conținute într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist și, în anumite cazuri, de a înlătura respectiva clauză.

46.

Cu toate acestea, deși principiul efectivității nu este, prin urmare, repus în discuție, situația ar putea fi diferită din perspectiva principiului echivalenței ( 21 ). Astfel, dacă condițiile de angajare a răspunderii evidențiate de Curte sunt necesare și suficiente pentru a da naștere, în beneficiul particularilor, unui drept de a obține repararea prejudiciului, nu se poate exclude ca răspunderea statului să poată fi angajată în condiții mai puțin restrictive în temeiul dreptului național. Prin urmare, în cazul în care, în temeiul dreptului național aplicabil, este posibilă angajarea răspunderii instanțelor care nu sunt de ultim grad pentru încălcarea normelor de drept naționale aplicabile, această posibilitate ar trebui să fie de asemenea deschisă în aceleași condiții pentru ipoteza în care instanța națională a încălcat drepturile de care beneficiază particularii în temeiul dreptului Uniunii și în special cele care decurg din Directiva 93/13.

47.

Din toate aceste considerații rezultă că, sub rezerva respectării principiului echivalenței, dreptul Uniunii nu impune în sine statului membru obligația de a repara prejudiciul care rezultă dintr‑o decizie judecătorească care poate fi încă supusă unei căi de atac ordinare.

48.

În concluzie, răspunderea unui stat membru pentru prejudiciul cauzat unui particular printr‑o încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de o instanță națională poate fi angajată doar în cazul excepțional în care această instanță este de ultim grad, ceea ce, în ceea ce privește litigiul principal, revine instanței de trimitere să verifice, ținând cont de împrejurările specifice ale acestui litigiu.

49.

În ipoteza în care instanța de trimitere trebuie să fie considerată, în cadrul procedurii principale, o instanță de ultim grad, s‑ar ridica în continuare întrebarea în ce măsură aceasta a încălcat într‑un mod suficient de grav o normă de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

50.

În ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii unui stat membru ca urmare a unei încălcări a dreptului Uniunii, Curtea s‑a pronunțat în mod repetat că particularii prejudiciați au un drept la repararea prejudiciului suferit dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume norma de drept al Uniunii încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea acestei norme să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației și prejudiciul suferit de particulari ( 22 ). Răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate printr‑o decizie a unei instanțe de ultim grad care încalcă o normă de drept al Uniunii este guvernată de aceleași condiții ( 23 ).

51.

Punerea în aplicare a acestor condiții care permit stabilirea răspunderii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii trebuie, în principiu, să fie efectuată de instanțele naționale, conform îndrumărilor furnizate de Curte pentru a proceda la această punere în aplicare ( 24 ).

52.

Aceste orientări pot fi sintetizate după cum urmează.

53.

În primul rând, trebuie să se stabilească dacă norma încălcată are ca obiect conferirea de drepturi particularilor. Avem puține îndoieli că dispozițiile Directivei 93/13 și obligațiile impuse instanțelor naționale în vederea asigurării efectivității depline creează pentru particulari drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze.

54.

În al doilea rând și în ceea ce privește condiția privind existența unei încălcări „vădite”, este astfel stabilit faptul că, ținând seama de trăsăturile specifice funcției jurisdicționale, precum și de cerințele legitime ale securității juridice, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a încălcării dreptului Uniunii printr‑o decizie a unei instanțe naționale nu este nelimitată. Astfel, pe lângă faptul amintit anterior că această răspundere nu poate fi angajată decât în cazul excepțional în care instanța națională în cauză se pronunță în ultimă instanță, trebuie să se aprecieze dacă aceasta din urmă a încălcat în mod vădit dreptul aplicabil ( 25 ).

55.

În ce constă obligația impusă instanței naționale de a invoca din oficiu existența unei clauze abuzive într‑un contract încheiat între un consumator și un profesionist?

56.

Amintim că sistemul de protecție instituit de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informație, situație care îl determină să adere la condițiile formulate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora ( 26 ).

57.

Având în vedere o asemenea situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator. După cum rezultă din jurisprudență, este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți ( 27 ).

58.

Pentru a asigura protecția consacrată de Directiva 93/13, Curtea a subliniat de asemenea, în mai multe rânduri, că situația de inegalitate care există între consumator și profesionist nu poate fi compensată decât printr‑o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract ( 28 ).

59.

În lumina acestor principii, Curtea a considerat că instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale ( 29 ).

60.

În ceea ce privește întrebarea dacă o instanță a săvârșit o „încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii” prin aceea că a omis să invoce, în împrejurări precum cele descrise în decizia de trimitere, caracterul abuziv al unei clauze conținute într‑un contract încheiat cu consumatorii, mai multe elemente sunt, potrivit jurisprudenței ( 30 ), relevante, elemente pe care le putem clasifica, în opinia noastră, în două categorii.

61.

Prima categorie se raportează la gradul general de claritate și de precizie al normei încălcate, ceea ce implică, dacă este cazul, să se determine dacă există o jurisprudență clară a Curții cu privire la chestiunea de drept cu care este sesizată instanța națională. Cea de a doua categorie se referă la ansamblul împrejurărilor specifice care caracterizează situația vizată, precum marja de apreciere lăsată organelor naționale prin norma încălcată, caracterul flagrant, intenționat și/sau scuzabil al pretinsei neîndepliniri a obligațiilor, precum și ansamblul elementelor de fapt și de drept aduse la cunoștința instanței naționale în special de către părțile din litigiu. Cu privire la acest al doilea aspect, Curtea a arătat că revine instanței naționale sesizate cu o cerere de despăgubire obligația de a ține seama de toate elementele care caracterizează situația care îi este prezentată ( 31 ).

62.

În primul rând, în ceea ce privește aspectul dacă norma încălcată este suficient de clară și de precisă, este de netăgăduit că o încălcare a dreptului Uniunii este vădit gravă atunci când a persistat în pofida pronunțării unei hotărâri de constatare a încălcării imputate, a unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudențe consacrate a Curții în materie din care rezultă caracterul ilicit al comportamentului în cauză ( 32 ).

63.

În speță, în ceea ce privește obligația instanței de executare silită a unei hotărâri arbitrale de a invoca din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, considerăm că această regulă, formulată pe cale pretoriană de către Curte, nu era obligatoriu caracterizată, la data deciziilor de încuviințare a executării silite în discuție în cauza principală, de gradul de claritate și de precizie necesar. În special, nu este evidentă concluzia în sensul că această regulă reieșea în mod clar din jurisprudență la momentul adoptării deciziilor judecătorești din 15 și, respectiv, din 16 decembrie 2008, în discuție în cauza principală.

64.

Două motive principale ne conduc la această concluzie.

65.

În primul rând, se pare că Curtea, sesizată în cadrul unor trimiteri preliminare în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13 efectuate în cadrul unor litigii de natură foarte variată, nu a oferit întotdeauna un răspuns clar la chestiunea dacă instanța națională „trebuia” sau „putea” invoca o clauză pe care o considera abuzivă și, în caz afirmativ, dacă putea sau trebuia să o înlăture. Deși jurisprudența cea mai recentă se pronunță indiscutabil în favoarea unei obligații a instanței de a pune în discuție caracterul abuziv al unei clauze în anumite împrejurări ( 33 ) și, dacă este cazul, de a deduce din aceasta toate consecințele, această situație nu s‑a regăsit întotdeauna. Formulările utilizate de Curte au fost marcate mult timp de o anumită ambiguitate, care se explică cel mai adesea prin circumstanțele specifice fiecărei cauze în parte ( 34 ).

66.

Pe de altă parte, în numeroase cauze, a fost vorba doar despre o obligație a instanței de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor supuse aprecierii sale în împrejurări deosebit de specifice. Potrivit unei formulări în prezent consacrate, instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop ( 35 ).

67.

În al doilea rând, această consacrare a unei „obligații” este și mai puțin evidentă în ceea ce privește procedurile de executare silită, precum cea în discuție în cauza principală, care implică adesea o intervenție marginală ( 36 ), chiar inexistentă ( 37 ), a instanței naționale competente. Astfel cum am avut deja ocazia de a menționa, nu este neobișnuit ca, în cadrul unor astfel de proceduri, care se desfășoară conform unei scheme simplificate, instanța să nu fie în măsură să ia cunoștință de toate elementele de fapt și de drept relevante.

68.

Astfel, trebuie arătat că abia în Ordonanța Pohotovosť ( 38 ) – Curtea a examinat o situație precum cea în discuție în litigiul principal și a declarat printre altele că, în cazul în care instanța națională sesizată cu o acțiune având ca obiect executarea silită a unei sentințe arbitrale definitive trebuie, potrivit normelor de procedură interne, să aprecieze din oficiu dacă o clauză arbitrală este contrară normelor naționale de ordine publică, ea este de asemenea obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al acestei clauze în raport cu articolul 6 din Directiva 93/13, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest sens.

69.

Deși această ordonanță se referă, desigur, la jurisprudența elaborată până atunci de Curte ( 39 ) pentru a răspunde la întrebările care erau adresate, nu se poate exclude că, din perspectiva instanței naționale, obligațiile care îi revin pe cale de consecință ar fi putut suscita câteva îndoieli.

70.

În această privință, considerăm că faptul că Curtea a considerat oportun să soluționeze cauza C‑76/10, Pohotovost’ ( 40 ), prin intermediul unei ordonanțe adoptate în temeiul articolului 104 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, în versiunea în vigoare la data cauzei menționate ( 41 ), nu este nicidecum determinant pentru a considera că obligațiile care se impun instanței de executare a unei sentințe arbitrale reieșeau „în mod clar și precis” din jurisprudență.

71.

Considerăm astfel că aprecierea chestiunii dacă instanța națională se confrunta cu o normă de drept clară și precisă nu are legătură cu opțiunea Curții de a recurge, pentru interpretarea unei astfel de norme, la un tratament procedural simplificat. Simplul fapt că o cerere de decizie preliminară a putut fi introdusă permite să se prezume că, cel puțin pentru o parte a instanțelor naționale, norma de drept în cauză era de natură a ridica dificultăți de interpretare.

72.

Astfel cum a susținut avocatul general în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 4 iunie 2002, Lyckeskog (C‑99/00, EU:C:2002:329) ( 42 ), în ceea ce privește legătura care putea fi realizată între chestiunea caracterului evident al existenței unei îndoieli rezonabile care obligă instanța națională să efectueze o trimitere preliminară în temeiul jurisprudenței Cilfit și alții ( 43 ) și formularea articolului 104 alineatul (3) din vechiul Regulament de procedură al Curții, „[î]n primul caz, astfel, se ține seama, practic, de calitatea și de consistența îndoielilor pe care trebuie să le aibă instanța națională în ceea ce privește o chestiune de drept comunitar pentru a decide să sesizeze sau să nu sesizeze Curtea de Justiție; în al doilea caz, în schimb, este vorba despre îndoielile pe care răspunsul la întrebare le poate, eventual, determina pentru Curte în ceea ce privește alegerea procedurii de urmat pentru a răspunde la întrebare” ( 44 ).

73.

În al doilea rând, chiar presupunând că norma de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor în discuție în speță este considerată a fi consacrată la momentul faptelor relevante, cel de al doilea aspect pe care, în opinia noastră, trebuie să îl examinăm pentru a stabili dacă este vorba într‑adevăr despre o „încălcare vădită” a unei norme de drept ține de ansamblul circumstanțelor din speță.

74.

Astfel, instanța este obligată să invoce din oficiu caracterul abuziv al unei clauze – și, dacă este cazul, să o înlăture – numai atunci când dispune de toate elementele de fapt și de drept relevante. Această luare în considerare a tuturor împrejurărilor este determinantă și reprezintă motivul pentru care Curtea, deși a acceptat să interpreteze criteriile generale utilizate de legiuitorul european la articolul 3 din Directiva 93/13 pentru a defini noțiunea de clauză abuzivă, s‑a abținut în general să se pronunțe cu privire la aplicarea acestor criterii în privința unei clauze particulare ( 45 ).

75.

Considerăm că, printre elementele de fapt de care trebuie să se țină seama figurează reactivitatea sau, dimpotrivă, pasivitatea consumatorului vizat. Curtea a precizat astfel că, deși Directiva 93/13 impune în litigiile dintre un profesionist și un consumator o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, a instanței naționale sesizate cu astfel de litigii, respectarea principiului efectivității nu poate merge până la a suplini integral pasivitatea totală a consumatorului vizat. În consecință, faptul că consumatorul poate invoca protecția dispozițiilor legislative privind clauzele abuzive numai dacă inițiază o procedură jurisdicțională nu poate fi considerat, în sine, contrar principiului efectivității ( 46 ).

76.

Această ultimă cerință, respectiv cea care impune să se țină seama de eforturile depuse de persoana care se pretinde prejudiciată pentru a evita sau cel puțin a limita întinderea prejudiciului suferit a fost formulată explicit de Curte ( 47 ) și prezintă o legătură indiscutabilă cu necesitatea de a fi în prezența unei decizii judecătorești care provine de la o instanță de ultim grad ( 48 ).

77.

În definitiv, nu putem decât să constatăm că obligația de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale în aplicarea Directivei 93/13 există numai în cazul în care instanța națională dispune de elementele de fapt sau de drept necesare în acest sens.

78.

O astfel de apreciere este eminamente subiectivă și revine instanței naționale. Pentru a fi posibil să se constate că omisiunea instanței de a aprecia și, dacă este cazul, de a înlătura clauze abuzive conținute în contracte încheiate între consumatori și profesioniști prezintă un caracter clar care poate fi sancționat din perspectiva răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii, trebuie să se țină seama de caracterul scuzabil sau nescuzabil al acestei omisiuni.

79.

Faptul că s‑a atras atenția instanței sesizate asupra acestui aspect, fie de către însuși consumatorul, fie prin alt mijloc de informare, prezintă de asemenea o mare importanță.

80.

Astfel cum am menționat anterior, a patra și a cincea întrebare se referă la domeniul de aplicare al unei eventuale cereri de despăgubire a prejudiciului suferit ca urmare a inacțiunii instanței și la corelarea între această cerere și alte acțiuni.

81.

Astfel, prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă prejudiciul cauzat prin eventuala încălcare a dreptului Uniunii în discuție în litigiul principal corespunde cuantumului despăgubirii solicitate de doamna Tomášová și dacă acest cuantum poate fi asimilat creanței recuperate, respectiv îmbogățirii fără justă cauză. Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă o acțiune în restituirea plății nedatorate, în calitate de cale de atac, are prioritate față de despăgubirea prejudiciului.

82.

Considerăm că întrebările instanței de trimitere privesc aspecte care țin de autonomia procedurală a statelor membre.

83.

În această privință, trebuie amintit că, atât timp cât condițiile privind angajarea răspunderii statului sunt îndeplinite, ceea ce revine instanțelor naționale să stabilească, statul este ținut să repare prejudiciul cauzat în cadrul dreptului național al răspunderii, condițiile, atât de fond, cât și de formă, stabilite de legislațiile naționale în materia reparării prejudiciilor neputând fi mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de drept intern (principiul echivalenței) și nici concepute astfel încât să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciului (principiul efectivității) ( 49 ).

84.

Rezultă de aici că normele privind evaluarea unui prejudiciu cauzat de o încălcare a dreptului Uniunii sunt stabilite de dreptul național al fiecărui stat membru, fiind necesar ca reglementările naționale în materia reparării prejudiciilor care stabilesc aceste norme să respecte principiile echivalenței și efectivității.

85.

De asemenea, corelarea dintre o acțiune în despăgubirea prejudiciului pretins suferit ca urmare a unei încălcări a unei norme de drept și celelalte acțiuni disponibile în temeiul dreptului național, în special acțiunile în restituirea plății nedatorate care ar putea fi inițiate în temeiul dreptului național, se stabilește de legislațiile naționale sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității.

86.

Revine, așadar, ordinii juridice interne a fiecărui stat membru, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității, să stabilească criteriile care permit constatarea și evaluarea prejudiciului cauzat printr‑o încălcare a dreptului Uniunii.

87.

Propunem să se răspundă la întrebările adresate de Okresný súd Prešov (Tribunalul Districtual din Prešov, Slovacia) după cum urmează: