—

pentru Nannoka Vulcanus Industries BV, de M. Baneke, advocaat;

—

pentru guvernul olandez, de M. Bulterman, de B. Koopman și de C. Schillemans, în calitate de agenți;

—

pentru Comisia Europeană, de E. Manhaeve și de S. Petrova, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea anexei II B la Directiva 1999/13/CE a Consiliului din 11 martie 1999 privind reducerea emisiilor de compuși organici volatili datorate utilizării solvenților organici în anumite activități și instalații (JO L 85, p. 1, rectificare în JO 1999, L 188, p. 54, și în JO 2000, L 87, p. 34, Ediție specială 15/vol. 5, p. 5).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Nannoka Vulcanus Industries BV (denumită în continuare „Nannoka”), pe de o parte, și College van gedeputeerde staten van Gelderland (guvernul provinciei Gelderland, denumit în continuare „guvernul”), pe de altă parte, în legătură cu o somație însoțită de o obligație de a plăti o penalitate cu titlu cominatoriu, adresată Nannoka de către acesta din urmă pentru o încălcare a reglementării olandeze de transpunere a Directivei 1999/13.

3

Considerentele (5)-(9) ale Directivei 1999/13 au următorul cuprins:

4

Considerentele (14) și (15) ale directivei menționate au următorul cuprins:

5

Potrivit articolului 1 din Directiva 1999/13, scopul acesteia este de a preveni sau de a reduce efectele directe și indirecte ale emisiilor de compuși organici volatili în mediu, în principal în aer, și potențialele lor riscuri pentru sănătatea publică, prin măsuri și proceduri care să fie puse în aplicare în activitățile industriale definite în anexa I la această directivă, în măsura în care acestea din urmă se situează la un nivel superior pragurilor de consum al solvenților indicate în anexa II A la aceasta.

6

Articolul 2 punctul 1 definește o „instalație”, în sensul directivei menționate, drept o unitate tehnică fixă în care se efectuează una sau mai multe activități care intră în domeniul de aplicare definit la articolul 1 din aceeași directivă, precum și orice altă activitate, asociată direct, care este legată tehnic de activitățile exercitate pe acel șantier [a se citi „în acea locație”] și care poate afecta emisiile.

7

Articolul 3 din Directiva 1999/13 prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că:

[…]”

8

Articolul 4 din directiva menționată prevede:

„Fără a aduce atingere prevederilor Directivei 96/61/CE [a Consiliului din 24 septembrie 1996 privind prevenirea și controlul integrat al poluării (JO L 257, p. 26, Ediție specială, 15/vol. 3, p. 183)], statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că:

[…]

[…]”

9

Potrivit articolului 5 alineatul (2) din Directiva 1999/13:

„Toate instalațiile se conformează:

10

Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 1999/13 are următorul cuprins:

„Conformitatea cu următoarele trebuie demonstrată autorității competente:

[…]

[…]”.

11

Articolul 15 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 1999/13 prevede:

„Statele membre pun în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2001. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.”

12

Anexa II B la Directiva 1999/13, intitulată „Sistemul de reducere”, are următorul cuprins:

[…]”.

13

Directiva 1999/13 a fost abrogată, începând de la 7 ianuarie 2014, prin Directiva 2010/75/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 privind emisiile industriale (prevenirea și controlul integrat al poluării) (JO L 334, p. 17).

14

Reiese din considerentul (1) al Directivei 2010/75 că aceasta a reformat șapte directive, printre care figura și Directiva 1999/13.

15

Potrivit articolului 59 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2010/75:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta faptul că fiecare instalație este conformă cu oricare dintre condițiile următoare:

16

Articolul 80 alineatul (1) din Directiva 2010/75 prevede:

„Statele membre pun în aplicare până la 7 ianuarie 2013 actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma cu […] anexa VII […] partea 5 punctul 1 […].

Statele membre aplică aceste măsuri începând cu aceeași dată.

[…]”.

17

Articolul 81 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„Directivele […] 1999/13/CE […] se abrogă de la 7 ianuarie 2014, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre în ceea ce privește termenele de transpunere în legislația națională și de aplicare a directivelor menționate în anexa IX partea B.”

18

Partea 5, intitulată „Schema de reducere”, din anexa VII la Directiva 2010/75, ea însăși intitulată „Dispoziții tehnice referitoare la instalațiile și la activitățile care utilizează solvenți organici”, are următorul cuprins:

[…]”.

19

Din decizia de trimitere reiese că articolul 4 alineatul (1) și articolul 5 alineatul (2) din Directiva 1999/13 au fost transpuse în dreptul olandez prin articolul 3 alineatul (1) și prin articolul 5 litera (a) din Ordinul privind solvenții de punere în aplicare a Directivei 1999/13 (Oplosmiddelenbesluit omzetting EG‑VOS‑richtlijn milieubeheer, Stb. 2001, nr. 161, denumit în continuare „Ordinul «solvenți»”).

20

Aceste dispoziții din Ordinul „solvenți” obligau întreprinderile în cauză să ia măsurile necesare astfel încât, până la 31 octombrie 2007, instalațiile lor să fie conforme cu valorile limită de emisie conținute în anexa II A la acest ordin sau cu cerințele care decurgeau din schema de reducere a emisiilor de compuși organici volatili (denumită în continuare „schema de reducere”) prezentată în detaliu în anexa II B la ordinul respectiv. Conținutul acestei din urmă anexe este identic cu cel al anexei II B la Directiva 1999/13.

21

Nannoka exploatează o instalație de vopsire și de acoperire.

22

Printr‑o decizie din 7 octombrie 2010, guvernul a adresat Nannoka o somație însoțită de o obligație de a plăti o penalitate cu titlu cominatoriu pentru o încălcare a dispozițiilor coroborate ale articolul 3 alineatul (1) și ale articolului 5 litera (a) din Ordinul „solvenți”.

23

Printr‑o decizie din 13 iulie 2011, guvernul a respins calea de atac administrativă formulată de Nannoka împotriva deciziei sale din 7 octombrie 2010.

24

Printr‑o hotărâre din 3 mai 2012, Rechtbank Arnhem (Tribunalul din Arnhem, Țările de Jos) a respins acțiunea introdusă de Nannoka împotriva deciziei guvernului din 13 iulie 2011.

25

Nannoka a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Raad van State (Consiliul de stat).

26

Instanța de trimitere precizează că împrejurarea că decizia guvernului din 7 octombrie 2010 a fost retrasă la 7 martie 2013 nu privează Nannoka de interesul său ca litigiul principal să fie soluționat pe fond în apel. Astfel, societatea menționată ar dovedi în mod convingător realitatea prejudiciului pe care l‑a suferit ca urmare a deciziei retrase, întrucât aceasta a constrâns‑o să subcontracteze unei alte societăți o parte dintre activitățile sale.

27

Potrivit instanței de trimitere, este cert că, la data de 31 octombrie 2007, Nannoka nu se conformase valorilor limită de emisie prevăzute în anexa II A la Ordinul „solvenți”.

28

Cu toate acestea, Nannoka susține în fața instanței de trimitere că îndeplinea cerințele care decurg din sistemul de reducere descris în anexa II B la ordinul menționat întrucât, în opinia sa, această anexă îi acorda o prelungire de termen după data de 31 octombrie 2007 pentru aplicarea propriului sistem de reducere.

29

Astfel, în opinia Nannoka, anexa II B la Directiva 1999/13 prevede că, în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, se acordă operatorului o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere a emisiilor. Or, Nannoka consideră că aceasta a fost situația în cauza principală.

30

În fața instanței de trimitere, părțile sunt de acord cu privire la faptul că, printr‑o scrisoare din 27 octombrie 2005, Nannoka a notificat autorităților naționale competente intenția sa de a recurge la un sistem de reducere. În plus, nu se contestă că Nannoka a stabilit un astfel de sistem de reducere. Potrivit instanței de trimitere, acest sistem de reducere nu îi permitea totuși să atingă, la data de 31 octombrie 2007, „emisia țintă” prevăzută la punctul 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva 1999/13.

31

Instanța de trimitere subliniază că anexa II B la Directiva 1999/13 nu impune adoptarea unui sistem unic de reducere care ar trebui să fie conform cu un model unic, ci stabilește principii, indicații și cerințe cărora, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din această directivă, operatorul trebuie să li se conformeze în cazul în care își stabilește propriul sistem de reducere.

32

Anexa II B la Directiva 1999/13 nu ar permite, cu toate acestea, să se determine cu exactitate nici situațiile în care prelungirea termenului pe care o prevede poate fi legal acordată, nici durata posibilă a unei astfel de prelungiri a termenului.

33

Instanța de trimitere subliniază că această anexă prevede, în ceea ce privește instalațiile pentru care se poate presupune un conținut constant în materie uscată al produsului, iar acest conținut se poate utiliza în vederea definirii punctului de referință pentru reducerea emisiilor, aplicarea unui sistem de reducere special (denumit în continuare „sistemul standard”). Această anexă ar furniza în continuare un program în vederea obținerii așa‑numitelor emisii „țintă”, precum și o metodă de calcul pentru definirea acestor emisii.

34

Niciun element nu ar permite să se concluzioneze că, în cauza principală, instalațiile Nannoka nu îndeplineau condițiile cărora le este subordonată aplicarea acestui sistem standard. Se pare că, în situațiile în care respectivul sistem standard este aplicabil, nu pot exista abateri de la programul care figurează în anexa II B la Directiva 1999/13. Întrucât acesta prevedea că emisia țintă trebuia să fie atinsă până la 31 octombrie 2007, iar, în mod evident, sistemul de reducere al Nannoka nu putea să ajungă la un astfel de rezultat, există o îndoială, potrivit instanței de trimitere, în ceea ce privește conformitatea acestui sistem de reducere cu cerințele anexei II B la Directiva 1999/13.

35

Cu toate acestea, având în vedere faptul că anexa menționată arată că este necesar să se țină seama de faptul că, în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, se acordă operatorului o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere, instanța de trimitere ridică problema dacă este posibil, chiar și atunci când sistemul standard este aplicabil, să existe totuși abateri de la programul care face parte din acesta.

36

Instanța de trimitere are în vedere astfel două interpretări posibile ale anexei II B la Directiva 1999/13. Potrivit primei interpretări, o prelungire a termenului ar putea fi acordată doar în cazul în care sistemul standard nu este adecvat situației în discuție și, pentru acest motiv, se elaborează un alt sistem de reducere. Potrivit celei de a doua interpretări, chiar și atunci când se aplică sistemul standard, s‑ar putea obține o prelungire a termenului, prin derogare de la respectarea programului prevăzut de acest sistem.

37

În cazul în care această a doua interpretare ar fi reținută de Curte, instanța de trimitere ridică de asemenea problema condițiilor necesare pentru ca un operator să poată beneficia de o prelungire a termenului și pe cea a duratei pe care o poate avea o astfel de prelungire. Astfel, anexa II B la Directiva 1999/13 nu ar preciza, de exemplu, dacă o prelungire a termenului este subordonată autorizării din partea autorităților competente sau dacă poate interveni de plin drept. Această anexă nu ar indica nici în ce măsură trebuie să fie concretizată sintetizarea substituenților fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, nici stadiul pe care trebuie să îl fi atins respectiva sintetizare pentru a da dreptul la o prelungire a termenului. Aceasta nu ar preciza nici criteriile pe baza cărora trebuie stabilită durata prelungirii.

38

În aceste condiții, Raad van State a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

[În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:]

39

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă anexa II B la Directiva 1999/13 trebuie interpretată în sensul că prelungirea termenului pe care aceasta o prevede la punctul 2 primul paragraf litera (i) poate fi acordată operatorului „instalației”, în sensul articolului 2 punctul 1 din directiva menționată, în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere, în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, chiar și în condițiile în care se poate presupune pentru această instalație un conținut constant în materie uscată al produsului, iar acest conținut se poate utiliza în vederea definirii punctului de referință pentru reducerea emisiilor.

40

În temeiul articolului 5 alineatul (2) din Directiva 1999/13, toate instalațiile menționate în această directivă trebuie să fie conforme fie cu valorile limită de emisie de compuși organici volatili care figurează în anexa II A la directiva menționată, fie cu cerințele sistemului de reducere prezentat în anexa II B la aceasta.

41

În conformitate cu punctul 1 din anexa II B la aceeași directivă, un sistem de reducere trebuie să ofere operatorului posibilitatea de a obține, prin alte mijloace decât prin aplicarea acestor valori limită de emisie, o reducere a emisiilor care să fie echivalentă cu aceea pe care ar realiza‑o aplicând aceste valori. Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 14 din concluzii, un sistem de reducere se bazează pe utilizarea unor substituenți și a unor proceduri cu emisii mai reduse.

42

Reiese din cuprinsul punctului 2 primul paragraf din anexa II B la Directiva 1999/13 că, pentru aplicarea preparatelor de acoperire, a lacurilor, a adezivilor sau a cernelurilor, se poate utiliza un sistem determinat, prezentat la punctul 2 al doilea paragraf din această anexă, și anume sistemul standard. În temeiul acestei din urmă dispoziții, sistemul menționat este aplicabil instalațiilor pentru care se poate presupune un conținut constant în materie uscată al produsului, iar acest conținut se poate utiliza în vederea definirii punctului de referință pentru reducerea emisiilor. Punctul 2 primul paragraf din anexa respectivă precizează că, în cazurile în care sistemul nu este corespunzător, autoritatea competentă poate permite operatorului să aplice orice alt sistem care, în opinia sa, respectă principiile menționate la punctul 1 din aceeași anexă.

43

În litigiul principal, reiese din decizia de trimitere că niciun element nu permite să se concluzioneze că instalațiile Nannoka nu îndeplineau condițiile cerute pentru aplicarea sistemului standard.

44

Întrucât punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13 prevede că, în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, se acordă operatorului în cauză o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere, trebuie să se stabilească dacă această prelungire a termenului trebuie să poată fi acordată oricare ar fi sistemul de reducere aplicabil instalației acestui operator sau dacă acordarea unei astfel de prelungiri a termenului este posibilă doar în cazul aplicării unui alt sistem de reducere decât sistemul standard.

45

În această privință, este necesar să se constate de la bun început că modul de redactare a anexei menționate nu permite să se răspundă în mod clar la această întrebare.

46

Deși modul de redactare a punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13 pare să indice că, în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, se acordă operatorului o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere a emisiilor, succesiunea celor trei fraze din acest prim paragraf al respectivului punct 2 nu permite să se stabilească dacă trebuie acordată o prelungire a termenului inclusiv în cazul special în care acest operator aplică sistemul standard.

47

Astfel, trebuie constatat că deși, în versiunea franceză a Directivei 1999/13, expresia „[à] cet effet”, care introduce a treia teză a punctului 2 din anexa II B la Directiva 1999/13, pare, la prima vedere, să se refere doar la ipoteza, evocată în fraza precedentă de la acest punct, a aplicării „oric[ărui] alt sistem de reducere [decât sistemul standard]”, această interpretare nu pare totuși să fie confirmată fără echivoc în lumina altor versiuni lingvistice ale Directivei 1999/13, precum versiunile germană, engleză și olandeză, care nu conțin o expresie echivalentă cu expresia „[à] cet effet”. În aceste versiuni, a treia teză menționată ar putea fi așadar interpretată în mod general, în sensul că vizează orice sistem de reducere, inclusiv sistemul standard.

48

În acest context, guvernul olandez arată că, oricare ar fi sistemul de reducere pus în aplicare de operatorul în cauză, o prelungire a termenului acordată acestuia din urmă nu putea să depășească data de 31 octombrie 2007, întrucât această dată era cea la care emisiile instalațiilor existente trebuiau să respecte, conform articolului 4 punctul 1 din Directiva 1999/13 și punctului 2 al doilea paragraf litera (i) din anexa II B la aceasta, cerințele de la articolul 5 din această directivă, și anume pragurile menționate în anexa II A la aceasta sau sistemul de reducere descris în anexa II B la aceasta.

49

Această poziție nu poate fi însă reținută.

50

Astfel, posibilitatea, prevăzută expres la punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13, de a acorda unui operator o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere implică în mod necesar ca ansamblul termenelor menționate în această directivă, în special cel care expiră la 31 octombrie 2007 în ceea ce privește instalațiile existente, să poată fi prelungite. După cum a arătat avocatul general la punctul 22 din concluzii, poziția exprimată de guvernul olandez ar echivala cu privarea punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la directiva menționată de caracterul său normativ și cu reducerea acestei dispoziții la o simplă explicație a modului de calculare a termenului în discuție.

51

În plus, trebuie să se arate că, cu ocazia adoptării, în anul 2010, a Directivei 2010/75, legiuitorul Uniunii a reluat, în partea 5 punctul 2 litera (a) din anexa VII la această directivă, în termeni identici cu cei care figurau în cuprinsul punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13, posibilitatea de a acorda unui operator o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a unui sistem de reducere. Or, nimic nu lasă să se înțeleagă, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 32 din concluzii, că dispoziția în cauză din Directiva 1999/13 trebuia să fie modificată cu ocazia integrării ei în Directiva 2010/75. Legiuitorul a plecat, așadar, de la principiul că o prelungire a termenului putea fi avută în vedere chiar și după 31 octombrie 2007.

52

Comisia susține, la rândul său, că punctul 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva 1999/13 conține o normă specială, aplicabilă instalațiilor în care se utilizează un produs care are un conținut constant în materie uscată, care primează asupra dispoziției referitoare la prelungirea termenului. Potrivit Comisiei, o prelungire a termenului este astfel posibilă doar pentru instalațiile în care se utilizează un produs care nu are un conținut constant în materie uscată.

53

În această privință, deși este adevărat că, în temeiul punctului 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva 1999/13, un sistem de reducere determinat, și anume sistemul standard, se aplică instalațiilor pentru care se poate presupune un conținut constant în materie uscată al produsului, iar acest conținut se poate utiliza în vederea definirii punctului de referință pentru reducerea emisiilor, acest sistem nu constituie totuși o regulă specială care exclude acordarea unei prelungiri de termen operatorilor unor astfel de instalații.

54

Astfel, trebuie subliniat că punctul 2 primul paragraf din anexa II B la Directiva 1999/13 arată că, pentru aplicarea preparatelor de acoperire, a lacurilor, a adezivilor sau a cernelurilor, „se poate” utiliza sistemul standard și că, în cazurile în care acest sistem nu este corespunzător, autoritatea competentă „poate” permite operatorului să aplice orice alt sistem care, în opinia sa, respectă principiile menționate la punctul 1 din anexa II B la această directivă. Este necesar să se constate că niciun element din textul dispoziției menționate nu permite să se excludă, în cazul în care sistemul standard nu este convenabil, aplicarea unei alte metode instalațiilor pentru care se poate presupune un conținut constant în materie uscată al produsului. Așadar, în același mod în care sistemul standard poate să nu fie aplicat unor asemenea instalații, o prelungire a termenului poate fi acordată acestora în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți.

55

De altfel, posibilitatea de a acorda o prelungire a termenului în ceea ce privește toate tipurile de instalații, indiferent de sistemul de reducere adoptat, este confirmată de ratio legis care stă la baza dispozițiilor Directivei 1999/13 referitoare la prelungirea termenului și la instalațiile care au un conținut constant în materie uscată al produsului.

56

Pe de o parte, după cum a subliniat avocatul general la punctul 36 din concluzii, această prelungire a termenului constituie o expresie a principiului proporționalității. Astfel, în lumina acestui principiu, ar părea excesiv să se impună operatorilor unei instalații realizarea unor investiții în scopul reducerii emisiilor de compuși organici volatili anterior unei anumite date dacă aceste emisii pot fi evitate sau pot fi reduse foarte mult într‑un viitor apropiat, cu un cost mai mic, de îndată ce vor fi disponibili substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, care sunt încă în curs de sintetizare. Pe de altă parte, așa cum rezultă din considerentul (8) al Directivei 1999/13, aceasta se întemeiază pe faptul că emisiile de compuși organici pot fi evitate sau reduse prin înlocuitori mai puțin nocivi existenți sau care vor fi disponibili în următorii ani. Astfel, în cazul în care, cu ajutorul substituenților, o întreprindere poate evita măsuri costisitoare de reducere a emisiilor, aceasta va fi probabil dispusă să sintetizeze asemenea produse sau să promoveze sintetizarea lor. În plus, în măsura în care substituenții fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți pot să contribuie, dincolo de instalațiile în discuție, la limitarea emisiilor de compuși organici volatili în mediu, sintetizarea acestora poate justifica o perioadă de tranziție mai lungă.

57

În ceea ce privește instalațiile în care se utilizează un produs care are un conținut constant în materie uscată, din cuprinsul punctului 2 al doilea paragraf din anexa II B la Directiva 1999/13 reiese că acest conținut se poate utiliza „în vederea definirii punctului de referință pentru reducerea emisiilor”. După cum au explicat în ședință persoanele interesate, prezența unui conținut constant în materie uscată a produsului permite astfel identificarea unei metode de stabilire a obiectivelor de emisie a instalațiilor în cauză, metodă la care operatorul în cauză nu poate recurge în lipsa utilizării unui produs care are un astfel de conținut constant. Pe de altă parte, nu reiese din nicio dispoziție din această anexă că obiectivul urmărit prin introducerea criteriului privind prezența unui conținut constant în materie uscată al produsului ar fi de a exclude acordarea unei prelungiri de termen operatorului unei instalații în care se utilizează un produs care are un astfel de conținut constant.

58

Criteriul respectiv pare deci lipsit de orice legătură cu ratio legis care stă la baza dispozițiilor din Directiva 1999/13 referitoare la posibilitatea de a acorda o prelungire a termenului în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți. Nu este, așadar, justificat să se stabilească o distincție, în ceea ce privește această posibilitate, între instalațiile în care se utilizează un produs care are un conținut constant în materie uscată și celelalte instalații, întrucât o asemenea distincție nici nu poate fi în mod clar dedusă din modul de redactare a punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la această directivă.

59

Desigur, în cursul ședinței, Comisia a arătat că, la momentul adoptării Directivei 1999/13, existau deja un mare număr de substituenți pentru produsele care aveau un conținut constant în materie uscată. Potrivit Comisiei, legiuitorul Uniunii a ținut seama de această împrejurare și trebuie, așadar, să se considere că, atunci când a stabilit termenele aplicabile sistemului standard, la punctul 2 al doilea paragraf litera (i) din anexa II B la această directivă, a intenționat să excludă orice posibilitate a unei prelungiri de termen în ceea ce privește instalațiile pentru care se poate presupune un conținut constant în materie uscată al produsului.

60

Cu toate acestea, nici dispozițiile din Directiva 1999/13, nici documentele preparatorii ale acesteia nu permit să se confirme afirmațiile Comisiei.

61

În această privință, trebuie să se adauge că o interpretare a anexei II B la Directiva 1999/13 în sensul că aceasta din urmă s‑ar opune acordării unei prelungiri de termen în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți operatorului unei instalații pentru care se poate presupune un conținut constant al produsului în materie uscată ar fi, în orice caz, contrară principiului securității juridice, care impune ca reglementarea Uniunii să permită persoanelor interesate să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care le instituie în sarcina acestora și ca acestea din urmă să aibă posibilitatea să își cunoască în mod neechivoc obligațiile și să acționeze în consecință (a se vedea în acest sens Hotărârea BGL, C‑78/01, EU:C:2003:490, punctul 71, precum și Hotărârea ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții, C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190, punctul 68).

62

Astfel, în măsura în care o asemenea interpretare nu poate fi dedusă în mod clar din modul de redactare a anexei II B la Directiva 1999/13 și nu rezultă nici că poate fi confirmată nici având în vedere ratio legis care stă la baza dispozițiilor de la punctul 2 primul paragraf litera (i) din această anexă, referitoare la prelungirea termenului, nici având în vedere economia respectivei anexe, principiul securității juridice se opune ca, în temeiul acesteia din urmă, unei întreprinderi, precum Nannoka, să i se interzică posibilitatea de a beneficia de o astfel de prelungire a termenului.

63

Este necesar, prin urmare, să se considere că o prelungire a termenului trebuie să poată fi acordată oricare ar fi sistemul de reducere aplicabil instalației în discuție, în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți.

64

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la prima întrebare că anexa II B la Directiva 1999/13 trebuie interpretată în sensul că prelungirea termenului pe care o prevede la punctul 2 primul paragraf litera (i) poate fi acordată operatorului unei „instalații”, în sensul articolului 2 punctul 1 din directiva menționată, în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere, în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, chiar și în condițiile în care se poate presupune pentru această instalație un conținut constant în materie uscată al produsului, iar acest conținut se poate utiliza în vederea definirii punctului de referință pentru reducerea emisiilor.

65

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, pe de o parte, dacă punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13 trebuie interpretat în sensul că o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a unui sistem de reducere impune îndeplinirea unei anumite acțiuni de către operatorul instalației în discuție sau o autorizație din partea autorităților competente și, pe de altă parte, pe baza căror criterii poate fi stabilită durata acestei prelungiri de termen.

66

În această privință, reiese din însuși modul de redactare a punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13 că prelungirea a termenului menționată la această dispoziție trebuie să fie „acordată”. De aici decurge că o astfel de prelungire a termenului nu poate interveni de plin drept și trebuie să decurgă în mod necesar dintr‑o decizie a autorităților competente. În plus, după cum a arătat avocatul general la punctul 65 din concluzii, o asemenea decizie presupune în mod necesar o cerere prealabilă a operatorului instalației în discuție, având în vedere că acesta dorește să fie autorizat să deroge de la anumite cerințe care, în lipsa prelungirii termenului, i‑ar fi aplicabile.

67

În acest context, trebuie să se sublinieze rolul central conferit autorităților competente prin dispozițiile Directivei 1999/13 în cadrul aplicării unui sistem de reducere de către un operator.

68

Astfel, în temeiul articolului 4 punctul 3 din Directiva 1999/13, operatorii care doresc să pună în aplicare un sistem de reducere aveau obligația de a notifica acest lucru autorităților competente până la 31 octombrie 2005. În plus, potrivit articolului 9 alineatul (1) din această directivă, conformitatea sistemului de reducere astfel notificat cu cerințele sistemului de reducere conținut în anexa II B la directiva menționată trebuie să fie demonstrată de către operator „autorității competente”. În sfârșit, în temeiul punctului 2 din anexa II B la aceeași directivă, în cazurile în care sistemul standard nu este corespunzător, „autoritatea competentă poate permite operatorului să aplice orice alt sistem care, în opinia sa, respectă principiile” menționate la punctul 1 din această anexă.

69

Rezultă din aceste dispoziții că autoritatea competentă dispune de o marjă de apreciere atunci când trebuie să statueze asupra cererii unui operator prin care acesta urmărește să fie autorizat să aplice un sistem de reducere.

70

Aceeași situație se regăsește în mod necesar în ceea ce privește acordarea unei prelungiri a termenului în vederea punerii în aplicare a unui astfel de sistem de reducere, această acordare fiind strâns legată de autorizația acordată unui operator de a aplica respectivul sistem.

71

O prelungire a termenului nu poate interveni, așadar, decât în temeiul unei autorizații acordate de autoritățile competente, la cererea operatorului în cauză.

72

În această privință, punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13 se limitează să prevadă că, în cazul în care sunt încă în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți, se acordă operatorului o prelungire de termen în vederea punerii în aplicare a sistemului său de reducere a emisiilor.

73

Fiind o excepție de la dispozițiile generale din Directiva 1999/13, prelungirea termenului prevăzută la punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la această directivă trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea în acest sens Hotărârea ACI Adam și alții, C‑435/12, EU:C:2014:254, punctul 22 și jurisprudența citată).

74

În această privință, rezultă din înșiși termenii punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13, care prevăd doar o „prelungire” a termenului, că aplicarea unui sistem de reducere întemeiat pe această anexă trebuie să fie limitată în timp.

75

Pentru a stabili dacă o prelungire a termenului trebuie să fie acordată unui operator în vederea punerii în aplicare a unui sistem de reducere și pentru a stabili durata prelungirii de termen eventual acordate, trebuie să se țină seama de obiectivele urmărite prin dispozițiile referitoare la prelungirea termenului din anexa II B la Directiva 1999/13, și anume, după cum s‑a amintit la punctul 56 din prezenta hotărâre, pe de o parte, să se încurajeze sintetizarea de substituenți și, pe de altă parte, să se țină seama de principiul proporționalității.

76

După cum a arătat avocatul general la punctele 56 și 57 din concluzii, revine astfel autorităților competente, în cadrul marjei de apreciere de care dispun, obligația de a verifica, printre altele, că sunt efectiv în curs de sintetizare substituenți apți pentru a fi utilizați în instalațiile în discuție și pentru a diminua emisiile de compuși organici volatili și că lucrările în curs, având în vedere elementele furnizate, sunt în măsură să conducă la elaborarea unor asemenea produse.

77

În cadrul examinării proporționalității prelungirii de termen solicitate în raport cu obiectivul de a încuraja sintetizarea de substituenți, trebuie să se țină seama de raportul dintre reducerea emisiilor care poate fi realizată cu ajutorul substituenților în curs de sintetizare, precum și costul acestora, pe de o parte, și emisiile suplimentare generate de prelungirea termenului, precum și costurile unor eventuale măsuri alternative, pe de altă parte. În plus, trebuie să se verifice că nu există o măsură alternativă care poate să genereze, cu un cost mai mic, reduceri similare de emisii, chiar mai importante, și în special că nu sunt deja disponibili alți substituenți.

78

Așadar, sintetizarea unui substituent care promite reduceri importante ale emisiilor este de natură să permită acordarea unei astfel de prelungiri de termen operatorului în cauză.

79

În ceea ce privește durata prelungirii de termen eventual acordată, trebuie să se constate că nici anexa II B la Directiva 1999/13 și nicio altă dispoziție din această directivă nu furnizează indicații în această privință.

80

Cu riscul de a priva celelalte dispoziții din Directiva 1999/13 de orice efect util, punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la această directivă nu poate fi totuși interpretat în sensul că autoritățile competente trebuie să acorde operatorului în cauză o prelungire a termenului până când sunt disponibili substituenți, fără nicio limitare în timp.

81

Reiese în această privință din cuprinsul considerentului (8) al Directivei 1999/13 că acordarea unei prelungiri a termenului în temeiul punctului 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la această directivă nu poate fi avută în vedere decât în cazul în care, la data la care trebuie să fie acordată această prelungire a termenului, sunt efectiv în curs de sintetizare substituenți fără solvenți sau cu conținut redus de solvenți și se poate presupune că aceștia vor fi disponibili „în următorii ani”.

82

Deși din această dispoziție reiese că prelungirea poate dura mai mulți ani, trebuie totuși să se considere că durata ei nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru sintetizarea substituenților. Acest aspect trebuie să fie apreciat având în vedere ansamblul elementelor pertinente și în special prin analiza comparativă a importanței reducerilor de emisii pe care le vor permite substituenții în curs de sintetizare, precum și costul acestor substituenți, pe de o parte, și importanța emisiilor suplimentare care va rezulta din prelungirea termenului, precum și costurile unor eventuale măsuri alternative, pe de altă parte.

83

Având în vedere toate considerațiile precedente, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare în sensul că punctul 2 primul paragraf litera (i) din anexa II B la Directiva 1999/13 trebuie interpretat în sensul că o prelungire a termenului în vederea punerii în aplicare a unui sistem de reducere impune o autorizare din partea autorităților competente, care presupune o cerere prealabilă din partea operatorului în cauză. Pentru a stabili dacă o prelungire a termenului trebuie să fie acordată unui operator în vederea punerii în aplicare a unui sistem de reducere și pentru a stabili durata prelungirii de termen eventual acordate, revine acestor autorități competente, în cadrul marjei de apreciere de care dispun, obligația de a verifica, printre altele, că sunt efectiv în curs de sintetizare substituenți apți pentru a fi utilizați în instalațiile în discuție și pentru a diminua emisiile de compuși organici volatili, că lucrările în curs, având în vedere elementele furnizate, sunt în măsură să conducă la elaborarea unor astfel de substituenți și că nu există o măsură alternativă care poate să genereze, cu un cost mai mic, reduceri similare de emisii, chiar mai importante, și în special că nu sunt deja disponibili alți substituenți. În plus trebuie să se țină seama de raportul dintre reducerile de emisii pe care le vor permite substituenții precum, și costul acestor substituenți, pe de o parte, și emisiile suplimentare generate de prelungirea termenului, precum și costul unor eventuale măsuri alternative, pe de altă parte. Durata prelungirii de termen nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru sintetizarea substituenților. Acest aspect trebuie să fie apreciat având în vedere ansamblul elementelor pertinente și în special importanța emisiilor suplimentare generate de prelungirea termenului și costul unor eventuale măsuri alternative în raport cu importanța reducerilor de emisii pe care le vor permite substituenții în curs de sintetizare și costul acestor substituenți.

84

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: