1

Prin intermediul recursurilor formulate, Consiliul Uniunii Europene și Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe/Comisia (T‑338/08, EU:T:2012:300, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care s‑au anulat două decizii ale Comisiei din 1 iulie 2008 (denumite în continuare „deciziile în litigiu”), de respingere ca inadmisibile a cererilor prezentate de Stichting Natuur en Milieu și de Pesticide Action Network Europe prin care i s‑a solicitat Comisiei să reexamineze Regulamentul (CE) nr. 149/2008 din 29 ianuarie 2008 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 396/2005 al Parlamentului European și al Consiliului, prin elaborarea anexelor II, III și IV de stabilire a conținuturilor maxime aplicabile reziduurilor pentru produsele care fac obiectul anexei I la regulamentul menționat (JO L 58, p. 1).

2

Preambulul Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (JO L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201, denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”), prevede la articolul 1, intitulat „Obiectul”:

„Pentru a contribui la protejarea dreptului fiecărei persoane din generațiile prezente și viitoare de a trăi într‑un mediu propice sănătății și bunăstării sale, fiecare parte garantează drepturile de acces la informații, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții.”

3

Articolul 2 alineatul (2) al doilea paragraf din convenția menționată prevede:

„Prezenta definiție [a termenilor «autoritate publică»] nu include organisme sau instituții care acționează cu capacitate juridică sau legislativă.”

4

Articolul 9 din aceeași convenție prevede:

„(1)   Fiecare parte se asigură, în cadrul legislației interne proprii, că orice persoană care consideră că cererea proprie de informații în conformitate cu articolul 4 a fost ignorată, refuzată pe nedrept, parțial sau total, sau rezolvată în mod necorespunzător sau tratată cu încălcarea dispozițiilor articolului menționat are acces la o cale de atac în fața unei instanțe de judecată sau a unui alt organism independent și imparțial stabilit prin lege.

În cazul în care o parte prevede o astfel de cale de atac de către o instanță de judecată, aceasta se asigură, de asemenea, că persoana respectivă are acces la o procedură rapidă stabilită prin lege, gratuită sau necostisitoare, pentru reanalizarea de către o autoritate publică sau revizuirea de către un organism independent și imparțial altul decât o instanță de judecată.

Deciziile finale în conformitate cu prezentul alineat (1) sunt obligatorii pentru autoritatea publică care deține informațiile. Motivele sunt prezentate în scris, cel puțin în cazul în care accesul la informații este refuzat în conformitate cu prezentul paragraf.

(2)   Fiecare parte, în cadrul legislației interne proprii, se asigură că membrii publicului interesat:

au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare și/sau a unui alt organism independent și imparțial stabilit prin lege pentru a contesta legalitatea de fond și de procedură a oricărei decizii, acțiuni sau omiteri care intră sub incidența dispozițiilor articolului 6 și, în cazul în care se prevede acest lucru în legislația internă și fără a aduce atingere alineatului (3) menționat în continuare, a altor dispoziții relevante ale prezentei convenții.

Ceea ce constituie un interes suficient și încălcarea unui drept se stabilește în conformitate cu prevederile legislației interne și în conformitate cu obiectivul de a acorda publicului interesat acces larg la justiție în cadrul sferei de aplicare a prezentei convenții. În acest sens, interesul oricărei organizații neguvernamentale care îndeplinește dispozițiile prevăzute la articolul 2 alineatul (5) este considerat suficient în sensul literei (a) menționate anterior. De asemenea, astfel de organizații sunt considerate ca având drepturi la care se poate aduce atingere în sensul literei (b) menționate anterior.

Dispozițiile prezentului alineat (2) nu exclud posibilitatea unei căi de atac preliminare în fața unei autorități administrative și nu aduc atingere obligației de epuizare a căilor de atac administrative înainte de a face apel la căile de atac judiciare, în cazul în care există o astfel de dispoziție în legislația internă.

(3)   În plus față de căile de atac prevăzute la alineatele (1) și (2) și fără a le aduce atingere, fiecare parte se asigură că, în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă proprie, în cazul în care acestea există, membrii publicului au acces la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta acțiuni și omiteri ale persoanelor fizice și ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației interne proprii privind mediul.

(4)   În plus față de alineatul (1) și fără a‑i aduce atingere, procedurile prevăzute la alineatele (1), (2) și (3) prevăd căi de atac adecvate și eficiente, inclusiv prin măsuri provizorii, după caz, și sunt oneste, echitabile, oportune și nu exagerat de costisitoare. Deciziile luate în conformitate cu prezentul articol sunt pronunțate sau consemnate în scris. Hotărârile judecătorești și ale altor organisme, după caz, sunt puse la dispoziția publicului.

(5)   Pentru o mai mare eficiență a dispozițiilor prezentului articol, fiecare parte se asigură că publicului i se furnizează informații privind accesul la căile de atac administrative și judiciare și se preocupă de stabilirea unor mecanisme de asistență adecvate pentru îndepărtarea sau reducerea barierelor financiare și de altă natură din calea accesului la justiție.”

5

Considerentul (18) al Regulamentului (CE) nr. 1367/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 6 septembrie 2006 privind aplicarea, pentru instituțiile și organismele comunitare, a dispozițiilor Convenției de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în domeniul mediului (JO L 264, p. 13, Ediție specială, 15/vol. 17, p. 126) enunță:

„Articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus prevede accesul la proceduri de recurs de natură jurisdicțională sau nu pentru a contesta actele și omisiunile persoanelor fizice și ale autorităților publice care contravin dispozițiilor legislației privind mediul. Dispozițiile privind accesul la justiție ar trebui să fie în conformitate cu Tratatul [CE]. În acest context, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai în cazul actelor și omisiunilor autorităților publice.”

6

Articolul 1 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„Obiectul prezentului regulament este de a contribui la executarea obligațiilor care decurg din [Convenția de la Aarhus], prin stabilirea normelor de aplicare a dispozițiilor convenției pentru instituțiile și organismele comunitare, în special prin:

[…]

7

Articolul 2 alineatul (1) litera (g) din același regulament definește noțiunea „act administrativ” în următorii termeni:

„orice măsură cu caracter individual în temeiul dreptului mediului, adoptată de către o instituție sau organism comunitar și care este obligatorie din punct de vedere legal și are efecte externe”.

8

Articolul 10 din Regulamentul nr. 1367/2006, intitulat „Cererea de reexaminare internă a actelor administrative”, prevede la alineatul (1):

„Orice organizație non‑guvernamentală care îndeplinește criteriile stabilite la articolul 11 este îndreptățită să introducă o cerere de reexaminare internă la instituția sau organismul comunitar care adoptă un act administrativ în temeiul dreptului mediului sau care, în cazul unei pretinse omisiuni administrative, ar fi trebuit să adopte un astfel de act.”

9

Directiva 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu și de abrogare a Directivei 90/313/CEE a Consiliului (JO L 41, p. 26, Ediție specială, 15/vol. 9, p. 200) definește la articolul 2 punctul 2 litera (a) noțiunea „autoritate publică”, printre altele, ca fiind „guvern sau altă administrație publică, inclusiv organisme publice consultative, de la nivel național, regional sau local, precizând că „[s]tatele membre pot prevedea ca această definiție să nu includă organismele sau instituțiile atunci când acestea acționează în baza capacităților lor judiciare sau legislative. […]”.

10

Prin scrisorile din 7 și 10 aprilie 2008, Stichting Natuur en Milieu, fundație de drept olandez cu sediul în Utrecht (Țările de Jos), care are ca obiect de activitate protecția mediului, și Pesticide Action Network Europe, fundație de drept olandez cu sediul în Londra (Regatul Unit), care își desfășoară activitatea în domeniul luptei împotriva utilizării pesticidelor chimice, au solicitat Comisiei reexaminarea internă a Regulamentului nr. 149/2008 în temeiul articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006.

11

Prin deciziile în litigiu, Comisia a respins aceste cereri ca inadmisibile, pentru motivul că Regulamentul nr. 149/2008 nu este o măsură cu caracter individual și că, prin urmare, nu poate fi considerat un „act administrativ” în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 1367/2006, care poate face obiectul procedurii de reexaminare internă prevăzută la articolul 10 din acesta.

12

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 august 2008, fundațiile menționate au solicitat anularea deciziilor în litigiu. În cadrul acestei proceduri în primă instanță, Republica Polonă și Consiliul au intervenit în susținerea Comisiei.

13

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis cererea de anulare.

14

După ce a respins ca inadmisibil al doilea capăt de cerere al reclamantelor prin care se solicita Tribunalului să someze Comisia să se pronunțe pe fond cu privire la cererile de reexaminare internă menționate, Tribunalul a respins excepția de inadmisibilitate, invocată de Comisie, a memoriului suplimentar cererii de sesizare a instanței prezentat de reclamante.

15

Tribunalul a respins de asemenea ca nefondat primul motiv invocat de reclamante în primă instanță, întemeiat pe faptul că Comisia ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a calificat Regulamentul nr. 149/2008 drept act cu aplicabilitate generală care nu putea fi considerat un act administrativ în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 1367/2006 și, prin urmare, nu putea să facă obiectul unei cereri de reexaminare internă în temeiul articolului 10 alineatul (1) din același regulament. În schimb, Tribunalul a admis cel de al doilea motiv prezentat în susținerea acțiunii cu care a fost sesizat, invocat în subsidiar și întemeiat pe nelegalitatea acestei din urmă dispoziții din cauza incompatibilității sale cu articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

16

După ce a amintit la punctele 51 și 52 din hotărârea atacată că, asemenea oricărui alt acord internațional la care Uniunea este parte, Convenția de la Aarhus are forță juridică superioară în raport cu actele de drept derivat al Uniunii, Tribunalul a precizat la punctul 53 din aceeași hotărâre că instanța Uniunii poate examina validitatea unei dispoziții dintr‑un regulament în raport cu un tratat internațional numai dacă natura și economia acestuia nu se opun examinării și dacă, pe de altă parte, în ceea ce privește conținutul, aceste dispoziții par necondiționate și suficient de precise.

17

Tribunalul a amintit totodată la punctul 54 din hotărârea atacată că Curtea a statuat că îi revenea obligația de a exercita controlul legalității unui act al Uniunii în raport cu dispozițiile unui acord internațional care nu sunt de natură să genereze pentru justițiabili dreptul de a se prevala de ele în justiție, în cazul în care Uniunea a intenționat să pună în aplicare o obligație specifică asumată în cadrul acestui acord sau în cazul în care actul Uniunii face trimitere în mod expres la dispoziții precise din acesta (Hotărârea Fediol/Comisia, 70/87, EU:C:1989:254, punctele 19-22, și Hotărârea Nakajima/Consiliul, C‑69/89, EU:C:1991:186, punctul 31). Acesta a concluzionat din cele arătate, la același punct 54, că instanța Uniunii trebuie să efectueze controlul legalității unui regulament în raport cu un acord internațional în cazul în care acest regulament urmărește să pună în aplicare o obligație impusă instituțiilor Uniunii prin acordul menționat.

18

La punctele 57 și 58 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că aceste condiții erau îndeplinite în speță având în vedere că, pe de o parte, reclamantele, care nu invocau efectul direct al dispozițiilor acordului, puneau în discuție, în mod incident, conform articolului 241 CE, validitatea unei dispoziții din Regulamentul nr. 1367/2006 în raport cu Convenția de la Aarhus și că, pe de altă parte, acest regulament fusese adoptat pentru a îndeplini obligațiile internaționale ale Uniunii, prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din această convenție, astfel cum rezultă din articolul 1 alineatul (1), precum și din considerentul (18) al acestui regulament.

19

Tribunalul a respins argumentul Comisiei potrivit căruia Convenția de la Aarhus nu ar fi aplicabilă având în vedere că ea ar fi acționat, prin adoptarea Regulamentului nr. 149/2008, „în exercitarea competențelor sale legislative” în sensul articolului 2 alineatul (2) al doilea paragraf din această convenție. Astfel, la punctul 65 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că Comisia acționase în exercitarea competențelor sale executive.

20

Tribunalul a statuat la punctul 83 din hotărârea atacată că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006, în măsura în care prevede o procedură de reexaminare internă doar pentru un „act administrativ”, care este definit la articolul 2 alineatul (1) litera (g) din același regulament drept „orice măsură cu caracter individual”, nu este compatibil cu articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

21

În consecință, Tribunalul a anulat deciziile în litigiu.

22

Prin recursurile formulate, Consiliul și Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate, respingerea în întregime a acțiunii reclamantelor în primă instanță și obligarea acestora din urmă în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

23

Prin Ordonanța președintelui Curții din 21 noiembrie 2012, cauzele C‑404/12 P și C‑405/12 P au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

24

La 28 februarie 2013, reclamantele în primă instanță au depus un memoriu în răspuns la recurs, în care solicită Curții respingerea recursului și obligarea Comisiei și a Consiliului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de ele atât în procedura în primă instanță, cât și în cadrul procedurii de recurs.

25

Reclamantele în primă instanță au formulat, de asemenea, un recurs incident prin care solicită Curții anularea hotărârii atacate, precum și a deciziilor în litigiu și obligarea Consiliului și a Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de ele atât în procedura în primă instanță, cât și în procedura de recurs.

26

Consiliul și Comisia au depus un memoriu în răspuns la recursul incident la 29 și, respectiv, la 17 mai 2013.

27

Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe arată că Tribunalul a viciat hotărârea atacată cu erori de drept prin faptul că nu a recunoscut un efect direct al articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus în măsura în care, cel puțin, acesta prevede că „actele” care aduc atingere dreptului național al mediului trebuie să poată face obiectul unei acțiuni și, în consecință, prin faptul că a refuzat să aprecieze legalitatea articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006 în raport cu această dispoziție din convenția menționată.

28

Consiliul și Comisia susțin că recursul incident trebuie respins ca inadmisibil din cauza caracterului său „condițional”. În plus, acesta nu ar îndeplini cerințele prevăzute la articolul 178 din Regulamentul de procedură al Curții.

29

În subsidiar, Consiliul și Comisia arată că acest recurs incident este, în orice caz, nefondat.

30

Este necesar să se arate că, în conformitate cu articolul 169 alineatul (1) și cu articolul 178 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, orice recurs, fie că este principal sau incident, poate avea ca obiect doar anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului.

31

În speță, Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe au obținut, la Tribunal, anularea deciziilor în litigiu în conformitate cu concluziile acțiunii lor. Recursul lor incident, care urmărește, în realitate, doar obținerea unei substituiri de motive în ceea ce privește analiza posibilității de a invoca articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, nu poate, în consecință, să fie admis (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește un recurs principal, Hotărârea Al‑Aqsa/Consiliul și Țările de Jos/Al‑Aqsa, C‑539/10 P și C‑550/10 P, EU:C:2012:711, punctele 43-45).

32

Rezultă din ceea ce precedă că recursul incident trebuie respins ca inadmisibil.

33

Consiliul și Comisia invocă un prim motiv întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat că articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus poate fi invocat în scopul de a aprecia conformitatea cu această dispoziție a articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006.

34

Consiliul invocă un al doilea motiv, întemeiat pe faptul că, în orice caz, Tribunalul a săvârșit o eroare în interpretarea articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus considerând că Regulamentul nr. 1367/2006 nu este compatibil cu acesta.

35

Comisia invocă, de asemenea, un al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept estimând că adoptarea Regulamentului nr. 149/2008 nu intră în exercitarea competențelor legislative în sensul articolului 2 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus.

36

Consiliul susține că cele două cazuri în care Curtea a admis posibilitatea unui particular de a invoca dispoziții dintr‑un acord internațional care nu îndeplinește condițiile caracterului necondiționat și preciziei, impuse pentru a putea fi invocat în scopul de a aprecia validitatea dispozițiilor unui act al Uniunii, sunt excepționale și, în orice caz, nu corespund celor din speță.

37

În special, pe de o parte, soluția reținută în Hotărârea Fediol/Comisia (EU:C:1989:254) s‑ar justifica prin împrejurările speciale ale acestei spețe, în cadrul căreia regulamentul în cauză conferea operatorilor interesați dreptul de a invoca reguli din Acordul General pentru Tarife și Comerț (denumit în continuare „GATT”). În plus, această soluție nu ar putea să fie aplicată în afara domeniului specific al acestui acord.

38

Pe de altă parte, în ceea ce privește Hotărârea Nakajima/Consiliul (EU:C:1991:186), Consiliul apreciază că aceasta privește doar cazul în care Uniunea a intenționat să execute o obligație specifică asumată în cadrul GATT, ceea ce, de asemenea, nu este cazul în speță.

39

Comisia invocă, în esență, argumente similare.

40

În ceea ce privește Hotărârea Fediol/Comisia (EU:C:1989:254), aceasta adaugă că vizează doar cazul în care un act al Uniunii a făcut trimitere în mod explicit la dispoziții speciale din GATT.

41

În ceea ce privește Hotărârea Nakajima/Consiliul (EU:C:1991:186), aceasta apreciază că nu poate fi interpretată în sensul că permite să se controleze orice act din dreptul Uniunii în raport cu acordul internațional pe care acest act, dacă este cazul, îl pune în aplicare. Pentru ca un astfel de control să poată fi exercitat, ar fi necesar ca actul din dreptul Uniunii să constituie o executare directă și exhaustivă a acordului internațional și să se raporteze la o obligație suficient de clară și de precisă din acesta, situație care nu s‑ar regăsi în speță.

42

Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe arată că Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie (C‑240/09, EU:C:2011:125) nu dă indicații cu privire la chestiunea efectului direct al articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus în ceea ce privește actele care pot face obiectul unei acțiuni și că trebuie să se ia în considerare că această convenție urmărește să confere drepturi particularilor.

43

Ele apreciază că natura și obiectul Convenției de la Aarhus nu împiedică controlul de validitate solicitat de asociațiile de drept al mediului și că condițiile prevăzute în Hotărârea Fediol/Comisia (EU:C:1989:254) sunt îndeplinite în speță având în vedere că Regulamentul nr. 1367/2006 conține mai multe referiri la această convenție și în special la articolul 9 alineatul (3) din aceasta. Ele consideră că Curtea nu a limitat aplicabilitatea acestei hotărâri la materiile care intră sub incidența GATT.

44

În temeiul articolului 300 alineatul (7) CE [devenit articolul 216 alineatul (2) TFUE], acordurile internaționale încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și prevalează, în consecință, asupra actelor pe care acestea le emit (a se vedea în acest sens Hotărârea Intertanko și alții, C‑308/06, EU:C:2008:312, punctul 42 și jurisprudența citată).

45

Cu toate acestea, efectele, în ordinea juridică a Uniunii, ale dispozițiilor unui acord încheiat de aceasta cu statele terțe nu pot fi stabilite făcând abstracție de originea internațională a acestor dispoziții. Potrivit principiilor din dreptul internațional, instituțiile Uniunii competente pentru a negocia și a încheia un astfel de acord sunt libere să stabilească împreună cu statele terțe vizate efectele pe care dispozițiile acestui acord trebuie să le producă în ordinea internă a părților contractante. În cazul în care acest aspect nu a fost stabilit în mod expres în acordul respectiv, instanțele competente și în special Curtea, în cadrul competenței avute în temeiul Tratatului FUE, sunt cele care se vor pronunța în această privință tot astfel cum se pronunță în legătură cu orice altă problemă de interpretare referitoare la aplicarea acordului în discuție în cadrul Uniunii, întemeindu‑se în special pe spiritul, pe economia sau pe termenii acestui acord (a se vedea Hotărârea FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, EU:C:2008:476, punctul 108 și jurisprudența citată).

46

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că dispozițiile unui acord internațional la care Uniunea este parte pot fi invocate în susținerea unei acțiuni în anularea unui act de drept derivat al Uniunii sau a unei excepții întemeiate pe nelegalitatea unui astfel de act doar cu condiția, pe de o parte, ca natura și economia acestui acord să nu se opună invocării și, pe de altă parte, ca dispozițiile acestui acord, invocate în susținerea recursului, să pară necondiționate și suficient de precise în ceea ce privește conținutul (a se vedea Hotărârea Intertanko și alții, EU:C:2008:312, punctul 45, Hotărârea FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, EU:C:2008:476, punctele 110 și 120, și Hotărârea Air Transport Association of America și alții, EU:C:2011:864, punctul 54).

47

În ceea ce privește articolul 9 alineatul (3), acesta nu conține nicio obligație necondiționată și suficient de precisă de natură să reglementeze direct situația juridică a particularilor și nu corespunde, așadar, acestor condiții. Astfel, din moment ce numai „în cazul în care îndeplinesc criteriile prevăzute de legislația internă […], în cazul în care acestea există, membrii publicului” sunt titulari ai drepturilor prevăzute la respectivul articol 9 alineatul (3), această dispoziție este condiționată, în aplicarea sau în efectele sale, de intervenția unui act ulterior (a se vedea Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie, C‑240/09, EU:C:2011:125, punctul 45).

48

Desigur, este adevărat că Curtea a apreciat, de asemenea, că, în cazul în care Uniunea a intenționat să execute o obligație specifică asumată în virtutea acestor acorduri încheiate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (denumite în continuare „acordurile OMC”) sau în cazul în care actul din dreptul Uniunii în cauză face trimitere în mod expres la dispoziții precise din aceste acorduri, revine Curții obligația de a controla legalitatea actului în cauză și a actelor adoptate pentru aplicarea acestuia în raport cu normele din aceste acorduri (a se vedea Hotărârea Fediol/Comisia, EU:C:1989:254, punctele 19-23, Hotărârea Nakajima/Consiliul, EU:C:1991:186, punctele 29-32, Hotărârea Germania/Consiliul, C‑280/93, EU:C:1994:367, punctul 111, și Hotărârea Italia/Consiliul, C‑352/96, EU:C:1998:531, punctul 19).

49

Cu toate acestea, cele două excepții menționate nu au fost justificate decât prin particularitățile acordurilor care au determinat aplicarea lor.

50

Astfel, în ceea ce privește, în primul rând, mai întâi, Hotărârea Fediol/Comisia (EU:C:1989:254), trebuie arătat că articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 2641/84 al Consiliului din 17 septembrie 1984 privind consolidarea politicii comerciale comune, în special în domeniul apărării împotriva practicilor comerciale ilicite (JO L 252, p. 1), în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, făcea trimitere în mod expres la normele dreptului internațional întemeiate, în esență, pe GATT și conferea persoanelor interesate dreptul de a invoca dispoziții din acesta în cadrul unei plângeri introduse în temeiul aceluiași regulament (Hotărârea Fediol/Comisia, EU:C:1989:254, punctul 19), în timp ce, în speță, articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006 nu efectuează o trimitere directă la dispoziții precise din Convenția de la Aarhus și nici nu conferă un drept particularilor. În consecință, în lipsa unei astfel de trimiteri explicite la dispoziții dintr‑un acord internațional, hotărârea menționată nu poate fi considerată pertinentă în speță.

51

În ceea ce privește, în al doilea rând, Hotărârea Nakajima/Consiliul (EU:C:1991:186), trebuie să se arate că actele dreptului Uniunii în discuție în aceasta aveau legătură cu sistemul antidumping care este foarte dens în conceperea și în aplicarea sa, în sensul că prevede măsuri referitoare la întreprinderile acuzate de recurgerea la practici de dumping. Mai concret, regulamentul de bază în discuție în această cauză fusese instituit în conformitate cu obligațiile internaționale existente ale Comunității, în special cele care decurg din acordul privind punerea în aplicare a articolului VI din Acordul privind punerea în aplicare a Acordului General pentru Tarife și Comerț, aprobat, în numele Comunității, prin Decizia 80/271/CEE a Consiliului din 10 decembrie 1979 privind încheierea acordurilor multilaterale rezultând din negocierile comerciale din 1973-1979 (JO 1980, L 71, p. 1) (a se vedea Hotărârea Nakajima/Consiliul, EU:C:1991:186, punctul 30). Or, în speță, nu poate intra în discuție punerea în aplicare, prin articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006, a obligațiilor speciale în sensul hotărârii menționate, în măsura în care, astfel cum reiese din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, părțile contractante la aceasta dispun de o amplă marjă de apreciere în ceea ce privește definirea modalităților de punere în aplicare a „procedurilor administrative sau judiciare”.

52

În această privință, trebuie să se arate că nu este posibil să se considere că, prin adoptarea regulamentului menționat, care privește doar instituțiile Uniunii și care nu se referă, de altfel, decât la una dintre acțiunile de care dispun justițiabilii pentru a determina respectarea dreptului mediului al Uniunii, aceasta ar fi intenționat să pună în aplicare, în sensul jurisprudenței amintite la punctul 48 din prezenta hotărâre, obligațiile care decurg din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus cu privire la procedurile administrative sau jurisdicționale naționale, care, în stadiul actual al dreptului Uniunii, intră, de altfel, în domeniul dreptului statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie, EU:C:2011:125, punctele 41 și 47).

53

Rezultă din tot ceea ce precedă că, statuând că articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus putea fi invocat în scopul de a aprecia legalitatea articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006, Tribunalul și‑a viciat hotărârea cu o eroare de drept.

54

În consecință, trebuie să se anuleze hotărârea atacată, fără a fi nevoie să se examineze celelalte motive invocate de Consiliu și de Comisie în susținerea recursurilor lor.

55

În conformitate cu articolul 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului și poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra ei.

56

Curtea apreciază că litigiul este în stare de judecată și că trebuie să se pronunțe pe fond asupra cererii de anulare a deciziilor în litigiu.

57

Prin intermediul primului motiv al acțiunii în fața Tribunalului, Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe au arătat că Comisia a considerat în mod greșit ca inadmisibile cererile lor de reexaminare internă a Regulamentului nr. 146/2008, pentru motivul că era vorba despre o măsură cu caracter general.

58

Pentru aceleași motive cu cele reținute de Tribunal, trebuie să se respingă acest motiv ca nefondat.

59

Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe au arătat, de asemenea, prin intermediul celui de al doilea motiv al acțiunii lor, că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006 nu este valid, prin faptul că limitează noțiunea „acte”, în sensul articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, doar la actele administrative individuale.

60

Rezultă din cuprinsul punctului 47 din prezenta hotărâre că articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus nu are claritatea și precizia impuse pentru ca această dispoziție să poată fi invocată în mod util în fața instanței Uniunii în scopul de a aprecia legalitatea articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1367/2006.

61

Trebuie, în consecință, să se respingă și acest al doilea motiv al acțiunii ca nefondat.

62

Întrucât niciunul dintre cele două motive ale acțiunii introduse de Stichting Natuur en Milieu și de Pesticide Action Network Europe la Tribunal nu este fondat, aceasta trebuie să fie respinsă.

63

Conform articolului 138 alineatele (1) și (2) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Curtea decide asupra împărțirii cheltuielilor de judecată.

64

Întrucât Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe au căzut în pretenții, iar Consiliul, precum și Comisia au solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, trebuie să fie condamnate în solidar la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Consiliu și de Comisie atât în primă instanță, cât și în cadrul prezentelor recursuri.

65

În temeiul articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, statele membre care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, trebuie să se decidă că Republica Cehă suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște: