1. 

Această cauză oferă Curții oportunitatea de a clarifica un aspect particular privind regimul de compensare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu public în domeniul transportului feroviar, rutier și pe căile navigabile interioare, prevăzut în Regulamentul nr. 1191/69 ( 2 ), a cărui modificare prin Regulamentul nr. 1893/91 ( 3 ) ridică probleme de integrare a ambelor prevederi.

2. 

Mai precis, trebuie să se determine în ce situații cererea de despăgubire pentru dezavantajele economice cauzate de îndeplinirea unei obligații de serviciu public trebuie să fie precedată de o solicitare de încetare parțială sau totală a acestei obligații. Curtea nu a avut până în prezent ocazia să se pronunțe în această privință.

3.

Articolul 1 din Regulamentul nr. 1191/69, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1893/91, are următorul cuprins:

„(1)   Prezentul regulament se aplică întreprinderilor de transport care prestează servicii în transportul feroviar, rutier și naval.

Statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al prezentului regulament orice întreprinderi ale căror activități se limitează exclusiv la prestarea de servicii urbane, suburbane sau regionale.

(2)   În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții:

(3)   Autoritățile competente ale statelor membre elimină toate obligațiile inerente conceptului de serviciu public astfel cum este acesta definit în prezentul regulament, impuse transportului feroviar, rutier și naval.

(4)   În vederea asigurării unor servicii de transport adecvate, care să țină seama, în special, de factorii sociali și de mediu, precum și de amenajarea teritoriului sau în vederea oferirii unor tarife speciale anumitor categorii de călători, autoritățile competente ale statelor membre pot încheia contracte de servicii publice cu o întreprindere de transport. Condițiile și modalitățile derulării acestor contracte sunt prevăzute în secțiunea V.

(5)   Cu toate acestea, autoritățile competente ale statelor membre pot menține sau impune obligațiile de serviciu public menționate la articolul 2 pentru serviciile urbane, suburbane și regionale de transport de călători. Condițiile și modalitățile de prestare ale acestora, inclusiv metodele de compensare, sunt prevăzute în secțiunile II, III și IV.

[...]”

4.

În temeiul articolului 2 alineatul (1), „«[o]bligații de serviciu public» înseamnă obligații pe care, dacă ar lua în considerare propriul interes comercial, întreprinderea de transport nu și le‑ar asuma sau nu și le‑ar asuma în aceeași măsură, nici în aceleași condiții”.

5.

Articolul 4 din regulament are următorul cuprins:

„(1)   Întreprinderilor de transport le revine obligația să solicite autorităților competente din statele membre încetarea totală sau parțială a unei obligații de serviciu public în cazul în care o astfel de obligație atrage dezavantaje economice pentru ele.

(2)   Prin solicitările lor, întreprinderile de transport pot propune înlocuirea tehnicii utilizate în prezent cu o altă tehnică de transport. Întreprinderile aplică dispozițiile articolului 5 pentru a calcula economiile care pot fi realizate ca metodă de îmbunătățire a situației lor financiare.”

6.

Articolul 5 din regulament prevede că:

„(1)   Orice obligație de a exploata sau de a transporta comportă dezavantaje economice dacă reducerea costurilor care poate fi realizată prin încetarea totală sau parțială a acestei obligații cu privire la prestarea sau ansamblul prestărilor supuse acestei obligații este mai mare decât diminuarea încasărilor rezultate din această încetare.

[...]

Dezavantajele economice se stabilesc ținând cont de repercusiunile obligației asupra întregii activități a întreprinderii.

(2)   O obligație tarifară atrage dezavantaje economice dacă diferența dintre încasările și cheltuielile de trafic supus obligației este mai mică decât diferența dintre încasările și cheltuielile de trafic rezultate dintr‑o gestiune comercială care ține cont de costurile prestației supuse acestei obligații, cât și de situația pieței.”

7.

Articolul 6 din regulament prevede:

„(1)   În termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului regulament, întreprinderile de transport prezintă autorităților competente din statele membre cererile menționate la articolul 4.

Întreprinderile de transport pot prezenta cereri după expirarea termenului prevăzut mai sus dacă acestea constată îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (1).

(2)   Deciziile de a menține sau de a înceta la un anumit termen o obligație de serviciu public sau o parte a acesteia prevăd acordarea compensației în raport cu costurile rezultate din obligație; valoarea compensației respective va fi stabilită în conformitate cu metodele comune prevăzute la articolele 10-13.

(3)   Autoritățile competente din statele membre iau decizii în termen de un an de la data solicitării în ceea ce privește obligația de a exploata și de a transporta și în termen de șase luni în ceea ce privește obligațiile tarifare.

Dreptul la compensație se naște din data la care autoritățile competente iau această decizie, dar în niciun caz înainte de 1 ianuarie 1971.

(4)   Cu toate acestea, dacă autoritățile competente din statele membre consideră necesar, datorită numărului și importanței solicitărilor prezentate de fiecare întreprindere, ele pot prelungi termenul prevăzut la alineatul (3) primul paragraf până cel târziu la 1 ianuarie 1972. În acest caz, dreptul la compensație se naște de la aceeași dată.

Atunci când înțeleg să se prevaleze de această posibilitate, autoritățile competente din statele membre informează despre aceasta întreprinderile interesate, în termen de șase luni de la depunerea cererilor.

În cazul unor dificultăți deosebite apărute într‑un stat membru, la cererea acestuia și la propunerea Comisiei, Consiliul poate autoriza acest stat să prelungească până la 1 ianuarie 1973 termenul menționat în primul paragraf.

(5)   În cazul în care autoritățile competente nu iau o decizie în termenul prevăzut, obligația a cărei încetare a fost solicitată în temeiul articolului 4 alineatul (1) încetează.

(6)   Pe baza unui raport prezentat de către Comisie înainte de 31 decembrie 1972, Consiliul examinează situația existentă în fiecare stat membru în ceea ce privește punerea în aplicare a prezentului regulament.”

8.

În conformitate cu alineatele (1) și (2) ale articolului 9 din regulament:

„(1)   Valoarea compensației pentru costurile care decurg, pentru întreprinderi, din aplicarea la transportul de călători a unor tarife și condiții de transport impuse în beneficiul uneia sau mai multor categorii sociale speciale se stabilește în conformitate cu metodele comune prevăzute în articolele 11-13.

(2)   Compensația se datorează începând cu 1 ianuarie 1971.

În cazul unor dificultăți deosebite apărute într‑un stat membru, la cererea acestuia și la propunerea Comisiei, Consiliul poate autoriza statul respectiv să prelungească această dată până la 1 ianuarie 1972.”

9.

Articolul 14 din regulament, astfel cum este în vigoare în prezent, prevede:

„(1)   «Contract de serviciu public» înseamnă un contract încheiat între autoritățile competente ale unui stat membru și o întreprindere de transport în vederea furnizării către populație a unor servicii de transport adecvate.

Un contract de serviciu public poate avea ca obiect în special:

(2)   Un contract de serviciu public cuprinde, inter alia, următoarele puncte:

(3)   Activele implicate în furnizarea de servicii de transport care fac obiectul unui contract de serviciu public pot aparține întreprinderii sau pot fi puse la dispoziția acesteia.

(4)   Orice întreprindere care intenționează să înceteze sau să aducă modificări semnificative unui serviciu de transport pe care îl furnizează publicului în mod continuu și regulat și care nu face obiectul regimului contractului sau unei obligații de serviciu public notifică autorităților competente ale statului membru respectiv cu cel puțin trei luni înainte.

Autoritățile competente pot decide să renunțe la notificarea respectivă.

Prezenta dispoziție nu aduce atingere altor proceduri interne aplicabile în privința dreptului de a înceta sau de a modifica servicii de transport.

(5)   După primirea informațiilor menționate la alineatul (4), autoritățile competente pot insista să se mențină serviciul respectiv o perioadă de până la un an de la data notificării și informează întreprinderea cu privire la această decizie cu cel puțin o lună înainte de expirarea notificării.

De asemenea, ele pot lua inițiativa negocierii înființării sau modificării unui astfel de serviciu de transport.

(6)   Cheltuielile rezultate pentru întreprinderile de transport din obligațiile menționate la alineatul (5) se compensează în conformitate cu procedurile comune stabilite în secțiunile II, III și IV.”

10.

Articolul 14, în versiunea sa inițială, prevedea că:

„(1)   După data intrării în vigoare a prezentului regulament, statele membre nu pot impune obligații de serviciu public unei întreprinderi de transport decât în măsura în care aceste obligații sunt indispensabile pentru garantarea prestării unor servicii de transport corespunzătoare, cu excepția cazurilor care cad sub incidența articolului 1 alineatul (3).

(2)   Atunci când obligațiile astfel impuse aduc întreprinderilor de transport dezavantaje economice în sensul articolului 5 alineatele (1) și (2) sau costuri în sensul articolului 9, autoritățile competente din statele membre prevăd, în deciziile de impunere adoptate, acordarea unei compensații pentru costurile respective. Se aplică dispozițiile articolelor 10-13.”

11.

Articolul 17 din Decretul Legislativ nr. 422 din 19 noiembrie 1997 cu privire la transferul funcțiilor și al îndatoririlor din domeniul transportului public local în sarcina regiunilor și organismelor locale, în conformitate cu articolul 4 alineatul 4 din Legea nr. 59 din 15 martie ( 4 ), prevede:

„Pentru a asigura mobilitatea utilizatorilor, regiunile, provinciile și comunele trebuie să definească obligații de serviciu public, în aplicarea articolului 2 din Regulamentul (CEE) nr. 1191/69, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 1893/91, și să prevadă în contractele de servicii menționate la articolul 19 compensațiile economice pentru întreprinderile care oferă aceste servicii, luând în considerare, în temeiul dispoziției comunitare menționate mai sus, veniturile rezultate din tarife, precum și cele rezultate, în cazul lor, din administrarea unor servicii complementare mobilității.”

12.

Compagnia Trasporti Pubblici SpA (denumită în continuare „CTP”) oferă servicii de transport public local în provincia Napoli și a solicitat în mod repetat autorităților regionale și locale, fără succes, o compensație pentru dezavantajul economic suferit ca urmare a prestării acestor servicii.

13.

CTP a atacat deciziile prin care i‑a fost respinsă solicitarea în fața Tribunal Administrativo Regional de Campania, care a respins acțiunea cu motivarea că, în conformitate cu articolul 4 din Regulamentul nr. 1191/69, compensația poate fi solicitată doar în cazul în care s‑a cerut anterior încetarea obligației de serviciu public și aceasta a fost respinsă de autoritatea competentă, ceea ce nu s‑a întâmplat.

14.

Fiind sesizat cu apel, Consiglio di Stato formulează prezentele trimiteri preliminare conexate.

15.

Cele trei întrebări preliminare adresate de Consiglio di Stato au același conținut:

„Potrivit articolului 4 din Regulamentul CE nr. 1191/69, dreptul la compensație se naște numai dacă, în urma unei solicitări exprese în acest sens, autoritățile competente nu au dispus încetarea obligației de a presta serviciul care determină un dezavantaj economic pentru întreprinderea de transport sau această dispoziție se aplică numai acelor obligații de serviciu pentru care regulamentul prevede încetarea și nu permite menținerea?”

16.

Instanța de trimitere consideră că articolele 1, 4 și 6 din Regulamentul nr. 1191/69 se pretează la două interpretări divergente cu privire la dreptul la compensație.

17.

Conform unei interpretări pe care o califică drept „teleologică”, susținută de Tribunal Administrativo, dreptul la compensație s‑ar putea naște numai în cazul în care o cerere de încetare a obligației de serviciu a fost respinsă anterior.

18.

Potrivit unei interpretări pe care o denumește „sistematică”, dreptul la compensație se naște fără a fi nevoie de o cerere prealabilă de încetare a serviciului, în măsura în care este vorba despre o obligație care se poate menține în conformitate cu articolul 1 din Regulamentul nr. 1191/69.

19.

Cele trei trimiteri preliminare formulate de Consiglio di Stato au fost conexate prin Ordonanța președintelui Curții din 29 noiembrie 2012.

20.

S‑au prezentat în cadrul procedurii, pe lângă CTP, regiunea Campania, provincia Napoli, guvernul italian și Comisia.

21.

La ședința publică din 20 noiembrie 2013, s‑au prezentat CTP, regiunea Campania, guvernul italian și Comisia.

22.

CTP respinge natura sinalagmatică a contractului, pe care îl consideră „contract‑punte” și care ar reproduce aceleași condiții ale concesiunii care l‑a precedat. Aceste condiții ar fi instituite de regiuni tuturor întreprinderilor de transport, fără ca serviciile în cauză să fi făcut obiectul unei achiziții publice.

23.

La rândul său, regiunea Campania susține că obligațiile CTP rezultă dintr‑un contract sinalagmatic care este în vigoare din februarie 2003.

24.

CTP susține interpretarea denumită „sistematică” menționată mai sus. Aceasta subliniază de asemenea că statul italian nu a lansat procedura care să permită soluționarea cererilor de încetare a obligațiilor de serviciu public, încălcând astfel prevederile articolului 18 din Regulamentul nr. 1191/69.

25.

În sfârșit, CTP susține că procedura prevăzută la articolele 4 și 6 din Regulamentul nr. 1191/69 era tranzitorie, prevăzându‑se un termen care putea ajunge până la 1 ianuarie 1973 pentru prezentarea cererilor de încetare a obligațiilor de serviciu public. Ar fi absurd, în opinia sa, ca acordarea compensației să fie condiționată de prezentarea acestei cereri, întrucât aceasta ar presupune negarea dreptului la compensație tuturor întreprinderilor cărora le‑a fost impusă o obligație de serviciu public după 1 ianuarie 1973.

26.

Regiunea Campania, provincia Napoli și guvernul italian susțin așa‑numita interpretare „teleologică”, considerând că neprezentarea unei cereri de încetare a serviciului presupune intenția întreprinderii de a‑și asuma această obligație, ceea ce ar implica lipsa dezavantajelor economice și, prin urmare, inexistența unui drept la compensație.

27.

Guvernul italian subliniază în special că, deși inițial Regulamentul nr. 1191/69 impunea doar prezentarea unei cereri de încetare a obligației de serviciu pentru obligațiile anterioare intrării în vigoare a regulamentului menționat, situația s‑a schimbat în mod semnificativ odată cu modificarea Regulamentului nr. 1893/91, în temeiul căruia s‑a dat o nouă formă articolului 1, prin introducerea alineatului (5), care permite statelor membre să mențină sau să impună obligații de serviciu public în condițiile și prin modalitățile (inclusiv metodele de compensare) stabilite în secțiunile II, III și IV din Regulamentul nr. 1191/69, printre care figurează chiar articolul 4, și anume dispoziția care impune cererea prealabilă de încetare a obligațiilor de serviciu public.

28.

În cele din urmă, Comisia susține că Regulamentul nr. 1191/69 prevede îndatoriri diferite în ceea ce privește obligațiile de serviciu public [articolul 1 alineatul (5) și secțiunea IV] și contractele de serviciu public [articolul 1 alineatul (4) și secțiunea V]. Dacă obligațiile asumate de CTP ar rezulta dintr‑un contract de servicii publice, în acesta s‑ar stipula prețul serviciilor, iar obligația de a prezenta cererea de încetare prevăzută la articolul 4 din regulament nu s‑ar aplica.

29.

Cu toate acestea, în opinia Comisiei, din ordonanța de trimitere nu reiese dacă serviciile de transport furnizate de CTP au la origine o obligație de serviciu public impusă în mod unilateral de către autoritățile publice sau își au originea într‑un contract de servicii.

30.

Pe de altă parte, Comisia susține că obligația de a prezenta o cerere de încetare a serviciului se aplică doar obligațiilor de serviciu public care existau deja la data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1191/69, respectiv la 1 iulie 1969. În acest sens, Comisia amintește că articolul 14 din Regulament, înainte de a fi modificat prin Regulamentul nr. 1893/91, permitea statelor membre să impună unilateral obligații de serviciu public după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1191/69, fără ca dreptul la compensație să fi fost condiționat de prezentarea cererii de încetare a serviciului. După intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1893/91, articolul 14 din Regulamentul nr. 1191/69 prevede încheierea unor contracte de servicii publice fără a modifica regimul aplicabil obligațiilor de serviciu public impuse în mod unilateral după intrarea în vigoare a regulamentului.

31.

În final, Comisia adaugă că termenii „menținere” și „eliminare” a obligațiilor de serviciu public, utilizați în al cincilea considerent al Regulamentului nr. 1191/69, se referă la situații existente la data intrării sale în vigoare.

32.

Dincolo de termenii stricți în care a fost formulată întrebarea preliminară, obiectul său, astfel cum a reieșit din dezbaterea părților, constă în determinarea situațiilor în care compensarea dezavantajelor economice cauzate de îndeplinirea unei obligații de serviciu public trebuie să fie precedată de o cerere de încetare totală sau parțială a acestei obligații.

33.

Prima chestiune ce trebuie determinată în vederea soluționării litigiului din procesul a quo este natura raportului juridic dintre CTP și administrația locală.

34.

În concret, dacă ar fi vorba despre un „contract de servicii publice”, s‑ar aplica articolul 14 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1191/69, în virtutea căruia un contract de acest tip trebuie să includă, inter alia, „c) normele privind amendamentele și modificările aduse contractului, în special pentru a ține seama de schimbări imprevizibile”. Eventualele modificări ale contractului, după cum prevede articolul 14 alineatele (4)-(6), sunt supuse următorului regim: 1) acordarea de către întreprindere a unui preaviz (de 3 luni) administrației cu privire la intenția sa de a înceta sau de a modifica contractul; 2) posibilitatea administrației de a impune întreprinderii, în termen de o lună, obligația de a menține serviciul cel mult un an, fără a aduce atingere posibilității autorităților de a demara negocieri; 3) despăgubirea pentru cheltuielile care decurg din obligația de a menține serviciul timp de un an.

35.

Dacă, dimpotrivă, ar fi vorba despre o „obligație de serviciu public”, s‑ar aplica eventual, potrivit abordării susținute de părți în cauză, dispozițiile articolului 4 din Regulamentul nr. 1191/69, care condiționează posibilitatea unei compensări de existența unei solicitări prealabile privind încetarea totală sau parțială a unei obligații de serviciu public.

36.

Din ansamblul dosarului nu reiese clar soluția privind această chestiune. Pe de o parte, există indicii conform cărora este vorba despre un contract, dar, pe de altă parte, s‑a invocat de asemenea că ar fi vorba despre o concesiune administrativă cu elemente de obligații de serviciu public.

37.

Îndoielile cu privire la această chestiune nu au fost eliminate nici cu prilejul ședinței publice.

38.

În opinia noastră, există motive întemeiate pentru a considera că activitatea desfășurată de CTP se încadrează în conceptul de „obligație de serviciu public” în sensul prevăzut de articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul 1191/69, și anume „obligații pe care, dacă ar lua în considerare propriul interes comercial, întreprinderea de transport nu și le‑ar asuma sau nu și le‑ar asuma în aceeași măsură, nici în aceleași condiții”. În orice caz, considerăm că instanța de trimitere este cea căreia îi revine, în ultimă instanță, sarcina de a determina natura juridică a noțiunii în litigiu.

39.

Dacă Consiglio di Stato ar hotărî că raportul examinat este unul contractual, articolul 4 din Regulamentul nr. 1191/69, care face obiectul întrebării preliminare din prezenta cauză, nu ar fi în niciun caz aplicabil, în temeiul argumentelor expuse la punctul 34.

40.

S‑ar impune un răspuns din partea Curții la întrebarea dacă cererea prealabilă de încetare a obligațiilor de serviciu public reprezintă o condiție necesară pentru solicitarea compensațiilor doar în ipoteza în care, în opinia Consiglio di Stato, relația analizată s‑ar încadra în noțiunea de obligație de serviciu public. Pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere considerațiile care urmează.

41.

După cum s‑a arătat, părțile care au intervenit în acest proces au susținut interpretări contradictorii ale sistemului de reglementare a compensației pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu public.

42.

Pe de o parte, regiunea Campania, provincia Napoli și guvernul italian susțin o interpretare calificată drept „teleologică”, concluzionând că dreptul la compensație se naște odată cu respingerea unei cereri prealabile de încetare a obligației de serviciu.

43.

Pe de altă parte, CTP susține o interpretare „sistematică”, conform căreia, fiind vorba despre o obligație impusă unilateral, dreptul la compensație se naște fără a fi necesară o cerere prealabilă de încetare a obligației.

44.

În sfârșit, Comisia propune o a treia linie interpretativă, conform căreia cererea prealabilă de încetare se aplică doar obligațiilor de serviciu deja existente la data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1191/69, și anume 1 iulie 1969.

45.

În opinia noastră, această a treia variantă respectă în cea mai mare măsură regimul normativ al Regulamentului nr. 1191/69.

46.

În temeiul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1191/69, în versiunea sa inițială, statele membre trebuie să elimine obligațiile de serviciu public impuse în domeniul transportului feroviar, rutier și pe căi navigabile interioare. Cu toate acestea, în conformitate cu alineatul (2) al aceluiași articol, aceste obligații ar putea fi menținute în măsura în care ar fi indispensabile pentru garantarea prestării unor servicii de transport corespunzătoare.

47.

Articolul 4 din Regulament – care nu a fost modificat în 1991 – prevedea la acel moment și prevede în continuare că întreprinderile de transport trebuie să prezinte cereri de încetare a unei obligații de serviciu dacă aceasta le creează dezavantaje economice. Conform prevederilor articolului 6 alineatul (1) – rămas de asemenea nemodificat –, aceste cereri trebuie prezentate „în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului regulament”, mai exact de la 1 iulie 1969. Prin urmare, este evident că articolul 4 a avut în vedere – și are în vedere în continuare – situațiile în care obligațiile anterioare anului 1969 se mențin după această dată.

48.

Într‑adevăr, al doilea paragraf al articolului 6 alineatul (1) prevede că „[î]ntreprinderile de transport pot prezenta cereri după expirarea termenului prevăzut mai sus dacă acestea constată îndeplinirea condițiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (1)”, cu alte cuvinte, dacă obligația le creează dezavantaje economice. Aceasta nu înseamnă totuși că pot depune acele cereri întreprinderile asupra cărora au fost impuse obligații ulterior datei de 1 iulie 1969, ci pur și simplu că acele întreprinderi care nu au solicitat în termen de un an de la data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1191/69 încetarea unei obligații existente ar putea să o facă mai târziu în situația în care condițiile prevăzute de articolul 4 alineatul (1) ar fi îndeplinite ulterior acestui moment. Cu alte cuvinte, articolul 1 din Regulamentul nr. 1191/69, în versiunea sa inițială, și articolele 4 și 6 din același regulament se referă doar la obligațiile de serviciu public care existau deja la 1 iulie 1969.

49.

În pofida faptului că Regulamentul nr. 1191/69 urmărea încetarea obligațiilor de serviciu în domeniul transportului feroviar, rutier și pe căi navigabile interioare existente la 1 iulie 1969, este evident că, după cum s‑a menționat deja, însuși regulamentul permitea menținerea acestor obligații în anumite circumstanțe și – aspect ce prezintă un interes sporit în speță – autoriza de asemenea impunerea unor noi obligații în viitor.

50.

În conformitate cu articolul 14 alineatul (1), în versiunea sa inițială, statele membre puteau impune obligații de serviciu după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1191/69, dar prevăzând întotdeauna, atunci când era cazul, „acordarea unei compensații pentru costurile rezultate”. Pentru acordarea acestor compensații nu era necesară o cerere prealabilă privind încetarea serviciului, având în vedere că articolul 14 alineatul (2) se limita să enunțe că statele membre prevedeau, „în deciziile lor de impunere [a obligației de serviciu public] acordarea unei compensații”. Altfel spus, regimul prevăzut de articolele 4 și 6 nu era aplicabil. Și aceasta în mod perfect întemeiat, deoarece, după cum s‑a arătat, dispozițiile citate se refereau la încetarea obligațiilor anterioare Regulamentului nr. 1191/69, iar nu a obligațiilor impuse tocmai în temeiul regulamentului menționat.

51.

În aceste condiții, cererea de încetare a obligației de serviciu public reprezenta o condiție necesară doar în situația în care se pretindeau compensații pentru cheltuielile rezultate din obligații asumate înainte de 1 iulie 1969. La rândul său, compensația pentru dezavantajele rezultate dintr‑o obligație impusă ulterior trebuia stabilită prin decizia de impunere a obligației și, prin urmare, condițiile de acordare a acesteia și, eventual, cele de modificare a conținutului său trebuiau stipulate de asemenea în decizia respectivă.

52.

Concluzia da mai sus nu este infirmată de argumentul guvernului italian conform căruia domeniul de aplicare al articolului 14 ar fi fost modificat prin reforma din 1991. Logica argumentului său este aceea că, dacă, anterior reformei, articolul 14 era cel care permitea statelor membre să impună noi obligații de serviciu public, în prezent, această prerogativă este prevăzută de noul articol 1 din Regulamentul nr. 1191/69, rezultat al reformei efectuate prin Regulamentul nr. 1893/91, al cărui nou alineat (5) prevede că autoritățile competente „pot menține sau impune [anumite] obligații de serviciu public” ale căror „[condiții și modalități] de prestare [...], inclusiv metodele de compensare, sunt prevăzute în secțiunile II, III și IV”. Iar articolul 4, și anume dispoziția care condiționează acordarea compensației de prezentarea unei cereri prealabile de încetare a obligațiilor de serviciu public, face parte tocmai din secțiunea II. O interpretare sistematică a articolului 1 permite demontarea acestui argument.

53.

După cum s‑a arătat, articolul 6 prevede un termen de un an de la intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1191/69 pentru prezentarea cererilor menționate la articolul 4. Această dispoziție nu a făcut obiectul niciunei reforme și, prin urmare, data de referință rămâne 1 iulie 1969. În consecință, în acest moment, reforma din 1991 nu a produs nicio modificare, în sensul că în prezent, la fel ca în trecut, cererea de încetare se aplică doar obligațiilor deja existente la data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1191/69.

54.

Pornind de la această observație, se impune concluzia că trimiterea la condițiile prevăzute în secțiunile II, III și IV din Regulamentul nr. 1191/69 trebuie să aibă în vedere domeniul respectiv de aplicare al obligațiilor de serviciu prevăzute de noul articol 1 alineatul (5).

55.

Astfel, această nouă dispoziție autorizează statele membre, literalmente, „să mențină” sau „să impună” obligații de serviciu public. „Menținerea” se va referi în continuare la obligațiile anterioare datei de 1 iulie 1969, pentru care se va aplica în întregime fiecare dintre dispozițiile cuprinse în secțiunile II, III și IV, inclusiv, așadar, articolele 4 și 6, special destinate acestui tip de obligații. Pe de altă parte, în cazurile de „impunere” de noi obligații, trimiterea la secțiunile II, III și IV se face doar pentru acele dispoziții cărora aceste secțiuni le sunt aplicabile în mod natural; cu alte cuvinte, toate acelea, cu excepția articolelor 4 și 6, a căror rațiune se explică doar în ceea ce privește obligațiile existente anterior.

56.

În cele din urmă, în opinia noastră, răspunsul la întrebarea adresată depinde în primul rând de calificarea ce se va da raportului juridic litigios, fie de contract de serviciu, fie de obligație de serviciu public, sarcină care revine instanței de trimitere. Dacă instanța ar hotărî că este vorba despre un contract de serviciu public, ar trebui să se ia în considerare clauzele contractului respectiv. Dacă, dimpotrivă, ar fi vorba despre o obligație de serviciu public, ar fi necesar să se determine dacă aceasta este anterioară sau posterioară datei intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1191/69, astfel încât doar în primul caz s‑ar impune solicitarea prealabilă de încetare a obligației în vederea obținerii compensației pentru dezavantajele economice create.

57.

Prin urmare, considerăm că articolul 4 din Regulamentul nr. 1191/69 trebuie interpretat în sensul că cerința conform căreia dreptul la compensație se naște numai în cazul în care, ulterior prezentării solicitării corespunzătoare, autoritățile competente nu elimină obligația de serviciu public care creează un dezavantaj economic întreprinderii de transport solicitante este aplicabilă doar în ceea ce privește obligațiile de serviciu public anterioare intrării în vigoare a regulamentului menționat.

58.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată după cum urmează:

„Articolul 4 din Regulamentul (CEE) nr. 1191/69 al Consiliului din 26 iunie 1969 privind acțiunea statelor membre în ceea ce privește obligațiile inerente noțiunii de serviciu public în domeniul transportului feroviar, rutier și pe căile navigabile interioare, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 1893/91 al Consiliului din 20 iunie 1991, trebuie interpretat în sensul că cerința conform căreia dreptul la compensație se naște numai în cazul în care, ulterior prezentării solicitării corespunzătoare, autoritățile competente nu elimină obligația de serviciu public care creează un dezavantaj economic întreprinderii de transport solicitante este aplicabilă doar în ceea ce privește obligațiile de serviciu public anterioare intrării în vigoare a acestui regulament.”