CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentate la 10 martie 2011(1)

Cauza C‑462/09

Stichting de Thuiskopie

împotriva

Mijndert van der Lee

Hananja van der Lee

Opus Supplies Deutschland GmbH

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos)]

„Drept de autor – Directiva 2001/29/CE – Articolul 5 alineatul (2) litera (b) – Articolul 5 alineatul (5) – Drepturi de reproducere – Compensație echitabilă – Vânzare la distanță”

1.        Prezenta cauză privește analiza noțiunii „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE(2). Deși problema determinării persoanei care trebuie să plătească această compensație a fost analizată recent în Hotărârea Padawan(3), prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare este diferită de cauza menționată, deoarece conține un element transfrontalier. Astfel, prin noua întrebare formulată prin intermediul prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare se solicită să se stabilească dacă, în lumina articolului 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29, norma națională de transpunere a directivei trebuie interpretată în sensul că impune ca o societate, parte a unui contract de vânzare la distanță prin care vinde pe internet produse către clienți dintr‑un stat membru care acordă o compensație echitabilă conform dreptului național, să plătească această compensație în unul dintre cele două state membre.

I –    Cadrul juridic

Dreptul Uniunii(4)

2.        Articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că proprietatea intelectuală este protejată(5).

3.        Articolul 28 CE interzice restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent. Articolul 30 CE prevede anumite justificări pentru aceste restricții și permite în mod explicit o justificare pe motive de protecție a proprietății industriale și comerciale.

4.        Considerentele (35), (38) și (39) ale Directivei 2001/29 prevăd:

„(35)      În cazul anumitor excepții sau limitări, titularii drepturilor trebuie să primească o compensație echitabilă pentru a fi despăgubiți corespunzător pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate. La determinarea formei, a modalităților detaliate și a posibilelor niveluri ale acestei compensații echitabile, ar trebui să se țină cont de împrejurările specifice fiecărui caz. În evaluarea acestor împrejurări, un criteriu util ar fi potențialul prejudiciu cauzat titularului de drept prin actul în cauză. În cazul în care titularul dreptului a fost deja plătit în altă formă, de exemplu, sub forma unor redevențe din contractul de licență, nu se mai poate face o plată specifică sau separată. Nivelul compensației echitabile ar trebui să țină cont de gradul de utilizare a măsurilor tehnologice de protecție prevăzute prin prezenta directivă. Anumite situații în care prejudiciul cauzat titularului de drept este minim nu pot da naștere unei obligații de plată.

[…]

(38)      Statelor membre ar trebui să li se permită să prevadă o excepție sau limitare de la dreptul de reproducere pentru anumite tipuri de reproduceri de materiale audio, vizuale și audiovizuale pentru uz personal, însoțită de o compensație echitabilă. O astfel de excepție poate implica introducerea sau menținerea sistemelor de remunerare în vederea compensării prejudiciului cauzat titularilor de drepturi. Deși diferențele existente între acele sisteme de remunerare aduc atingere funcționării pieței interne, acestea nu ar trebui, în ceea ce privește reproducerile private pe suport analogic, să aibă un impact semnificativ asupra evoluției societății informaționale. Crearea de copii private pe suport digital poate fi mult mai răspândită și poate avea un impact economic mai mare. În consecință, ar trebui să se țină cont în mod corespunzător de diferențele dintre copierea privată pe suport digital și cea pe suport analogic și să se facă distincție între ele în anumite privințe.

(39)      Atunci când aplică excepția sau limitarea cu privire la copierea privată, statele membre ar trebui să țină cont în mod corespunzător de evoluția economică și tehnologică, în special cu privire la copierea privată pe suport digital și sistemele de remunerare aferente, dacă sunt disponibile măsuri tehnologice de protecție eficiente. Astfel de excepții sau limitări nu trebuie să împiedice folosirea mijloacelor tehnice, nici reprimarea oricărui act de contrafacere.”

5.        Articolul 2 din Directiva 2001/29 stabilește regula generală cu privire la drepturile de reproducere. Acesta prevede:

„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:

(a)      pentru autori, a operelor lor;

(b)      pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;

(c)      pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;

(d)      pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor;

(e)      pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.”

6.        Articolul 5 stabilește excepții și limitări. Dispozițiile relevante ale acestuia prevăd:

„(2)      Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:

[…]

(b)      pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză;

[…]

(5)      Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului.”

Dreptul național

7.        Articolul 16c din Legea privind dreptul de autor (Auteurswet) prevede următoarele:

„1.      Reproducerea unei opere literare, științifice sau artistice pe un suport destinat [...] reproducerii unei opere [...] nu este considerată drept o încălcare a dreptului de autor asupra operei respective dacă reproducerea este realizată în scopuri care nu sunt nici în mod direct, nici în mod indirect comerciale și dacă servește exclusiv pentru practica, studiul sau uzul persoanei fizice care efectuează reproducerea.

2.      Pentru reproducerea prevăzută la alineatul 1 se datorează autorului operei sau succesorului său legal plata unei remunerații echitabile. Obligația de plată a acestei remunerații revine producătorului sau importatorului suporturilor menționate la alineatul 1.

3.      Obligația de plată a producătorului ia naștere în momentul în care suporturile produse de acesta sunt introduse pe piață. Obligația importatorului ia naștere în momentul importului.

[…]”

8.        Potrivit articolului 16d din Legea privind dreptul de autor, Stichting de Thuiskopie (denumită în continuare „Thuiskopie”) este responsabilă de colectarea compensației echitabile prevăzute la articolul 16c alineatul (2) din Legea privind dreptul de autor.

II – Situația de fapt și întrebările preliminare

9.        Opus GmbH are sediul în Germania și oferă spre vânzare suporturi neînregistrate, inter alia, prin intermediul unor site‑uri internet în limba olandeză și a unor site‑uri internet care vizează Țările de Jos. Condițiile generale ale Opus GmbH, care pot fi găsite pe site‑urile sale internet, prevăd:

„Comenzile sunt efectuate de client direct la Opus Supplies Deutschland GmbH din Heinsberg, Germania.

[…]

Prețurile nu includ redevențe Levy, Auvibel, Thuiskopie, GEMA sau alte redevențe. Produsele sunt livrate la comanda clientului prin TPG Post sau prin DHL Express și întotdeauna pe numele clientului. Prin urmare, puteți fi considerat în țara dumneavoastră ca fiind importator [...]”

10.      De la sfârșitul anului 2003, Opus GmbH oferă spre vânzare suporturi neînregistrate la prețuri care, potrivit instanței de trimitere, nu includ remunerația pentru copia privată, având în vedere că prețurile sunt în general mai mici decât cuantumul stabilit în Țările de Jos pentru remunerația aferentă copiei private în ceea ce privește categoria relevantă de suporturi.

11.      Comenzile primite prin intermediul site‑urilor internet sunt confirmate de Opus GmbH printr‑un e‑mail trimis clientului. Comanda este prelucrată în Germania, iar produsele sunt livrate prin poștă, inter alia, către Țările de Jos, prin intermediul unor transportatori angajați de Opus GmbH.

12.      Suporturile pot fi achiziționate online fără ca pentru aceasta clientul să fie obligat să accepte condițiile generale publicate pe site‑ul internet al Opus GmbH. Plata poate fi efectuată într‑un cont bancar din Țările de Jos, iar produsele pot fi returnate la o adresă din Țările de Jos.

13.      Nici Opus GmbH, nici clienții din Țările de Jos nu plătesc Thuiskopie vreo remunerație pentru aceste suporturi. Opus GmbH nu plătește nici în Germania vreo remunerație echivalentă pentru copia privată aferentă suporturilor neînregistrate vândute clienților din Țările de Jos.

14.      În afară de Opus GmbH, celelalte părți în procedură sunt Opus Supplies BV, care a fost angajată în vânzarea de suporturi neînregistrate în Țările de Jos, precum și domnul Mijndert van der Lee și doamna Hananja van der Lee, care sunt în mod indirect directorii generali ai acestor două societăți.

15.      La 26 iulie 2005, Thuiskopie a introdus la Rechtbank ’s‑Gravenhage (Tribunalul Districtual din Haga) o cerere de măsuri provizorii împotriva celor trei părți. Instanța a respins această cerere prin ordonanța din 16 septembrie 2005. Thuiskopie a formulat apel împotriva acestei ordonanțe la Gerechtshof ’s‑Gravenhage (Curtea regională de Apel din Haga). Prin hotărârea din 12 iulie 2007, Gerechtshof a confirmat ordonanța instanței care a judecat cererea de măsuri provizorii. Thuiskopie a declarat recurs împotriva hotărârii Gerechtshof la Hoge Raad der Nederlanden, care a adresat Curții o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

16.      Hoge Raad explică, în motivarea cererii sale de pronunțare a unei hotărâri preliminare, că, potrivit contractului, livrarea este efectuată prin transferul posesiei și că, de asemenea potrivit contractului, aceasta are loc în Germania, având în vedere că răspunderea pentru transportul produselor incumbă clientului. Întrucât, în temeiul legislației olandeze, obligația de a plăti compensația echitabilă revine importatorului, aceasta înseamnă că, în speță, obligația revine clientului din Țările de Jos, iar nu Opus GmbH. Prin urmare, instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă Directiva 2001/29 impune ca termenul „importator” utilizat în legislația națională să fie interpretat într‑un mod contrar sensului său normal.

17.      În aceste împrejurări, Hoge Raad solicită Curții de Justiție să pronunțe o hotărâre preliminară privind următoarele întrebări:

„1)      [Directiva 2001/29] și în special articolul 5 alineatul (2) litera (b) și alineatul (5) din aceasta oferă criterii pentru a se răspunde la întrebarea referitoare la cine este considerat în legislația națională debitor al «compensației echitabile» în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b)? În cazul unui răspuns afirmativ, care sunt aceste criterii?

2)      În cazul unui contract de vânzare la distanță în care cumpărătorul este stabilit în alt stat membru decât vânzătorul, articolul 5 alineatul (5) din [Directiva 2001/29] impune o interpretare atât de largă a dreptului național încât un debitor care acționează în calitate de comerciant să datoreze în cel puțin unul dintre statele membre implicate în vânzarea la distanță «compensația echitabilă» prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b)?”

III – Analiză

A –    Prima întrebare

18.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2001/29 prevede cine ar trebui să fie responsabil pentru plata compensației echitabile în cazurile în care se aplică o excepție de la regula generală prevăzută la articolul 2 din această directivă.

19.      Este adevărat că Directiva 2001/29 nu prevede în mod expres cine trebuie să plătească respectiva compensație echitabilă. Directiva prevede doar rezultatul care trebuie obținut, și anume, dacă un stat membru decide să autorizeze o excepție de la regula generală prevăzută la articolul 2 din directivă, aceasta trebuie să aibă ca rezultat obținerea unei compensații echitabile, cu excepția cazurilor în care prejudiciul cauzat titularului de drept este minim.

20.      În consecință, statele membre dispun de o marjă de apreciere semnificativă pentru a stabili cine trebuie să plătească această compensație.

21.      Potrivit jurisprudenței Curții, în vederea îndeplinirii finalității Directivei 2001/29, și anume armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor în scopul de a împiedica denaturarea concurenței pe piața internă, se impune ca problema referitoare la determinarea debitorului compensației echitabile să fie interpretată în mod uniform pe întreg teritoriul Uniunii Europene(6).

22.      Această interpretare trebuie să se realizeze luând în considerare în mod adecvat finalitatea directivei menționate și a dispoziției vizate. Compensația echitabilă prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 are drept obiectiv despăgubirea corespunzătoare a autorilor pentru utilizarea neautorizată a operelor lor protejate și pentru prejudiciul astfel cauzat acestora(7).

23.      Foarte recent, în Hotărârea Padawan, Curtea a abordat problema determinării debitorului compensației. Curtea a statuat că, în general, persoana care a cauzat un prejudiciu titularului dreptului exclusiv de reproducere este persoana care a realizat o astfel de reproducere a unei opere protejate fără să solicite autorizarea prealabilă a titularului și deci acestei persoane îi revine obligația de a repara prejudiciul(8). Cu toate acestea, Curtea a admis de asemenea că, ținând cont de dificultățile practice de identificare a utilizatorilor privați, statele membre pot să prevadă că persoanele care dispun de echipamente, de aparate sau de suporturi de reproducere și care le pun la dispoziția utilizatorilor privați pot avea de asemenea obligația de a plăti compensația echitabilă(9).

24.      Prin urmare, din această hotărâre rezultă că, în principiu, obligația de a plăti compensația echitabilă poate reveni atât persoanei fizice, cât și societății care vinde produsul în discuție care cauzează sau este susceptibil să cauzeze un prejudiciu titularului dreptului.

25.      Un stat membru poate permite copia privată și poate impune persoanelor fizice obligația de a plăti compensația numai cu condiția instituirii unor sisteme care să asigure în mod efectiv plata compensației. În caz contrar, effet utile al articolului 2 și al articolului 5 alineatul (2) din Directiva 2001/29 nu ar putea fi asigurat. În plus, titularii de drepturi ar fi lipsiți de protecția care le este acordată prin articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale.

26.      În opinia noastră, effet utile al acestor dispoziții nu poate fi asigurat decât dacă statul membru instituie un sistem prin care titularii de drepturi să poată fi compensați prin intermediul unui acord colectiv. Având în vedere constatarea Curții în Hotărârea Padawan, conform căreia obligația de a repara prejudiciul trebuie să revină, în principiu, persoanelor fizice, o concluzie logică ar fi aceea că, din punct de vedere economic, compensația trebuie să provină de la acestea. Prin urmare, sistemul de compensare instituit de un stat membru care permite aplicarea excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 ar trebui să asigure colectarea compensației de la utilizatorii finali, ceea ce, în practică, înseamnă că aceasta ar trebui inclusă în prețul pe care persoanele fizice îl plătesc la achiziționarea unor astfel de suporturi.

27.      Această concluzie nu este afectată de argumentele Comisiei referitoare la restricțiile privind libera circulație a mărfurilor.

28.      Comisia susține că interpretarea Directivei 2001/29 nu trebuie să fie contrară dreptului primar(10), mai precis, articolelor 28 CE și 30 CE. În opinia Comisiei, există moduri diferite de a asigura plata unei compensații efective, iar Directiva 2001/29 pare a favoriza forme ale compensației echitabile care nu au nicio legătură cu produsele propriu‑zise, astfel încât acestea nu afectează comerțul transfrontalier(11). Prin urmare, potrivit Comisiei, Directiva 2001/29 trebuie interpretată într‑un mod care să nu intre în conflict cu dreptul primar, mai exact, cu articolele 28 CE și 30 CE privind libera circulație a mărfurilor. Așadar, problema determinării debitorului obligației de a plăti compensația echitabilă nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului pe care îl urmărește compensația echitabilă prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

29.      Primul aspect în această privință se referă la compatibilitatea dispozițiilor relevante din Directiva 2001/29 cu dispozițiile Tratatului CE referitoare la libera circulație a mărfurilor.

30.      În opinia noastră, având în vedere că articolul 30 CE autorizează restricțiile naționale justificate pe motive de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală, nu poate exista nicio îndoială că legiuitorul Uniunii are dreptul de a armoniza condițiile privind exercitarea acestor drepturi în vederea punerii lor efective în aplicare.

31.      Cel de al doilea aspect vizează problema dacă sistemul de compensare care se aplică suporturilor pentru reproducere importate din alte state membre este compatibil cu libera circulație a mărfurilor, având în vedere că există măsuri pretins mai puțin restrictive în vederea atingerii obiectivului compensației echitabile(12).

32.      Este adevărat că dreptul derivat trebuie interpretat în conformitate cu tratatul. Totuși, aceasta nu înseamnă că statele membre nu pot beneficia de marja de apreciere pe care legiuitorul Uniunii le‑a acordat‑o în ceea ce privește transpunerea, cu excepția cazului în care, acordând o astfel de marjă, directiva însăși intră în conflict cu tratatul.

33.      În opinia noastră, o concluzie diferită ar contrazice însăși natura unei directive. Există multe modalități prin care o directivă poate fi transpusă în legislația națională. În astfel de cazuri, argumente în sensul că aceste alternative nu sunt echivalente în lumina principiilor consacrate de tratat ar fi contrare alegerii exprese a legiuitorului Uniunii de a permite mai multe metode de transpunere. Aceasta ar pune de asemenea în discuție principiile constituționale care reglementează exercitarea competențelor legislative de către legiuitorul UE și partajarea competențelor între legiuitorul Uniunii și statele membre.

34.      În opinia noastră, nici Tratatul CE, nici Directiva 2001/29 nu interzic sistemele de compensare bazate pe principiul că vânzătorii de suporturi pentru reproducere plătesc compensația către societățile colectoare care reprezintă titularii de drepturi. Directiva menționată nu prevede că importurile de suporturi pentru reproducere din alte state membre ar trebui exceptate de la obligația de plată a compensației echitabile și ne exprimăm îndoiala că legiuitorul Uniunii ar fi putut să prevadă acest lucru fără să încalce convențiile internaționale privind dreptul de autor de care este ținută și Uniunea. Prin urmare, această obligație nu poate fi disproporționată. Acestea fiind spuse, trebuie să se sublinieze că prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește doar interpretarea noțiunii „importator” în cazul vânzării la distanță, iar nu principiul conform căruia aceste compensații trebuie plătite și în cazul suporturilor pentru reproducere importate.

35.      În al treilea rând, trebuie subliniat că articolul 2 din Directiva 2001/29 acordă titularilor de drepturi dreptul de a autoriza sau de a interzice reproducerea. O excepție de la acest drept poate fi prevăzută doar cu condiția ca titularii de drepturi să primească o compensație echitabilă.

36.      Rezultă că dreptul titularilor de drepturi de a primi o astfel de compensație, reglementat de dreptul Uniunii, nu poate fi refuzat doar din cauză că ar fi existat alternative mai bune pentru transpunerea acestui drept decât cea care a fost adoptată de statul membru vizat. În plus, Directiva 2001/29 nu face nicio precizare cu privire la faptul că o anumită parte din suporturile pentru reproducere comercializate în statul membru respectiv ar putea fi exclusă din sfera de aplicare a dreptului la o compensație echitabilă doar din cauza faptului că a fost introdusă pe piață utilizând o tehnică comercială care nu implică plata compensației.

B –    A doua întrebare

37.      Cea de a doua întrebare se referă la aplicarea triplei condiții prevăzute la articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29 și la obligația pe care aceasta o impune instanței de trimitere atunci când interpretează legislația națională. Prin această întrebare se solicită în esență să se stabilească dacă tripla condiție presupune că, în cazul unui contract de vânzare la distanță, vânzătorul stabilit în alt stat membru datorează compensația echitabilă în cel puțin unul dintre statele membre implicate în vânzarea la distanță.

38.      În această întrebare, instanța de trimitere pornește de la prezumția că vânzătorul poate fi obligat să plătească o compensație echitabilă într‑o astfel de situație. Astfel, în Hotărârea Padawan, care a fost pronunțată ulterior formulării prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare, Curtea a statuat că o societate poate fi obligată, potrivit Directivei 2001/29, să plătească compensația echitabilă(13). Prezenta cauză este totuși diferită, având în vedere că elementul transfrontalier dă naștere unor probleme referitoare la teritorialitatea compensației echitabile datorate în temeiul Directivei 2001/29.

39.      Potrivit instanței de trimitere, legislația olandeză prevede că un cumpărător persoană fizică este supus, la fel ca importatorul suporturilor în Țările de Jos, obligației de a plăti compensația echitabilă. Prin urmare, aceasta este practic irecuperabilă. Instanța de trimitere nu este, așadar, sigură cu privire la compatibilitatea acestui rezultat cu Directiva 2001/29 sau dacă directiva impune ca noțiunea „importator” să fie interpretată în sens mai larg decât modul în care ar sugera semnificația sa din legislația națională, prin luarea în considerare și a utilizării finale a suporturilor, utilizare care este de asemenea evidentă pentru vânzătorii comercianți.

40.      Este adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța națională trebuie să interpreteze legislația națională, în măsura posibilului, astfel încât să fie atinse rezultatele vizate de directiva relevantă(14). Cu toate acestea, instanța națională nu este obligată să interpreteze legislația națională contra legem(15).

1.      Aplicabilitatea triplei condiții în prezenta cauză

41.      Tripla condiție este în mod normal adresată legiuitorilor naționali, care trebuie să se conformeze acesteia atunci când transpun în legislația națională excepțiile și limitările prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/29(16).

42.      Cu toate acestea, atunci când interpretează dispozițiile naționale, instanțele naționale vor trebui să realizeze această interpretare în lumina condiției menționate, în măsura în care legile naționale sunt ambigue sau lasă loc unor interpretări diferite. Prin urmare, deși este, în primul rând, o normă care se adresează legiuitorului, tripla condiție trebuie de asemenea aplicată de instanțele naționale, care trebuie să asigure că aplicarea practică a excepției prevăzute în legislația națională potrivit articolului 2 din Directiva 2001/29 rămâne în limitele permise de articolul 5 din această directivă.

2.      Directiva 2001/29 impune ca vânzătorul din cadrul unui contract de vânzare la distanță să plătească o compensație echitabilă în cel puțin unul dintre statele membre?

43.      În primul rând, trebuie să se observe că Directiva 2001/29 nu permite nicio excepție cu privire la protecția drepturilor titularilor de drepturi în cazul contractelor de vânzare la distanță.

44.      Articolul 5 din Directiva 2001/29 are un caracter special, deoarece prevede un sistem doar parțial armonizat. Potrivit acestui sistem, statele membre au posibilitatea de a alege dacă introduc o excepție de la regula generală, permițând realizarea de copii private ale operelor și ale altor obiecte protejate fără autorizație din partea titularilor de drepturi.

45.      În cazul în care au procedat astfel, statele membre sunt, desigur, obligate să asigure plata compensației echitabile, cu excepția situațiilor în care prejudiciul este minim și nu poate lua naștere nicio obligație de plată(17). Cu toate acestea, având în vedere caracterul parțial armonizat al articolului 5 din Directiva 2001/29, rămâne întrebarea dacă și în ce împrejurări o societate cu sediul în alt stat membru ar trebui să aibă obligația de a plăti o astfel de compensație.

46.      În opinia noastră, nu există nicio dispoziție în Directiva 2001/29 care să impună plata unei compensații echitabile în cazul tuturor contractelor de vânzare la distanță care implică mai multe state membre, mai ales având în vedere că acestea pot viza consumatori din state membre care nu permit copia privată.

47.      În primul rând, o astfel de concluzie ar amenința să denatureze concurența pe piața internă. De exemplu, identificarea tuturor societăților care vând suporturi neînregistrate clienților din Țările de Jos ridică probleme în practică. Fără posibilitatea de a identifica societățile din țări terțe care vând suporturi pentru reproducere în statul membru în care se datorează compensația echitabilă, această distincție ar avea loc pe o bază arbitrară și ar fi contrară însuși obiectivului Directivei 2001/29, și anume acela de a împiedica denaturarea concurenței pe piața internă(18).

48.      În plus, în opinia noastră, nu este necesar să se impună tuturor societăților angajate în vânzarea la distanță obligația de a plăti compensația echitabilă datorată în statul membru în care este situat consumatorul, având în vedere că prejudiciul în aceste cazuri poate fi minim. Factori precum diferențele de limbă, utilizarea unor nume de domenii diferite cu care consumatorii nu sunt familiarizați și costurile de transport mai ridicate ar determina consumatorii dintr‑un stat membru să cumpere de la societăți cu sediul în alte state membre doar într‑un număr limitat de cazuri. În cazurile în care o societate nu vizează consumatorii dintr‑un anumit stat membru și atunci când prejudiciul este minim, apar probleme de ordin practic și în privința obligației de a colecta sume foarte mici de la o societate care a vândut unui client din statul membru respectiv doar unul sau două articole.

49.      În plus, vânzarea de produse pe internet ridică numeroase probleme în ceea ce privește obligațiile societăților ale căror produse sunt disponibile online. Având în vedere că internetul face ca produsele să fie disponibile imediat în toată Uniunea Europeană, se ridică problema în ce împrejurări o societate ar trebui să fie ținută responsabilă. În opinia noastră, este imperativ necesar să existe anumite restricții, deoarece, în caz contrar, o societate ar putea fi ținută responsabilă în toate țările din lume. Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului(19) are ca obiectiv expres reglementarea unei astfel de situații, prevăzând că doar în cazurile în care o societate vizează un anumit teritoriu ar trebui să existe o astfel de răspundere.

50.      Deși acest regulament are ca obiectiv reglementarea altui domeniu juridic decât cel vizat de Directiva 2001/29, se impune să avem în vedere interpretarea sa, deoarece natura problemei este similară, și anume, în ce împrejurări o societate dintr‑un alt stat membru poate fi ținută responsabilă sau, în prezenta cauză, în ce împrejurări poate fi supusă obligației de a plăti o redevență pentru produsele pe care le vinde pe internet unui consumator dintr‑un alt stat membru.

51.      Problemele ridicate de vânzarea la distanță combinate cu armonizarea parțială prevăzută de Directiva 2001/29 implică faptul că societatea dintr‑un alt stat membru ar trebui obligată la plata compensației echitabile doar în situațiile în care vizează consumatorii din statul membru al instanței de trimitere.

52.      În plus, este posibil ca tocmai în această situație prejudiciul cauzat să fie cel mai mare și, în consecință, să merite impunerea compensației echitabile. În prezenta cauză, de exemplu, Thuiskopie a afirmat, fără a fi contrazisă cu privire la acest aspect, că vânzările Opus GmbH reprezintă aproximativ o treime din toate vânzările de suporturi neînregistrate din Țările de Jos.

53.      În ceea ce privește criteriile pe baza cărora se stabilește dacă o societate vizează piața unui anumit stat membru, ne putem inspira din interpretarea recentă a Curții cu privire la semnificația activităților „direcționate” spre statul membru pe teritoriul căruia este stabilit consumatorul în înțelesul Regulamentului nr. 44/2001, rămânând conștienți însă de faptul că Directiva 2001/29 nu utilizează acest termen.

54.      În Hotărârea Pammer și Hotel Alpenhof, Curtea a stabilit în această privință o listă neexhaustivă de criterii care pot constitui indicii care permit să se considere că activitatea unui comerciant este direcționată către un anumit stat membru. Potrivit acestei cauze, trebuie analizat dacă, înainte de încheierea oricărui contract cu un consumator, existau indicii pe site‑urile internet și în activitatea generală a comerciantului care să demonstreze că respectivul comerciant intenționa să intre în relații comerciale cu consumatori stabiliți în unul sau în mai multe state membre, printre care cel pe teritoriul căruia este stabilit acest consumator. Printre criteriile care trebuie luate în considerare, în mod special relevante pentru prezenta cauză, se numără (i) utilizarea unei alte limbi sau a unei alte monede decât limba sau moneda utilizată în mod obișnuit în statul membru în care are sediul comerciantul, (ii) posibilitatea de a rezerva și de a confirma rezervarea în această limbă diferită, (iii) menționarea unor coordonate telefonice cu indicarea prefixului internațional, (iv) efectuarea unor cheltuieli pentru un serviciu de referențiere pe internet în scopul de a facilita accesul consumatorilor stabiliți în alte state membre la site‑ul internet al comerciantului sau al intermediarului său, (v) utilizarea unui nume de domeniu de prim nivel diferit de cel al statului membru în care are sediul comerciantul și (vi) menționarea unei clientele internaționale alcătuite din clienți stabiliți în diferite state membre(20).

55.      În opinia noastră, trebuie de asemenea observat că o societate nu ar trebui să fie obligată să plătească o compensație echitabilă dacă a plătit deja această compensație într‑un alt stat membru. Astfel, dacă statul membru în care are sediul societatea impune plata compensației echitabile și dacă societatea plătește această compensație, atunci drepturile titularilor de drepturi în temeiul Directivei 2001/29 sunt protejate în suficientă măsură. Situația este aceeași și în cazul în care vânzătorul a plătit în mod voluntar compensația în statul său de origine, lăsând în sarcina organismului colector care reprezintă drepturile titularilor de drepturi din acel stat să distribuie această compensație organismelor din statele vizate. O prevedere contrară ar însemna plata unei duble compensații, ceea ce nu este însă necesar pentru îndeplinirea obiectivelor acestei directive.

56.      În sfârșit, este important să subliniem că o societate nu poate transfera pe cale contractuală obligațiile imperative care îi revin potrivit dreptului Uniunii.

57.      În prezenta cauză, Opus GmbH și clienții săi se folosesc de libertatea contractuală pentru a stipula că respectivul contract se execută în afara teritoriului Țărilor de Jos, ceea ce are ca efect faptul că „importatorul” obligat la plata compensației potrivit Legii privind dreptul de autor nu este vânzătorul, ci cumpărătorul. Se pare că această soluție se întemeiază pe construcția mai degrabă neobișnuită în care vânzătorul organizează transportul produselor către cumpărător în calitate de agent al acestuia din urmă, iar nu în nume propriu.

58.      În opinia noastră, vânzătorii de suporturi pentru reproducere nu le pot transfera pe cale contractuală cumpărătorilor obligația de a plăti compensația echitabilă prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Astfel de contracte urmăresc eludarea efectelor dreptului Uniunii. În consecință, norma națională care transpune Directiva 2001/29 coroborată cu dispozițiile naționale în materie de contracte nu poate fi interpretată într‑un sens care să conducă la un astfel de rezultat.

3.      Tripla condiție impune ca vânzătorul din cadrul unui contract de vânzare la distanță să plătească o compensație echitabilă în cel puțin unul dintre statele membre?

59.      Legislația națională trebuie interpretată în sensul că asigură respectarea triplei condiții, ceea ce înseamnă că excepțiile rămân limitate, nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altor obiecte protejate și nu aduce atingere în mod nejustificat intereselor legitime ale titularului de drepturi.

60.      În prezenta cauză, primele două criterii conduc la concluzia conform căreia compensația echitabilă ar trebui datorată în cazul tuturor contractelor de vânzare la distanță în cel puțin un stat membru. În ceea ce privește primul criteriu, problema compensației echitabile nu afectează limitele excepției, ci se referă doar la repararea prejudiciului rezultat în urma aplicării acestei excepții. În ceea ce privește cel de al doilea criteriu, în cazul în care compensația nu este datorată, acest fapt va intra cu siguranță în conflict cu exploatarea normală a operei, deoarece titularul de drepturi nu își va exercita dreptul de a autoriza reproducerea și utilizarea operei sale și nici nu va putea beneficia de dreptul la compensație.

61.      Cu toate acestea, în opinia noastră, cu excepția cazului în care sunt vizați consumatorii din statul membru în cauză, nu se aduce atingere în mod nejustificat intereselor legitime ale titularilor de drepturi atât timp cât, conform celor discutate anterior, prejudiciul suferit este minim.

62.      Din aceste motive, tripla condiție nu impune, în opinia noastră, plata compensației echitabile de către toate societățile angajate în vânzarea transfrontalieră la distanță, între state membre, a suporturilor de reproducere, ci doar societăților care vizează consumatorii statului membru în cauză.

IV – Concluzie

63.      În concluzie, propunem Curții să formuleze următorul răspuns unic la cele două întrebări preliminare:

„În cazul în care un stat membru a ales să utilizeze posibilitatea de a permite copia privată pentru operele protejate de dreptul de autor și pentru alte obiecte protejate, articolul 5 alineatul (2) litera (b) și articolul 5 alineatul (5) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională nu impune statelor membre o soluție unică pentru modul în care acestea trebuie să asigure plata compensației echitabile către titularii de drepturi. Aceste dispoziții exclud orice interpretare a legislației naționale relevante care nu ar garanta plata efectivă a acestei compensații echitabile de către vânzătorul la distanță de suporturi pentru reproducerea unor astfel de opere sau a altor obiecte protejate, care vizează clienți din acest stat membru, cu excepția cazului în care vânzătorul a plătit deja o compensație echivalentă în statul membru în care are loc tranzacția.”

---

1 – Limba originală: engleza.

---

2 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).

---

3 – Hotărârea Curții din 21 octombrie 2010, Padawan (C‑467/08, nepublicată încă în Repertoriu).

---

4 –      Întrucât cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare în prezenta cauză a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene (JO 2008, C 115, p. 47), în întregul cuprins al textului au fost păstrate trimiterile la articolele din Tratatul de instituire a Comunității Europene (JO 2002, C 325, p. 33).

---

5 – JO 2000, C 364, p. 1.

---

6 –      Hotărârea Padawan (citată anterior, punctele 32, 33 și 35).

---

7 –      Hotărârea Padawan (citată anterior, punctele 39 și 40).

---

8 –      Hotărârea Padawan (citată anterior, punctele 44 și 45).

---

9 –      Hotărârea Padawan (citată anterior, punctul 46).

---

10 –      Hotărârea din 29 iunie 1995, Spania/Comisia (C‑135/93, Rec. p. I‑1651, punctul 37).

---

11 – A se vedea în acest sens considerentele (1), (3) și (6) ale Directivei 2001/29, care prevăd că (i) armonizarea legislațiilor referitoare la dreptul de autor contribuie la realizarea pieței interne, (ii) Directiva 2001/29 va ajuta la punerea în aplicare a celor patru libertăți și va asigura respectarea principiilor fundamentale ale dreptului și (iii) armonizarea va asigura că nu există nicio fragmentare a pieței interne ca urmare a diferențelor semnificative dintre statele membre în ceea ce privește protecția.

---

12 –      Opus GmbH a menționat posibilitatea de a înființa un fond de compensare în beneficiul titularilor de drepturi ca alternativă mai puțin restrictivă pentru libera circulație a mărfurilor. În măsura în care un astfel de fond ar fi finanțat doar de producătorii sau de comercianții naționali, acesta ar ridica probleme din punctul de vedere al nediscriminării. Dacă ar fi finanțat de contribuabili, se pare că ar exista o problemă din punctul de vedere al legislației privind ajutoarele de stat, deoarece astfel s‑ar institui o schemă de ajutoare selectivă în beneficiul operatorilor economici care comercializează suporturi pentru reproducere, care nu ar mai trebui să includă în prețurile acestor produse o compensație pentru prejudiciul cauzat de posibilitatea cumpărătorilor de a le utiliza pentru a realiza copii private ale operelor și ale altor obiecte protejate.

---

13–      Hotărârea Padawan (citată anterior, punctele 46-49).

---

14 –      Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții (C‑212/04, Rec., p. I‑06057, punctul 108), și Hotârârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci (C‑555/07, Rep., p. I‑365, punctul 48).

---

15 – Hotărârea din 24 iunie 2010, Sorge (C‑98/09, Rep., p. I‑5837, punctul 52 și jurisprudența citată).

---

16 – Walter, M., European Copyright Law:A commentary, OUP, 2010, 11.5.79.

---

17 – Ultima teză a considerentului (35) al Directivei 2001/29. A se vedea de asemenea Hotărârea Padawan (citată la nota de subsol 3, punctele 39 și 46).

---

18–      Hotărârea Padawan (citată la nota de subsol 3, punctul 35). A se vedea de asemenea Hotărârea din 12 septembrie 2006, Laserdisken (C‑479/04, Rec., p. I‑8089, punctele 26 și 31-34).

---

19 – Regulamentul din 22 decembrie 2000 al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

---

20 – Hotărârea din 7 decembrie 2010, Pammer și Hotel Alpenhof (C‑585/08 și C‑144/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 75, 76, 80, 81 și 84).