EUR-Lex Access to European Union law
This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62009CC0437
Opinion of Mr Advocate General Mengozzi delivered on 11 November 2010.#AG2R Prévoyance v Beaudout Père et Fils SARL.#Reference for a preliminary ruling: Tribunal de grande instance de Périgueux - France.#Competition - Articles 101 TFEU, 102 TFEU and 106 TFEU - Scheme for supplementary reimbursement of healthcare costs - Collective agreement - Compulsory affiliation to a specific insuring body - Express exclusion of any possibility of exemption from affiliation - Concept of an undertaking.#Case C-437/09.
Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate la data de 11 noiembrie 2010.
AG2R Prévoyance împotriva Beaudout Père et Fils SARL.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Tribunal de grande instance de Périgueux - Franța.
Concurență - Articolele 101 TFUE, 102 TFUE și 106 TFUE - Sistem de rambursare complementară a cheltuielilor cu asistența medicală - Convenție colectivă - Afiliere obligatorie la un organism asigurător determinat - Excluderea explicită a oricărei posibilități de scutire de afiliere - Noțiunea de întreprindere.
Cauza C-437/09.
Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate la data de 11 noiembrie 2010.
AG2R Prévoyance împotriva Beaudout Père et Fils SARL.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Tribunal de grande instance de Périgueux - Franța.
Concurență - Articolele 101 TFUE, 102 TFUE și 106 TFUE - Sistem de rambursare complementară a cheltuielilor cu asistența medicală - Convenție colectivă - Afiliere obligatorie la un organism asigurător determinat - Excluderea explicită a oricărei posibilități de scutire de afiliere - Noțiunea de întreprindere.
Cauza C-437/09.
Repertoriul de jurisprudență 2011 I-00973
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2010:676
CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 11 noiembrie 2010(1)
Cauza C‑437/09
AG2R Prévoyance
împotriva
Beaudout Père et Fils SARL
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de tribunal de grande instance de Périgueux (Franța)]
„Concurență – Articolele 10 CE, 81 CE, 82 CE și 86 CE – Asigurare suplimentară de sănătate – Obligație legală de afiliere a tuturor întreprinderilor dintr‑un anumit sector profesional la un singur organism asigurător desemnat – Excludere expresă a oricărei posibilități de scutire de afiliere – Noțiunea «întreprindere» în sensul articolelor 81 CE și 82 CE – Abuz de poziție dominantă – Drept exclusiv – Serviciu de interes economic general în sensul articolului 86 alineatul (2) CE”
I – Introducere
1. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, care privește, în esență, interpretarea articolelor 81 CE, 82 CE și 86 CE, a fost formulată în cadrul unui litigiu între, pe de o parte, instituția de asigurări suplimentare AG2R Prévoyance (denumită în continuare „AG2R”) și întreprinderea având ca obiect activități de panificație artizanală Beaudout Père et Fils SARL (denumită în continuare „Beaudout”), pe de altă parte, privind refuzul acesteia din urmă de a adera la sistemul de rambursare obligatorie suplimentară a asistenței medicale oferit de AG2R pentru sectorul panificației artizanale din Franța(2).
2. Deși prezenta cauză se înscrie în contextul unei jurisprudențe relativ bogate privind aplicabilitatea normelor de concurență din tratat unor organisme responsabile cu administrarea sistemelor de protecție socială, considerăm că interesul principal al acesteia constă în precizările pe care le poate aduce interpretării noțiunii „întreprindere” în sensul articolelor 81 CE și 82 CE.
II – Cadrul juridic
A – Legislația franceză
3. În Franța, rambursarea cheltuielilor efectuate cu ocazia unei boli sau a unui accident este parțial acoperită de sistemul de bază de securitate socială. Partea de cheltuieli care rămâne în sarcina asiguratului poate face obiectul unei rambursări parțiale, printr‑o asigurare suplimentară de sănătate. Aproape 93 % din populația rezidentă în Franța ar fi acoperită de o asigurare suplimentară de sănătate(3).
4. Afilierea angajaților dintr‑un anumit sector profesional la o astfel de acoperire suplimentară poate fi prevăzută printr‑un acord sau printr‑o convenție colectivă încheiate între reprezentanții angajatorilor și cei ai angajaților, potrivit articolului L. 911‑1 din Codul securității sociale (code de la sécurité sociale).
5. Articolul L. 912‑1 din același cod organizează procedura de afiliere obligatorie la un sistem de asigurări suplimentare de sănătate. Acest articol arată că, atunci când acordurile profesionale sau sectoriale menționate la articolul L. 911‑1 prevăd o cumulare a riscurilor a căror acoperire o organizează prin unul sau mai multe organisme menționate la articolul 1 din Legea nr. 89‑1009 din 31 decembrie 1989 privind consolidarea garanțiilor acordate persoanelor asigurate împotriva anumitor riscuri (Loi n° 89‑1009 du 31 décembre 1989 renforçant les garanties offertes aux personnes assurées contre certains risques) sau prin una sau mai multe instituții menționate la articolul L. 370‑1 din Codul asigurărilor (code des assurances), la care aderă ulterior în mod obligatoriu întreprinderile care intră în sfera de aplicare a unor astfel de acorduri, acestea conțin o clauză care stabilește în ce condiții și la ce intervale de timp pot fi revizuite modalitățile de organizare a cumulării riscurilor. Periodicitatea revizuirii nu poate depăși cinci ani.
6. De asemenea, articolul L. 912‑1 din Codul securității sociale prevede că, atunci când acordurile menționate în primul paragraf se aplică unei întreprinderi care, anterior datei intrării în vigoare a acestora, a aderat la sau a încheiat un contract cu un organism diferit de cel prevăzut în acorduri pentru a asigura aceleași riscuri la un nivel echivalent, se aplică prevederile articolului L. 132‑23 al doilea paragraf din Codul muncii (code du travail).
7. Articolul L. 132‑23 al doilea paragraf din Codul muncii prevede că, în cazul în care în întreprindere se aplică convenții de ramură ori acorduri profesionale sau sectoriale ulterior încheierii unor convenții sau acorduri negociate în vigoare, prevederile acestor convenții sau acorduri sunt adaptate în consecință.
8. Potrivit articolului 1 din Legea nr. 89‑1009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 94‑678 din 8 august 1994, la care face referire articolul L. 912‑1 din Codul securității sociale, activitățile de asigurări suplimentare nu pot fi efectuate decât de companiile de asigurări, de instituțiile de asigurări suplimentare reglementate de Codul securității sociale sau de Codul rural (code rural) și de casele de ajutor reciproc.
9. Instituțiile de asigurări suplimentare sunt reglementate de titlul 3 al cărții IX din Codul securității sociale. Potrivit articolului L. 931‑1 din codul în cauză, aceste instituții sunt persoane juridice de drept privat fără scop lucrativ, administrate în mod paritar de membrii aderenți (întreprinderi care au încheiat un contract cu acest organism) și de membrii participanți (salariați afiliați și foști salariați ai membrilor aderenți). Obiectul acestora include acoperirea unor riscuri de vătămare corporală legate de accidente și de boală. Articolele L. 931‑4-L. 932‑5 din Codul securității sociale reglementează constituirea, modul de funcționare, desființarea instituțiilor de asigurări suplimentare, precum și operațiunile pe care acestea sunt autorizate să le efectueze. În special, aceste instituții trebuie să fie acreditate de autoritatea națională de supraveghere prudențială(4) și sunt supuse unor obligații legale și de reglementare în materie de finanțare(5) și de marjă de solvabilitate(6).
B – Actul adițional la convenția colectivă națională
10. La 24 aprilie 2006, sindicatul patronilor din sectorul panificației și diferitele sindicate ale salariaților din sectorul respectiv au încheiat un act adițional la convenția colectivă națională extinsă a întreprinderilor artizanale de panificație și de panificație‑patiserie din 19 martie 1978 (denumită în continuare „convenția colectivă națională”), prin care s‑a instituit un sistem de „rambursare suplimentară a cheltuielilor cu asistența medicală” în sectorul panificației artizanale (denumit în continuare „actul adițional”).
11. Acest act adițional se aplică tuturor întreprinderilor aflate în sfera de aplicare a convenției colective naționale și este încheiat în beneficiul tuturor salariaților acestora care au o lună de vechime în muncă în aceeași întreprindere. Potrivit preambulului său, actul adițional vizează în special obiectivul de cumulare a riscurilor la nivel profesional, care, pe de o parte, permite rezolvarea dificultăților întâmpinate de unele întreprinderi din cadrul profesiei, în general mai mici, în procesul de realizare a unei protecții sociale suplimentare și, pe de altă parte, asigură accesul la garanțiile colective, indiferent, printre altele, de vârstă sau de starea de sănătate.
12. Potrivit articolului 4 din actul adițional, sunt acoperite de sistemul suplimentar toate actele și cheltuielile curente din perioada de garanție care au făcut obiectul unei rambursări și al unui decont individualizat în sistemul de bază de securitate socială, potrivit legislației privind „boala”, „accidentele de muncă/bolile profesionale” și „maternitatea”, precum și actele și cheltuielile care nu sunt suportate de acesta din urmă, menționate în mod expres în tabelul de garanții din anexa la actul adițional(7).
13. Potrivit articolului 5 din actul adițional, contribuția pentru anii 2007 și 2008 era de 40 de euro pe lună pe salariat în ceea ce privește sistemul general(8). Jumătate din această contribuție, care trebuie revizuită după al doilea an de aplicare a sistemului, este suportată de angajator.
14. Potrivit articolului 13 din actul adițional, AG2R a fost desemnată ca organism asigurător al sistemului suplimentar, este reglementată de Codul securității sociale ca instituție de asigurări suplimentare și este subordonată autorité de contrôle des assurances et mutuelles (Autoritatea de control al asigurărilor și al caselor de ajutor reciproc). Acest articol precizează de asemenea că modalitățile de organizare a caracterului reciproc al sistemului vor fi revizuite de comisia națională paritară pe ramură, în cadrul unei reuniuni, în termen de cinci ani de la data intrării în vigoare a actului adițional.
15. Articolul 14 din actul adițional, denumit „clauza de migrare”, prevede caracterul obligatoriu al aderării la sistemul de rambursare suplimentară a cheltuielilor cu asistența medicală începând de la data intrării în vigoare a actului adițional. Acest articol prevede că, în ceea ce privește caracterul obligatoriu al aderării menționate, acesta se aplică inclusiv întreprinderilor care au încheiat deja un contract de asigurare suplimentară de sănătate cu un alt organism asigurător, cu garanții identice sau superioare celor stabilite prin actul adițional.
16. Potrivit articolului 16 din actul adițional, acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
17. Prin ordinul din 16 octombrie 2006(9) și ca urmare a solicitărilor de prelungire prezentate de organizațiile semnatare ale actului adițional, ministrul pentru ocuparea forței de muncă, coeziune socială și locuințe a extins efectele și sancțiunile prevăzute de actul adițional la toate întreprinderile artizanale de panificație‑patiserie stabilite pe teritoriul național, dispozițiile acestuia dobândind caracter obligatoriu.
III – Situația de fapt din acțiunea principală și întrebarea preliminară
18. În vederea asigurării suplimentare de sănătate, Beaudout este afiliată la compania de asigurări ABELA de la 10 octombrie 2006.
19. Întrucât a refuzat să adere la sistemul AG2R, aceasta din urmă a introdus o acțiune la tribunal de grande instance de Périgueux (Tribunalul de Mare Instanță din Périgueux) împotriva Beaudout, pentru a se ordona acesteia din urmă să își reglementeze adeziunea și să achite contribuțiile restante de la data intrării în vigoare a actului adițional, respectiv de la 1 ianuarie 2007.
20. Cu titlu incident, Beaudout a contestat legalitatea actului adițional.
21. După ce a respins unele dintre motivele invocate de Beaudout cu privire la compatibilitatea actului adițional cu dreptul intern, instanța de trimitere a încercat să compare situația din litigiul cu care este sesizată cu cea care a condus la pronunțarea Hotărârii Curții din 21 septembrie 1999, Albany(10).
22. După ce a constatat că, spre deosebire de fondurile de pensii în cauză în Hotărârea Albany, citată anterior, la care afilierea era obligatorie cu excepția unor scutiri, potrivit interpretării articolului L. 912‑1 din Codul securității sociale și articolului 14 din actul adițional, nu era posibilă nicio scutire, instanța de trimitere a apreciat că Hotărârea Albany, citată anterior, nu era potrivită pentru o aplicare prin analogie la situația de fapt cu care a fost sesizată. De asemenea, instanța de trimitere a arătat că AG2R „pare să ocupe o poziție dominantă în sectorul de panificație și de panificație‑patiserie și pare [...] în imposibilitate evidentă de a satisface cererea existentă pe piață pentru acest tip de activit[ăți]”.
23. În consecință, tribunal de grande instance de Périgueux (Franța) a hotărât să suspende judecarea cauzei și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:
„Sunt conforme cu dispozițiile articolelor 81 CE și 82 CE sau sunt de natură să constituie un abuz de poziție dominantă din partea organismului desemnat organizarea unui dispozitiv de afiliere obligatorie la un sistem complementar de sănătate astfel cum este prevăzut la articolul L. 912‑1 din Codul securității sociale și clauza adițională a cărei obligativitate este impusă de autoritățile publice la cererea unor organizații reprezentative ale angajatorilor și ale lucrătorilor dintr‑un anumit sector, care prevede afilierea la un organism unic, desemnat pentru a gestiona un sistem complementar de îngrijiri medicale, fără nicio posibilitate a întreprinderilor din sectorul vizat de a fi scutite de afiliere?”
IV – Procedura în fața Curții
24. Potrivit articolului 23 din Statutul Curții de Justiție, au depus observații scrise părțile din acțiunea principală, guvernele german și francez, precum și Comisia Europeană.
25. De asemenea, aceste părți interesate, precum și guvernul belgian au fost ascultate în ședința care a avut loc la 30 septembrie 2010, cu excepția guvernului german, care nu a dorit să fie reprezentat.
V – Analiză
A – Observații introductive
26. Din formularea întrebării preliminare, care constituie premisa pentru adresarea acesteia din urmă, rezultă că organizarea procedurii de afiliere obligatorie la sistemul de asigurări suplimentare de sănătate în cauză în acțiunea principală, care decurge din legislația și din reglementarea franceză, nu permite nicio scutire de afiliere pentru întreprinderile din sectorul de panificație‑patiserie artizanală din Franța.
27. Această premisă ne determină să formulăm cele două serii de observații prezentate în continuare cu privire la dreptul intern și, respectiv, la dreptul Uniunii.
28. Cu privire la observațiile referitoare la dreptul intern, din ipoteza amintită la punctul 26 din prezentele concluzii, de la care a plecat instanța de trimitere, rezultă că aceasta din urmă pare să considere, la fel ca argumentația prezentată de AG2R în fața acesteia, că adaptarea convențiilor sau a acordurilor anterioare la încheierea unei proceduri de afiliere obligatorie, precum cea în cauză în acțiunea principală, prevăzută la articolul L. 132‑23 al doilea paragraf din Codul muncii, trebuie interpretată în sensul că obligă întreprinderile din sectorul de panificație‑patiserie artizanală din Franța să renunțe la acoperirea lor anterioară și, astfel, să utilizeze clauza de migrare, prevăzută în actul adițional, pentru a se afilia la AG2R(11).
29. Pe de altă parte, instanța de trimitere pare să recunoască de asemenea că obligația menționată, care este impusă întreprinderilor din sectorul în cauză, este valabilă și în dreptul intern, nu numai atunci când convențiile sau acordurile anterioare asigură aceleași riscuri la un nivel echivalent, în sensul articolului L. 912‑1 din Codul securității sociale, ci și, dacă este cazul, atunci când acoperirea oferită ar fi fost mai mare(12). Desigur, nu este de competența Curții să repună în discuție interpretarea dreptului intern adoptată, chiar în mod implicit, de instanța de trimitere.
30. Cu privire la observațiile referitoare la dreptul Uniunii, considerăm că, în timp ce instanța de trimitere a limitat întrebarea sa preliminară la interpretarea articolelor 81 CE și 82 CE, referirea explicită la legislația și la reglementarea franceză, inclusiv formularea propriu‑zisă a acestei întrebări, trebuie să determine Curtea să includă articolele 10 CE și 86 CE în examinarea întrebării menționate și în răspunsul pe care îl va da la aceasta.
31. Astfel, nu există nicio îndoială că instanța de trimitere nu trebuie să aprecieze exclusiv comportamentul unei întreprinderi în sensul articolelor 81 CE și 82 CE, ci mai ales și în primul rând compatibilitatea cu aceste articole a măsurilor legislative și de reglementare adoptate de un stat membru, precum articolul L. 912‑1 din Codul securității sociale și ordinul ministerial care au extins la toate întreprinderile artizanale din sectorul de panificație‑patiserie din Franța aplicarea actului adițional.
32. Or, pe de o parte, coroborarea articolelor 10 CE și 81 CE impune statelor membre să nu adopte sau să nu mențină în vigoare măsuri, chiar legislative sau de reglementare, care ar putea elimina efectul util al regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor(13). Pe de altă parte, articolul 86 alineatul (1) CE obligă în special statele membre, în ceea ce privește întreprinderile cărora le‑au acordat drepturi speciale sau exclusive, să nu adopte sau să nu mențină nicio măsură contrară normelor tratatului și, prin urmare, le interzice să determine aceste întreprinderi să abuzeze de poziția lor dominantă în sensul articolului 82 CE.
33. Pe de altă parte, nimic nu împiedică Curtea să furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile instanței naționale, fără ca aceasta din urmă să le fi menționat în mod expres în trimiterea sa preliminară, având în vedere în special motivarea deciziei instanței de trimitere și ținând cont de obiectul litigiului(14).
34. În speță, din motivele deciziei de trimitere rezultă că, pentru instanța de trimitere se pune problema de a stabili, în primul rând, dacă organizarea unei afilieri obligatorii la un sistem de asigurări suplimentare de sănătate, astfel cum rezultă din articolul L. 912‑1 din Codul securității sociale coroborat cu articolul 14 din actul adițional, este contrară articolelor 10 CE și 81 CE și, în al doilea rând, dacă un organism precum AG2R, la care întreprinderile care aparțin unui anumit sector de activitate și unui anumit teritoriu au obligația de a se afilia ca urmare a dreptului exclusiv acordat acesteia, fără posibilitate de scutire, este determinat să abuzeze de poziție dominantă.
35. Astfel, prin reformularea întrebării adresate, după cum rezultă din motivarea deciziei de trimitere, această întrebare va fi examinată în continuare în ceea ce privește fiecare dintre cele două componente evidențiate.
B – Cu privire la interpretarea articolelor 10 CE și 81 CE în contextul organizării unei afilieri obligatorii la un sistem de asigurări suplimentare de sănătate
36. La fel ca părțile interesate care au prezentat observații în fața Curții, cu excepția Beaudout, considerăm că un acord cum este cel din cauza principală, precum și actul prin care acest acord a fost extins la toate brutăriile artizanale din Franța nu intră în domeniul de aplicare al articolelor 10 CE și 81 CE.
37. În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că Curtea a statuat, în Hotărârile citate anterior Albany, Brentjens’ și Drijvende Bokken, că dintr‑o interpretare utilă și coerentă a prevederilor tratatului în ansamblul lor rezultă că acordurile încheiate în cadrul unor negocieri colective între parteneri sociali care urmăresc obiective de politică socială trebuie să fie considerate, în funcție de natura și de obiectul acestora, ca fiind în afara sferei de aplicare a articolului 85 alineatul (1) din Tratatul CE [devenit articolul 81 alineatul (1) CE](15).
38. Or, în speță, în ceea ce privește natura acordului din acțiunea principală, trebuie să se constate că acesta a fost încheiat sub forma unui act adițional la o convenție colectivă și este rezultatul unei negocieri colective între organizațiile reprezentative ale angajatorilor și cele reprezentative ale lucrătorilor.
39. În ceea ce privește obiectul acestuia, asemenea acordului vizat în cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii van der Woude(16), acordul din acțiunea principală instituie în sectorul de panificație artizanală un sistem de asigurări suplimentare de sănătate care contribuie la îmbunătățirea condițiilor de muncă ale lucrătorilor, nu numai prin garantarea mijloacelor necesare acestora pentru a face față cheltuielilor medicale, ci și prin reducerea cheltuielilor care, în lipsa unei convenții colective, ar fi trebuit să fie suportate de către lucrătorii înșiși. Cu privire la acest ultim aspect, amintim că, potrivit actului adițional, contribuțiile plătite de lucrători sunt stabilite în mod forfetar, independent de prestațiile efectuate, jumătate din valoarea acestora fiind achitată de angajatori.
40. În al doilea rând, considerăm că faptul că acordul în cauză în acțiunea principală nu prevede nicio scutire de la afilierea la sistemul suplimentar pe care îl instituie nu determină nicio consecință cu privire la inaplicabilitatea interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE, dat fiind faptul că nici natura, nici obiectul acordului în cauză în acțiunea principală nu sunt afectate de lipsa unei astfel de clauze.
41. În final, subliniem că, în Hotărârile citate anterior Albany, Brentjens’ și Drijvende Bokken, care priveau afilierea obligatorie a întreprinderilor dintr‑un sector de activitate la un sistem de pensie suplimentară, cu posibilitate de scutire, Curtea nu a acordat o importanță deosebită existenței acestei scutiri de afiliere în cadrul interpretării reținute pentru articolul 81 alineatul (1) CE.
42. De asemenea, Curtea nu a considerat nici că trebuie să își modifice analiza cu privire la natura și la obiectul acordului încheiat între partenerii sociali în Hotărârea van der Woude, citată anterior, chiar dacă era în discuție o convenție colectivă de muncă în temeiul căreia angajatorii dintr‑un anumit sector erau obligați să plătească o contribuție cu titlu de asigurare suplimentară de sănătate unui anumit asigurător, fără a exista, prin urmare, posibilitatea unei scutiri de la afilierea la acest organism sau la asigurătorul desemnat de acesta din urmă(17).
43. Prin urmare, limitându‑se la examinarea naturii și a obiectului acordurilor în cauză, Curtea s‑a îndepărtat în mod clar, cu privire la acest aspect, de Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauzele care au condus la pronunțarea Hotărârilor citate anterior Albany, Brentjens’ și Drijvende Bokken, care considerase, nu fără unele rezerve, că numai convențiile colective care se refereau la probleme legate de însăși esența negocierilor colective, cum ar fi salariile și condițiile de muncă, și care nu afectau (în mod direct) terțe părți sau piețe străine de acord, puteau rămâne în afara interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE(18). În această perspectivă, avocatul general Jacobs aprecia că împrejurarea că, în cauzele care au determinat pronunțarea hotărârilor menționate, convenția colectivă nu determina un efect real de excludere a altor asigurători decât fondul de pensii desemnat de partenerii sociali, în special ca urmare a existenței clauzei de scutire de afiliere, permitea exceptarea convenției menționate de la aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE(19). În ceea ce privește afilierea obligatorie, ca urmare a intervenției ministrului olandez, aceasta era o problemă care merita o apreciere distinctă.
44. Prin urmare, este corect să se considere că, astfel cum susține Comisia în observațiile sale scrise, pentru a se stabili dacă o convenție colectivă care instituie un sistem de asigurări suplimentare de sănătate la care afilierea este obligatorie intră sub incidența articolului 81 alineatul (1) CE, jurisprudența Curții nu acordă nicio relevanță procedurilor de realizare a acestei afilieri obligatorii, chiar dacă aceasta ar decurge din însăși convenția colectivă.
45. Rezultă că, în prezenta cauză, pentru a aprecia dacă acordul în cauză intră în sfera de aplicare a interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE, nu este necesar să se verifice dacă afilierea obligatorie rezultă exclusiv din articolul 14 din actul adițional sau din aplicarea combinată a acestei clauze și a articolului L. 912‑1 din Codul securității sociale.
46. În sfârșit, în al treilea rând, în ceea ce privește decizia adoptată de autoritățile publice la 16 octombrie 2006 de a extinde acordul în discuție în acțiunea principală la toate întreprinderile din sectorul de activitate în cauză, astfel încât acest acord să devină obligatoriu pentru întreprinderile respective, la solicitarea partenerilor sociali, reiese de asemenea din Hotărârile citate anterior Albany, Brentjens’ și Drijvende Bokken că o astfel de decizie nu poate fi considerată ca impunând sau favorizând încheierea de înțelegeri contrare articolului 81 CE sau ca întărind efectele unor astfel de înțelegeri cu încălcarea articolelor 10 CE și 81 CE întrucât, în special și astfel cum s‑a arătat deja, acest tip de acorduri între partenerii sociali nu intră sub incidența interdicției prevăzute la acest ultim articol(20). Prin urmare, statele membre sunt libere să confere acestui acord un caracter obligatoriu pentru persoanele care nu intră sub incidența prevederilor acestuia(21).
47. Prin urmare, propunem să se răspundă la prima parte a întrebării preliminare în sensul că, pe de o parte, organizarea unei proceduri de afiliere la un sistem de asigurări suplimentare de sănătate care prevede afilierea la un organism unic, fără nicio posibilitate pentru întreprinderile vizate de a fi scutite de afiliere, nu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE și, pe de altă parte, articolele 10 CE și 81 CE nu se opun deciziei autorităților publice de a conferi, la solicitarea organizațiilor reprezentative ale angajatorilor și ale lucrătorilor dintr‑un anumit sector de activitate, caracter obligatoriu unui acord rezultat în urma unor negocieri colective, care prevede afilierea la un sistem de asigurări suplimentare de sănătate pentru toate întreprinderile din sectorul respectiv.
C – Cu privire la interpretarea articolelor 82 CE și 86 CE în contextul acordării unui drept exclusiv organismului responsabil de sistemul de asigurări suplimentare de sănătate, fără posibilitatea de scutire de afiliere, și al eventualului abuz de poziție dominantă
48. Excepția de la aplicarea interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE, care rezultă din analiza efectuată asupra temeiului jurisprudenței Curții, nu se extinde la articolul 82 CE.
49. Astfel, deși în Hotărârile citate anterior Albany, Brentjens’ și Drijvende Bokken, precum și în Hotărârea Pavlov și alții(22), Curtea a concluzionat că interdicția prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE nu era aplicabilă acordurilor menționate în aceste cauze ca urmare a naturii și a obiectului acestora, Curtea a considerat totuși că fondurile responsabile cu administrarea sistemelor de pensii suplimentare instituite prin acordurile menționate erau, în sensul normelor de concurență din tratat, întreprinderi care dispuneau de un drept exclusiv ce le conferea o poziție dominantă pe o parte substanțială a pieței comune, în sensul articolului 82 CE, dar care erau însărcinate cu administrarea unui serviciu de interes economic general în sensul articolului 86 alineatul (2) CE(23).
50. Prin urmare, pentru a se răspunde în mod corespunzător la a doua parte a întrebării care rezultă din trimiterea formulată de tribunal de grande instance de Périgueux, trebuie să se verifice, având în vedere elementele de la dosar, dacă organismul responsabil de sistemul de asigurări suplimentare de sănătate din acțiunea principală este o întreprindere, mai ales în sensul articolului 82 CE, care poate fi plasată într‑o poziție dominantă pe care ar putea să o exploateze în mod abuziv, fără a fi îndeplinite condițiile de aplicare a articolului 86 alineatul (2) CE.
1. Cu privire la calitatea de întreprindere, în sensul normelor de concurență din tratat, a unui organism de administrare a unui sistem de asigurări suplimentare de sănătate, cum este AG2R
51. În ceea ce privește calitatea de întreprindere a AG2R, instanța de trimitere pare să admită că acest organism prezintă toate caracteristicile necesare, făcând referire, prin analogie, la fragmentele relevante din motivarea Hotărârii Albany, citată anterior.
52. Cu toate acestea, părțile interesate care au prezentat observații în fața Curții au opinii diferite cu privire la acest aspect. În timp ce părțile din acțiunea principală nu pun la îndoială calitatea de întreprindere a AG2R, guvernul german consideră că instanța de trimitere nu a furnizat suficiente elemente pentru a răspunde la această întrebare. În ceea ce îl privește, guvernul francez susține că instanța de trimitere nu verificat în mod corespunzător calitatea de întreprindere a AG2R și, în plus, susține că, având în vedere diferența dintre sistemul de asigurări suplimentare de sănătate de care este responsabil acest organism și fondul de pensii în discuție în cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii Albany, citată anterior, simpla lectură a acestei ultime hotărâri nu permite calificarea AG2R ca întreprindere, în sensul normelor de concurență din tratat. În sfârșit, deși nuanțată, aprecierea Comisiei este în sensul că, dincolo de examinarea concretă a sistemului de asigurări suplimentare de sănătate încredințat AG2R prin actul adițional din acțiunea principală – din care este dificil de desprins o concluzie clară cu privire la criteriile stabilite de jurisprudența Curții – este necesar să se ia în considerare cadrul juridic general în care se înscriu operațiunile de asigurări suplimentare în Franța, din care ar trebui să se concluzioneze că un organism, cum este AG2R, își oferă serviciile în concurență cu societățile de asigurări și astfel poate fi calificată drept „întreprindere” în sensul articolului 82 CE.
53. Deși, pentru motivele prezentate în continuare, suntem în general de acord cu analiza fondului acestei probleme efectuată de Comisie în observațiile sale scrise, precum și în cadrul ședinței în fața Curții, considerăm că pozițiile divergente ale părților interesate ridică o problemă de procedură de ordin general, respectiv aceea privind posibilitatea de a repune în discuție în fața Curții o operațiune de calificare juridică a faptelor (și nu aprecierea acestora)(24) efectuată de instanța de trimitere.
54. În această privință, amintim că instanța de trimitere – având în vedere probabil convergența argumentelor părților din acțiunea principală cu privire la acest aspect – nu exprimă nicio îndoială în ceea ce privește calificarea AG2R ca fiind o întreprindere în sensul articolului 82 CE.
55. Or, în aceste condiții, s‑ar putea susține că instanța de trimitere s‑a pronunțat cu privire la această problemă – ceea ce ar explica motivul pentru care aceasta nu a furnizat decât foarte puține elemente de fapt și de drept pe care s‑a întemeiat această calificare – și, prin urmare, că nu se adresează Curții o întrebare cu privire la aspectul în cauză, acesta trebuind să fie considerat constant pentru această procedură(25).
56. În schimb și astfel cum par să aprecieze guvernul francez și Comisia, ar fi posibil să se considere că o astfel de operațiune de calificare juridică nu ar trebui să priveze Curtea de sarcina de a indica elementele de interpretare a dreptului Uniunii care să permită infirmarea sau confirmarea unei astfel de calificări juridice, cu atât mai mult cu cât, la fel ca în acțiunea principală, această operațiune (existența unei întreprinderi în sensul normelor de concurență din tratat) constituie o condiție de aplicare a normelor dreptului Uniunii (articolele 82 CE și 86 CE) a căror interpretare este solicitată de instanța de trimitere.
57. Considerăm că ar trebui preferată această a doua soluție. Astfel, deși Curtea nu poate fi obligată să țină cont de interpretarea dreptului Uniunii reținută de o instanță națională în cadrul unei trimiteri preliminare(26), aceasta nu ar trebui, în principiu, să renunțe la a aprecia exactitatea unei calificări juridice realizate de o instanță națională cu privire la o noțiune de drept al Uniunii, în speță aceea de întreprindere în sensul normelor de concurență din tratat.
58. Având în vedere aceste considerații procedurale, este important de amintit că, în contextul dreptului concurenței, Curtea a statuat în repetate rânduri că noțiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, indiferent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare(27). În această privință, Curtea definește ca fiind o activitate economică orice activitate care constă în a oferi bunuri sau servicii pe o anumită piață(28).
59. În domeniul securității sociale, Curtea a identificat două criterii principale pentru verificarea caracterului economic sau neeconomic al activității desfășurate de organismul sau de organismele responsabile de diferitele sisteme vizate. Curtea examinează, pe de o parte, dacă sistemul în cauză pune în aplicare principiul solidarității și, pe de altă parte, în ce măsură acest sistem este supus controlului de către stat(29). În ipoteza în care sistemul pune în aplicare principiul solidarității și este controlat de către stat, se va considera că organismul responsabil de sistem nu desfășoară o activitate economică și, prin urmare, acesta se va situa în afara sferei de aplicare a articolelor 81 CE și 82 CE.
60. Astfel, Curtea a statuat că anumite organisme responsabile de sistemele legale de asigurări de sănătate și de asigurări pentru limită de vârstă, care nu fac decât să aplice legea și nu au nicio posibilitate de a influența valoarea contribuțiilor, utilizarea fondurilor și stabilirea nivelurilor prestațiilor, desfășoară o activitate întemeiată pe principiul solidarității naționale, lipsită de orice scop lucrativ(30).
61. În mod similar, Curtea a statuat că lipsa unei legături directe între contribuțiile plătite de asigurați și prestațiile efectuate de un organism responsabil de un sistem legal de asigurări împotriva riscurilor de accidente de muncă, precum și stabilirea de către stat a valorii prestațiilor și contribuțiilor trebuie să conducă la concluzia că acest organism are un rol cu caracter exclusiv social, iar nu economic(31).
62. În schimb, în situațiile în care era vorba despre sisteme suplimentare față de sistemul de bază, inclusiv atunci când sistemele în cauză prezentau o parte din caracteristicile sistemelor care îndeplineau un rol exclusiv social(32), organismele care erau responsabile de acestea au fost considerate ca fiind întreprinderi în sensul normelor de concurență din tratat.
63. Astfel, în Hotărârea Fédération française des sociétés d’assurance și alții, citată anterior, Curtea a considerat că un organism fără scop lucrativ, care administrează un sistem de asigurări facultative pentru limită de vârstă în completarea unui sistem de bază obligatoriu, care funcționa potrivit principiului capitalizării și ale cărui prestații depindeau exclusiv de valoarea contribuțiilor, prezenta caracteristicile unei întreprinderi în sensul articolelor 81 CE și 82 CE. În această privință, trebuie remarcat că nici urmărirea unui obiectiv cu caracter social, nici cerințele de solidaritate, inclusiv cea privind independența contribuțiilor față de risc, fără selecția prealabilă a persoanelor asigurate, nici celelalte norme privind în special restricțiile pe care organismul de administrare ar trebui să le respecte în realizarea investițiilor nu au fost considerate ca fiind suficient de importante pentru a anula caracterul economic al activității organismului în cauză(33).
64. În mod similar, în Hotărârea Albany, citată anterior, care privea, amintim, un fond sectorial de pensii suplimentare, fără scop lucrativ, întemeiat pe un sistem de afiliere obligatorie și care aplica un mecanism de solidaritate pentru stabilirea valorii contribuțiilor și a nivelului prestațiilor, Curtea a arătat că fondul stabilea el însuși valoarea contribuțiilor și a prestațiilor, funcționa potrivit principiului capitalizării și era supus controlului Camerei de asigurări, la fel ca societățile de asigurare. În plus, Curtea a constatat că, în anumite împrejurări, acest fond sectorial de pensii avea obligația sau competența de a scuti de afiliere unele întreprinderi, ceea ce implica faptul că acesta desfășura o activitate economică în concurență cu societățile de asigurare(34).
65. Ce concluzii aplicabile prezentei cauze se pot desprinde din această jurisprudență?
66. În primul rând, Curtea pare să stabilească o dihotomie clară între, pe de o parte, sistemele legale așa‑numite „de bază” pentru care organismele de administrare au fost, până în prezent, întotdeauna considerate ca nefiind implicate într‑o activitate economică și, pe de altă parte, sistemele suplimentare, facultative sau impuse ca obligatorii de către autoritățile publice, ale căror diferite organisme de administrare au fost calificate drept întreprinderi în sensul normelor de concurență din tratat.
67. În al doilea rând, este indubitabil că, pentru excluderea caracterului economic al unei anumite activități, nu prezintă relevanță faptul că un organism de administrare al unui sistem de asigurări suplimentare de sănătate, cum este cel în discuție în acțiunea principală, nu urmărește niciun scop lucrativ și că este administrat în mod paritar de partenerii sociali și/sau faptul că sistemul de a cărui administrare este responsabil are un obiectiv cu caracter social, fapt atestat, printre altele, de preambulul actului adițional.
68. În schimb și în al treilea rând, din jurisprudența Curții reiese că libertatea de care dispune organismul în cauză în ceea ce privește stabilirea cuantumului contribuțiilor și valoarea prestațiilor efectuate pare a fi esențială pentru verificarea gradului de punere în aplicare a principiului solidarității, controlul statului exercitându‑se în același timp în ceea ce privește desemnarea organismului și administrarea elementelor esențiale ale sistemului(35).
69. În primul rând, în ceea ce privește principiul solidarității, acesta implică, potrivit Curții, faptul că prestațiile furnizate asiguratului nu sunt strict proporționale cu contribuțiile pe care acesta le‑a plătit(36).
70. În acțiunea principală, din înscrisurile de la dosar rezultă că prestațiile garantate de sistemul de asigurări suplimentare de sănătate sunt stabilite într‑o listă anexată la actul adițional, care enumeră prestațiile oferite în completarea celor garantate de sistemul obligatoriu de securitate socială de bază. În plus, articolul 5 din actul adițional stabilește valoarea contribuțiilor pentru primii doi ani de funcționare a sistemului, în mod forfetar și uniform pentru toți afiliații, indiferent de starea de sănătate sau de vârsta acestora, respectiv 40 de euro pe salariat și pe lună, din care jumătate este plătită de angajatori(37). Potrivit aceluiași articol, după cel de al doilea an de funcționare a sistemului, valoarea contribuției este revizuită de părțile semnatare ale actului adițional, în funcție de rezultatele sistemului și de evoluția cheltuielilor de sănătate, precum și în funcție de legislația și de reglementările relevante.
71. Prin urmare, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia în observațiile sale scrise, nu există o legătură directă între prestațiile efectuate și valoarea contribuțiilor plătite.
72. Pe de altă parte, faptul că angajatorii suportă jumătate din contribuția pentru sănătate a propriilor salariați pare să fie expresia unui principiu al solidarității între primii și cei din urmă, precum și între angajatorii din cadrul respectivului sector de activitate, potrivit obiectivului cumulării riscurilor la nivel profesional amintit în preambulul actului adițional. În plus, după cum a subliniat guvernul francez în observațiile sale scrise și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, concretizarea principiului solidarității pare să fi fost consolidată prin mai multe modificări ale actului adițional, potrivit cărora, pe de o parte, moștenitorii legali ai unui salariat decedat păstrează timp de un an garanția convențională de care beneficia salariatul respectiv, contribuția aferentă fiind suportată de sistem(38), și, pe de altă parte, salariatul concediat care poate fi acoperit de sistemul obligatoriu de asigurări de șomaj păstrează garanțiile convenționale pentru o perioadă maximă de nouă luni, garanții care sunt finanțate din contribuțiile întreprinderilor și ale salariaților activi afiliați la sistemul de asigurări suplimentare de sănătate(39). Considerăm că această solidaritate implică o redistribuire a veniturilor în favoarea unor persoane care, în lipsa acestui sistem, ar fi probabil private de o acoperire suplimentară, având în vedere mijloacele lor financiare și/sau starea lor de sănătate. În plus, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, AG2R nu pare să aibă nicio marjă de apreciere nici în ceea ce privește stabilirea și revizuirea valorii contribuțiilor, aceasta din urmă fiind de competența exclusivă a partenerilor sociali, având în vedere rezultatele sistemului și alte elemente mai generale, nici în ceea ce privește valoarea prestațiilor oferite.
73. Prin urmare, considerăm că organismul de administrare a sistemului de asigurări suplimentare de sănătate se află într‑o situație evident diferită de cea a fondului de pensii, pe care s‑a întemeiat Hotărârea Albany, citată anterior, care, amintim, stabilea el însuși valoarea contribuțiilor și a prestațiilor.
74. În plus, spre deosebire de situația pe care s‑a întemeiat această ultimă hotărâre, AG2R nu dispune de nicio posibilitate de a acorda o scutire de afiliere unei întreprinderi care și‑a asigurat deja salariații la un alt organism de asigurări suplimentare concurent, element care a fost analizat în Hotărârea Albany, citată anterior, ca susținând caracterul economic al activității desfășurate de fondul de pensii în discuție în cauza menționată.
75. Prin urmare, în ceea ce privește punerea în aplicare a principiului solidarității, situația din acțiunea principală pare să se apropie mai mult de cauzele care au determinat pronunțarea Hotărârilor citate anterior Poucet și Pistre, Cisal, AOK Bundesverband și alții, precum și Kattner Stahlbau, în care organismele de administrare a diferitelor sisteme legale de protecție socială în cauză au fost considerate, având în vedere elementele de fapt și de drept aduse la cunoștința Curții, ca nefiind întreprinderi în sensul normelor de concurență din tratat.
76. Desigur, spre deosebire de situațiile aflate la originea cauzelor care au determinat pronunțarea celor patru hotărâri citate anterior, valoarea contribuției stabilite în cadrul sistemului de asigurări suplimentare de sănătate în discuție în acțiunea principală nu este stabilită în funcție de veniturile afiliaților. Totuși, după cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, această caracteristică nu reflectă un grad mai scăzut de solidaritate, ci pare să se explice mai mult prin faptul că sistemul pus în aplicare constă în rambursarea cheltuielilor reale și nu în acordarea unui venit de înlocuire.
77. Nu este mai puțin adevărat – în al doilea rând – că, spre deosebire de cauzele care au condus la pronunțarea Hotărârilor citate anterior Poucet și Pistre, Cisal, AOK Bundesverband și alții, precum și Kattner Stahlbau, statul nu exercită, în special, niciun rol în ceea ce privește desemnarea organismului responsabil de administrarea sistemului de asigurări suplimentare de sănătate și că, având în vedere cadrul juridic francez, un organism precum AG2R intră în concurență în special cu societățile de asigurări.
78. În această privință, trebuie să se arate că, pe de o parte, cum este cazul în acțiunea principală, atunci când partenerii sociali au ales cumularea riscurilor la nivelul unui sector de activitate, acești parteneri nu sunt în niciun fel obligați să desemneze o instituție de asigurări suplimentare, precum AG2R, ca administrator al unui asemenea sistem(40). Astfel, potrivit articolului 1 din Legea nr. 89-1009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 94‑678, la care face trimitere articolul L. 912‑1 din Codul securității sociale, activitățile de asigurări suplimentare pot fi de asemenea efectuate de companiile de asigurări reglementate de Codul asigurărilor, precum și de casele de ajutor reciproc. Prin urmare, dacă acești parteneri au optat să încredințeze administrarea sistemului de asigurări suplimentare de sănătate unei instituții de asigurări suplimentare, acesta este rezultatul unei alegeri libere dintre diferiții prestatori potențiali(41). În consecință, nu poate fi exclus faptul că selectarea unui anumit organism depinde nu numai de considerațiile privind administrarea, cum ar fi administrarea paritară în cadrul unei instituții de asigurări suplimentare, ci și de considerațiile financiare și economice, toate acestea putând sugera că un astfel de organism se poziționează ca un prestator de servicii în raport cu partenerii sociali care doresc să ofere salariaților dintr‑un anumit sector de activitate, prin intermediul negocierii colective, o acoperire suplimentară în ceea ce privește asigurările de sănătate(42).
79. Pe de altă parte, din dispozițiile relevante ale Codului securității sociale, menționate la punctul 9 din prezentele concluzii, rezultă de asemenea că instituțiile de asigurări suplimentare, precum AG2R, trebuie să fie acreditate de autoritatea națională de supraveghere prudențială și sunt supuse unor obligații legale și de reglementare în materie de finanțare, precum și de marjă de solvabilitate, asemenea societăților de asigurări, inclusiv și mai ales atunci când acestea sunt desemnate drept administratori ai unui sistem suplimentar precum cel în cauză în acțiunea principală.
80. În consecință, apreciem că, chiar dacă un sistem de asigurări suplimentare de sănătate cum este cel în cauză în acțiunea principală pune în mod incontestabil în aplicare principiul solidarității, considerațiile prezentate militează pentru recunoașterea calității de întreprindere, în sensul normelor de concurență din tratat, organismului de administrare a unui astfel de sistem, cum este o instituție de asigurări suplimentare precum AG2R.
2. Cu privire la poziția dominantă ocupată un organism de administrare a unui sistem de asigurări suplimentare de sănătate, precum AG2R, și eventuala exploatare abuzivă a acestuia
81. Cu privire la acest aspect, întrebările instanței de trimitere se referă în esență la problema dacă AG2R este determinată să exploateze în mod abuziv poziția sa dominantă ca urmare a faptului că administrează un sistem de asigurări suplimentare de sănătate la care afilierea este obligatorie, fără posibilitate de scutire, și care a fost extins de către autoritățile publice la toate întreprinderile artizanale de panificație‑patiserie din Franța.
82. În acest sens, din Hotărârile citate anterior Albany, Brentjens’, Drijvende Bokken, precum și Pavlov și alții rezultă că decizia autorităților publice de a conferi caracter obligatoriu afilierii la un fond sectorial de pensii implică în mod necesar acordarea acestui fond a dreptului exclusiv de a colecta și de a administra contribuțiile plătite în vederea constituirii drepturilor la pensie, ceea ce înseamnă că acest fond trebuie, prin urmare, considerat ca fiind o întreprindere învestită de autoritățile publice cu drepturi exclusive, în sensul articolului 90 alineatul (1) din Tratatul CE [devenit articolul 86 alineatul (1) CE](43).
83. Desigur, această apreciere poate fi extinsă la situația din acțiunea principală.
84. Astfel, afilierea obligatorie la sistemul de asigurări suplimentare de sănătate în cauză în acțiunea principală, care rezultă, potrivit instanței de trimitere, din dispozițiile articolului L. 912‑1 din Codul securității sociale și din prevederile actului adițional, precum și decizia adoptată de autoritățile publice de a extinde această afiliere la toate întreprinderile din sectorul de panificație‑patiserie artizanală din Franța acordă organismului responsabil de administrarea unui astfel de sistem dreptul exclusiv de a percepe contribuții în vederea constituirii unei acoperiri suplimentare a cheltuielilor cu asistența medicală suportate de angajații din sectorul respectiv. Prin urmare, acest organism poate fi considerat ca fiind o întreprindere titulară a unor drepturi exclusive, în sensul articolului 86 alineatul (1) CE.
85. În ceea ce privește deținerea de către această întreprindere a unei poziții dominante în sensul articolului 82 CE, amintim de asemenea că, în cele patru hotărâri menționate la punctul 82 din prezentele concluzii, Curtea a constatat, potrivit unei jurisprudențe consacrate, că se poate considera că o întreprindere care beneficiază de un monopol legal asupra unei părți substanțiale a pieței comune ocupă o astfel de poziție dominantă(44).
86. Deși instanța de trimitere nu face nicio referire la delimitarea pieței relevante a produsului, problemă care pare a fi de altfel controversată(45), trebuie totuși recunoscut faptul că, la fel ca în situația fondurilor de pensii pe care s‑au întemeiat aceste patru hotărâri, o instituție de asigurări suplimentare, precum AG2R, care deține un monopol legal de furnizare a anumitor servicii în domeniul asigurărilor într‑un sector profesional al unui stat membru și, prin urmare, asupra unei părți substanțiale a pieței comune, trebuie să fie considerată ca ocupând o poziție dominantă în sensul articolului 82 CE(46).
87. Cu toate acestea, Curtea a statuat în mod repetat că simplul fapt de a crea o poziție dominantă prin acordarea unor drepturi exclusive, în sensul articolului 86 alineatul (1) CE, nu este, în sine, incompatibil cu articolul 82 CE. Un stat membru nu încalcă interdicțiile impuse de aceste două dispoziții decât, pe de o parte, atunci când întreprinderea în cauză este determinată, prin simpla exercitare a drepturilor exclusive care i‑au fost conferite, să exploateze în mod abuziv poziția sa dominantă sau, pe de altă parte, atunci când aceste drepturi ar putea crea o situație în care această întreprindere este determinată să comită astfel de abuzuri(47).
88. Astfel, comportamentul unui stat membru care creează o situație în care prestarea de servicii este limitată s‑a considerat că încalcă articolul 82 teza a doua litera (b) CE(48) și articolul 86 alineatul (1) CE prin favorizarea limitării în mod abuziv a producției sau a comercializării atunci când întreprinderea căreia acesta i‑a acordat un drept exclusiv pe o anumită piață nu este în mod evident în măsură să satisfacă cererea existentă pe piața respectivă și atunci când exercitarea efectivă a unor activități pe această piață de către societăți private devine imposibilă ca urmare a menținerii în vigoare a unei dispoziții legale care interzice astfel de activități sub sancțiunea nulității contractelor relevante(49).
89. În această privință, trebuie remarcat faptul că instanța de trimitere pare să considere că incapacitatea evidentă a AG2R de a satisface cererea existentă pe piață decurge din lipsa oricărei posibilități a acestei întreprinderi de a acorda o scutire de afiliere la sistemul de asigurări suplimentare de sănătate, astfel cum este prevăzut la articolul L. 912‑1 din Codul securității sociale(50).
90. Având în vedere întrebarea adresată Curții, care vizează tocmai eventuala exploatare abuzivă a unei poziții dominante, pare discutabil să se acorde acestei aprecieri de fapt un caracter definitiv, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este susținută de nicio altă considerație.
91. Este cu siguranță plauzibil ca unele întreprinderi din sectorul de panificație‑patiserie artizanală din Franța să poată dori să continue să își asigure salariații la alți asigurători, cum este de altfel cazul Beaudout, respectiv să ofere salariaților proprii o acoperire în ceea ce privește asigurările de sănătate, alta decât cea acordată de administratorul sistemului de asigurări suplimentare de sănătate desemnat prin actul adițional.
92. Cu toate acestea, imposibilitatea acestor întreprinderi de a încredința administrarea unui astfel de sistem de asigurări suplimentare de sănătate unui alt asigurător decât AG2R(51) sau de a se adresa unui alt organism, chiar în mod individual, precum și restrângerea concurenței care rezultă de aici, decurg în mod direct din dreptul exclusiv acordat instituției de asigurări suplimentare responsabilă de administrarea acestui sistem(52).
93. În sfârșit, interdicția impusă organismului de administrare a sistemului de a acorda scutiri de afiliere pare să fie în concordanță atât cu acordarea unui drept exclusiv, cât și cu punerea în aplicare a unui grad ridicat de solidaritate.
94. De altfel, subliniem că, în Hotărârile citate anterior Albany, Brentjens’ și Drijvende Bokken, Curtea nu a examinat procedurile referitoare la scutirile de afiliere la sistemul de pensii în discuție în aceste cauze, pentru a verifica în ce măsură libertatea acordată în această privință fondului de pensii în anumite împrejurări putea să îl determine să abuzeze de poziția sa dominantă(53).
95. De asemenea, adăugăm că împrejurarea că, în cauzele care au determinat pronunțarea acestor trei hotărâri, Regatul Țărilor de Jos obliga în unele cazuri fondul de pensii să acorde scutiri întreprinderilor dintr‑un sector profesional care asigura o acoperire cel puțin echivalentă cu cea de care salariații lor ar fi beneficiat în cazul afilierii la fondul de pensii menționat nu poate atrage după sine consecința că o astfel de obligație trebuie să fie impusă de asemenea într‑un alt stat membru. Astfel, având în vedere marja de apreciere de care dispun statele membre pentru a‑și organiza sistemele de securitate socială(54), considerăm că, ținând seama de particularitățile sistemului lor național de acoperire în ceea ce privește asigurările de sănătate, este de competența acestora să examineze condițiile care permit asigurarea nivelului de acoperire pe care intenționează să îl garanteze într‑un anumit sector prin impunerea ca obligatorie a afilierii la un sistem de asigurări suplimentare de sănătate, având în vedere inclusiv gradul de solidaritate pe care intenționează să îl mențină în cadrul sectorului respectiv.
96. Desigur, este adevărat că, după cum s‑a arătat deja la punctul 29 din prezentele concluzii, instanța de trimitere pare să recunoască faptul că clauza de migrare, respectiv interdicția de scutire de afiliere, se aplică de asemenea, potrivit dreptului intern, întreprinderilor care, înainte de extinderea actului adițional de către autoritățile publice, contractaseră cu alți asigurători garanții eventual superioare celor prevăzute de sistemul de asigurări suplimentare de sănătate.
97. În acest sens, nu pare a fi pe deplin convingător argumentul prezentat de guvernul francez în observațiile sale scrise, potrivit căruia afilierea obligatorie la sistemul administrat de AG2R nu împiedică în niciun fel întreprinderile să încheie o asigurare suplimentară adițională în cazul în care acestea doresc să ofere salariaților proprii condiții mai bune de acoperire. Astfel, încheierea unei asemenea asigurări suplimentare de sănătate ar deveni evident mai costisitoare pentru întreprinderile din sectorul în cauză decât o afiliere alternativă, care ar fi posibilă în contextul unei eventuale scutiri de afiliere pentru întreprinderile care asigură deja salariaților proprii garanții superioare celor oferite de sistemul administrat de AG2R.
98. Nu este mai puțin adevărat că nu există niciun element la dosar care să permită susținerea afirmației Beaudout, reiterată în cadrul ședinței în fața Curții, potrivit căreia garanțiile oferite de asigurarea încheiată la 10 octombrie 2006 ar fi superioare celor acordate în cadrul sistemului administrat de AG2R.
99. Pe de altă parte, sarcina care nu ar reveni Curții, ci instanței de trimitere de a compara garanțiile oferite de societatea de asigurări, pe de o parte, și cele acordate în cadrul sistemului administrat de AG2R, pe de altă parte, ar fi cu atât mai dificilă cu cât aceasta ar trebui să ia în considerare toate garanțiile oferite și nu doar unele prestații izolate.
100. În orice caz, pentru a exclude eventualitatea unui abuz, guvernele german și francez, precum și Comisia, invocă articolul 86 alineatul (2) CE. În special, aceste părți interesate consideră că motivarea prezentată la punctele 102-111 din Hotărârea Albany, citată anterior, poate fi pe deplin transpusă la situația AG2R din acțiunea principală.
101. Înclinăm să fim de acord cu această analiză.
102. În primul rând, în ceea ce privește misiunea de interes economic general care i‑ar fi încredințată unui organism cum este AG2R, trebuie amintit că, permițând, în anumite condiții, derogări de la normele generale din tratat, articolul 86 alineatul (2) CE urmărește să concilieze interesul statelor membre de a utiliza anumite întreprinderi ca instrument de politică economică sau socială cu interesul Uniunii Europene în privința respectării normelor de concurență și a menținerii unității pieței comune(55).
103. În consecință, statele membre sunt abilitate să țină cont, atunci când stabilesc servicii de interes economic general pe care le încredințează anumitor întreprinderi, de obiective specifice politicii lor naționale și să încerce să le realizeze prin intermediul obligațiilor și al constrângerilor pe care le impun întreprinderilor menționate(56).
104. Or, la fel ca în cazul soluției reținute de Curte cu privire la sistemul de pensii suplimentare în discuție în Hotărârea Albany, citată anterior, considerăm că există suficiente indicii pentru a se considera că sistemul de asigurări suplimentare de sănătate administrat de AG2R îndeplinește o funcție socială esențială, care îi permite să se încadreze în categoria serviciilor de interes economic general, în sensul articolului 86 alineatul (2) CE.
105. Astfel, pe de o parte, sistemul menționat a instaurat un grad ridicat de solidaritate, care prezintă caracteristicile deja menționate la punctele 70-72 din prezentele concluzii și permite astfel o acoperire a cheltuielilor cu asigurările de sănătate, pentru o categorie profesională specifică ale cărei venituri reduse ar putea constitui un obstacol în calea accesului la asistență medicală, în special ca urmare a fenomenului în creștere, evidențiat de Comisie, al unor onorarii pentru asistență medicală care depășesc tarifele rambursabile de către sistemul de bază obligatoriu. Pe de altă parte, constrângerile speciale impuse prin lege apasă asupra unei instituții de asigurări speciale cum este AG2R. Astfel, după cum a arătat guvernul francez și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, o astfel de instituție nu poate nici să suspende garanțiile, nici să denunțe adeziunea unei întreprinderi ca urmare a neplății contribuțiilor potrivit articolului L. 932‑9 al cincilea paragraf din Codul securității sociale. În plus, garanțiile subzistă, potrivit articolului L. 932‑10 din același cod, în cazul unei proceduri de salvgardare, de reorganizare sau de lichidare a unei întreprinderi din sectorul în cauză.
106. Astfel, în al doilea rând, din jurisprudență reiese că, pentru îndeplinirea condițiilor de aplicare a articolului 86 alineatul (2) CE, nu este necesar să fie amenințat echilibrul financiar sau viabilitatea economică a întreprinderii responsabile de administrarea unui serviciu de interes economic general. Este suficient ca, în lipsa drepturilor litigioase, să fie împiedicată îndeplinirea misiunilor speciale încredințate întreprinderii, astfel cum sunt precizate prin obligațiile și constrângerile impuse acesteia, sau ca menținerea acestor drepturi să fie necesară pentru a‑i permite titularului îndeplinirea misiunilor de interes economic general care i‑au fost încredințate în condiții acceptabile din punct de vedere economic(57).
107. Prin urmare, nu poate fi admis argumentul prezentat de Beaudout, potrivit căruia introducerea unui mecanism care să permită scutiri de afiliere nu ar pune în niciun fel în pericol echilibrul financiar al organismului responsabil de administrarea sistemului de asigurări suplimentare de sănătate instituit prin actul adițional și extins de autoritățile publice.
108. Dimpotrivă, este plauzibil ca, în cazul retragerii dreptului exclusiv al cărui titular este organismul responsabil de administrarea sistemului de asigurări suplimentare de sănătate, în special prin introducerea unui sistem de scutire de afiliere în favoarea altor asigurători, astfel cum ar dori Beaudout, acest organism să fie constrâns să își asume o parte tot mai mare de „riscuri rele”, provocând astfel o creștere a valorii contribuțiilor care trebuie plătite în cadrul sistemului menționat(58), astfel încât să nu mai poată îndeplini misiunea care i‑a fost încredințată în condiții acceptabile din punct de vedere economic.
109. Ca urmare a gradului ridicat de solidaritate a sistemului de asigurări suplimentare instituit prin actul adițional și extins de autoritățile publice, clauza de migrare – sau, cu alte cuvinte, lipsa scutirii de afiliere – garantează faptul că principiul solidarității nu este compromis, asigurând o acoperire a asistenței medicale pentru toți salariații din acest sector, care se caracterizează prin întreprinderi mici și mijlocii care nu ar putea oferi neapărat propriilor salariați un nivel de protecție comparabil la nivel individual(59).
110. În plus, după cum a subliniat guvernul francez în observațiile sale scrise, în absența unei astfel de clauze de migrare, organismele care ar putea administra un astfel de sistem ar fi descurajate să furnizeze prestații suplimentare de asistență medicală dacă ar fi obligate să acopere o majoritate de „riscuri rele”, în timp ce „riscurile bune” ar rămâne acoperite de alte întreprinderi. Realizarea obiectivelor urmărite de către partenerii sociali în cadrul punerii în aplicare a unui astfel de sistem, întemeiat pe cumularea riscurilor la nivel profesional, ar fi astfel compromisă.
111. Prin urmare, considerăm că dreptul exclusiv acordat unui organism responsabil de administrarea unui sistem de asigurări suplimentare de sănătate cum este cel în cauză în acțiunea principală poate fi justificat în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE.
112. În aceste condiții, propunem Curții să răspundă la a doua parte a întrebării preliminare în sensul că articolele 82 CE și 86 CE nu se opun ca autoritățile publice să acorde unei instituții de asigurări suplimentare, cum este cea în discuție în acțiunea principală, dreptul exclusiv de a administra un sistem de asigurări suplimentare de sănătate într‑un anumit sector de activități, fără ca întreprinderile din sectorul respectiv să aibă posibilitatea de a obține o scutire de la afilierea la sistemul menționat.
VI – Concluzie
113. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem să se răspundă la întrebarea adresată de tribunal de grande instance de Périgueux după cum urmează:
„1) Organizarea unei proceduri de afiliere la un sistem de asigurări suplimentare de sănătate, care prevede afilierea la un organism unic, fără nicio posibilitate pentru întreprinderile în cauză de a fi scutite de afiliere, nu intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE. Articolele 10 CE și 81 CE nu se opun deciziei autorităților publice ca, la solicitarea organizațiilor reprezentative ale angajatorilor și ale lucrătorilor dintr‑un anumit sector de activitate, să confere caracter obligatoriu unui acord rezultat în urma unor negocieri colective, care prevede afilierea la un sistem de asigurări suplimentare de sănătate pentru toate întreprinderile din sectorul în cauză.
2) Articolele 82 CE și 86 CE nu se opun ca autoritățile publice să acorde unei instituții de asigurări suplimentare, cum este cea în discuție în acțiunea principală, dreptul exclusiv de a administra un sistem de asigurări suplimentare de sănătate într‑un anumit sector de activități, fără ca întreprinderile din sectorul respectiv să aibă posibilitatea de a obține o scutire de la afilierea la sistemul menționat.”
1 – Limba originală: franceza.
2 – Trebuie notat că alte trei trimiteri preliminare formulate de tribunal d’instance de Dax (Tribunalul de Primă Instanță din Dax) (Franța), referitoare la interpretarea normelor de concurență din tratat și care își au originea în litigii similare între AG2R și întreprinderi din sectorul de panificație‑patiserie artizanală din Franța sunt în prezent pendinte în fața Curții [cauzele conexate AG2R Prévoyance (C‑97/10-C‑99/10)]. Pe de altă parte, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare fiind anterioară intrării în vigoare a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, se va face trimitere la dispozițiile Tratatului CE.
3 – A se vedea studiul ministère du Travail, de la Solidarité et de la Fonction publique – direction de la recherche, des études, de l’évaluation et des statistiques (DRESS), Les contrats les plus souscrits auprès des complémentaires santé en 2007, études et résultats, nr. 698, august 2009, p. 2, disponibil pe site‑ul http://www.travail-solidarite.gouv.fr/etudes-recherche-et-statistiques,898/publications,904/etudes-et-resultats,920/no-698-les-contrats-les-plus,10202.html
4 – Articolele L. 931‑5-L. 931‑8‑1 din Codul securității sociale.
5 – A se vedea în special articolele R. 931‑10‑12-R. 931‑10‑16 din Codul securității sociale privind atât angajamentele, cât și provizioanele tehnice pentru instituțiile de asigurări suplimentare așa‑numite „generale”.
6 – A se vedea în special articolele R. 931‑10‑3-R. 931‑10‑5 din Codul securității sociale privind marja de solvabilitate a instituțiilor de asigurări suplimentare generale.
7 – Această anexă enumeră, în mod detaliat, o serie de garanții, inclusiv spitalizarea medicală și chirurgicală, actele medicale, asistența stomatologică, cheltuielile legate de oftalmologie, curele termale, maternitatea și actele de prevenție.
8 – Această valoare era de 32 de euro pentru sistemul Alsace‑Moselle. Potrivit celor arătate de părțile în cauză, această ultimă valoare a fost redusă, începând de la 1 ianuarie 2008, la 28 de euro (a se vedea articolul 2 din actul adițional nr. 2 din 12 noiembrie 2007 la actul adițional, anexat la observațiile scrise ale guvernului francez).
9 – Ordin privind extinderea unui act adițional la convenția colectivă națională în sectorul de panificație‑patiserie (întreprinderi artizanale) [Arrêté portant extension d’un avenant à la convention collective nationale de la boulangerie‑pâtisserie (entreprises artisanales)] (JORF din 25 octombrie 2006, p. 15787).
10 – C‑67/96, Rec., p. I‑5751.
11 – Această interpretare pare să decurgă dintr‑o hotărâre a chambre sociale de la Cour de cassation (Camera socială a Curții de Casație) din Franța din 10 octombrie 2007 la care face referire AG2R în fața instanței de trimitere și pe care această parte interesată a anexat‑o la observațiile sale scrise depuse la Curte.
12 – În acțiunea principală, Beaudout pare să susțină că actul adițional contravine articolului L. 912‑1 din Codul securității sociale, întrucât clauza de migrare, prevăzută la articolul 14 din actul adițional menționat, poate fi aplicată în cazul în care contractul încheiat cu un asigurător, anterior extinderii de către autoritățile publice a sistemului de cumulare în cauză, oferă garanții mai mari decât cele acordate de acesta din urmă, astfel cum se pretinde că ar fi cazul asigurării încheiate cu ABELA la 10 octombrie 2006.
13 – A se vedea printre altele Hotărârea din 17 noiembrie 1993, Meng (C‑2/91, Rec., p. I‑5751, punctul 14), Hotărârea Albany, citată anterior (punctul 65), Hotărârea din 21 septembrie 1999, Brentjens’ (C‑115/97-C‑117/97, Rec., p. I‑6025, punctul 65), Hotărârea Drijvende Bokken (C‑219/97, Rec., p. I‑6121, punctul 55), precum și Hotărârea din 19 februarie 2002, Arduino (C‑35/99, Rec., p. I‑1529, punctul 34).
14 – A se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 5 martie 2009, Kattner Stahlbau (C‑350/07, Rep., p. I‑1513, punctele 25 și 26), precum și Hotărârea din 27 octombrie 2009, ČEZ (C‑115/08, Rep., p. I‑10265, punctul 81 și jurisprudența citată).
15 – Hotărârile citate anterior Albany (punctele 59 și 60), Brentjens’ (punctele 56 și 57) și Drijvende Bokken (punctele 46 și 47).
16 – Hotărârea din 21 septembrie 2000 (C‑222/98, Rec., p. I‑7111, punctul 25).
17 – A se vedea Hotărârea van der Woude, citată anterior (punctele 26 și 27), precum și punctele 24-26 și 31 din concluziile avocatului general Fennelly prezentate în cauza care a determinat pronunțarea acestei hotărâri.
18 – A se vedea punctele 193 și 194 din Concluziile prezentate în cauzele care au determinat pronunțarea Hotărârilor citate anterior Albany, Brentjens’ și Drijvende Bokken.
19 – A se vedea punctul 281.
20 – A se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Albany (punctele 66 și 68), Brentjens’ (punctele 66 și 68), precum și Drijvende Bokken (punctele 56 și 58).
21 – Hotărârile citate anterior Albany (punctul 66), Brentjens’ (punctul 66) și Drijvende Bokken (punctul 56).
22 – Hotărârea din 12 septembrie 2000 (C‑180/98-C‑184/98, Rec., p. I‑6451).
23 – A se vedea Hotărârile citate anterior Albany (punctele 87, 92, 111 și 123), Brentjens’ (punctele 87, 92, 111 și 123) și Drijvende Bokken (punctele 77, 82, 101 și 113), precum și Pavlov și alții (punctele 119, 126 și 130).
24 – Astfel, potrivit jurisprudenței privind repartizarea competențelor între Curte și instanțele naționale în cadrul procedurii preliminare, aprecierea faptelor din acțiunea principală este de competența exclusivă a instanței de trimitere. A se vedea printre altele Hotărârea din 15 mai 2003, RAR (C‑282/00, Rec., p. I‑4741, punctul 47), Hotărârea din 10 iunie 2010, Fallimento Traghetti del Mediterraneo (C‑140/09, Rep., p. I‑5243, punctul 22), precum și Hotărârea din 8 septembrie 2010, Stoß și alții (C‑316/07, C‑358/07-C‑360/07, C‑409/07 și C‑410/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 62).
25 – A se vedea, prin analogie, în materie de ajutoare de stat, Hotărârea Fallimento Traghetti del Mediterraneo, citată anterior (punctul 26).
26 – Similar cu solicitarea reținută în Hotărârea din 12 februarie 2009, Vereniging Noordelijke Land- en Tuinbouw Organisatie (C‑515/07, Rep., p. I‑839, punctele 29-40), în care Curtea a infirmat premisa în temeiul căreia fuseseră adresate întrebările preliminare de către instanța de trimitere. Această premisă consta într‑o interpretare eronată a unei dispoziții de drept derivat al Uniunii pe care instanța națională o considera ca fiind aplicabilă faptelor din acțiunea principală. A se vedea de asemenea concluziile noastre prezentate în aceeași cauză (punctele 18 și 19, precum și 35-57).
27 – A se vedea printre altele Hotărârea din 23 aprilie 1991, Höfner și Elser (C‑41/90, Rec., p. I‑1979, punctul 21), Hotărârea din 17 februarie 1993, Poucet și Pistre (C‑159/91 și C‑160/91, Rec., p. I‑637, punctul 17), Hotărârea din 16 noiembrie 1995, Fédération française des sociétés d’assurance și alții (C‑244/94, Rec., p. I‑4013, punctul 14), Hotărârea Albany, citată anterior (punctul 77), Hotărârea Pavlov și alții, citată anterior (punctele 74 și 108), Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții (C‑309/99, Rec., p. I‑1577, punctul 46), Hotărârea din 16 martie 2004, AOK Bundesverband și alții (C‑264/01, C‑306/01, C‑354/01 și C‑355/01, Rec., p. I‑2493, punctul 46), precum și Hotărârea Kattner Stahlbau, citată anterior (punctul 34).
28 – A se vedea printre altele Hotărârea Pavlov și alții, citată anterior (punctul 75), precum și Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE (C‑49/07, Rep., p. I‑4863, punctul 22).
29 – A se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea Poucet și Pistre, citată anterior (punctele 8-15), Hotărârea din 22 ianuarie 2002, Cisal (C‑218/00, Rec., p. I‑691, punctele 37-46), Hotărârea AOK Bundesverband și alții, citată anterior (punctele 47-57), precum și Hotărârea Kattner Stahlbau, citată anterior (punctele 43-68).
30 – A se vedea Hotărârea Poucet și Pistre, citată anterior (punctele 15 și 18). A se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea AOK Bundesverband și alții, citată anterior (punctele 52-56).
31 – A se vedea Hotărârea Cisal, citată anterior (punctele 42, 43 și 45).
32 – A se vedea Hotărârea AOK Bundesverband și alții, citată anterior (punctul 49).
33 – A se vedea Hotărârea Fédération française des sociétés d’assurance și alții, citată anterior (punctele 9 și 17-20).
34 – Hotărârea Albany, citată anterior (punctele 81-85). A se vedea de asemenea Hotărârile citate anterior Brentjens’ (punctele 81-85) și Drijvende Bokken (punctele 71-75), precum și Pavlov și alții (punctele 114 și 115).
35 – A se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Cisal (punctul 43) și Kattner Stahlbau (punctul 65).
36 – A se vedea printre altele Hotărârile citate anterior Cisal (punctul 44) și Kattner Stahlbau (punctul 65).
37 – După cum s‑a arătat deja, această valoare era de 32 de euro pentru sistemul Alsace‑Moselle în anul 2007, redusă la 28 de euro începând din anul 2008.
38 – A se vedea articolul 1 din actul adițional nr. 2 din 12 noiembrie 2007 la actul adițional.
39 – A se vedea articolul 2 din actul adițional nr. 5 din 21 iulie 2009 la actul adițional. O caracteristică similară a fost evidențiată în Hotărârea Poucet și Pistre, citată anterior (punctul 10), în ceea ce privește sistemul legal obligatoriu de asigurări de sănătate și de maternitate din Franța.
40 – Cu atât mai mult cu cât acesta din urmă nu este obligat prin lege să asigure administrarea unui sistem de asigurări suplimentare de sănătate.
41 – Trebuie reținut că, în speță, se pare că selectarea prestatorului nu a fost precedată de o cerere de ofertă. Acest lucru ar putea, după caz, să ridice problema obligării partenerilor sociali să respecte principiile transparenței și nediscriminării în alegerea de a încredința administrarea sistemelor de protecție socială suplimentară, cum este sistemul în discuție în acțiunea principală. Acest aspect nu face însă obiectul trimiterii preliminare.
42 – Astfel, potrivit studiului ministère du Travail, de la Solidarité et de la Fonction publique, op. cit., în anul 2007, 42 % dintre contractele colective de asigurări suplimentare de sănătate, cu adeziune obligatorie sau facultativă, au fost propuse de casele de ajutor reciproc, 38 % de instituțiile de asigurări suplimentare și 20 % de societățile de asigurări. Deși aceste date par să indice că administrarea unui sistem de asigurări suplimentare de sănătate pare mai puțin atractivă pentru societățile de asigurări decât administrarea unor contracte individuale (27 %), nu este mai puțin adevărat că acestea reprezentau, în anul 2007, o cincime din piață.
43 – Hotărârile citate anterior Albany (punctul 90), Brentjens’ (punctul 90), Drijvende Bokken (punctul 80), precum și Pavlov și alții (punctul 122).
44 – A se vedea Hotărârile citate anterior Albany (punctul 91), Brentjens’ (punctul 91), Drijvende Bokken (punctul 81), precum și, în acest sens, Hotărârea Pavlov și alții (punctul 126).
45 – Astfel, potrivit Comisiei, pentru a aprecia existența unei eventuale poziții dominante a AG2R, ar trebui să se examineze dacă piața produselor în cauză trebuie să fie limitată la contractele de rambursare a cheltuielilor cu asistența medicală pentru sectorul de panificație‑patiserie artizanală (ceea ce susține Beaudout) sau dacă, dimpotrivă, aceasta ar trebui să fie definită într‑un sens mai larg, de exemplu ca piața franceză a contractelor din sistemele de asigurări suplimentare de sănătate sau chiar piața franceză a asigurărilor suplimentare.
46 – A se vedea, prin analogie, Hotărârile citate anterior Albany (punctul 92), Brentjens’ (punctul 92), Drijvende Bokken (punctul 82), precum și Pavlov și alții (punctul 126). Amintim că, potrivit jurisprudenței, teritoriul unui stat membru poate constitui o parte substanțială a pieței comune: a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche Banden‑Industrie‑Michelin/Comisia (322/81, Rec., p. 3461, punctul 28), Hotărârea Höfner și Elser, citată anterior (punctul 28), precum și Hotărârea din 11 decembrie 1997, Job Centre (C‑55/96, Rec., p. I‑7119, punctul 30).
47 – A se vedea printre altele Hotărârile citate anterior Höfner și Elser (punctul 29), Albany (punctul 93), Brentjens’ (punctul 93), Drijvende Bokken (punctul 83), Pavlov și alții (punctul 127), precum și MOTOE (punctul 49).
48 – Ipoteza unor practici abuzive constând în limitarea producției, a comercializării sau a dezvoltării tehnice în defavoarea consumatorilor.
49 – A se vedea Hotărârea Höfner și Elser, citată anterior (punctul 31). A se vedea de asemenea Hotărârea Job Centre, citată anterior (punctul 35), Hotărârea din 8 iunie 2000, Carra și alții (C‑258/98, Rec., p. I‑4217, punctul 13), precum și Hotărârea Pavlov și alții, citată anterior (punctul 127).
50 – A se vedea punctele 19 și 20 din hotărârea de trimitere: „[…] dispozițiile articolului L. 912‑1 din Codul securității sociale nu lasă posibilitatea de a prevedea o astfel de scutire de afiliere. În aceste condiții […] AG2R pare să ocupe o poziție dominantă în sectorul în cauză […] și pare în acest context în imposibilitate vădită de a satisface cererea existentă pe piață […]”.
51 – Amintim că, în temeiul actului adițional și potrivit articolului L. 912‑1 din Codul securității sociale, administrarea sistemului de asigurări suplimentare de sănătate în cauză în acțiunea principală nu este totuși acordată AG2R decât pentru o perioadă inițială de cinci ani.
52 – A se vedea, prin analogie, Hotărârile citate anterior Albany (punctul 97), Brentjens’ (punctul 97) și Drijvende Bokken (punctul 87).
53 – A se vedea Hotărârile citate anterior Albany (punctele 112-121), Brentjens’ (punctele 112-121) și Drijvende Bokken (punctele 102-111).
54 – A se vedea printre altele Hotărârile citate anterior Poucet și Pistre (punctul 6), Albany (punctul 122), Brentjens’ (punctul 122), precum și Drijvende Bokken (punctul 112).
55 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 1991 Franța/Comisia (202/88, Rec., p. I‑1223, punctul 12), Hotărârea din 23 octombrie 1997, Comisia/Franța (C‑159/94, Rec., p. I‑5815, punctul 55), și Hotărârea Albany, citată anterior (punctul 103).
56 – A se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Comisia/Franța (punctul 56) și Albany (punctul 104).
57 – A se vedea printre altele Hotărârile citate anterior Comisia/Franța (punctele 95 și 96), precum și Albany (punctul 107).
58 – A se vedea, prin analogie, Hotărârea Albany, citată anterior (punctul 108).
59 – Potrivit indicațiilor date de guvernul francez, peste 90 % dintre brutăriile din Franța au sub 10 salariați.