Acțiune introdusă la 14 august 2008 — BNP Paribas și BNL/Comisia Comunităților Europene

(Cauza T-335/08)

(2008/C 272/79)

Limba de procedură: italiana

Părțile

Reclamante: BNP Paribas și Banca Nazionale del Lavoro SpA (BNL) (reprezentanți: R. Silvestri, avvocato, G. Escalar, avvocato, M. Todino, avvocato)

Pârâtă: Comisia Comunităților Europene

Concluziile reclamantelor

Motivele și principalele argumente

În prezenta cauză reclamantele atacă dispoziția prin care Legea nr. 350/2003 din Italia a fost declarată incompatibilă cu articolul 87 din Tratatul CE în materie de ajutoare de stat în măsura în care prevede un regim special de realiniere fiscală (regimul special) pentru activele anumitor instituții de credit rezultate ca urmare a reorganizărilor efectuate în conformitate cu Legea nr. 218 din 30 iulie 1990 (denumită în continuare „Legea Amato”). Potrivit Comisiei, ilegalitatea regimului special potrivit articolului 87 din Tratatul CE s-ar întemeia pe premisa că legiuitorul italian ar fi acordat, prin intermediul unui astfel de regim, un avantaj fiscal „selectiv” numai instituțiilor bancare interesate de reorganizările prevăzute de Legea Amato, fără a prevedea beneficii similare pentru celelalte instituții și societăți în general.

În susținerea pretențiilor lor, reclamantele invocă faptul că în mod eronat Comisia a reținut că regimul special de realiniere ar constitui recunoașterea unui avantaj economic societăților beneficiare și, prin urmare, o formă de ajutor ilegal. În realitate, regimul nu ar conferi un avantaj fiscal, fiind vorba numai despre un regim facultativ pentru care se poate opta prin plata anticipată a impozitului pe baza unei cote substitutive.

Însă, chiar presupunând că sistemul în cauză ar conferi o oarecare formă de avantaj întreprinderilor care îl utilizează, acesta, în orice caz, nu constituie un ajutor de stat întrucât este lipsit de caracterul selectiv. Regimul fiscal în cauză ar reprezenta o soluție coerentă în raport cu sistemul general de impozitare, cu atât mai mult cu cât se întemeiază pe criterii obiective, mai exact pe cerința de a permite acelor instituții de credit interesate de privatizări să realinieze cesiunile în temeiul Legii Amato, prin impunerea unei cote care să țină seama atât de impozitarea anterioară parțială a câștigurilor de capital deja recunoscută, cât și de celelalte constrângeri legate de acele cesiuni, inconveniente care nu afectau toate celelalte societăți — spre deosebire de băncile interesate de cesiunile în temeiul Legii 350/2003 — care primiseră cesiuni într-un context diferit de această lege și pentru care un regim de realiniere cu o modalitate de funcționare diferită era pe deplin justificat.

În al doilea rând, decizia Comisiei este viciată de o foarte gravă lipsă de motivare care rezultă din convingerea greșită că Legea nr. 350/2003 nu ar prevedea nici un regim general de realiniere. Reținând în mod greșit că nu ar exista un regim general de aliniere care ar putea fi comparat cu cel special contestat, Comisia a omis să efectueze vreo comparație între cele două sisteme în scopul evaluării tuturor elementelor care ar putea avea o influență asupra obligațiilor fiscale totale ale fiecărui regim.

În opinia reclamantelor, chiar și în cazul în care s-ar proceda la o comparație între cele două regimuri pe baza unor astfel de elemente, este evident că, față de regimul general, regimul special nu conferă practic niciun avantaj fiscal în ceea ce privește cota aplicabilă.