EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62008CJ0515

Hotărârea Curții (camera a doua) din data de 7 octombrie 2010.
Proces penal împotriva Vítor Manuel dos Santos Palhota și alții.
Cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare: Rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen - Belgia.
Libera prestare a serviciilor - Articolele 56 TFUE și 57 TFUE - Detașare de lucrători - Restricții - Angajatori stabiliți într-un alt stat membru - Înregistrarea unei declarații prealabile de detașare - Documente sociale sau de muncă - Echivalente cu cele prevăzute de dreptul statului membru gazdă - Copie - Ținere la dispoziția autorităților naționale.
Cauza C-515/08.

Repertoriul de jurisprudență 2010 I-09133

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2010:589

Cauza C‑515/08

Procedură penală

împotriva

Vítor Manuel dos Santos Palhota și alții

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de

rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen)

„Libera prestare a serviciilor – Articolele 56 TFUE și 57 TFUE – Detașare de lucrători – Restricții – Angajatori stabiliți într‑un alt stat membru – Înregistrarea unei declarații prealabile de detașare – Documente sociale sau de muncă echivalente cu cele prevăzute de dreptul statului membru gazdă – Copie – Ținere la dispoziția autorităților naționale”

Sumarul hotărârii

1.        Libera prestare a serviciilor – Restricții – Detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii

(art. 56 TFUE și 57 TFUE)

2.        Libera prestare a serviciilor – Restricții – Detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii

(art. 56 TFUE și 57 TFUE)

1.        Articolele 56 TFUE și 57 TFUE se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede obligația unui angajator stabilit într‑un alt stat membru care detașează lucrători pe teritoriul primului stat de a trimite o declarație prealabilă de detașare în măsura în care începerea detașării preconizate este condiționată de notificarea către acest angajator a unui număr de înregistrare a declarației menționate, iar autoritățile naționale ale acestui prim stat dispun de un termen de cinci zile lucrătoare, începând de la primirea acesteia, pentru a efectua această notificare.

Astfel, în măsura în care o asemenea notificare trebuie să preceadă detașarea de către angajator a lucrătorilor săi și nu intervine decât după verificarea de către autoritățile naționale a conformității declarației prealabile de detașare, o astfel de procedură trebuie considerată ca având caracterul unei proceduri de autorizare administrativă care poate împiedica, în special din cauza termenului prevăzut pentru trimiterea acestei notificări, detașarea preconizată și, în consecință, exercitarea de către angajatorul lucrătorilor care trebuie detașați a unor activități de prestări de servicii, mai ales în situația în care prestarea care urmează a fi realizată necesită o anumită rapiditate de acțiune. Rezultă că cerința trimiterii unei declarații prealabile de detașare, precum și a notificării numărului de înregistrare a acesteia constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE.

O astfel de restricție nu este justificată prin obiectivul care constă în protecția lucrătorilor. Desigur, trimiterea unei declarații prealabile de detașare pare un mijloc adecvat pentru a comunica autorităților naționale informațiile necesare. Cu toate acestea, o procedură de înregistrare și de notificare în virtutea căreia declarația menționată dobândește caracterul unei proceduri de autorizare administrativă depășește ceea ce este necesar pentru asigurarea protecției lucrătorilor detașați în condițiile în care o declarație prealabilă, în măsura în care permite să se controleze respectarea reglementării sociale și salariale a statului membru gazdă pe durata detașării, constituie un mijloc mai proporțional pentru atingerea acestui obiectiv decât o autorizare sau un control prealabil.

(a se vedea punctele 34, 36, 40, 52, 53 și 61 și dispozitivul)

2.        Articolele 56 TFUE și 57 TFUE nu se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede obligația unui angajator stabilit într‑un alt stat membru care detașează lucrători pe teritoriul primului stat de a ține la dispoziția autorităților naționale ale acestuia, pe durata detașării, o copie a documentelor echivalente documentelor sociale sau de muncă cerute de dreptul primului stat, precum și trimiterea acesteia autorităților menționate la încheierea acestei perioade.

Desigur, nu se poate exclude că aceste obligații determină cheltuieli, precum și sarcini administrative și economice suplimentare pentru întreprinderile stabilite într‑un alt stat membru, astfel încât aceste întreprinderi pot să nu se afle pe poziții de egalitate, din punctul de vedere al concurenței, cu întreprinderi care angajează persoane ce lucrează în mod obișnuit pe teritoriul național. Cu toate acestea, ținerea unei copii a documentelor echivalente menționate este adecvată pentru a permite autorităților să verifice respectarea, în privința lucrătorilor detașați, a condițiilor de muncă astfel cum sunt enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii și, prin urmare, să asigure protecția acestora din urmă. Astfel de măsuri sunt, prin urmare, proporționale cu obiectivul care constă în protecția lucrătorilor.

(a se vedea punctele 42, 57, 60 și 61 și dispozitivul)







HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

7 octombrie 2010(*)

„Libera prestare a serviciilor – Articolele 56 TFUE și 57 TFUE – Detașare de lucrători – Restricții – Angajatori stabiliți într‑un alt stat membru – Înregistrarea unei declarații prealabile de detașare – Documente sociale sau de muncă echivalente cu cele prevăzute de dreptul statului membru gazdă – Copie – Ținere la dispoziția autorităților naționale”

În cauza C‑515/08,

având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen (Belgia), prin decizia din 3 noiembrie 2008, primită de Curte la 26 noiembrie 2008, în procedura penală împotriva

Vítor Manuel dos Santos Palhota,

Mário de Moura Gonçalves,

Fernando Luis das Neves Palhota,

Termiso Limitada,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul J. N. Cunha Rodrigues, președinte de cameră, domnii A. Rosas, U. Lõhmus (raportor), A. Ó Caoimh și A. Arabadjiev, judecători,

avocat general: domnul P. Cruz Villalón,

grefier: domnul M.‑A. Gaudissart, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 februarie 2010,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnii dos Santos Palhota, de Moura Gonçalves și das Neves Palhota, precum și pentru Termiso Limitada, de K. Stappers, advocaat;

–        pentru guvernul belgian, de doamna L. Van den Broeck, în calitate de agent, asistată de V. Pertry și H. Gilliams, advocaten;

–        pentru guvernul danez, de domnii J. Bering Liisberg și R. Holdgaard, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul german, de domnii M. Lumma și B. Klein, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de domnii K. Georgiadis și I. Bakopoulos, precum și de doamna M. Michelogiannaki, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul francez, de domnul G. de Bergues și de doamna A. Czubinski, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de domnii E. Traversa, W. Roels și I. V. Rogalski, în calitate de agenți;

–        pentru Autoritatea AELS de Supraveghere, de domnii B. Alterskjær și O. Einarsson, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 5 mai 2010,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolelor 56 TFUE și 57 TFUE.

2        Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri penale inițiate de ministerul public împotriva domnilor dos Santos Palhota, de Moura Gonçalves și das Neves Palhota, precum și a societății Termiso Limitada, cu sediul în Portugalia (denumiți în continuare, împreună, „inculpații din acțiunea principală”), pentru omiterea, printre altele, a întocmirii evidenței individuale prevăzute de legislația belgiană în privința a 53 de lucrători portughezi detașați în Belgia.

 Cadrul juridic

 Reglementarea Uniunii

3        Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 1996 privind detașarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii (JO 1997, L 18, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 29):

„Prezenta directivă se aplică întreprinderilor înființate într‑un stat membru care, în cadrul prestării de servicii transnaționale, detașează lucrători, conform alineatului (3), pe teritoriul unui stat membru.”

4        Articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede:

„Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menționate la articolul 1 alineatul (1) garantează lucrătorilor detașați pe teritoriul lor condiții de muncă și de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările:

–      prin acte cu putere de lege și acte administrative și/sau

–      prin convenții colective sau sentințe arbitrale de generală aplicare în sensul alineatului (8), în măsura în care acestea se referă la activitățile menționate în anexă:

(a)      perioadele maxime de lucru și perioadele minime de odihnă;

(b)      durata minimă a concediilor anuale plătite;

(c)      salariul minim, inclusiv plata orelor suplimentare; prezenta literă nu se aplică sistemelor complementare de pensii;

(d)      condițiile de punere la dispoziție a lucrătorilor, în special de către întreprinderile cu încadrare în muncă temporară;

(e)      securitatea, sănătatea și igiena la locul de muncă;

(f)      măsurile de protecție aplicabile condițiilor de muncă și de încadrare în muncă a femeilor însărcinate sau care au născut de curând, a copiilor și a tinerilor;

(g)      egalitatea de tratament între bărbați și femei, precum și alte dispoziții în materie de nediscriminare.”

 Reglementarea națională

5        Articolul 8 din Legea din 5 martie 2002 privind transpunerea Directivei 96/71 și instituirea unui regim simplificat de ținere a evidenței anumitor documente sociale de către întreprinderile care detașează lucrători în Belgia (Belgisch Staatsblad, 13 martie 2002, denumită în continuare „Legea din 5 martie 2002”) prevede că angajatorul care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 6 ter alineatul 2 din Decretul regal nr. 5 din 23 octombrie 1978 privind ținerea evidenței documentelor sociale (Belgisch Staatsblad, 2 decembrie 1978, denumit în continuare „Decretul regal nr. 5”) nu este obligat să întocmească, pe perioada determinată în temeiul alineatului menționat, printre altele, fluturașul de salariu prevăzut la articolul 15 din Legea din 12 aprilie 1965 privind protecția remunerației lucrătorilor (denumit în continuare „fluturașul de salariu”).

6        Articolul 9 din Legea din 5 martie 2002 introduce în Decretul regal nr. 5 un capitol II bis care cuprinde, printre altele, articolul 6 ter menționat mai sus, care prezintă regimul simplificat prevăzut de această lege (denumit în continuare „regimul simplificat”). Potrivit alineatului 1 al acestui articol, în vederea aplicării prezentului capitol, angajatorii, în sensul Decretului regal nr. 5, sunt cei care încadrează în muncă pe teritoriul belgian lucrători care fie lucrează în mod obișnuit pe teritoriul uneia sau mai multor țări, altele decât Regatul Belgiei, fie au fost angajați într‑o altă țară decât Regatul Belgiei.

7        Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, angajatorii sunt scutiți, pentru o perioadă determinată, de obligația de a întocmi și de a ține evidența documentelor sociale prevăzute în capitolul II din Decretul regal nr. 5, printre care evidența individuală prevăzută la articolul 4 alineatul 1 din acesta (denumită în continuare „evidența individuală”), cu condiția ca, în primul rând, aceștia să transmită autorităților belgiene, anterior încadrării în muncă a lucrătorilor în cauză, o declarație de detașare (denumită în continuare „declarația de detașare”) și, în al doilea rând, să țină la dispoziția acestor autorități o copie a documentelor prevăzute de legislația țării pe teritoriul căreia s‑a stabilit angajatorul și care sunt echivalente cu evidența individuală sau cu fluturașul de salariu (denumite în continuare „documentele echivalente”).

8        Potrivit articolului 2 din Decretul regal din 29 martie 2002 privind stabilirea normelor de aplicare a regimului simplificat de întocmire și de ținere a evidenței documentelor sociale pentru întreprinderile care detașează lucrători în Belgia și definirea activităților în domeniul construcțiilor prevăzute la articolul 6 alineatul 2 din Legea din 5 martie 2002 (Belgisch Staatsblad, 17 aprilie 2002, denumit în continuare „Decretul regal din 29 martie 2002”), perioada prevăzută la articolul 6 ter alineatul 2 din Decretul regal nr. 5 este de șase luni de la data începerii activității primului lucrător detașat în Belgia.

9        Potrivit articolului 3 din Decretul regal din 29 martie 2002, angajatorii care încadrează în muncă lucrători detașați în Belgia trebuie, înainte de încadrarea în muncă, să transmită, prin scrisoare, mesaj electronic sau fax, o declarație de detașare conform articolului 4 din acest decret la inspecția pentru legislație socială. Aceasta din urmă atestă primirea și caracterul conform al declarației menționate în termen de cinci zile lucrătoare de la această primire eliberând, prin unul dintre mijloacele de comunicare menționate mai sus, un număr de înregistrare angajatorului, care nu poate începe încadrarea în muncă menționată decât după data notificării acestui număr. În caz contrar, angajatorul nu poate beneficia de scutirea de obligația de întocmire și de ținere a evidenței documentelor sociale prevăzute de regimul simplificat.

10      Articolul 4 din Decretul regal din 29 martie 2002 prevede că declarația de detașare, care trebuie să fie conformă cu modelul prevăzut în anexa la acest decret, cuprinde următoarele mențiuni:

„1      în ceea ce privește angajatorul care detașează lucrători în Belgia: numele, prenumele, domiciliul sau denumirea și sediul social al întreprinderii, natura activității întreprinderii, adresa, numărul de telefon, numărul de fax, adresa de e‑mail și numărul de identificare sau de înregistrare al angajatorului la organismul de securitate socială competent din țara de origine[;]

2      în ceea ce privește prepusul sau mandatarul angajatorului căruia îi incumbă punerea la dispoziție a documentelor comparabile conform articolului 5 [alineatul 1] din prezentul decret: numele, prenumele, denumirea, adresa, numărul de telefon, numărul de fax și adresa de e‑mail;

3      în privința fiecăruia dintre lucrătorii detașați în Belgia: numele și prenumele, domiciliul, data nașterii, starea civilă, sexul, cetățenia, adresa, numărul de telefon, numărul și tipul actului de identitate, data încheierii contractului de muncă, data de începere a activității în Belgia și funcția exercitată;

4      în ceea ce privește condițiile de muncă aplicabile lucrătorilor detașați: durata săptămânii de muncă și programul de lucru;

5      în ceea ce privește detașarea: tipul de prestări de servicii efectuate în cadrul detașării, data de începere a detașării și durata previzibilă a detașării, precum și locul în care se desfășoară munca;

6      în ceea ce privește documentele echivalente: locul în care se întocmesc și se păstrează, în conformitate cu articolul 5 din prezentul decret.”

11      Articolul 5 din decretul menționat privește modalitățile de punere la dispoziție și de păstrare a documentelor echivalente pe durata încadrării în muncă a lucrătorilor detașați în Belgia. Alineatul 1 al acestui articol prevede că, în perioada de șase luni prevăzută la articolul 2, o copie a documentelor echivalente este ținută la dispoziția serviciilor de inspecție desemnate. Această copie este ținută fie la locul de muncă unde este detașat lucrătorul în Belgia, fie la domiciliul de pe teritoriul belgian al unei persoane fizice care păstrează documentele în calitate de mandatar sau de prepus al angajatorului. În caz contrar, angajatorii sunt obligați să întocmească și să țină evidența individuală și fluturașul de salariu. Potrivit alineatului 2 al aceluiași articol 5, după această perioadă de șase luni angajatorii trebuie să păstreze copia menționată timp de cinci ani și, în plus, să întocmească documentele sociale prevăzute în capitolul II din Decretul regal nr. 5, precum și fluturașul de salariu.

12      Articolul 6 din Decretul regal din 29 martie 2002 privește modalitățile de punere la dispoziție și de păstrare a documentelor echivalente după perioada de încadrare în muncă a lucrătorilor detașați în Belgia. Acesta prevede că, după această perioadă, angajatorii trebuie să transmită prin scrisoare recomandată sau să depună, cu confirmare de primire, copia documentelor echivalente, precum și un inventar al acestora la inspecția pentru legislație socială.

 Acțiunea principală și întrebarea preliminară

13      Din dosar, precum și din observațiile scrise ale guvernului belgian reiese că societatea Termiso Limitada detașa regulat sudori și montatori portughezi pe șantierul naval aparținând societății Antwerp Shiprepair NV pentru realizarea unor lucrări pe nave. Cu ocazia unui control efectuat la 12 iulie 2004 pe acest șantier, serviciile de inspecție au constatat că 53 de salariați portughezi ai societății Termiso Limitada erau încadrați în muncă pe acest șantier și că niciunul nu făcuse obiectul unei declarații prealabile de detașare. În plus, șeful de echipă portughez nu fusese în măsură să prezinte niciun document salarial portughez.

14      Potrivit rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen, serviciile de inspecție au constatat nerespectarea condițiilor prevăzute de Legea din 5 martie 2002, precum și de Directiva 96/71, astfel încât era aplicabilă legislația socială belgiană referitoare la ținerea documentelor sociale și, în special, a evidenței individuale. Inculpații din acțiunea principală (primul, al doilea și al treilea, în calitate de administratori și prepuși ai societății Termiso Limitada, iar aceasta în calitate de angajator și de persoană juridică responsabilă din punct de vedere penal) sunt acuzați de neîntocmirea, între 31 mai și 13 iulie 2004, a evidenței individuale în privința celor 53 de lucrători menționați mai sus cu încălcarea, printre altele, a mai multe dispoziții ale Decretului regal nr. 5. Aceștia sunt acuzați de asemenea de săvârșirea unei serii de infracțiuni prevăzute de legislația belgiană privind salariul minim legal și plata orelor suplimentare.

15      Instanța de trimitere apreciază că posibilitatea de a se pronunța asupra fondului infracțiunilor prevăzute de legislația socială belgiană depinde de compatibilitatea Legii din 5 martie 2002, a cărei nerespectare conduce la obligația conformării cu această legislație, cu articolele 56 TFUE și 57 TFUE.

16      În aceste condiții, rechtbank van eerste aanleg te Antwerpen a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 8 din Legea din 5 martie 2002 și ale articolelor 3, 4 și 5 din Decretul regal din 29 martie 2002 (decret de punere în executare) încalcă articolele [56 TFUE] și [57 TFUE], în măsura în care acestea impun angajatorilor străini care doresc să detașeze lucrători să transmită în prealabil o declarație de detașare la serviciul de inspecție pentru legislația socială, precum și să țină la dispoziția acestuia documente comparabile cu evidența individuală sau cu fluturașul de salariu din Belgia, [astfel încât] accesul acestora la piața belgiană ar fi împiedicat sau, cel puțin, îngreunat?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

 Cu privire la admisibilitate

17      Guvernul belgian apreciază că întrebarea preliminară este inadmisibilă, întrucât aceasta are la bază premisa eronată că regimul simplificat este obligatoriu, în condițiile în care angajatorii străini care detașează lucrători pe teritoriul belgian au de asemenea posibilitatea de a întocmi și de a ține documente sociale conform legislației belgiene.

18      În această privință, chiar dacă s‑ar presupune că instanța respectivă consideră că regimul simplificat este obligatoriu, procedura desfășurată în temeiul articolului 267 TFUE se bazează, potrivit unei jurisprudențe constante, pe o separație netă a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, aceasta din urmă fiind abilitată să se pronunțe numai în legătură cu interpretarea sau validitatea actelor Uniunii prevăzute la articolul menționat. În acest context, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor din dreptul național sau să hotărască dacă interpretarea dată de instanța națională este corectă (a se vedea în special Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Auroux și alții, C‑220/05, Rep., p. I‑385, punctul 25 și jurisprudența citată).

19      Guvernele belgian și german invocă în plus lipsa, din decizia de trimitere, a unei prezentări a cadrului juridic și a unei explicații cu privire la legătura dintre acțiunea principală și întrebarea adresată. În această privință, guvernul belgian susține că această întrebare nu privește interpretarea Directivei 96/71, a cărei aplicare ar fi totuși contestată în acțiunea menționată. Acest guvern are îndoieli și cu privire la utilitatea interpretării articolului 57 TFUE, în condițiile în care nu s‑ar contesta faptul că activitățile desfășurate în Belgia de societatea Termiso Limitada și de lucrătorii acesteia constituie o prestare de servicii.

20      Astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență consacrată, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în contextul normativ și de fapt pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea nu poate respinge o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanță națională decât dacă este evident că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanța națională nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C‑415/93, Rec., p. I‑4921, punctul 61, precum și Hotărârea din 23 decembrie 2009, Spector Photo Group și Van Raemdonck, C‑45/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 26).

21      În speță, astfel cum rezultă din punctele 14 și 15 din prezenta hotărâre, expunerea contextului de fapt și juridic al acțiunii principale în decizia de trimitere permite să se înțeleagă că, în opinia instanței de trimitere, în lipsa compatibilității unei reglementări naționale, precum regimul simplificat, cu dispozițiile Tratatului FUE privind libera prestare a serviciilor, inculpații din acțiunea principală nu pot fi sancționați pentru nerespectarea obligației, care nu se aplică decât în cazul neutilizării regimului menționat, de întocmire a evidenței individuale pentru angajații în cauză. Această expunere, deși succintă, este suficientă pentru a permite Curții să dea un răspuns util la întrebarea adresată.

22      Pe de altă parte, lipsa unei cereri de interpretare a Directivei 96/71 nu afectează în niciun fel competența Curții de a răspunde la întrebarea preliminară, în măsura în care dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată sunt relevante pentru soluționarea acțiunii principale.

23      Rezultă din ceea ce precedă că întrebarea preliminară este admisibilă.

 Cu privire la fond

24      Prin întrebarea formulată, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 56 TFUE și 57 TFUE se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede obligația unui angajator stabilit într‑un alt stat membru care detașează lucrători pe teritoriul primului stat de a trimite o declarație prealabilă de detașare, precum și de a ține la dispoziția autorităților naționale, pe durata detașării, o copie a documentelor echivalente documentelor sociale sau de muncă, precum o evidență individuală și un fluturaș de salariu, cerute de dreptul primului stat.

25      În observațiile prezentate, guvernul belgian a arătat că instanța de trimitere nu solicita interpretarea Directivei 96/71. În această privință, trebuie arătat că, deși regimul simplificat are ca scop, astfel cum susține guvernul belgian, controlul respectării de către angajatorii care detașează lucrători străini pe teritoriul belgian a condițiilor de muncă și de încadrare în muncă enumerate la articolul 3 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 96/71, astfel de măsuri de control nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive și nu sunt armonizate la nivelul Uniunii Europene.

26      Astfel, Directiva 96/71 urmărește coordonarea reglementărilor naționale materiale privind condițiile de muncă și de încadrare în muncă a lucrătorilor detașați, independent de normele administrative accesorii destinate să permită verificarea respectării condițiilor menționate.

27      Rezultă că aceste măsuri pot fi definite în mod liber de statele membre, cu respectarea tratatului și a principiilor generale ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2007, Comisia/Germania, C‑490/04, Rep., p. I‑6095, punctul 19, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2007, Laval un Partneri, C‑341/05, Rep., p. I‑11767, punctul 60).

28      În speță, nu se contestă faptul că acțiunea principală privește o întreprindere stabilită într‑un stat membru, care a detașat propriii lucrători pentru o perioadă determinată pe un șantier situat într‑un alt stat membru în vederea unei prestări de servicii. Or, Curtea a constatat deja că o asemenea situație de fapt intră sub incidența articolelor 56 TFUE și 57 TFUE (a se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2001, Finalarte și alții, C‑49/98, C‑50/98, C‑52/98-C‑54/98 și C‑68/98-C‑71/98, Rec., p. I‑7831, punctul 20).

 Cu privire la existența unei restricții privind libera prestare a serviciilor

29      Potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 56 TFUE impune nu numai eliminarea oricărei discriminări pe considerente de cetățenie sau naționalitate față de prestatorul de servicii stabilit în alt stat membru, ci, în egală măsură, și înlăturarea oricărei restricții, chiar dacă aceasta se aplică fără a distinge între prestatorii naționali și cei din alte state membre, atunci când este de natură să interzică, să îngreuneze sau să facă mai puțin atractive activitățile prestatorului stabilit în alt stat membru, unde acesta furnizează în mod legal servicii analoage (a se vedea în special Hotărârea din 23 noiembrie 1999, Arblade și alții, C‑369/96 și C‑376/96, Rec., p. I‑8453, punctul 33, precum și Hotărârea din 21 septembrie 2006, Comisia/Austria, C‑168/04, Rec., p. I‑9041, punctul 36).

30      Trebuie arătat în acest context că, potrivit guvernului belgian, regimul simplificat în cauză în acțiunea principală a fost instituit prin Legea din 5 martie 2002 în urma pronunțării Hotărârii Arblade și alții, citată anterior. La punctul 3 din dispozitivul acestei hotărâri, Curtea a declarat că articolele 56 TFUE și 57 TFUE se opun ca un stat membru să impună unei întreprinderi stabilite într‑un alt stat membru care execută temporar lucrări în primul stat întocmirea unor documente sociale sau de muncă, cum ar fi, printre altele, o evidență individuală pentru fiecare lucrător detașat, în forma cerută de reglementarea primului stat, în condițiile în care protecția socială a lucrătorilor, susceptibilă să justifice aceste cerințe, este asigurată prin prezentarea unor documente sociale și de muncă ținute de societatea menționată în temeiul reglementării statului membru în care este stabilită.

31      Din legea menționată, precum și din Decretul regal din 29 martie 2002, rezultă că, pentru o perioadă de șase luni de la începerea activității primului lucrător detașat, regimul simplificat scutește angajatorii care detașează lucrători pe teritoriul belgian de obligația de întocmire, printre altele, a evidenței individuale și a fluturașului de salariu cerute de legislația belgiană, cu condiția ca, în primul rând, aceștia să trimită o declarație prealabilă de detașare autorităților belgiene și, în al doilea rând, să țină la dispoziția acestora din urmă o copie a documentelor echivalente.

32      În ceea ce privește limitarea în timp a aplicării acestei scutiri, eventualul său caracter restrictiv nu are relevanță pentru prezenta cauză, în condițiile în care este cert că detașarea în cauză în acțiunea principală avea o durată mai mică de șase luni.

33      În ceea ce privește, în primul rând, declarația prealabilă de detașare, din articolul 3 din Decretul regal din 29 martie 2002, precum și din observațiile prezentate de guvernul belgian rezultă că, pe de o parte, autoritățile belgiene trebuie să ateste primirea și caracterul conform al acestei declarații, în termen de cinci zile lucrătoare de la primirea acesteia, prin notificarea numărului de înregistrare al acesteia angajatorului lucrătorilor detașați. Pe de altă parte, detașarea nu poate începe decât după data acestei notificări, în caz contrar angajatorul neputând beneficia de regimul simplificat.

34      Trebuie să se constate că procedura descrisă la punctul precedent nu poate fi considerată o simplă procedură de declarare. Astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 70 din concluzii, simpla transmitere de informații către autoritățile statului membru de destinație, precum și confirmarea de primire au în mod potențial capacitatea de a se transforma în mecanisme de verificare și de autorizare prealabile începerii prestației. Astfel, în măsura în care notificarea menționată trebuie să preceadă detașarea de către angajator a lucrătorilor săi și nu intervine decât după verificarea de către autoritățile naționale a conformității declarației prealabile de detașare, o astfel de procedură trebuie considerată ca având caracterul unei proceduri de autorizare administrativă (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Comisia/Austria, citată anterior, punctul 41).

35      Or, o procedură care condiționează exercitarea prestării de servicii prin intermediul unor lucrători detașați pe teritoriul național de către o întreprindere stabilită într‑un alt stat membru de eliberarea unei astfel de autorizații administrative poate constitui o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 9 august 1994, Vander Elst, C‑43/93, Rec., p. I‑3803, punctul 15, și Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comisia/Germania, C‑244/04, Rec., p. I‑885, punctul 34).

36      Astfel, o asemenea procedură poate împiedica, în special din cauza termenului prevăzut pentru trimiterea acestei notificări, detașarea preconizată și, în consecință, exercitarea de către angajatorul lucrătorilor care trebuie detașați a unor activități de prestări de servicii, mai ales în situația în care prestarea care urmează a fi realizată necesită o anumită rapiditate de acțiune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comisia/Germania, citată anterior, punctul 35, precum și Hotărârea Comisia/Austria, citată anterior, punctul 39).

37      În această privință, inculpații din acțiunea principală evidențiază în observațiile lor scrise, fără a fi contraziși cu privire la acest aspect, caracterul urgent al prestărilor ce urmau a fi realizate pentru societatea Antwerp Shiprepair NV, care necesitau începerea activității cât mai curând posibil după încheierea contractului referitor la acestea. Or, guvernul belgian a constatat, în răspunsul la o întrebare adresată de Curte cu ocazia ședinței, că regimul simplificat nu permite nicio excepție de la procedura descrisă a punctul 33 din prezenta hotărâre pentru detașările urgente.

38      Este lipsit de importanță, astfel cum acest guvern a mai arătat cu ocazia ședinței, faptul că notificarea de înregistrare este, în practică, trimisă angajatorului lucrătorilor detașați la două sau trei zile de la primirea declarației prealabile de detașare, în condițiile în care angajatorul nu poate exclude dinainte necesitatea de a aștepta cel puțin cele cinci zile lucrătoare prevăzute de regimul simplificat pentru trimiterea notificării înregistrării înainte de a începe detașarea. Posibilitatea unei astfel de așteptări este, atât pentru angajator, cât și pentru destinatarul unei prestări de servicii care constă în detașarea unor lucrători, de natură să îngreuneze sau să facă mai puțin atractivă o astfel de prestare, în special atunci când aceasta are un caracter urgent.

39      În plus, procedura descrisă la punctul 33 din prezenta hotărâre constituie un element determinant al regimului simplificat, în condițiile în care, astfel cum rezultă din articolul 3 din Decretul regal din 29 martie 2002, un angajator care efectuează o detașare pe teritoriul belgian fără a fi primit notificarea numărului de înregistrare a declarației sale prealabile de detașare nu poate, în ceea ce privește această detașare, să se limiteze la ținerea documentelor echivalente, astfel cum prevede regimul simplificat, ci trebuie să întocmească documente sociale belgiene, precum evidența individuală și fluturașul de salariu.

40      Rezultă că cerința trimiterii unei declarații prealabile de detașare, precum și a notificării numărului de înregistrare a acesteia, astfel cum este prevăzută de regimul simplificat, constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE.

41      Această concluzie nu poate fi infirmată de constatarea guvernului belgian potrivit căreia regimul simplificat este facultativ, în sensul că angajatorul care dorește să detașeze lucrători pe teritoriul belgian poate alege să nu se supună acestui regim și trebuie, într‑o asemenea ipoteză, să întocmească și să țină documentele sociale belgiene menționate mai sus. Astfel cum s‑a amintit la punctul 30 din prezenta hotărâre, Curtea a statuat deja, în Hotărârea Arblade și alții, citată anterior, că o asemenea obligație nu este în sine conformă cu libera prestare a serviciilor. În plus, din dosar reiese că, în cazul legislației belgiene în discuție în acțiunea principală, nerespectarea unei asemenea obligații este pasibilă de sancțiuni penale.

42      În ceea ce privește, în al doilea rând, obligațiile impuse prin articolele 5 și 6 din Decretul regal din 29 martie 2002 angajatorilor lucrătorilor detașați pe teritoriul belgian, mai întâi, de a ține o copie a documentelor echivalente la dispoziția autorităților belgiene, fie la locul de muncă în Belgia, fie la domiciliul belgian al mandatarului sau al prepusului angajatorului, apoi, de a trimite, la terminarea detașării, această copie, precum și un inventar al documentelor echivalente autorităților belgiene și, în sfârșit, de a păstra, la încheierea unei perioade de șase luni, o copie a documentelor echivalente la dispoziția autorităților menționate la unul dintre locurile desemnate pentru o perioadă de cinci ani, nu se poate exclude de la bun început că aceste obligații determină cheltuieli, precum și sarcini administrative și economice suplimentare pentru întreprinderile stabilite într‑un alt stat membru, astfel încât aceste întreprinderi pot să nu se afle pe poziții de egalitate, din punctul de vedere al concurenței, cu întreprinderi care angajează persoane ce lucrează în mod obișnuit pe teritoriul belgian.

43      Deși guvernul belgian a arătat că obligația de a păstra o copie a documentelor echivalente la dispoziția autorităților sale pentru o perioadă de cinci ani după terminarea detașării nu se aplică detașărilor care durează mai puțin de șase luni, precum cea în cauză în acțiunea principală, nu este mai puțin adevărat că acesta nu a prezentat niciun argument în privința celorlalte două obligații. Acesta a admis chiar că nu poate fi exclus ca dispozițiile în cauză să poată constitui o restricție privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE.

44      În aceste împrejurări, este necesar să se considere că aceste două obligații constituie o restricție privind libera prestare a serviciilor.

 Cu privire la justificarea restricțiilor privind libera prestare a serviciilor

45      Potrivit unei jurisprudențe constante, o reglementare națională într‑un domeniu care nu a făcut obiectul unei armonizări la nivelul Uniunii și care se aplică fără deosebire oricărei persoane sau întreprinderi care exercită o activitate pe teritoriul statului membru în cauză poate, în pofida efectului său restrictiv pentru libera prestare a serviciilor, să fie justificată în măsura în care răspunde unui motiv imperativ de interes general, acest interes nu a fost deja ocrotit prin normele aplicabile prestatorului în statul membru în care este stabilit, norma este adecvată pentru a garanta realizarea obiectivului pe care îl urmărește și nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestuia (a se vedea Hotărârile citate anterior Arblade și alții, punctele 34 și 35, precum și Comisia/Austria, punctul 37).

46      Astfel cum s‑a arătat la punctul 25 din prezenta hotărâre, regimul simplificat are ca scop, potrivit guvernului belgian, controlul respectării de către angajatorii care detașează lucrători străini pe teritoriul belgian în special a condițiilor de muncă și de încadrare în muncă enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71. Astfel, acesta ar urmări obiectivul de interes general ce constă în protecția socială a lucrătorilor.

47      În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că, printre motivele imperative de interes general care pot justifica o restricție privind libera prestare a serviciilor se numără protecția lucrătorilor (a se vedea în special Hotărârea Arblade și alții, citată anterior, punctul 36, Hotărârea Finalarte și alții, citată anterior, punctul 33, precum și Hotărârea din 21 octombrie 2004, Comisia/Luxemburg, C‑445/03, Rec., p. I‑10191, punctul 29).

48      De asemenea, Curtea a recunoscut statelor membre posibilitatea de a verifica respectarea dispozițiilor naționale și ale dreptului Uniunii în domeniul prestării de servicii și a confirmat caracterul întemeiat al măsurilor de control necesare pentru a verifica respectarea unor cerințe justificate ele însele prin motive de interes general (a se vedea în acest sens Hotărârea Arblade și alții, citată anterior, punctul 38, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comisia/Germania, citată anterior, punctul 36).

49      Prin urmare, este necesar să se examineze dacă măsuri precum cele cuprinse în regimul simplificat sunt adecvate pentru a garanta realizarea obiectivului care constă în protecția lucrătorilor și nu depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

50      În ceea ce privește, în primul rând, declarația prealabilă de detașare, guvernul belgian arată că aceasta permite autorităților să exercite un control efectiv al condițiilor de salarizare și de muncă în cadrul unei detașări de lucrători în Belgia. Cu ocazia ședinței, acest guvern a precizat că, în lipsa unei astfel de declarații, autoritățile belgiene nu ar fi în măsură să verifice data de începere a detașării în Belgia, în condițiile în care documentele echivalente nu ar oferi asemenea informații.

51      În această privință, Curtea a statuat deja că o obligație impusă unui angajator stabilit într‑un alt stat membru de a semnala, anterior unei detașări, autorităților locale prezența unuia sau mai multor lucrători salariați care urmează a fi detașați, durata prevăzută a acestei prezențe și prestarea sau prestările de servicii care justifică detașarea constituie o măsură la fel de eficientă și mai puțin restrictivă decât o măsură de autorizare a muncii, un control prealabil sau chiar o confirmare de detașare. O astfel de obligație ar fi de natură să permită acestor autorități să controleze respectarea legislației sociale și salariale a statului membru gazdă pe durata detașării ținând seama de obligațiile care îi sunt deja impuse acestui angajator în temeiul normelor de drept social aplicabile în statul membru de origine (a se vedea Hotărârea Comisia/Luxemburg, citată anterior, punctul 31, Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comisia/Germania, citată anterior, punctul 45, și Hotărârea Comisia/Austria, citată anterior, punctul 52).

52      Rezultă că, deși trimiterea declarației prealabile de detașare pare un mijloc adecvat pentru a comunica autorităților belgiene informațiile menționate la punctul 50 din prezenta hotărâre, o procedură de înregistrare și de notificare în virtutea căreia declarația menționată dobândește, astfel cum s‑a arătat la punctul 34 din prezenta hotărâre, caracterul unei proceduri de autorizare administrativă depășește ceea ce este necesar pentru asigurarea protecției lucrătorilor detașați.

53      Astfel, din jurisprudența amintită la punctul 51 din prezenta hotărâre rezultă că o declarație prealabilă, în măsura în care permite să se controleze respectarea reglementării sociale și salariale a statului membru gazdă pe durata detașării, constituie un mijloc mai proporțional pentru atingerea acestui obiectiv decât o autorizare sau un control prealabil. În această privință, nici chiar guvernul belgian nu arată că regimul simplificat urmărește altceva decât controlul efectiv al condițiilor de salarizare și de muncă ale lucrătorilor detașați pe perioada detașării.

54      Cu toate acestea, întrucât cerința unei declarații prealabile rămâne o măsură adecvată pentru a permite controalele necesare și evitarea fraudelor, administrația ar trebui să dea angajatorului care detașează lucrători pe teritoriul belgian posibilitatea de a dovedi că a efectuat o declarație care cuprinde toate informațiile cerute.

55      În ceea ce privește, în al doilea rând, documentele echivalente evidenței individuale și fluturașului de salariu, guvernul belgian explică, în observațiile sale scrise, că evidența individuală menționează prestațiile realizate de un lucrător, precum și remunerațiile aferente acestora și că fluturașul de salariu indică modul de calcul al acestei remunerații, ținând seama de numărul de ore de muncă și de zilele de concediu, precum și de reținerile efectuate din aceasta.

56      În plus, astfel cum s‑a arătat la punctul 42 din prezenta hotărâre, din articolele 5 și 6 din Decretul regal din 29 martie 2002 reiese că angajatorul lucrătorilor detașați pe teritoriul belgian trebuie să țină o copie a documentelor echivalente la dispoziția autorităților belgiene, fie la locul de muncă în Belgia, fie la domiciliul belgian al mandatarului sau al prepusului angajatorului. La terminarea detașării, această copie, precum și un inventar al documentelor echivalente trebuie trimise autorităților belgiene.

57      Rezultă că ținerea unei copii a documentelor echivalente, astfel cum au fost descrise la punctul 55 din prezenta hotărâre, este adecvată pentru a permite autorităților să verifice respectarea, în privința lucrătorilor detașați, a condițiilor de muncă astfel cum sunt enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 96/71 și, prin urmare, să asigure protecția acestora din urmă.

58      Pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, în măsura în care informațiile furnizate prin documentele referitoare la lucrătorii detașați care sunt cerute de reglementarea statului de stabilire sunt suficiente, în ansamblul lor, pentru a permite controalele necesare în statul membru gazdă, prezentarea într‑un termen rezonabil a acestor documente sau a copiei lor ori păstrarea la dispoziție a acelorași documente sau a copiei lor pe șantier ori într‑un loc accesibil și clar identificat pe teritoriul statului membru gazdă constituie un mijloc mai puțin restrictiv de asigurare a protecției sociale a lucrătorilor menționați decât întocmirea documentelor conforme cu reglementarea acestui stat (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Arblade și alții, punctele 64-66, precum și Finalarte și alții, punctul 74).

59      De asemenea, Curtea a statuat că obligația de a trimite, la încheierea perioadei de detașare, documentele pe care angajatorul este obligat să le întocmească în temeiul legislației statului membru de stabilire sau a copiei acestora autorităților naționale ale statului membru gazdă care ar putea să le verifice și, dacă este cazul, să le păstreze constituie o măsură mai puțin restrictivă de asigurare a controlului respectării reglementărilor legate de protecția lucrătorilor decât o obligație impusă angajatorului de a păstra aceste documente pe teritoriul acestui stat după această perioadă (a se vedea în acest sens Hotărârea Arblade și alții, citată anterior, punctul 78).

60      Având în vedere ceea ce precedă, rezultă că astfel de măsuri sunt proporționale cu obiectivul care constă în protecția lucrătorilor.

61      Prin urmare, la întrebarea adresată trebuie să se răspundă că:

–        Articolele 56 TFUE și 57 TFUE se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede obligația unui angajator stabilit într‑un alt stat membru care detașează lucrători pe teritoriul primului stat de a trimite o declarație prealabilă de detașare în măsura în care începerea detașării preconizate este condiționată de notificarea către acest angajator a unui număr de înregistrare a declarației menționate, iar autoritățile naționale ale acestui prim stat dispun de un termen de cinci zile lucrătoare, începând de la primirea acesteia, pentru a efectua această notificare.

–        Articolele 56 TFUE și 57 TFUE nu se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede obligația unui angajator stabilit într‑un alt stat membru care detașează lucrători pe teritoriul primului stat de a ține la dispoziția autorităților naționale ale acestuia, pe durata detașării, o copie a documentelor echivalente documentelor sociale sau de muncă cerute de dreptul primului stat, precum și trimiterea acesteia autorităților menționate la încheierea acestei perioade.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

62      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolele 56 TFUE și 57 TFUE se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede obligația unui angajator stabilit într‑un alt stat membru care detașează lucrători pe teritoriul primului stat de a trimite o declarație prealabilă de detașare în măsura în care începerea detașării preconizate este condiționată de notificarea către acest angajator a unui număr de înregistrare a declarației menționate, iar autoritățile naționale ale acestui prim stat dispun de un termen de cinci zile lucrătoare, începând de la primirea acesteia, pentru a efectua această notificare.

Articolele 56 TFUE și 57 TFUE nu se opun unei reglementări a unui stat membru care prevede obligația unui angajator stabilit într‑un alt stat membru care detașează lucrători pe teritoriul primului stat de a ține la dispoziția autorităților naționale ale acestuia, pe durata detașării, o copie a documentelor echivalente documentelor sociale sau de muncă cerute de dreptul primului stat, precum și trimiterea acesteia autorităților menționate la încheierea acestei perioade.

Semnături


* Limba de procedură: olandeza.

Top