I — Cadrul juridic

II — Situația de fapt

III — Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

IV — Procedura în fața Curții și concluziile părților

V — Motivele de recurs

A — Motivele invocate de Erste (C-125/07 P)

B — Motivele invocate de RZB (C-133/07 P)

C — Motivele invocate de BA-CA (C-135/07 P)

D — Motivele invocate de ÖVAG (C-137/07 P)

VI — Reunirea recursurilor și tratarea acestora în cadrul prezentelor concluzii

VII — Observații preliminare

A — Cu privire la dimensiunea controlului exercitat de Curte în cadrul prezentelor recursuri

B — Contextul juridic și de fapt al controlului practicilor și acordurilor anticoncurențiale

VIII — Cu privire la motivele întemeiate pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE

A — Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o apreciere eronată a condiției privind afectarea comerțului dintre statele membre

1. Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată în ceea ce privește capacitatea unei înțelegeri care acoperă întregul teritoriu național de a afecta în mod semnificativ comerțul dintre statele membre

a) Argumentația părților

b) Apreciere

2. Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului cu privire la o examinare globală a efectelor transfrontaliere ale înțelegerii

a) Argumentația părților

b) Apreciere

i) Cu privire la prima critică, întemeiată pe o aplicare și pe o interpretare eronate ale jurisprudenței comunitare

— În ceea ce privește Hotărârea VGB și alții/Comisia

— În ceea ce privește Hotărârea Bagnasco și alții

ii) Cu privire la caracterul eronat, insuficient și contradictoriu al analizei Tribunalului privind definiția pieței relevante

— Cu privire la modul în care Tribunalul apreciază criticile întemeiate pe o definiție incorectă a pieței relevante

— Cu privire la caracterul insuficient și contradictoriu al motivării

— Cu privire la referirea eronată la Hotărârea SPO și alții/Comisia

3. Cu privire la al treilea aspect al motivului, întemeiat pe lipsa demonstrării unei afectări semnificative a comerțului intracomunitar ca urmare a înțelegerii

a) Argumentația părților

b) Apreciere

4. Cu privire la al patrulea aspect al motivului, întemeiat pe lipsa unei analize a efectelor concrete ale înțelegerii asupra pieței

a) Argumentația părților

b) Apreciere

B — Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o imputare eronată a răspunderii încălcării

1. Argumentația părților

2. Apreciere

IX — Cu privire la motivele întemeiate pe o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în măsura în care aprecierea gravității încălcării și a cuantumului de bază al amenzii ar fi afectate de erori de drept și de motivare și ar încălca dreptul la apărare

A — Cu privire la primul motiv, întemeiat pe erori de drept referitoare la aprecierea gravității încălcării

1. Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere neconformă cu liniile directoare

a) Argumentația părților

b) Apreciere

2. Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a „naturii” încălcării

a) Argumentația părților

b) Apreciere

3. Cu privire la al treilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată privind „impactul concret al încălcării asupra pieței”

a) Argumentația părților

b) Apreciere

i) Abordarea instanței comunitare

ii) Punctul nostru de vedere

4. Cu privire la al patrulea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată în ceea ce privește „mărimea pieței geografice relevante”

a) Argumentația părților

b) Apreciere

5. Cu privire la al cincilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată de către Tribunal a influenței caracterului selectiv al măsurilor represive și pe o încălcare a obligației de motivare

a) Argumentația părților

b) Apreciere

6. Cu privire la al șaselea aspect, întemeiat pe lipsa unei aprecieri globale a gravității încălcării

a) Argumentația părților

b) Apreciere

7. Cu privire la al șaptelea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată în ceea ce privește împărțirea recurentelor pe categorii

a) Criticile formulate de recurente

i) Cu privire la prima critică, întemeiată pe nelegalitatea atribuirii către instituțiile centrale a cotelor de piață ale băncilor din sectoarele descentralizate

— Cu privire la principiul atribuirii și criteriile de apreciere utilizate în acest scop

— Cu privire la încălcarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, a principiului proporționalității sancțiunii, a principiului răspunderii personale pentru încălcările dreptului concurenței și a principiului egalității

ii) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe o încălcare a dreptului la apărare

iii) Cu privire la a treia critică, întemeiată pe o apreciere eronată a rolului și a funcțiilor instituțiilor centrale în cadrul grupurilor bancare

iv) Cu privire la a patra critică, întemeiată pe o stabilire incorectă a cotelor de piață ale Erste și ale grupului caselor de economii

v) Cu privire la a cincea critică, întemeiată pe o denaturare a faptelor și a elementelor de probă

b) Apreciere

i) Cu privire la prima critică, întemeiată pe nelegalitatea atribuirii către instituțiile centrale a cotelor de piață ale băncilor din sectoarele descentralizate

B — Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe erori de drept, pe o nemotivare și pe o denaturare a elementelor de probă în ceea ce privește existența unor circumstanțe atenuante

a) Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului în ceea ce privește comportamentul pasiv al ÖVAG

i) Argumentația părților

— Cu privire la prima critică, întemeiată pe o exercitare incorectă a competenței jurisdicționale a Tribunalului

— Cu privire la a doua critică, întemeiată pe utilizarea unui criteriu de apreciere eronat

— Cu privire la a treia critică, întemeiată pe denaturarea elementelor de probă prezentate Tribunalului

— Cu privire la a patra critică, întemeiată pe o motivare contradictorie

ii) Apreciere

b) Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului privind participarea autorităților publice la reuniunile bancare

i) Argumentația părților

ii) Apreciere

c) Cu privire la al treilea aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului privind caracterul public a reuniunilor

i) Argumentația părților

ii) Apreciere

C — Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe erori de drept, pe o încălcare a principiilor egalității de tratament, protecției încrederii legitime și dreptului la apărare, precum și pe o motivare insuficientă și contradictorie cu privire la aplicarea secțiunii D a comunicării privind cooperarea

1. Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe o apreciere eronată a Tribunalului privind puterea de apreciere a Comisiei și exercitarea controlului său jurisdicțional

a) Argumentația părților

b) Apreciere

2. Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe erori de drept în aplicarea comunicării privind cooperarea

a) Cu privire la prima critică, întemeiată pe utilizarea unui criteriu de apreciere eronat și pe încălcarea principiului egalității de tratament

i) Argumentația părților

ii) Apreciere

b) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe erori de drept în cadrul examinării amplorii cooperării întreprinderilor, pe încălcarea principiilor egalității de tratament, protecției încrederii legitime și respectării dreptului la apărare, precum și pe o motivare insuficientă și contradictorie

i) Cu privire la primul argument al RZB, întemeiat pe o apreciere eronată a caracterului voluntar al răspunsurilor la solicitările de informații și pe o încălcare a dreptului la apărare

— Argumentația părților

— Apreciere

ii) Cu privire la al doilea argument, întemeiat pe erori de drept în cadrul aprecierii prezentării comune a faptelor

— Argumentația părților

— Apreciere

iii) Cu privire la al treilea argument, întemeiat pe o apreciere eronată referitoare la recunoașterea de către RZB a scopului anticoncurențial al încălcării și pe o încălcare a principiului egalității de tratament

— Argumentația părților

— Apreciere

iv) Cu privire la al patrulea argument, întemeiat pe o răsturnare a sarcinii probei privind valoarea cooperării din partea RZB și pe o încălcare a principiului protecției încrederii legitime

— Argumentația părților

— Apreciere

v) Cu privire la al cincilea argument, întemeiat pe erori de drept și pe o motivare contradictorie în cadrul analizei Tribunalului referitoare la valoarea documentelor suplimentare comunicate de BA-CA

— Argumentația părților

— Apreciere

vi) Cu privire la al șaselea argument, întemeiat pe neluarea în considerare a răspunsurilor BA-CA la comunicarea privind obiecțiunile

— Argumentația părților

— Apreciere

3. Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare în măsura în care cuprinde dreptul de a fi ascultat

a) Argumentația părților

b) Apreciere

D — Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare, în măsura în care cuprinde dreptul de a fi ascultat și pe o încălcare de către Tribunal a obligației sale de motivare în ceea ce privește concluziile acestuia privind solicitările de obținere a unei reduceri a amenzilor

1. Argumentația părților

2. Apreciere

X — Cu privire la consecințele anulării hotărârii atacate

A — Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o apreciere eronată a gravității încălcării și a cuantumului de bază al amenzii, ținând seama de faptul că nu s-a demonstrat un impact concret al înțelegerii asupra pieței

1. Argumentația părților

2. Apreciere

B — Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o apreciere eronată în ceea ce privește clasificarea pe categorii a întreprinderilor Erste, RZB și ÖVAG în vederea aprecierii gravității încălcării, precum și a calculului cuantumului de bază al amenzii

1. Cu privire la decizia în litigiu

2. Rezumat al argumentației părților

3. Apreciere

XI — Cu privire la cheltuielile de judecată

XII — Concluzie

1. 

Prezenta cauză are ca obiect recursurile formulate de patru bănci austriece, și anume Erste Bank der österreichischen Sparkassen AG ( 2 ) (C-125/07 P), Raiffeisen Zentralbank Österreich AG ( 3 ) (C-133/07 P), Bank Austria Creditanstalt AG ( 4 ) (C-135/07 P) și Österreichische Volksbanken AG ( 5 ) (C-137/07 P), împotriva Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia ( 6 ).

2. 

Prin intermediul hotărârii atacate Tribunalul a confirmat, în esență, Decizia 2004/138/CE a Comisiei ( 7 ) prin care se constata participarea acestor întreprinderi la o serie de acorduri și de practici concertate pe piața produselor și serviciilor bancare din Austria, care contravin prevederilor articolului 81 CE. Cu toate acestea, Tribunalul a modificat sancțiunea aplicată Österreichische Postsparkasse AG (denumită în continuare „PSK”), în funcție de controlul efectuat asupra constatărilor Comisiei Comunităților Europene cu privire la durata încălcării și la cooperarea băncilor cu Comisia.

3. 

În prezentele recursuri, recurentele contestă analiza Tribunalului referitoare la condițiile cerute pentru aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE și în special cea referitoare la afectarea comerțului dintre statele membre. În plus, recurentele critică Tribunalul pentru încălcarea articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului ( 8 ), apreciind, în special, în mod greșit gravitatea încălcării pentru scopul calculului amenzii. În final, recurentele invocă mai multe critici împotriva aprecierii Tribunalului cu privire la existența unor circumstanțe atenuante și la amploarea cooperării lor în cadrul procedurii.

4. 

În prezentele concluzii, vom propune Curții să anuleze hotărârea atacată în măsura în care Tribunalul a comis două erori de drept în cadrul aprecierii sale privind gravitatea încălcării pentru scopul calculului cuantumului de bază al amenzii.

5. 

Într-adevăr, considerăm că Tribunalul a comis o primă eroare de drept prin faptul că s-a pronunțat în sensul că, în speță, Comisia putea să se întemeieze pe punerea în aplicare a înțelegerii pentru a concluziona cu privire la existența unui impact concret al încălcării asupra pieței. În plus, apreciem că Tribunalul a comis o a doua eroare de drept și a afectat hotărârea atacată printr-o motivare contradictorie, întrucât a statuat că, în scopul aprecierii gravității încălcării și al calculului cuantumului de bază al amenzii, Comisia putea să atribuie societăților Erste, RZB și ÖVAG, în calitatea acestora de instituții centrale, cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate, chiar dacă nu le-a imputat comportamentul ilicit al acestora din urmă.

6. 

În măsura în care, în opinia noastră, litigiul se află în stare de judecată, vom propune Curții, în conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul cu privire la aceste două motive de anulare care au fost invocate în fața Tribunalului. La sfârșitul acestei evocări vom propune Curții să anuleze articolul 3 din decizia în litigiu și să stabilească, exercitându-și competența de fond, cuantumul amenzilor care trebuie aplicate fiecăreia dintre întreprinderile în cauză.

7.

Articolul 81 CE interzice „orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concentrate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”.

8.

În situația în care această dispoziție este încălcată, Comisia poate, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 „să aplice întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi amenzi al căror cuantum poate fi cuprins între minimum [1000 de euro] și maximum [1 milion de euro], acest maximum putând fi sporit la 10% din cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar precedent de fiecare dintre întreprinderile care au participat la încălcare”. [traducere neoficială]

9.

Pentru a asigura transparența și caracterul obiectiv al deciziilor sale, atât cu privire la întreprinderi, cât și la instanța comunitară, Comisia a publicat în 1998 linii directoare în care enunță metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 ( 9 ).

10.

Liniile directoare prevăd la punctul 1 că, pentru stabilirea cuantumului amenzilor, cuantumul de bază se determină în funcție de criteriile reținute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, respectiv gravitatea și durata încălcării.

11.

În primul rând, la evaluarea gravității încălcării trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul concret asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante (punctul 1 secțiunea A primul paragraf din liniile directoare). În acest context, încălcările sunt împărțite în trei categorii, și anume „încălcări minore”, pentru care cuantumul posibil al amenzilor este de la 1000 la 1 milion de euro, „încălcări grave”, pentru care acest cuantum poate varia de la 1 milion la 20 de milioane de euro, precum și „încălcări foarte grave”, pentru care cuantumul menționat este de peste 20 de milioane de euro (punctul 1 secțiunea A al doilea paragraf prima-a treia liniuță din liniile directoare).

12.

În al doilea rând, gravitatea încălcării este analizată în raport cu caracteristicile fiecărei întreprinderi în cauză. În cadrul fiecăreia dintre aceste categorii, scara sancțiunilor propuse permite aplicarea unor tratamente diferențiate întreprinderilor, în funcție de natura încălcărilor săvârșite. Comisia ține seama astfel de capacitatea economică efectivă a întreprinderilor respective de a cauza un prejudiciu și fixează cuantumul amenzii la un nivel care să îi asigure un caracter descurajator (punctul 1 secțiunea A al patrulea paragraf din liniile directoare). În acest stadiu, Comisia poate să clasifice întreprinderile în diferite categorii și să pondereze cuantumurile de bază ale amenzii, pentru fiecare întreprindere.

13.

În al treilea rând, Comisia ține seama de durata încălcării.

14.

În temeiul punctelor 2 și 3 din liniile directoare, Comisia poate, în continuare, să țină seama de unele circumstanțe agravante sau atenuante pentru a crește sau a reduce cuantumul de bază.

15.

În plus, în conformitate cu punctul 4 din liniile directoare menționate, Comisia poate să aplice Comunicarea din 18 iulie 1996 privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cazurile privind înțelegeri ( 10 ). Aceasta definește condițiile în care întreprinderile care cooperează cu Comisia în cursul investigării unei înțelegeri pot fi scutite de amendă sau pot beneficia de o reducere a cuantumului amenzii pe care ar fi trebuit, în alte condiții, să o plătească.

16.

Secțiunea D din comunicarea privind cooperarea este formulată după cum urmează:

„Reducerea semnificativă a cuantumului amenzii

17.

Ca observație generală, punctul 5 litera (a) primul paragraf din liniile directoare precizează că acest cuantum final al amenzii nu poate, în niciun caz, să depășească 10% din cifra de afaceri mondială a întreprinderilor, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

18.

Faptele, astfel cum rezultă din hotărârea atacată pot fi rezumate după cum urmează.

19.

La 30 iunie 1997, partidul politic Freiheitliche Partei Österreichs a formulat plângere împotriva a opt instituții de credit austriece, suspectate că ar fi participat la acorduri și/sau la practici concertate care contravin articolului 81 CE. În luna iunie 1998, Comisia a efectuat verificări inopinate la sediile acestor întreprinderi, apoi, în luna septembrie 1998, le-a adresat o solicitare de informații. Principalele bănci vizate au oferit Comisiei „cooperarea” lor în cadrul examinării cauzei.

20.

La 13 septembrie 1999, Comisia a transmis unui număr de opt bănci comunicarea privind obiecțiunile adoptată la . Acestea au avut acces la dosar și au depus observații scrise. Acestea au fost de asemenea audiate. În continuare, Comisia a transmis o comunicare suplimentară privind obiecțiunile la , cu privire la care întreprinderile în cauză au putut să își formuleze observațiile scrise și orale. Comisia imputa, în esență, acestor întreprinderi faptul că au pus în aplicare ceea ce Comisia numește „rețeaua Lombard”, respectiv un ansamblu de reuniuni regulate în cadrul cărora, la intervale regulate, se puneau de acord cu privire la comportamentul lor referitor la principalii parametri care interesează concurența pe piața produselor și a serviciilor bancare în Austria.

21.

La 11 iunie 2002, Comisia a adoptat decizia în litigiu.

22.

Comisia a calificat faptele constatate drept încălcare complexă de lungă durată. Întreprinderile destinatare ale deciziei în litigiu au fost alese pe baza frecvenței participării la principalele reuniuni și a rolului lor pe piața bancară austriacă, în funcție de mărimea lor.

23.

Decizia în litigiu arată că în Austria acordurile între bănci, în special cu privire la dobânzi și la comisioane, fac parte dintr-o veche tradiție, întemeiată în parte pe legislația națională. Aceasta ar fi fost abrogată cel mai târziu la 1 ianuarie 1994, când Republica Austria a aderat la Spațiul Economic European (SEE) și când Legea privind sistemul bancar (Bundesgesetz über das Bankwesen) ( 11 ) a intrat în vigoare. Cu toate acestea, Comisia a arătat că instituțiile de credit au continuat să încheie acorduri în cadrul unei rețele instituționalizate și interconectate de reuniuni bancare.

24.

Decizia în litigiu arată modul în care acest ansamblu, tot atât de divers ca formă pe cât de extins pe fond, a permis instituțiilor membre să se pună cu regularitate de acord în privința comportamentului lor pe piață, în special în ceea ce privește ratele dobânzilor și comisioanele bancare.

25.

„Clubul Lombard” constituia forul suprem și era alcătuit din reprezentanți ai conducerii principalelor bănci austriece. La nivelul inferior se aflau reuniunile tehnice, în legătură cu produse specifice (credite, economii) sau reuniuni specializate, consacrate în special operațiunilor efectuate cu întreprinderile (de exemplu, segmentul „profesii liberale”), cu particularii (de exemplu, „reuniune privind creditul ipotecar”) sau care tratează teme de interes pentru concurență (de exemplu, clubul „Export”). În toate landurile austriece aveau loc de asemenea reuniuni regionale. Comisia subliniază rolul special pe care îl joacă aceste instituții centrale, denumite în limbajul curent „societăți centrale” în coordonarea și în reprezentarea sectoarelor descentralizate ale acestora și anume, în ceea ce privește Erste, sectorul caselor de economii, în ceea ce privește RZB, sectorul RZB și, în ceea ce privește ÖVAG, sectorul băncilor populare ( 12 ).

26.

La articolul 1 din decizia în litigiu, Comisia arată că cele opt bănci cărora li s-a adresat această decizie au comis o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE prin faptul că au participat la acorduri și la practici concertate privind prețurile, comisioanele bancare și alți parametri de concurență, care au avut ca obiect, de la 1 ianuarie 1995 până la , să restrângă concurența pe piața produselor și a serviciilor bancare din Austria.

27.

Articolul 2 din decizia menționată obligă întreprinderile vizate să pună capăt fără întârziere încălcării.

28.

În temeiul articolului 3 din decizia în litigiu, Comisia aplică o amendă fiecăreia din aceste întreprinderi, în special o amendă de 37,69 de milioane de euro în privința Erste, de 30,38 de milioane de euro în privința RZB, de 30,38 de milioane de euro în privința Bank Austria AG și de 7,59 milioane de euro în privința ÖVAG.

29.

Aceste amenzi au fost calculate pe baza metodologiei prezentate în liniile directoare, precum și în comunicarea privind cooperarea.

30.

În ceea ce privește gravitatea încălcării, Comisia califică reuniunile băncilor drept încălcare foarte gravă a articolului 81 CE, fără ca dimensiunea relativ redusă a pieței geografice relevante să modifice această apreciere. În continuare, Comisia îi împarte pe participanții la acorduri în cinci categorii, în funcție de cotele de piață ale fiecăruia. Aceasta impută astfel societăților centrale cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate.

31.

În ceea ce privește durata încălcării, Comisia reține perioada de la 1 ianuarie 1995 până în luna iunie 1998. Față de această durată, Comisia a crescut cuantumul de plecare al amenzii cu 35%.

32.

Comisia nu le recunoaște băncilor nicio circumstanță atenuantă. Dimpotrivă, în aplicarea comunicării privind cooperarea, aceasta acordă o reducere de 10% a amenzii având în vedere „necontestarea” faptelor de către destinatarii deciziei în litigiu.

33.

RZB, printr-o cerere introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 august 2002, apoi Erste, BA-CA și ÖVAG, prin cereri introductive depuse la , precum și alte bănci destinatare ale deciziei în litigiu au formulat acțiuni în anulare împotriva deciziei menționate.

34.

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunile reclamantelor și le-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.

35.

În conformitate cu articolul 56 din Statutul Curții de Justiție, Erste, prin cerere introductivă depusă la grefa Curții la 2 martie 2007, și RZB, BA-CA și ÖVAG, prin cererile introductive depuse la , au formulat recursuri împotriva hotărârii atacate.

36.

Erste, RZB, BA-CA și ÖVAG solicită Curții:

37.

Comisia, în toate cauzele, solicită Curții:

38.

Erste invocă trei motive prin care urmărește să obțină fie anularea în totalitate a deciziei în litigiu, fie o reducere a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată.

39.

În cadrul primului motiv, Erste susține o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE. Acest motiv se împarte în două aspecte:

40.

În cadrul celui de al doilea motiv, Erste susține o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, având în vedere o apreciere eronată a gravității încălcării și a cuantumului de pornire al amenzii. În susținerea acestui motiv, Erste contestă împărțirea pe categorii efectuată de Comisie pentru a stabili amenda. În această privință, motivul respectiv se compune din două aspecte:

41.

În final, în cadrul celui de al treilea motiv, Erste susține o încălcare a dreptului la apărare prin faptul că în comunicarea privind obiecțiunile nu s-ar fi menționat intenția Comisiei de a-i atribui cotele de piață ale sectorului descentralizat al caselor de economii.

42.

RZB invocă de asemenea trei motive prin care urmărește, în esență, să obțină fie anularea în totalitate a deciziei în litigiu, fie o reducere a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată.

43.

În cadrul primului motiv, RZB contestă existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE ca urmare a unei aprecieri eronate a condiției referitoare la afectarea comerțului dintre statele membre.

44.

În susținerea celui de al doilea motiv, RZB invocă o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în măsura în care analiza privind gravitatea încălcării ar fi incorectă și afectată de erori de drept. Acest motiv se împarte în șase aspecte:

45.

În susținerea celui de al treilea motiv, RZB invocă erori de drept cu privire la aplicarea secțiunii D din comunicarea privind cooperarea. Acest motiv se împarte în două aspecte:

46.

BA-CA invocă patru motive prin care urmărește să obțină o reducere a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată în temeiul articolului 3 din decizia în litigiu.

47.

În cadrul primului motiv, BA-CA invocă o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în măsura în care aprecierea gravității încălcării și în special a impactului concret al acesteia asupra pieței ar fi eronată. Acest motiv se compune din două aspecte:

48.

În susținerea celui de al doilea motiv, BA-CA invocă o apreciere eronată a circumstanțelor atenuante. Acesta se împarte în două aspecte:

49.

În cadrul celui de al treilea motiv, BA-CA invocă diverse erori de drept, precum și o încălcare a principiilor fundamentale cu privire la aplicarea secțiunii D din comunicarea privind cooperarea. Acest motiv se compune din trei aspecte:

50.

În susținerea celui de al patrulea motiv, BA-CA arată că, în cadrul concluziilor sale cu privire la solicitările care vizau obținerea unei reduceri a amenzilor, Tribunalul nu a respectat dreptul la apărare al BA-CA în măsura în care acesta presupune dreptul de a fi ascultat.

51.

Precum Erste și RZB, ÖVAG invocă de asemenea trei motive prin care urmărește, în esență, să obțină fie anularea în totalitate a deciziei în litigiu, fie o diminuare a cuantumului amenzii care i-a fost aplicată de Comisie.

52.

În cadrul primului motiv, ÖVAG contestă existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE ca urmare a unei aprecieri eronate a condiției referitoare la afectarea comerțului dintre statele membre. Acest motiv se împarte în trei aspecte:

53.

În cadrul celui de al doilea motiv, recurenta invocă o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 în măsura în care aprecierea gravității încălcării și, în special, a împărțirii pe categorii pe care a efectuat-o Comisia pentru stabilirea amenzii ar fi eronată.

54.

În cadrul celui de al treilea motiv, ÖVAG invocă erori de drept, nemotivare și o denaturare a faptelor în ceea ce privește aprecierea circumstanțelor atenuante.

55.

Din motive de conexitate, prezentele cauze au fost reunite în vederea pronunțării hotărârii în conformitate cu articolul 43 din Regulamentul de procedură. În măsura în care unele dintre motivele invocate de recurente se suprapun, am ales să le analizăm împreună pentru motive de claritate.

56.

În scopul analizei noastre, vom examina în primul rând motivele care urmăresc să repună în discuție legalitatea deciziei în litigiu, în ansamblul său. În această privință, vom analiza motivele care urmăresc să conteste existența unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, prevăzută la articolul 1 din această decizie.

57.

În al doilea rând, vom analiza motivele care vizează obținerea unei reduceri a cuantumului amenzii stabilite de Comisie la articolul 3 din decizia menționată. În această privință, vom analiza motivele întemeiate pe o apreciere eronată a gravității încălcării și a împărțirii recurentelor pe categorii. Ulterior, vom analiza motivele referitoare la aprecierea circumstanțelor atenuante și a cooperării întreprinderilor în cadrul procedurii. În final, ne vom apleca asupra ultimului motiv invocat de BA-CA, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare și a obligației de motivare.

58.

Înainte de a începe analiza noastră, am dori să formulăm, cu titlu preliminar, câteva observații în vederea clarificării cadrului legal în care Curtea va analiza prezentele recursuri.

59.

Aceste observații se referă, pe de o parte, la controlul jurisdicțional efectuat de Curte în cadrul unui recurs și, pe de altă parte, la contextul juridic și de fapt al investigării și al sancționării comportamentelor anticoncurențiale.

60.

În cadrul unui recurs, sarcina Curții se limitează la a examina dacă Tribunalul a comis o eroare de drept cu ocazia exercitării controlului său jurisdicțional.

61.

În temeiul articolului 225 alineatul (1) CE și al articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, recursul trebuie limitat la chestiuni de drept și poate fi întemeiat pe motive de lipsă de competență a Tribunalului, de nerespectare a procedurii în fața Tribunalului, precum și de încălcare a dreptului comunitar de către acesta din urmă. În plus, în conformitate cu articolul 112 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Regulamentul de procedură, recursul trebuie să cuprindă motivele și argumentele de drept invocate.

62.

Pe baza acestor dispoziții, Curtea a precizat condițiile de admisibilitate a recursurilor formulate împotriva hotărârilor Tribunalului.

63.

În primul rând, Curtea apreciază că un recurs trebuie să indice în mod precis elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod specific această cerere ( 13 ).

64.

În al doilea rând, Curtea apreciază că un recurent nu poate invoca pentru prima dată în fața sa motive și argumente pe care nu le-a invocat în fața Tribunalului. Într-adevăr, aceasta ar însemna să i se permită unei părți să sesizeze Curtea, a cărei competență în materie de recurs este limitată, cu un litigiu mai extins în raport cu cel cu care a fost învestit Tribunalul ( 14 ).

65.

În al treilea rând, Curtea se pronunță în sensul că un recurs nu este admisibil dacă recurentul se limitează să repete sau să reproducă textual motivele și argumentele pe care le-a prezentat deja în fața Tribunalului și dacă nu explică și nici nu identifică eroarea de drept de care ar fi afectată hotărârea. În acest caz Curtea apreciază, într-adevăr, că recursul constituie în realitate o cerere care să permită recurentului să obțină o simplă reexaminare a cererii introductive prezentate în fața Tribunalului, ceea ce excedează competenței Curții ( 15 ). În schimb, dacă un recurent contestă interpretarea sau aplicarea dreptului comunitar de către Tribunal, aspectele de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul procedurii de recurs. Într-adevăr, potrivit Curții, dacă un recurent nu ar putea să se bazeze în recurs pe motive și argumente utilizate deja în fața Tribunalului, procedura respectivă ar fi lipsită de o parte din sensul său ( 16 ).

66.

Din dispozițiile menționate mai sus rezultă de asemenea că recursul nu poate fi întemeiat decât pe motive referitoare la încălcarea normelor de drept. Motivele referitoare la aprecierea faptelor sunt considerate, în principiu, inadmisibile, cu excepția a două ipoteze prevăzute în mod expres de jurisprudență.

67.

În principiu, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele. De asemenea este singurul care are competența să aprecieze valoarea care trebuie atribuită elementelor care i-au fost prezentate, din moment ce probele pe care le-a reținut în susținerea acestor fapte au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale de drept și normele de procedură aplicabile în materia sarcinii și a administrării probelor ( 17 ).

68.

În acest caz, Curtea este competentă, în temeiul articolului 225 CE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite de către Tribunal pe baza acestora ( 18 ).

69.

Astfel, în special în cadrul aplicării articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17, controlul Curții are un dublu obiect. Pe de o parte, Curtea trebuie să examineze în ce măsură Tribunalul a luat în considerare în mod corect din punct de vedere juridic toți factorii esențiali pentru aprecierea gravității comportamentului întreprinderii în lumina articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17. Pe de altă parte, Curtea trebuie să verifice dacă Tribunalul a răspuns suficient de temeinic tuturor motivelor invocate de recurentă, care urmăresc anularea sau reducerea amenzii ( 19 ). În schimb, nu revine Curții sarcina de a înlocui cu propria apreciere, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului, prin care acesta statuează, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate întreprinderilor ( 20 ).

70.

Astfel cum am arătat, există două cazuri în care Curtea poate fi sesizată cu critici care privesc stabilirea situației de fapt și aprecierea acesteia ( 21 ).

71.

Primul caz este acela în care recurentul susține că Tribunalul a făcut constatări a căror inexactitate rezultă din înscrisurile din dosar.

72.

Al doilea caz este acela în care recurentul susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă care i-au fost prezentate. În această ipoteză, Curtea, care în principiu nu are competența de a examina probele pe care le-a reținut Tribunalul în susținerea faptelor, poate efectua un control jurisdicțional. În această situație, recurentul trebuie să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză care, potrivit aprecierii sale, ar fi condus Tribunalul la această denaturare. Potrivit unei jurisprudențe constante, o astfel de denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor și nici să recurgă la noi elemente de probă ( 22 ).

73.

Pe baza acestor considerații, vom examina admisibilitatea motivelor și a argumentelor invocate de recurente în prezentele recursuri.

74.

Participarea unei întreprinderi la practici și la acorduri anticoncurențiale constituie o încălcare de ordin economic care vizează maximizarea profiturilor sale, în general prin intermediul unei limitări voluntare a ofertei, a unei repartizări artificiale a pieței și a unei creșteri artificiale a prețurilor. Efectul unor astfel de practici sau al unor astfel de acorduri este denaturarea liberei concurențe și împiedicarea realizării pieței comune, în special prin obstrucționarea comerțului intracomunitar. Acest tip de înțelegere orizontală care afectează rata dobânzii, adică, în final, prețurile plătite de consumatorii finali, constituie una dintre practicile anticoncurențiale cele mai grave ( 24 ). Acordurile privind ratele dobânzii debitoare și creditoare, precum cele în discuție în prezentele cauze, reprezintă unul dintre mijloacele aflate la dispoziția instituțiilor de credit pentru a-și face concurență propunând rate mai ridicate pentru a remunera anumite conturi de economii sau rate mai puțin importante în schimbul creditelor acordate. Or, existența unor înțelegeri între instituțiile de credit pentru a stabili aceste rate ale dobânzii elimină jocul concurenței, ceea ce se repercutează direct asupra consumatorilor, întrucât aceștia din urmă sunt în situația de a fi privați de marja lor de manevră și nu mai pot să beneficieze de aceste avantaje.

75.

Competențele conferite Comisiei prin Regulamentul nr. 17 au scopul de a permite acesteia să îndeplinească misiunea care îi este încredințată de articolul 81 CE, de a asigura respectarea normelor de concurență în cadrul pieței comune. Într-adevăr, astfel cum rezultă din punctul precedent, evitarea practicilor și a acordurilor anticoncurențiale, descoperirea, precum și sancționarea acestora este în conformitate cu interesul general.

76.

În măsura în care amenzile care pot fi aplicate întreprinderilor sunt de notorietate, este obișnuit ca activitățile pe care le presupun acordurile anticoncurențiale să se deruleze clandestin, ca reuniunile să se țină în secret, cel mai adesea într-un stat terț, și ca documentația aferentă acestora să fie redusă la minimum.

77.

Chiar dacă Comisia descoperă înscrisuri care atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele-verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții.

78.

În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr-un anumit număr de coincidențe și de indicii care, luate în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență.

79.

În plus, întrucât aceasta este situația în prezentele cauze, Comisia se poate confrunta cu dificultăți inerente structurilor complexe ale unor operatori, cu restructurări și cu modificări ale personalității juridice a întreprinderilor.

80.

În acest context trebuie să se reamintească faptul că articolul 81 CE se referă la activitățile întreprinderilor. Pentru aplicarea acestei dispoziții schimbarea formei juridice și a denumirii unei întreprinderi nu are în mod necesar ca efect crearea unei noi întreprinderi exonerate de răspunderea pentru comportamentele anticoncurențiale ale entității precedente în cazul în care, din punct de vedere economic, există o identitate între cele două entități ( 25 ).

81.

Totuși o comunicare privind obiecțiunile trebuie să precizeze în mod neechivoc persoana juridică căreia i se pot aplica amenzi și trebuie să fie adresată acesteia din urmă ( 26 ).

82.

Pentru a menține efectul util al competenței de investigare care îi este conferită prin articolul 11 alineatele (1) și (5) din Regulamentul nr. 17, Comisia are dreptul să impună unei întreprinderi, dacă este cazul prin intermediul unei decizii, să furnizeze toate informațiile necesare cu privire la fapte despre care poate avea cunoștință și să îi transmită, dacă este nevoie, documentele aferente acestora pe care le deține întreprinderea, chiar dacă respectivele documente pot servi la stabilirea existenței unui comportament anticoncurențial împotriva întreprinderii menționate sau împotriva altei întreprinderi.

83.

Regulamentul nr. 17 impune întreprinderii care face obiectul unei măsuri de investigare o obligație de colaborare activă care presupune ca aceasta să pună la dispoziția Comisiei toate informațiile referitoare la obiectul investigației ( 27 ).

84.

În îndeplinirea funcțiilor sale, Comisia trebuie totuși să asigure ca dreptul la apărare să nu fie compromis în cadrul procedurilor de investigație prealabilă care pot avea un caracter determinant în stabilirea probelor privind caracterul nelegal al comportamentelor întreprinderilor, de natură să angajeze răspunderea acestora ( 28 ).

85.

Dreptul la apărare se încadrează în drepturile fundamentale care fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de către Curte, inspirându-se din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și din indicațiile oferite de instrumente internaționale cu privire la care statele membre au colaborat sau la care au aderat, precum Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 ( 29 ).

86.

Astfel, în cazul unei solicitări de informații, Comisia nu ar putea să impună unei întreprinderi obligația de a da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei îi revine Comisiei ( 30 ).

87.

Respectarea dreptului la apărare impune de asemenea ca în, cursul procedurii administrative, întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului CE ( 31 ).

88.

În acest sens, Regulamentul nr. 17 prevede să li se transmită părților obiecțiunile printr-o comunicare care trebuie să prevadă, în mod clar, toate elementele esențiale pe care se bazează Comisia în acest stadiu al procedurii. Totuși, această indicație poate fi făcută în mod succint și decizia nu trebuie să fie în mod necesar o copie a expunerii obiecțiunilor ( 32 ), întrucât comunicarea privind obiecțiunile constituie un document pregătitor ale cărui aprecieri de fapt și de drept au un caracter pur provizoriu ( 33 ). Pentru acest motiv, Comisia poate și chiar trebuie să țină seama de elementele ce rezultă din procedura administrativă, între altele, pentru a renunța la obiecțiunile care s-ar dovedi neîntemeiate ( 34 ).

89.

Examinarea diverselor motive invocate de recurente în prezentele recursuri trebuie se facă în lumina acestor considerații.

90.

În esență, recurentele au invocat două motive întemeiate, în primul rând, pe o apreciere eronată a condiției privind afectarea comerțului dintre statele membre, prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE, și, în doilea rând, pe o imputare eronată a răspunderii pentru încălcare.

91.

Potrivit articolului 81 alineatul (1) CE, „[s]unt incompatibile cu piața comună și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”.

92.

Condițiile de aplicabilitate a articolului 81 alineatul (1) CE sunt, așadar, în primul rând afectarea comerțului dintre statele membre și, în al doilea rând restrângerea concurenței ( 35 ).

93.

Criteriul privind afectarea comerțului dintre statele membre permite să se definească domeniul de aplicare al dreptului comunitar al concurenței față de cel al dreptului statelor membre ( 36 ).

94.

Curtea s-a pronunțat de mai multe ori asupra principiilor care guvernează aprecierea acestui criteriu.

95.

Pentru a fi susceptibile să afecteze comerțul dintre statele membre, Curtea apreciază, potrivit unei formule consacrate, că un acord sau o practică trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, să permită să se prevadă, cu un grad de probabilitate suficient, că poate exercita o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială, asupra fluxurilor de schimburi comerciale dintre statele membre, iar aceasta într-un mod în care să creeze temerea că pot constitui un obstacol în calea realizării unei piețe unice între statele membre ( 37 ). Acesta poate fi în special cazul atunci când acordul împarte piața națională, deviază fluxurile comerciale de la orientarea acestora sau modifică structura concurenței pe piața comună ( 38 ).

96.

Potrivit Curții, un efect asupra schimburilor intracomunitare rezultă, așadar, din reunirea mai multor factori care, considerați în mod izolat, nu ar fi în mod necesar determinanți ( 39 ).

97.

În această privință, Curtea apreciază că nu este necesar să se demonstreze existența unei atingeri efective aduse schimburilor și că este suficientă dovada unei afectări potențiale ( 40 ).

98.

În schimb, această atingere trebuie să fie sensibilă ( 41 ). Comisia trebuie să o aprecieze ținând seama, în special de poziția și de importanța părților pe piața produselor în cauză. Astfel, în situația în care un acord nu afectează piața decât în mod nesemnificativ, ținând seama de poziția slabă pe care o ocupă entitățile interesate pe piața produselor în cauză, acestuia nu i se aplică interdicția prevăzută la articolul 81 CE, chiar dacă conține o protecție teritorială absolută ( 42 ).

99.

În plus, astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 164 din hotărârea atacată, este puțin important faptul că influența unei înțelegeri asupra schimburilor este nefavorabilă, neutră sau favorabilă.

100.

În prezent, aprecierea temeiniciei argumentelor invocate de recurente trebuie făcută în raport cu aceste principii.

101.

În cadrul primului lor motiv, Erste, RZB și, respectiv, ÖVAG susțin că Tribunalul a comis diferite erori de drept apreciind că acordurile din cadrul „clubului Lombard” sunt susceptibile să aducă atingere comerțului dintre statele membre, în sensul articolului 81 CE. Sub rezerva anumitor caracteristici specifice în legătură cu situația fiecăreia, argumentația lor constă, în esență, în a repune în discuție criteriile pe care s-a întemeiat Tribunalul în scopul aprecierii sale.

102.

Am organizat diversele critici invocate de recurente în patru aspecte.

103.

În susținerea primului aspect, RZB și ÖVAG susțin că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a statuat că o înțelegere care acoperă teritoriul unui stat membru poate afecta comerțul intracomunitar. În susținerea celui de al doilea aspect, ÖVAG critică Tribunalul pentru că a făcut o analiză globală a efectelor transfrontaliere ale înțelegerii. În continuare, în cadrul celui de al treilea aspect, Erste susține că Tribunalul nu a demonstrat că această înțelegere putea să afecteze în mod semnificativ comerțul intracomunitar. În final, în susținerea celui de al patrulea aspect, ÖVAG critică Tribunalul pentru că nu a efectuat o analiză a efectelor concrete ale înțelegerii asupra pieței.

104.

RZB și ÖVAG susțin că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 181 din hotărârea atacată, că „există […] o puternică prezumție ( 43 ) că o practică de restrângere a concurenței aplicată pe întreg teritoriul unui stat membru este susceptibilă să contribuie la împărțirea piețelor și să afecteze schimburile intracomunitare”.

105.

Pe de o parte, RZB apreciază că Tribunalul face o interpretare simplificată a condiției privind afectarea comerțului dintre statele membre, relativizând semnificația condiției privind efectul de împărțire a piețelor. În ceea ce privește ÖVAG, aceasta arată că Tribunalul face o interpretare extensivă a articolului 81 alineatul (1) CE.

106.

Pe de altă parte, RZB consideră că, în speță, condiția privind afectarea comerțului dintre statele membre nu presupune numai o acoperire teritorială, ci necesită de asemenea să se dovedească efectul de împărțire a piețelor. Această probă ar fi necesară. Tribunalul nu ar fi respectat, așadar, jurisprudența comunitară și, în special la punctele 182-184 din hotărârea atacată, semnificația Hotărârii Bagnasco și alții, citată anterior, întrucât a afirmat că simplul fapt că reuniunile ar acoperi întregul teritoriu austriac ar fi suficient pentru a conchide că este afectat comerțul intracomunitar. În această privință recurenta subliniază că serviciile la care se referă reuniunile băncilor erau furnizate, practic fără excepție, la nivel local și că nicio bancă străină nu participa la reuniuni. În plus, în ceea ce privește sarcina probei, Tribunalul ar fi considerat în mod eronat că nu era obligația Comisiei să dovedească existența unui efect de împărțire a piețelor în situația în care o înțelegere acoperă întregul teritoriu al unui stat membru. De asemenea, Tribunalul ar fi comis o eroare de drept la punctele 181 și 186 din hotărârea atacată, întrucât a răsturnat sarcina probei în sensul că a atribuit-o întreprinderilor.

107.

ÖVAG adaugă că acestea din urmă nu dispun de mijloace pentru a face o astfel de demonstrație. În plus, faptul că înțelegerea se poate extinde pe întregul teritoriu național nu ar fi un criteriu suficient și Tribunalul ar fi trebuit de asemenea să țină seama de alte criterii, precum particularitățile sectorului bancar.

108.

În plus, ÖVAG arată caracterul contradictoriu și insuficient al motivării reținute de Tribunal. Astfel, la punctul 164 din hotărârea atacată, acesta a considerat că efectul de împărțire a piețelor nu este un indiciu puternic care să permită să se constate existența unei afectări a comerțului dintre statele membre, în timp ce la punctul 181 din respectiva hotărâre, acesta ar fi afirmat, dimpotrivă, că există o legătură strânsă între efectul de împărțire a piețelor al unei înțelegeri și capacitatea acesteia de a afecta comerțul transfrontalier.

109.

Apreciem că diversele critici formulate de recurente trebuie să fie respinse.

110.

Astfel, considerăm că o înțelegere precum cea în cauză, organizată la nivel național între principalele bănci austriece, al cărui obiect este concertarea asupra prețurilor și comisioanelor bancare poate, prin natura sa, să aducă atingere comerțului dintre statele membre, în sensul articolului 81 alineatul (1) CE.

111.

În ceea ce privește, în primul rând, aprecierea Tribunalului care figurează la punctul 181 din hotărârea atacată, potrivit căreia ar exista o prezumție ca un acord aplicat asupra întregului teritoriu al unui stat membru ar fi susceptibil să contribuie la împărțirea piețelor și să afecteze schimburile intracomunitare, considerăm că acest raționament este corect, deși, în opinia noastră, termenul „prezumție” nu este adecvat.

112.

Într-adevăr, Curtea consideră că faptul că un acord este încheiat între întreprinderi cu sediul în unul și același stat membru și se referă numai la produse sau servicii comercializate în acest stat nu înseamnă totuși că schimburile în cadrul pieței interne nu pot fi afectate ( 44 ). Potrivit Curții, un astfel de acord ar avea dimpotrivă ca efect, prin natura sa, consolidarea împărțirii piețelor la nivel național și asigurarea unei protecții a producției naționale, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de Tratatul CE, și ar afecta a fortiori schimburile între statele membre ( 45 ).

113.

Afectarea schimburilor intracomunitare printr-o înțelegere națională rezultă, așadar, din natura încălcării, iar nu dintr-o „prezumție” pe care ar fi formulat-o Curtea.

114.

În consecință și în pofida utilizării acestui termen, considerăm că raționamentul Tribunalului prezentat la punctul 181 din hotărârea atacată nu este afectat de nicio eroare de drept, contrar celor susținute de RZB și ÖVAG.

115.

În aceste condiții, nu putem susține că Tribunalul a făcut astfel o interpretare extensivă a articolului 81 alineatul (1) CE sau o interpretare simplificată a condiției privind afectarea comerțului dintre statele membre.

116.

Propunem, așadar, Curții să respingă argumentele invocate în această privință de RZB și ÖVAG.

117.

În plus și contrar celor susținute de ÖVAG, considerăm că acest raționament nu este în contradicție cu cele susținute de Tribunal la punctul 164 din hotărârea atacată. Într-adevăr, la punctul menționat, acesta din urmă a arătat pur și simplu că efectele de împărțire a piețelor nu erau singurele efecte de care putea să țină seama Comisia pentru a stabili capacitatea unei înțelegeri de a afecta comerțul dintre statele membre.

118.

În al doilea rând, în ceea ce privește existența unui efect de împărțire a pieței naționale, contrar celor susținute de RZB și ÖVAG, apreciem că Tribunalul a demonstrat, corespunzător cerințelor legale și ținând seama de particularitățile sectorului bancar, că, dincolo de simpla acoperire teritorială a înțelegerii, aceasta ar risca să ducă la o împărțire a pieței austriece.

119.

Într-adevăr, după ce a arătat la punctul 179 din hotărârea atacată că înțelegerea constatată de Comisie acoperea întregul teritoriu național, Tribunalul a constatat, la punctul 183 din această hotărâre, că concertările din cadrul „rețelei Lombard” implicau toate instituțiile de credit din Austria, precum și o gamă foarte largă de produse și servicii bancare, astfel încât acestea „erau susceptibile de a modifica condițiile de concurență în întregul stat membru respectiv”. În plus, Tribunalul a arătat la punctele 184 și 185 din hotărârea menționată că nu se putea concluziona în sensul absenței efectului transfrontalier al înțelegerii, în măsura în care rețeaua putuse să contribuie la păstrarea structurii pieței bancare austriece și, în consecință, la menținerea obstacolelor în calea accesului pe piață. Aceste constatări pot fi apreciate de asemenea în lumina analizei Tribunalului prezentate la punctele 111-121 din hotărârea atacată, în care ilustrează, pe baza documentelor a căror analiză nu este repusă în discuție de recurente, scopul urmărit de fiecare dintre reuniuni.

120.

În opinia noastră, menținerea obstacolelor în calea accesului pe piață pe care o invocă Tribunalul este suficientă să demonstreze existența unui risc de împărțire a pieței austriece.

121.

În primul rând, dincolo de barierele structurale cauzate în special de efectele de rețea creată de cartel, recurentele au ridicat și au consolidat bariere strategice, organizând o concertare atât pe plan național, cât și, în anumite regiuni, pe plan local, în sectorul bancar, la care nu participă băncile străine, astfel cum recunoaște de altfel RZB în recursul său ( 46 ).

122.

În al doilea rând, natura și caracterul detailat al informațiilor schimbate între bănci, pe care Tribunalul le evidențiază la punctele 111-121 din hotărârea atacată, creează, în cadrul unei piețe care este deja foarte concentrată, o structură de transparență care împiedică orice concurență ascunsă și întărește obstacolele în calea accesului pe piață al întreprinderilor care nu sunt membre ( 47 ).

123.

În al treilea rând, serviciile bancare în discuție se referă la activități economice care pot avea o influență importantă asupra schimburilor între statele membre și prestarea acestui tip de servicii este, în opinia noastră, un element determinant pentru intrarea pe piața financiară a unui stat membru, a băncilor originare din alte state membre. Stabilind rate ale dobânzii debitoare deosebit de scăzute, reducând dobânzile la credite sau stabilind dobânzi la economii deosebit de ridicate, recurentele au reușit să atragă clientela printr-o politică de creștere și de reducere concertată a prețurilor și au putut, așadar, să descurajeze băncile străine, incapabile să se alinieze la astfel de dobânzi, să intre pe piața austriacă sau, în toate situațiile, au făcut ca pătrunderea acestora pe piața națională să fie mai dificilă sau mai tardivă ( 48 ).

124.

În al patrulea rând, argumentul RZB întemeiat pe natura pur națională a anumitor servicii bancare care au fost supuse concertării nu ni se pare pertinent.

125.

Într-adevăr, mondializarea activităților bancare, utilizarea noilor tehnologii în prestarea serviciilor financiare și implantarea pieței bancare unice au facilitat realizarea operațiunilor bancare între statele membre ( 49 ). Putem astfel să ne imaginăm că un client german se adresează unei bănci stabilite în Austria pentru a încheia cu aceasta un contract de deschidere a unei linii de credit în contul curent dacă respectivele condiții oferite de această bancă i se par mai favorabile decât condițiile aplicate de băncile stabilite în Germania. În același mod, o bancă dintr-un alt stat membru poate dori să furnizeze servicii bancare în Austria la plecarea din statul său de origine sau prin intermediul unor filiale sau al unor sucursale pe care le va deschide pe teritoriul austriac. Realizarea completă a pieței interne prin intermediul libertății de stabilire ( 50 ), al liberei prestări a serviciilor, al liberei circulații a capitalurilor ( 51 ), precum și în cadrul politicii economice și monetare favorizează, în opinia noastră, comunitarizarea tuturor serviciilor financiare. Într-un astfel de context ni se pare, așadar, dificil să admitem ca unele concertări referitoare la servicii bancare de natură pur națională să nu poată afecta schimburile comerciale dintre statele membre.

126.

În consecință, considerăm că Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept, prin faptul că a statuat, la punctual 186 din hotărârea atacată, că acordul în cauză ar fi putut avea efecte de împărțire a pieței și ar fi fost susceptibil să afecteze comerțul dintre statele membre.

127.

În plus, nici faptul că Tribunalul ar fi putut să considere, la același punct, că recurentele nu au răsturnat „prezumția” potrivit căreia înțelegerea ar fi putut avea astfel de efecte nu poate să facă obiectul criticilor.

128.

Contrar celor susținute de RZB, Tribunalul nu a răsturnat sarcina probei atribuind-o recurentelor. În această privință, trebuie să se amintească faptul că, în ceea ce privește administrarea probei cu privire la o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisiei îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, în mod temeinic, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări ( 52 ). În schimb, întreprinderii urmărite de Comisie îi revine obligația să se apere în cadrul procedurii contradictorii și să demonstreze că nu sunt întrunite condițiile prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE. Or, astfel cum arată Tribunalul la punctul 154 din hotărârea atacată, Comisia a apreciat capacitatea „rețelei Lombard” de a afecta comerțul dintre statele membre, apreciind în special că înțelegerea modifica respectivele condiții de concurență în toată Austria și era de natură să influențeze deciziile privind accesul pe piață al băncilor străine. Tribunalul a constatat atunci numai faptul că recurentele nu au reușit să demonstreze că constatarea la care ajunsese Comisia era eronată.

129.

În măsura în care, în opinia noastră, Tribunalul nu a răsturnat sarcina probei, considerăm că argumentul ÖVAG, întemeiat pe faptul că recurentele nu ar avea mijloacele să demonstreze lipsa împărțirii pieței, nu este pertinent.

130.

În lumina tuturor acestor considerații, suntem de părere că Tribunalul a apreciat în mod corect capacitatea înțelegerii în discuție de a afecta comerțul intracomunitar și a motivat suficient raționamentul său cu privire la această problemă.

131.

În consecință, propunem Curții să respingă primul aspect al acestui motiv ca fiind neîntemeiat.

132.

ÖVAG susține că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a considerat că Comisia putea să facă o analiză globală a efectelor transfrontaliere ale diferitelor reuniuni bancare. Potrivit ÖVAG, capacitatea diferitelor reuniuni de a afecta comerțul dintre statele membre ar fi trebuit să fie apreciată în mod separat, pentru fiecare dintre acestea.

133.

În susținerea acestei concluzii, ÖVAG formulează două critici.

134.

Prima critică se întemeiază pe o aplicare și pe o apreciere eronate ale jurisprudenței comunitare.

135.

Pe de o parte, Tribunalul ar fi comis o eroare de drept prin faptul că nu a examinat în mod separat și în conformitate cu Hotărârea VGB și alții/Comisia ( 53 ) efectele asupra schimburilor intracomunitare ale reuniunilor aferente unei activități distincte. În plus și în cazul în care diferitele reuniuni ar constitui o încălcare unică, ÖVAG consideră că nu se poate trage concluzia existenței unei legături directe între acordurile negociate în cadrul acestor reuniuni, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 170 din hotărârea atacată.

136.

Pe de altă parte, Tribunalul ar fi apreciat în mod incorect jurisprudența Curții, astfel cum rezultă din Hotărârea Bagnasco și alții, citată anterior, la punctul 171 din hotărârea atacată. În această cauză, Curtea ar fi efectuat o examinare separată a clauzelor referitoare la două operațiuni bancare distincte, chiar dacă acestea erau cuprinse în condiții bancare uniforme și chiar dacă se refereau la același serviciu bancar.

137.

Cea de a doua critică se întemeiază pe o definiție incorectă a pieței produselor în cauză.

138.

Pe de o parte, ÖVAG critică raționamentul Tribunalului de la punctul 172 din hotărârea atacată, potrivit căruia „definiția pieței în cauză nu are același rol după cum este vorba despre aplicarea articolului 81 CE sau a articolului 82 CE”. Acest raționament nu ar fi motivat și în plus ar fi eronat. Recurenta susține într-adevăr că delimitarea pieței relevante trebuie să fie efectuată în temeiul acelorași criterii, indiferent de procedură. În plus, potrivit recurentei, critica formulată împotriva definiției pieței relevante reținută de Comisie are o dimensiune juridică autonomă față de criticile referitoare la afectarea comerțului dintre satele membre în contextul aplicării articolului 81 CE. Prin acest argument, ÖVAG urmărește să demonstreze că Comisia și Tribunalul ar fi trebuit să aprecieze efectul asupra comerțului al acordurilor încheiate în cadrul diferitelor reuniuni, în baza unei definiții mai stricte a piețelor relevante.

139.

Pe de altă parte, ÖVAG arată o contradicție, în primul rând, între punctul 174 din hotărârea atacată, în care Tribunalul recunoaște că „diferitele servicii bancare vizate de acorduri nu sunt substituibile unele cu altele” și, în al doilea rând, punctul 175 din aceeași hotărâre, în care acesta ar afirma că „Comisia nu era obligată să examineze în mod separat piețele diferitelor produse bancare vizate de reuniuni”.

140.

În final, ÖVAG contestă temeinicia analogiei făcute de Tribunal, la punctul 175 din hotărârea atacată, cu Hotărârea din 21 februarie 1995, SPO și alții/Comisia ( 54 ), în măsura în care în această cauză recurenta este cea care dăduse definiția pieței relevante, preluată de Comisie.

141.

Recurentele îi impută, în esență, Tribunalului că nu a examinat separat și în conformitate cu Hotărârea VGB și alții/Comisia, citată anterior, efectele asupra comerțului intracomunitar ale reuniunilor aferente unei activități distincte.

142.

Considerăm că această critică nu este întemeiată.

143.

Dintr-o jurisprudență constantă rezultă că afectarea schimburilor intracomunitare se apreciază pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt care, luate separat, nu ar fi în mod necesar determinante ( 55 ). Curtea ia în considerare particularitățile acordului, și anume natura sa, produsele la care se referă acesta, precum și poziția și importanța părților la acest acord pe piață ( 56 ). Curtea ține de asemenea seama de contextul economic și juridic în care se situează acordul menționat și în care poate concura, împreună cu altele, la crearea unui efect cumulativ asupra jocului concurenței ( 57 ).

144.

În Hotărârea Windsurfing International/Comisia ( 58 ), Curtea a amintit că articolul 81 alineatul (1) CE nu impune ca toate clauzele unui acord, luate în sine, să poată afecta comerțul intracomunitar. Potrivit Curții, dreptul comunitar al concurenței se aplică acordurilor între întreprinderi care sunt susceptibile să afecteze comerțul dintre statele membre. În opinia Curții, numai în cazul în care acordul, luat în ansamblu, poate afecta comerțul trebuie să se analizeze care sunt clauzele acordului care au ca obiect sau ca efect restrângerea sau denaturarea jocului concurenței ( 59 ).

145.

Pe baza acestei jurisprudențe, Tribunalul a judecat cauza în care s-a pronunțat Hotărârea VGB și alții/Comisia, citată anterior. În această cauză, Tribunalul era invitat să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu articolul 81 alineatul (1) CE a două tipuri de acorduri referitoare la oferta de produse de floricultură, încheiate de o cooperativă care îi regrupa pe cultivatorii olandezi de flori.

146.

Primul tip de acorduri se referea la contracte comerciale încheiate între cooperativă și distribuitorii stabiliți în incinta acesteia, în vederea exportului de produse floricole olandeze. Aceste contracte erau încheiate pe baza unei reglementări a cooperativei și stabileau drepturile și obligațiile locatarului cu privire la expunerea și vânzarea florilor tăiate în clădirea cooperativei. Contractele menționate prevedeau, în special, plata de redevențe și stabileau obligații privind cumpărarea. În decizia respectivă Comisia a apreciat că aceste contracte se încadrau într-un ansamblu de decizii și acorduri similare cu privire la oferta de produse de floricultură care, împreună, restrângeau concurența contrar articolului 81 alineatul (1) CE. Într-adevăr, aceste acorduri făceau mai dificilă pătrunderea pe piața națională olandeză a concurenților veniți din alte state membre. În Hotărârea VGB și alții/Comisia, citată anterior, Tribunalul a confirmat abordarea Comisiei și s-a pronunțat, pe baza Hotărârii Windsurfing International/Comisia, citată anterior, în sensul că, din moment ce contractele comerciale făceau parte integrantă din reglementarea emisă de cooperativă, nu avea importanță faptul că, luate separat, acestea afectează sau nu afectează într-o măsură suficientă comerțul dintre statele membre.

147.

Cel de al doilea tip de acorduri, și anume „acordurile Cultra”, se refereau la cinci contracte individuale de cumpărare exclusivă, încheiate între cooperativă și cinci angrosiști olandezi stabiliți în incinta acesteia. Aceștia din urmă se angajau să cumpere exclusiv de la cooperativă produse de origine olandeză în vederea revânzării către mici detailiști, excluși de la vânzările la licitație sub forma „cash and carry”. Potrivit Tribunalului, aceste acorduri nu aveau legătură directă cu celelalte aspecte din reglementarea cooperativei. Într-adevăr, acestea nu constituiau o parte esențială a acestei reglementări cu privire la vânzările la licitație sau a aprovizionării directe de la distribuitori, în special în vederea exportului produselor respective, dar se încadrau mai degrabă într-o activitate suplimentară și distinctă, și anume revânzarea produselor cooperativei către detailiști, prin metoda „cash and carry”. În acest context și ținând seama de particularitățile acestor acorduri s-a pronunțat Tribunalul în sensul că trebuia să se aprecieze influența acestora asupra schimburilor intracomunitare în mod izolat, iar nu în cadrul general al reglementării elaborate de cooperativă.

148.

În lumina acestor elemente a putut Tribunalul să arate în mod corect, la punctul 168 din hotărârea atacată, că „efectele asupra comerțului dintre statele membre ale unor acorduri între care există o legătură directă și care fac parte integrantă dintr-un ansamblu trebuie să fie examinate în comun, în timp ce acordurile între care nu există o legătură directă și care se referă la activități distincte trebuie să facă obiectul unei examinări separate”. Această concluzie este în întregime conformă cu jurisprudența citată anterior.

149.

Astfel, problema este dacă, precum în cazul „acordurilor Cultra”, Tribunalul era obligat să examineze efectele concertărilor intervenite în cadrul reuniunilor specifice ale „rețelei Lombard” asupra comerțului.

150.

Nu credem acest lucru.

151.

Concertările intervenite în cadrul reuniunilor tehnice sau specializate din „rețeaua Lombard” vizau în mod efectiv produse și operațiuni bancare specifice. Cu toate acestea și contrar „acordurilor Cultra” menționate în Hotărârea VGB și alții/Comisia, citată anterior, aceste reuniuni se înscriau într-un acord global care a implicat aproape toate instituțiile de credit austriece și s-a întins pe mai mulți ani, precum și pe toată gama de produse și servicii bancare oferite în Austria. Astfel cum a recunoscut Tribunalul la punctele 111-125 din hotărârea atacată, aceste concertări constituiau o încălcare unică, ceea ce, în opinia noastră este determinant. Aceste acorduri se înscriau într-un plan de ansamblu, și anume „rețeaua Lombard”, caracterizat printr-o serie de eforturi care urmăreau un singur scop economic, și anume eliminarea jocului concurenței în sectorul serviciilor bancare. ÖVAG nu contestă acest aspect. Reuniunile erau foarte strâns legate între ele, atât în ceea ce privește conținutul, cât și pe plan organizațional, și „clubul Lombard” este cel care adopta deciziile fundamentale, pregătite de aceste reuniuni și care soluționa problemele de disciplină privind respectarea acordurilor.

152.

Într-o astfel de ipoteză în care înțelegerea a fost calificată drept încălcare unică, ni s-ar părea, așadar, cu totul artificial și incoerent să împărțim această înțelegere în funcție de obiectul specific al fiecărei reuniuni, iar aceasta în scopul de a se aprecia efectele pe care le poate antrena asupra comerțului intracomunitar. În această situație, respectiva apreciere trebuie, în opinia noastră, să se efectueze global, având în vedere totalitatea concertărilor intervenite în cadrul reuniunilor.

153.

În aceste condiții, nu putem decât să împărtășim raționamentul Tribunalului prezentat la punctul 170 din hotărârea atacată, potrivit căruia între acordurile care constituie o încălcare unică există o legătură care justifică și necesită o examinare de ansamblu a capacității de a afecta comerțul intracomunitar.

154.

Criticile formulate în această privință de ÖVAG trebuie așadar, în opinia noastră, să fie respinse.

155.

În lumina celor ce precedă, considerăm că Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept în interpretarea Hotărârii VGB și alții/Comisia, citată anterior.

156.

ÖVAG susține că, la punctul 171 din hotărârea atacată, Tribunalul a aplicat și a interpretat Hotărârea Bagnasco și alții, citată anterior, în mod incorect.

157.

În această cauză, Curtea era invitată să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la compatibilitatea cu articolul 81 alineatul (1) CE a anumitor condiții bancare uniforme pe care asociația italiană a băncilor le impunea membrilor săi la încheierea contractelor referitoare la deschiderea unui credit în contul curent și la garantarea generală. Prima clauză în discuție le permitea băncilor, în contractele privind deschiderea unui credit în contul curent, să modifice în orice moment rata dobânzii având în vedere schimburile pe piața monetară, iar aceasta prin intermediul unei comunicări afișate la sediile acestora. Cea de a doua clauză se referea la modalitățile de garantare generală care trebuiau să garanteze deschiderea unui credit în contul curent. Curtea a făcut o examinare separată a fiecăreia dintre aceste clauze.

158.

În recursul introdus, ÖVAG consideră că obiecția prezentată de Tribunal pentru a nu urma această jurisprudență este eronată. Într-adevăr, aceasta a considerat că în Hotărârea Bagnasco și alții, citată anterior, nu s-a pus problema unei examinări globale a efectelor transfrontaliere ale condițiilor bancare în discuție, în măsura în care, pentru prima clauză, condițiile bancare uniforme nu aveau ca obiect sau ca efect să restrângă concurența, în timp ce a doua clauză privind garantarea generală nu era susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre.

159.

Nu considerăm că motivele prezentate de Tribunal pentru a se distanța de jurisprudența rezultată din Hotărârea Bagnasco și alții, citată anterior, sunt în întregime justificate.

160.

Într-adevăr, astfel cum am arătat la punctul 92 din prezentele concluzii, criteriul privind afectarea comerțului dintre statele membre este o condiție de aplicabilitate a articolului 81 CE și un element constitutiv al încălcării prevăzute de dispoziția menționată.

161.

În consecință, dacă s-a constatat că una dintre cele două clauze nu este susceptibilă să afecteze comerțul intracomunitar, atunci aceasta nu intră în domeniul de aplicare al articolului 81 CE și, așadar, nu se pune problema unei examinări globale a efectelor transfrontaliere ale condițiilor bancare.

162.

În aceste împrejurări, considerăm că Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept în interpretarea Hotărârii Bagnasco și alții, citată anterior, și, în consecință, propunem Curții să respingă această critică.

163.

În recursul introdus, ÖVAG repune în discuție modul în care instanța comunitară apreciază criticile formulate împotriva definiției pieței relevante reținute de Comisie în scopul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE.

164.

ÖVAG vizează în special punctul 172 din hotărârea atacată. Aceasta critică mai întâi raționamentul Tribunalului potrivit căruia „definiția pieței în cauză nu are același rol după cum este vorba despre aplicarea articolului 81 CE sau a articolului 82 CE”. Recurenta contestă, în continuare, analiza Tribunalului conform căreia „criticile formulate împotriva definiției pieței reținute de Comisie nu ar putea avea o dimensiune autonomă față de cele privind afectarea comerțului dintre statele membre și atingerea adusă concurenței”. Acest raționament ar fi lipsit de motivare și eronat în drept.

165.

Deși împărtășim, în parte, critica formulată de ÖVAG, apreciem că această critică este inoperantă în măsura în care nu poate să conducă la o nelegalitate a hotărârii atacate.

166.

Într-adevăr, la punctul 172 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a făcut decât să amintească, cu titlu preliminar, jurisprudența comunitară pe care recurenta o repune în discuție în mod întemeiat. Cu toate acestea, amintirea acestei jurisprudențe nu a avut consecință asupra urmării argumentației Tribunalului, întrucât acesta a examinat, la punctele 173-175 din hotărârea atacată, contestația ÖVAG cu privire la definiția pieței reținută de Comisie.

167.

Cu toate acestea, dorim să formulăm câteva remarci asupra argumentației pe care a adoptat-o Tribunalul la punctul 172 din hotărârea atacată, în măsura în care împărtășim, în parte, rezervele formulate de recurentă.

168.

Într-adevăr, deși argumentația Tribunalului se întemeiază pe jurisprudența sa constantă ( 60 ) considerăm că definiția pieței relevante joacă, dimpotrivă, același rol după cum este vorba despre aplicarea articolului 81 CE care interzice înțelegerile anticoncurențiale, a articolului 82 CE care interzice abuzurile de poziție dominantă sau și a Regulamentului (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului din 21 decembrie 1989 privind controlul operațiunilor de concertare economică între întreprinderi ( 61 ). Se schimbă numai natura comportamentului examinat de Comisie și utilitatea de a efectua o delimitare a pieței.

169.

În aceste trei proceduri, definiția pieței relevante permite identificarea și definirea perimetrului în interiorul căruia se exercită concurența între întreprinderi pentru a înțelege mai bine funcționarea pieței. Această definiție, atât la nivelul produselor, cât și la nivelul dimensiunii geografice a pieței relevante, trebuie să permită să se stabilească dacă există concurenți reali pe această piață, capabili să evalueze comportamentul întreprinderilor în cauză sau să le împiedice să acționeze independent de presiunile pe care le exercită o concurență efectivă.

170.

O definiție adecvată a pieței relevante este, așadar, o condiție prealabilă și necesară pentru a stabili un comportament pretins anticoncurențial, fie în temeiul articolului 81 CE sau 82 CE, fie în temeiul Regulamentului nr. 4064/89 ( 62 ). Comisia a prezentat de altfel principiile de bază și elementele de apreciere pe care se bazează pentru a defini piața relevantă, într-o comunicare adoptată la 9 decembrie 1997 ( 63 ). În această comunicare, Comisia stabilește o metodă de bază și criterii de apreciere care sunt aplicabile, fără distincție, celor trei tipuri de proceduri.

171.

În schimb, astfel cum rezultă din comunicarea menționată privind definiția pieței, Comisia poate să aplice aceste criterii cu flexibilitate și pragmatism și să le ajusteze în funcție de natura problemei de concurență în discuție, de caracteristicile produselor relevante, precum și de obiectivele pe care le urmărește ( 64 ). Astfel, după cum arată Comisia la punctul 25 din comunicarea privind definiția pieței, decizia se ia pe baza unui anumit număr de criterii și de elemente diferite, anumite tipuri de elemente fiind, în anumite cazuri, determinante, în funcție de specificul sectorului sau de serviciile considerate, în timp ce în alte situații se pot dovedi lipsite de interes.

172.

Modul în care Comisia definește piața va depinde, așadar, de natura problemei privind concurența în cauză și de specificul anumitor piețe. În acest sens, definiția pieței este un instrument care îi permite Comisiei să își exercite controlul în funcție de obiectul articolului 81 CE sau 82 CE.

173.

În cadrul articolului 82 CE, instanța comunitară consideră că definiția pieței relevante constituie o etapă prealabilă indispensabilă pentru a aprecia existența unei poziții dominante a întreprinderii ( 65 ), ceea ce este necesar înainte de a analiza existența unui abuz.

174.

Dimpotrivă, în contextul articolului 81 alineatul (1) CE, aceasta apreciază că nu se impune o definiție prealabilă a pieței relevante în situația în care acordul în litigiu are în sine un obiect anticoncurențial, și anume în situația în care Comisia a putut să concluzioneze în mod corect, fără o delimitare prealabilă a pieței, că acordul în discuție denatura concurența și era susceptibil să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre ( 66 ). În acest caz, instanța comunitară are în vedere acordurile cele mai grave, interzise în mod explicit de articolul 81 alineatul (1) literele (a)-(e) CE. Tocmai în această ipoteză, menționată la punctul 172 din hotărârea atacată, instanța comunitară consideră că acele critici întemeiate pe o definiție incorectă a pieței sunt inoperante și, în opinia noastră, tocmai în acest aspect constă diferența față de procedura urmată în temeiul articolului 82 CE ( 67 ).

175.

În schimb, în afara unei astfel de ipoteze, instanța comunitară consideră că definirea pieței este o etapă prealabilă necesară pentru a permite Comisiei să stabilească dacă acordul are ca obiect sau ca efect să restrângă concurența și dacă este susceptibil să afecteze comerțul dintre statele membre ( 68 ).

176.

Într-adevăr, delimitarea pieței permite în special informarea cu privire la natura produsului în cauză și stabilirea cotei de piață a întreprinderilor în cauză. Pe de o parte, aceasta permite să se analizeze efectele pe care un acord le produce în privința concurenței. Comisia este astfel în măsură să cunoască dacă concurența este restrânsă în mod nesemnificativ sau dacă, dimpotrivă, acordul poate beneficia de o exceptare, în temeiul articolului 81 alineatul (3) litera (b) CE sau în temeiul unui regulament de exceptare pe categorii ( 69 ), sau dacă acesta constituie un acord de importanță minoră ( 70 ). Pe de altă parte, aceasta permite informarea cu privire la capacitatea acordului de a afecta comerțul dintre statele membre.

177.

În această măsură consideră instanța comunitară, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 172 din hotărârea atacată, că obiecțiunile întemeiate pe o delimitare incorectă a pieței nu au o „dimensiune autonomă” față de cele privind atingerea adusă concurenței și afectarea comerțului dintre state membre ( 71 ). Cu alte cuvinte, argumentele potrivit cărora Comisia ar fi comis o eroare de apreciere în definirea pieței sunt luate în considerare în cadrul analizei argumentelor cu privire la atingerea adusă concurenței și la afectarea schimburilor comerciale între statele membre.

178.

ÖVAG susține că hotărârea atacată, în special punctele 174 și 175 din aceasta, este viciată de o motivare insuficientă și contradictorie.

179.

Într-adevăr, în timp ce la punctul 174 din hotărârea atacată Tribunalul recunoaște că diferitele prestații bancare avute în vedere de acorduri nu sunt substituibile unele prin altele, la punctul 175 din hotărârea menționată admite că Comisia nu era obligată să examineze în mod separat piețele acestor diferite produse bancare.

180.

Apreciem că această critică este nefondată.

181.

Într-adevăr, Tribunalul a explicat în mod corect rațiunile pentru care nu ar trebui să se rețină o definiție strictă a pieței, întemeiată numai pe caracterul substituibil al produselor în cauză. Așa cum Tribunalul a arătat în mod întemeiat, o astfel de definiție ar fi fost artificială în acest sector de activitate în măsura în care, pe de o parte, cea mai mare parte a clienților cer de la banca lor un ansamblu de servicii bancare și în care, pe de altă parte, o concurență între bănci este susceptibilă să afecteze totalitatea acestor servicii. Este adevărat, astfel cum arată ÖVAG în recursul său, că un anumit număr de clienți se poate adresa unei alte bănci în vederea obținerii unui serviciu mai special, de exemplu un împrumut. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, fiecare persoană dispune de un cont la o bancă, pornind de la care sunt oferite numeroase servicii precum eliberarea de instrumente de plată (carduri bancare, plăți și viramente), care îi permit clientului să efectueze operațiuni în contul său (credit sau debit) prin intermediul dobânzilor și comisioanelor practicate de bancă. Așadar, este evident, astfel cum arată Tribunalul, că o analiză separată nu ar permite să se determine în totalitate efectele acordului în cauză.

182.

Or, astfel cum am arătat la punctul 171 din prezentele concluzii, Comisia poate să aplice criteriile definite în comunicarea cu privire la definiția pieței, printre care figurează caracterul substituibil al produselor, cu flexibilitate și pragmatism și să le pondereze în funcție de natura problemei privind concurența în cauză, de specificul serviciilor analizate, precum și de obiectivele pe care le urmărește ( 72 ).

183.

Or, în prezentele cauze, ținând seama de modul în care a fost pus în aplicare acest acord, este limpede, în opinia noastră, că o analiză separată a piețelor diferitelor produse bancare nu ar fi permis să se evalueze amploarea acestora, precum și importanța acordului menționat și, în mod evident, nu ar fi reflectat realitatea.

184.

De altfel, față de importanța gamei de produse și de servicii bancare pe care a acoperit-o „rețeaua Lombard”, nu este exclus, astfel cum a arătat Tribunalul, ca afectarea intracomunitară să poată fi indirectă și ca piața pe care se poate produce să nu fie în mod necesar identică cu piața produselor sau a serviciilor bancare pe care părțile au acționat concertat. În ceea ce privește, de exemplu, rata anuală efectivă globală pe care trebuie să o stabilească fiecare bancă în oferta sa de creditare, aceasta este calculată nu numai pe baza ratei dobânzii debitoare, ci și pe baza cheltuielilor suplimentare, precum cheltuielile legate de gestionarea dosarului, cheltuielile cu asigurarea și cele legate de eliberarea unui card de plată.

185.

În aceste condiții, apreciem că Tribunalul a prezentat corespunzător cerințelor legale motivele pentru care a apreciat că Comisia nu era obligată să examineze separat piețele diferitelor produse bancare vizate de reuniuni, în pofida faptului că produsele în cauză nu sunt substituibile. În acest context, considerăm că motivarea Tribunalului, prezentată la punctele 174 și 175 din hotărârea atacată, nu ar putea să facă obiectul niciunei critici.

186.

ÖVAG contestă temeinicia analogiei făcute de Tribunal la punctul 175 din hotărârea atacată cu Hotărârea SPO și alții/Comisia, citată anterior, ținând seama de faptul că, în această cauză, Comisia ar fi reținut definiția pieței propusă de recurentă.

187.

Această critică nu ni se pare în niciun caz relevantă și, în consecință, propunem Curții să o respingă.

188.

În lumina celor precedente, apreciem că, prin faptul că s-a pronunțat în sensul că Comisia putea să efectueze o analiză globală a efectului transfrontalier al reuniunilor bancare, Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept și a motivat raționamentul său în mod suficient și fără nicio contradicție.

189.

În consecință, propunem Curții să respingă al doilea aspect al acestui prim motiv ca fiind neîntemeiat.

190.

În cadrul primului său motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, Erste amintește că afectarea comerțului dintre statele membre nu este singura condiție de aplicare a acestei dispoziții. Astfel cum ar fi amintit Tribunalul la punctul 167 din hotărârea atacată, este de asemenea necesar să se demonstreze că efectul potențial al înțelegerii asupra comerțului este semnificativ. Or, presupunând că Tribunalul ar fi concluzionat în mod întemeiat că „rețeaua Lombard” avea în mod potențial capacitatea de a afecta comerțul intracomunitar, acesta nu ar fi demonstrat că respectiva afectare putea fi semnificativă. Potrivit recurentei, dacă acordul încheiat între bănci a avut efecte transfrontaliere, acestea nu ar fi fost decât extrem de limitate.

191.

Criteriul privind afectarea comerțului dintre statele membre cuprinde un element cantitativ care limitează aplicabilitatea dreptului comunitar numai la acordurile care pot avea efecte semnificative. În situația în care acordurile menționate nu afectează schimburile decât în mod nesemnificativ, acestora nu li se aplică interdicția prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE.

192.

În recursul său, Erste critică Tribunalul pentru că nu a demonstrat că „rețeaua Lombard” era susceptibilă să afecteze comerțul intracomunitar în mod semnificativ.

193.

Deși poate fi regretabil faptul că Tribunalul nu a indicat în mod expres că era vorba despre o afectare semnificativă, apreciem totuși că aceasta rezultă foarte limpede din natura acordului în cauză și din constatările Tribunalului prezentate la punctele 111-121, 179 și 183-185 din hotărârea atacată.

194.

Potrivit unei jurisprudențe constante și astfel cum reiese din cuprinsul punctului 97 din prezentele concluzii, articolul 81 alineatul (1) CE nu impune ca înțelegerile vizate de această prevedere să fi afectat în mod semnificativ schimburile intracomunitare (potrivit Curții, această probă ar fi, într-adevăr, foarte dificil de adus), ci solicită stabilirea faptului că aceste înțelegeri sunt de natură să aibă un asemenea efect ( 73 ). Astfel, în cauza Miller International Schallplatten/Comisia, citată anterior, Curtea a considerat suficient faptul că, pe baza anumitor elemente de fapt, Comisia a stabilit că exista pericolul ( 74 ) unei afectări semnificative ( 75 ).

195.

În plus, astfel cum am arătat, efectul asupra schimburilor intracomunitare poate să rezulte din reunirea mai multor factori ( 76 ). Aprecierea caracterului semnificativ al acesteia depinde de împrejurările fiecărei spețe și trebuie să țină seama de diferite elemente, cum ar fi contextul economic și juridic al înțelegerii ( 77 ), natura acesteia, caracteristicile produselor în cauză și, în final, poziția, precum și importanța pe care le ocupă cei în cauză pe piața relevantă.

196.

Or, în hotărârea atacată, Tribunalul a indicat de mai multe ori că acordul nu numai că reunea cvasitotalitatea instituțiilor de credit austriece (printre care figurau cele mai mari bănci), dar acoperea de asemenea o gamă foarte largă de produse și de servicii bancare, în special depozitele și creditele, și acoperea întregul teritoriu național, cu riscul de a modifica astfel condițiile de concurență pe întregul teritoriu al acestui stat membru. Pe lângă ceea ce am arătat anterior la punctele 118-126 din prezentele concluzii și, în special, având în vedere însăși natura acestui acord, considerăm că aceste constatări sunt suficiente pentru a demonstra că acordul menționat era susceptibil să afecteze în mod semnificativ comerțul dintre statele membre.

197.

În consecință, considerăm că obiecția formulată de Erste nu este pertinentă și propunem Curții să respingă al treilea aspect al primului motiv.

198.

ÖVAG critică Tribunalul pentru că nu a efectuat o analiză a efectelor concrete ale înțelegerii asupra pieței, deși era vorba despre o „apreciere a posteriori a unei încălcări trecute”. Jurisprudența invocată de Tribunal la punctul 166 din hotărârea atacată, potrivit căreia efectele potențiale ale unei înțelegeri asupra comerțului dintre statele membre sunt suficiente pentru ca aceasta să facă parte din domeniul de aplicare al articolului 81 CE, nu ar fi aplicabilă în cazul în speță. Tribunalul ar fi comis astfel o eroare de drept prin faptul că s-a pronunțat în sensul că demonstrarea unui efect potențial al înțelegerii ar fi suficientă în prezentele cauze, deși era perfect posibil să se analizeze existența efectelor invocate. Dacă Tribunalul ar fi efectuat această analiză, ar fi constatat că acordurile nu avuseseră nicio influență asupra comerțului transfrontalier.

199.

În opinia noastră, această critică trebuie respinsă.

200.

Într-adevăr, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că Tribunalul a arătat, la punctul 166 din hotărârea atacată, că articolul 81 alineatul (1) CE nu impune ca restrângerea concurenței în cauză să fi afectat efectiv schimburile între statele membre, dar cere numai să se stabilească faptul că acordurile sunt de natură să aibă un astfel de efect ( 78 ).

201.

Această jurisprudență nu face distincție după cum este vorba despre a analiza compatibilitatea unui acord în cadrul unui control ex post, vizându-se în acest caz un acord care a fost deja încheiat sau pus în aplicare, sau în cadrul unui control ex ante, și anume în situația în care acest acord a fost notificat în prealabil Comisiei în vederea acordării unei exceptări.

202.

A admite teza ÖVAG ar însemna să se introducă o diferență de abordare și de control după cum este vorba despre o apreciere a priori sau a posteriori a unui acord. Or, o astfel de abordare nu a fost prevăzută de jurisprudență.

203.

În aceste condiții, nu se poate imputa Tribunalului că a comis o eroare de drept.

204.

Din aceste considerații rezultă că Tribunalul a apreciat corect, în opinia noastră, capacitatea „rețelei Lombard” de a afecta comerțul dintre statele membre și a motivat corect analiza sa.

205.

Tribunalul, precum și Comisia, la articolul 1 din decizia în litigiu, au putut astfel să aprecieze în mod legitim că acordurile încheiate între recurente constituie o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE.

206.

În consecință, propunem Curții să respingă acest prim motiv ca fiind neîntemeiat.

207.

Acest motiv urmărește să repună în discuție stabilirea destinatarilor deciziei în litigiu, prevăzuți la articolul 1 din aceasta.

208.

Erste susține că Tribunalul a comis diferite erori de drept și de apreciere prin faptul că s-a pronunțat, la punctul 327 și următoarele din hotărârea atacată, că trebuie să răspundă pentru încălcarea comisă de GiroCredit Bank der österreichischen Sparkassen AG (denumită în continuare „GiroCredit”) pentru perioada precedentă achiziționării sale.

209.

Erste susține mai întâi că Tribunalul nu a apreciat corect legăturile economice și juridice care existau între GiroCredit și Grupul Bank Austria. În această privință, Erste amintește că, până la preluarea majorității capitalului său, la 20 mai 1997, GiroCredit era deținută majoritar de Grupul Bank Austria, care a participat el însuși la „clubul Lombard”. Acest grup controla GiroCredit nu numai prin intermediul unei participații majoritare la capitalul acesteia din urmă, ci și prin intermediul numirii membrilor consiliului de supraveghere și ai directoratului și prin ocuparea celor mai înalte posturi de conducere în cadrul GiroCredit de către salariați provenind din Bank Austria AG. Prin urmare, comportamentul GiroCredit ar fi trebuit să fie imputat societății BA-CA pentru această perioadă. În plus, constatarea Tribunalului potrivit căreia GiroCredit era o persoană juridică răspunzătoare pentru exploatarea activităților bancare ar fi eronată în drept, deoarece această din urmă societate era de asemenea controlată și condusă de Grupul Bank Austria.

210.

În al doilea rând, Erste susține că Tribunalul a comis de asemenea o eroare de drept, la punctele 328-336 din hotărârea atacată, atunci când a apreciat că exista posibilitatea Comisiei de a sancționa fie filiala care a participat la încălcare, fie societatea-mamă care o controla pe parcursul acestei perioade, iar aceasta chiar și în ipoteza unei succesiuni economice.

211.

Comisia subliniază că trebuie să se facă o distincție clară între problema determinării persoanei juridice responsabile pentru întreprinderea care a participat la încălcare și condițiile în care comportamentul unei filiale, care are personalitate juridică distinctă, poate fi imputat societății-mamă. Aceasta arată că abordarea sa nu ar fi inechitabilă, în măsura în care Erste a participat ea însăși la înțelegere.

212.

Prin acest motiv, Erste arată că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a considerat că Comisia era îndreptățită să impute acestuia răspunderea încălcării comise de GiroCredit anterior achiziționării sale, deși aceasta din urmă aparținea la momentul comiterii încălcării Grupului Bank Austria.

213.

Mai concret, Curtea este invitată să analizeze dacă faptul că GiroCredit a fost controlată de o altă societate-mamă la momentul la care a comis încălcarea exclude posibilitatea Comisiei de a imputa Erste, noua societate-mamă, comportamentul ilicit al acestei filiale.

214.

Nu credem acest lucru.

215.

Mai întâi trebuie să reamintim principiile pe care Curtea le-a stabilit cu privire la imputabilitatea încălcărilor în cazul succesiunilor de întreprinderi și în cadrul unui grup de societăți.

216.

Rezultă dintr-o jurisprudență constantă că dreptul comunitar al concurenței vizează activitățile „întreprinderilor” și că noțiunea „întreprindere” cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare ( 79 ).

217.

Curtea consideră în plus că răspunderea pentru comiterea unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE are un caracter personal nu numai din cauza naturii încălcării în cauză, dar și a naturii și a gradului de severitate al sancțiunilor aferente ( 80 ).

218.

Prin urmare, Curtea se pronunță în sensul că răspunderea pentru această încălcare îi revine persoanei fizice sau juridice care conducea întreprinderea la momentul comiterii încălcării, chiar dacă la data adoptării deciziei prin care se constată încălcarea menționată, exploatarea întreprinderii era în răspunderea unei alte persoane ( 81 ). Atâta timp cât există persoana juridică care conducea întreprinderea la momentul încălcării, răspunderea pentru comportamentul ilicit al întreprinderii îi revine acelei persoane juridice, chiar dacă elementele materiale și umane care au concurat la comiterea încălcării au fost preluate după data comiterii încălcării de o a treia persoană ( 82 ).

219.

Dimpotrivă, în cazul în care o entitate care a comis o încălcare a normelor de concurență încetează să existe din punct de vedere juridic sau economic după comiterea încălcării, Curtea aplică criteriul denumit „al continuității economice” ( 83 ).

220.

Aplicarea acestui criteriu permite să se evite ca întreprinderile să eludeze sancțiunile aplicate de Comisie prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor modificări juridice sau organizaționale și, așadar, să se asigure o aplicare eficace a normelor de concurență ( 84 ).

221.

În aceste condiții instanța apreciază că, în situația în care, între momentul în care este comisă încălcarea și momentul în care întreprinderea în cauză trebuie să răspundă pentru această încălcare, persoana responsabilă cu exploatarea acestei întreprinderi a încetat să existe din punct de vedere juridic, într-o primă etapă, este necesar să se localizeze totalitatea elementelor materiale și umane care au concurat la comiterea încălcării pentru a identifica, într-o a doua etapă, persoana care a devenit responsabilă cu exploatarea acestui ansamblu ( 85 ).

222.

În ceea ce privește, mai exact, caracterul imputabil al încălcărilor în cadrul unui grup de societăți, Curtea consideră că faptul că o filială poate avea o personalitate juridică distinctă nu este suficient pentru a înlătura posibilitatea imputării comportamentului său societății-mamă, în special în situația în care filiala nu își stabilește în mod autonom comportamentul său pe piață, ci aplică, în esență, directivele emise de cea din urmă ( 86 ).

223.

Odată amintite aceste elemente, trebuie să se examineze în continuare temeinicia criticilor invocate de recurentă.

224.

În susținerea primei sale critici, recurenta repune în discuție, în esență, aprecierile de fapt ale Tribunalului. Aceasta contestă afirmațiile cuprinse la punctul 327 din hotărârea atacată potrivit cărora GiroCredit era, la momentul comiterii încălcării, persoana juridică responsabilă cu exploatarea activităților bancare. Recurenta furnizează în această privință un anumit număr de elemente care urmăresc să demonstreze că Bank Austria AG și GiroCredit îndeplineau condițiile în care răspunderea pentru comportamentul unei filiale poate fi atribuită societății-mamă.

225.

Apreciem că aceste argumente nu sunt admisibile având în vedere principiile pe care le-am prezentat la punctele 65-72 din prezentele concluzii. Într-adevăr, în ceea privește constatările Tribunalului expuse la punctul 327 din hotărârea atacată, este vorba despre aprecieri de fapt care nu sunt susceptibile de a fi discutate în cadrul unui recurs. În continuare, în ceea ce privește elementele pe care le furnizează recurenta în susținerea demonstrației sale, nu este vorba decât despre o reproducere textuală a elementelor pe care aceasta le-a prezentat deja Tribunalului. Prin intermediul acestei prime critici recurenta urmărește, în realitate, să obțină o simplă reexaminare a cererii introductive prezentate Tribunalului și o nouă apreciere a faptelor, aspecte care nu intră în competența Curții în cadrul unui recurs.

226.

În susținerea celei de a doua critici recurenta arată, în esență, că Tribunalul a comis o eroare de drept statuând că răspunderea pentru comportamentul GiroCredit anterior transferului său trebuie să fie imputată noii societăți-mamă, și anume Erste, iar nu fostei societăți-mamă, respectiv Bank Austria AG.

227.

Apreciem că această critică nu este întemeiată din următoarele motive.

228.

Având în vedere principiile enunțate de Curte, GiroCredit era răspunzătoare pentru încălcările pe care le-a comis pe piață cu titlu individual. Într-adevăr, în pofida participației majoritare deținute de Grupul Bank Austria ( 87 ), din cuprinsul punctului 479 din motivele deciziei în litigiu reiese că politica comercială a acestei filiale nu era influențată de societatea-mamă și nici nu era stabilită de o întreprindere terță. Din cuprinsul punctului 479 menționat reiese de asemenea că GiroCredit își apăra în mod independent propriile interese, pe propria răspundere și fără să primească nicio directivă. Având în vedere jurisprudența citată anterior, fosta societate-mamă nu era, așadar, obligată să răspundă pentru comportamentul filialei sale.

229.

Prin achiziționarea sa de către Erste, persoana juridică responsabilă cu exploatarea GiroCredit a încetat să existe din punct de vedere juridic și, în aplicarea criteriului continuității economice, Erste a devenit persoana juridică răspunzătoare pentru totalitatea elementelor materiale și umane ale acestei întreprinderi, inclusiv pentru acelea care au concurat la comiterea încălcării. Achiziționarea acestei întreprinderi a condus, așadar, la transmiterea către Erste a tuturor activelor și pasivelor întreprinderii, inclusiv a răspunderii acesteia pentru încălcări ale dreptului comunitar ( 88 ).

230.

În consecință, faptul că GiroCredit fusese sub controlul unei alte societăți-mamă la momentul la care a comis încălcarea cu titlu individual nu permitea excluderea răspunderii Erste, noua societate-mamă, pentru comportamentul acestei filiale anterior achiziționării sale. Să se admită contrariul ar însemna, în final, să se repună în discuție autonomia care i-a fost recunoscută filialei menționate.

231.

În aceste condiții, considerăm că Tribunalul putea să aprecieze, în mod justificat, că imputarea răspunderii pentru încălcarea comisă de GiroCredit societății Erste nu putea să fie exclusă doar pentru că GiroCredit era controlată de o altă societate-mamă la momentul comiterii încălcării.

232.

În plus, trebuie să se ia în considerare faptul că Erste nu putea să ignore comportamentul anticoncurențial al GiroCredit la momentul achiziționării sale, în măsura în care amândouă participau, de aproape trei ani, la încălcarea menționată în decizia în litigiu ( 89 ). Recurenta a achiziționat, așadar, această întreprindere în cunoștință de cauză.

233.

În lumina acestor elemente considerăm că motivul invocat de Erste, întemeiat pe o imputare eronată a răspunderii încălcării, poate fi respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat, fără a fi necesar să se examineze celelalte critici.

234.

Din considerațiile precedente rezultă că motivele invocate de recurente în susținerea cererii lor de anulare a articolului 1 din decizia în litigiu trebuie să fie, în opinia noastră, respinse în totalitate.

235.

Prin aceste motive se urmărește obținerea unei reduceri a cuantumului amenzilor aplicate reclamantelor la articolul 3 din decizia în litigiu. Acestea vizează repunerea în discuție a aprecierilor Tribunalului referitoare, în primul rând, la gravitatea încălcării, în al doilea rând, la existența unor circumstanțe atenuante și, în al treilea rând, la cooperarea recurentelor în cadrul procedurii.

236.

BA-CA, în cadrul primului motiv, precum și Erste și RZB, în cadrul celui de al doilea motiv al acestora contestă temeinicia aprecierilor Tribunalului privind gravitatea încălcării.

237.

Urmând metoda prevăzută la punctul 1 din liniile directoare, calculul cuantumului amenzilor se efectuează în funcție de cele două criterii menționate la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, și anume gravitatea încălcării și durata acesteia ( 90 ).

238.

Punctul 1 secțiunea A primul și al doilea paragraf din liniile directoare este redactat după cum urmează:

„La evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante.

Încălcările sunt, așadar, împărțite în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave.

239.

Gravitatea încălcării este analizată în continuare în raport cu caracteristicile fiecărei întreprinderi în cauză. În cadrul fiecăreia dintre aceste categorii, scara sancțiunilor reținute permite să se diferențieze tratamentul aplicat întreprinderilor în funcție de natura încălcărilor comise. Comisia ia atunci în considerare capacitatea economică efectivă a întreprinderilor în cauză de a produce un prejudiciu și stabilește cuantumul amenzii la un nivel care să îi asigure un caracter descurajator. Aceasta este etapa în care Comisia poate clasifica întreprinderile în diferite categorii și poate să pondereze cuantumul de bază al amenzii pentru fiecare dintre acestea.

240.

Odată amintite aceste elemente, trebuie să se examineze în continuare totalitatea criticilor formulate de Erste, RZB și BA-CA, întemeiate pe o apreciere eronată a gravității încălcării.

241.

Astfel cum am arătat la punctul 69 din prezentele concluzii, controlul Curții are ca obiect să examineze în ce măsură Tribunalul a luat în considerare în mod corect factorii care să permită aprecierea gravității comportamentului întreprinderii în lumina articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17.

242.

RZB invocă caracterul contradictoriu al motivării hotărârii atacate. Într-adevăr, deși la punctul 226 din hotărârea atacată Tribunalul ar arăta că Comisia nu poate să se îndepărteze de la metoda pe care a prezentat-o în liniile directoare, la punctul 237 din hotărârea menționată acesta s-ar pronunța în sensul că faptul că Comisia a precizat abordarea sa cu privire la evaluarea gravității încălcării nu se opune examinării de către aceasta a gravității încălcării în funcție de elemente care nu sunt menționate în mod expres în liniile directoare. Recurenta critică Tribunalul pentru faptul că s-a îndepărtat de la metodologia expusă în liniile directoare în scopul controlului legalității deciziei în litigiu. Tribunalul ar fi statuat astfel în mod greșit că această apreciere ar putea să țină seama de criterii care nu sunt menționate în mod expres în liniile directoare, chiar dacă acestea determină așteptări legitime în privința întreprinderilor.

243.

Comisia arată că, în timp ce aceasta era în mod efectiv limitată de liniile directoare pe care și le-a stabilit, nu aceeași este situația pentru Tribunal în cadrul competenței sale de fond. Pe de altă parte, rezulta clar din jurisprudență că liniile directoare nu stabilesc decât un „program minimal” care nu generează o enumerare limitativă a elementelor care trebuie luate în considerare. În circumstanțe justificate, ar fi chiar posibilă îndepărtarea de la acest program.

244.

Apreciem că această critică este neîntemeiată.

245.

Într-adevăr, în opinia noastră, Tribunalul nu a comis nicio eroare de apreciere prin faptul că a statuat că metoda descrisă de Comisie în liniile directoare nu se opunea luării în considerare a unor elemente care nu erau menționate în mod expres în acestea.

246.

Liniile directoare conțin elemente de flexibilitate care permit Comisiei să țină seama de elemente multiple în aprecierea gravității încălcării și în limitele prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 ( 91 ).

247.

Printre aceste elemente prevăzute la punctul 1 secțiunea A din liniile directoare figurează nu numai cele care au legătură cu natura încălcării, cu impactul și mărimea sa geografică, dar și elementele care au legătură chiar cu caracteristicile întreprinderilor și cu necesitatea de a asigura o acțiune disuasivă. În aprecierea fiecăruia dintre elementele menționate, Comisia trebuie să ia în considerare în mod necesar factorii proprii încălcării, factori pe care liniile directoare nu pot să îi enumere în mod exhaustiv ( 92 ).

248.

În această privință, Comisia poate să se întemeieze pe numeroșii factori pe care Curtea însăși i-a identificat în jurisprudența sa ( 93 ).

249.

Comisia poate mai întâi să evalueze gravitatea încălcării în funcție de împrejurările specifice cauzei și să țină seama de contextul legislativ și economic al comportamentului incriminat. Analizând natura restricțiilor în calea concurenței, Comisia poate lua în considerare conținutul, durata, numărul, intensitatea și întinderea geografică a acordului, precum și valoarea mărfurilor la care se referă acesta. Aceasta poate să ia în considerare de asemenea numărul și importanța relativă a părților la acord pe piață, examinând în special cota lor de piață, mărimea, comportamentul și rolul lor la încheierea acordului. Comisia poate de asemenea să examineze situația pieței la momentul la care a fost comisă încălcarea și să țină seama de deteriorarea suferită de ordinea publică economică. În final, aceasta poate ține seama de riscul pe care îl reprezintă acordul în cauză pentru obiectivele Comunității Europene.

250.

În această măsură, nu considerăm că Comisia se îndepărtează de metoda pe care și-a stabilit-o în liniile directoare și că încalcă securitatea juridică a întreprinderilor în cauză ( 94 ).

251.

În lumina acestor elemente, considerăm că analiza Tribunalului cu privire la acest punct nu este afectată de nicio eroare de drept și nu prezintă nicio contradicție de motivare.

252.

Acest prim aspect trebuie, așadar, în opinia noastră, respins.

253.

În susținerea celui de al doilea aspect, RZB invocă patru critici.

254.

În primul rând, RZB susține că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a statuat, la punctul 240 din hotărârea atacată, că natura încălcării are un rol primordial în calificarea încălcărilor ca fiind foarte grave, pe când celelalte criterii, și anume impactul concret asupra pieței al încălcării și întinderea geografică a pieței relevante, au o pondere mai puțin importantă.

255.

În al doilea rând, recurenta consideră că Tribunalul a comis de asemenea o eroare de drept atunci când și-a întemeiat aprecierea pe elemente care nu se regăsesc în liniile directoare, și anume importanța sectorului bancar pentru economie, gama largă de produse bancare avute în vedere de înțelegere și participarea la reuniuni a celei mai mari părți a băncilor austriece.

256.

În al treilea rând, RZB critică Tribunalul pentru faptul că nu a luat în considerare politica guvernului de protejare a sectorului bancar de libera concurență. În plus, aceasta a considerat în mod neîntemeiat că intervenția autorităților statale în cadrul unor comportamente care intră în domeniul de aplicare al articolului 81 CE este o circumstanță agravantă pentru stabilirea amenzii.

257.

În al patrulea rând, RZB susține că în mod greșit Tribunalul nu ia în considerare efectul descurajator al amenzilor pentru a examina gravitatea intrinsecă a încălcării, chiar dacă pleda pentru o apreciere globală.

258.

Cu privire la prima critică, apreciem că Tribunalul a statuat în mod întemeiat că natura încălcării joacă efectiv un rol primordial în caracterizarea încălcărilor drept foarte grave.

259.

Dintr-o jurisprudență constantă rezultă, pe de o parte, că înțelegerile orizontale în materie de prețuri au fost întotdeauna considerate ca făcând parte din încălcările cele mai grave ale dreptului comunitar, în măsura în care acestea presupun o intervenție directă în parametrii esențiali ai concurenței ( 95 ). În speță, ni se pare evident ca o înțelegere de fixare a prețurilor precum „rețeaua Lombard”, de o amploare precum cea care a fost constatată de Comisie, referitoare la un sector economic tot atât de important ca sectorul bancar să nu poată eluda calificarea drept încălcare foarte gravă.

260.

În plus, Tribunalul s-a pronunțat în Hotărârea din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia ( 96 ), în sensul că gravitatea încălcării putea fi stabilită prin referire la natura și la obiectul comportamentelor abuzive și că elemente care alcătuiesc obiectul unui comportament pot avea mai mare importanță în scopul stabilirii cuantumului amenzii decât cele care privesc efectele acestui comportament ( 97 ). Curtea a confirmat această abordare considerând că efectul unei practici anticoncurențiale nu era un criteriu hotărâtor în aprecierea cuantumului adecvat al amenzii ( 98 ).

261.

În final și după cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 240 din hotărârea atacată, din liniile directoare și în special din descrierea încălcărilor drept foarte grave, rezultă că înțelegerile de fixare a prețurilor pot fi calificate ca foarte grave numai pe baza naturii acestora, fără ca Comisia să fie obligată să demonstreze un impact concret al încălcării asupra pieței sau să evalueze mărimea pieței geografice relevante ( 99 ). Astfel, prin însăși natura sa, acest tip de acord poate constitui o încălcare foarte gravă, indiferent de impactul său concret asupra pieței și de mărimea sa geografică.

262.

În consecință, nu se poate imputa Tribunalului faptul că s-a pronunțat în sensul că cele trei criterii menționate la punctul 1 secțiunea A din liniile directoare nu au aceeași importanță în scopul aprecierii gravității unei încălcări.

263.

Cu privire la a treia critică, am precizat deja la punctele 245-251 din prezentele concluzii că Tribunalul putea să aprecieze în mod corect gravitatea încălcării ținând seama de alte elemente decât cele menționate în mod expres în liniile directoare. În consecință, propunem Curții să respingă ca neîntemeiată această critică.

264.

În ceea ce privește a treia și a patra critică, recurenta obiectează în esență cu privire la ponderea criteriilor care au permis să se aprecieze gravitatea încălcării. Față de rolul care revine Curții în cadrul recursului, considerăm că nu este de competența acesteia să facă o astfel de analiză. În consecință, invităm Curtea să declare aceste criterii inadmisibile.

265.

În lumina tuturor acestor elemente, apreciem că al doilea aspect al acestui motiv trebuie respins.

266.

RZB susține că Tribunalul a comis o eroare de drept permițând Comisiei să deducă din simpla „punere în aplicare” a înțelegerii existența unui impact concret al încălcării asupra pieței. Această apreciere ar fi contrară modului de redactare a liniilor directoare și ar demonstra că Tribunalul confundă „punerea în aplicare” a acordurilor, condiție de aplicare a articolului 81 CE, cu criteriul mai strict al „impactului concret […] asupra pieței”, care este pertinent pentru a justifica gravitatea încălcării. Hotărârea Cascades/Comisia, citată anterior, este în sens contrar raționamentului Tribunalului ( 100 ). În plus, expertiza economică depusă de recurente ar demonstra că acordurile cu privire la produsele esențiale nu au avut niciun impact asupra condițiilor efectiv aplicate.

267.

BA-CA, la rândul său, consideră că efectele concrete ale încălcării asupra pieței au fost evaluate în mod eronat. Într-adevăr, expertiza economică prezentată de recurente ar demonstra că reuniunile nu aveau astfel de efecte pe piața austriacă.

268.

În plus, potrivit BA-CA Tribunalul ar fi încălcat principiile de administrare a probelor, în cadrul examinării expertizei economice. Într-adevăr, prin solicitarea ca o astfel de expertiză să se refere la „ansamblul efectelor potențiale ale acordurilor asupra pieței”, Tribunalul ar depăși ceea ce se poate cere de la o expertiză economică destinată să probeze lipsa punerii în aplicare a acordurilor și a legăturii de cauzalitate între reuniunile bancare și libera concurență pe piață.

269.

Comisia, la rândul ei, arată că expertiza economică prezentată de bănci nu se referă decât la două produse bancare și nu la efectele potențiale ale acordului asupra pieței. În orice caz, punerea în aplicare, chiar și parțială, a unui acord al cărui obiect este anticoncurențial ar fi suficientă pentru a înlătura posibilitatea de a conchide în sensul unei lipse de impact al respectivului acord asupra pieței.

270.

Critica formulată de recurente este, în opinia noastră, unul dintre punctele cele mai delicate din acest dosar.

271.

Într-adevăr, nici liniile directoare, nici jurisprudența comunitară nu sunt deosebit de clare cu privire la necesitatea și la modul în care trebuie să se țină seama de criteriul întemeiat pe impactul concret al încălcării asupra pieței.

272.

Curtea statuează că, în scopul aprecierii efectelor încălcării asupra pieței, Comisia are obligația să se raporteze la jocul concurenței care ar fi existat în mod normal în lipsa încălcării ( 101 ). În plus, în situația în care este vorba despre încălcări grave prin esența lor ale dreptului concurenței, Curtea consideră că nu este vorba despre un element hotărâtor în aprecierea cuantumului adecvat al amenzii ( 102 ).

273.

În plus, în temeiul punctului 1 secțiunea A din liniile directoare, Comisia poate să țină seama numai de impactul concret al încălcării asupra pieței atunci când acesta poate fi măsurat. Cu alte cuvinte înțelegem că, dacă acest impact nu este măsurabil, Comisia nu poate ține seama de el în calcularea amenzii.

274.

În schimb, în ceea ce privește înțelegerile orizontale privind prețurile sau repartizarea piețelor, din liniile directoare și în special din descrierea încălcărilor foarte grave rezultă că aceste înțelegeri pot fi calificate ca foarte grave numai pe baza naturii lor, fără ca Comisia să fie obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței sau să evalueze mărimea pieței geografice relevante ( 103 ). În această situație, impactul real al încălcării constituie un element dintre cele care, dacă este măsurabil, poate să permită Comisiei să mărească cuantumul amenzii dincolo de pragul de 20 de milioane de euro.

275.

Deși liniile directoare au permis să se clarifice modul în care Comisia apreciază gravitatea unei încălcări, cu toate acestea rămân numeroase incertitudini cu privire la semnificația termenului „măsurabil”. Până la ce punct trebuie să măsoare Comisia impactul concret al încălcării asupra pieței pentru a-l lua în considerare în vederea calculării amenzii? Este suficient ca, în vederea calculării amenzii, Comisia să demonstreze că acordurile au fost puse în aplicare pentru a deduce un impact concret al încălcării asupra pieței, astfel cum a statuat Tribunalul în hotărârea atacată, sau trebuie să furnizeze alte indicii?

276.

Considerăm că răspunsul instanței comunitare cu privire la acest aspect nu este clar întrucât există încă o incertitudine cu privire la elementele de care trebuie să țină seama Comisia.

277.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul susține că Comisia nu este obligată să cuantifice cu precizie impactul concret al unei încălcări sau să furnizeze o apreciere a valorii acestuia ( 104 ). Într-adevăr, Tribunalul arată dificultățile cu care poate fi confruntată Comisia în măsura în care, în opinia sa, „dovada [efectelor concrete ale unei încălcări] presupune compararea situației care rezultă ca urmare a acestei încălcări cu situația care s-ar fi constatat în lipsa încălcării, care este prin natura sa ipotetică” ( 105 ).

278.

În aceste condiții, Tribunalul apreciază că impactul concret al unei înțelegeri asupra pieței trebuie să fie considerat ca fiind suficient demonstrat în ipoteza în care Comisia este în măsură să furnizeze indicii concrete și credibile care să demonstreze cu o probabilitate rezonabilă că înțelegerea a avut un impact asupra pieței ( 106 ).

279.

Plecând de la această constatare, s-au dezvoltat în continuare două curente jurisprudențiale.

280.

În cadrul primului curent, Tribunalul apreciază că Comisia poate să se întemeieze în mod legitim pe punerea în aplicare a înțelegerii, pentru a concluziona în sensul existenței unui impact asupra pieței.

281.

Este vorba despre curentul susținut de Tribunal în hotărârea atacată pe baza cauzelor în care s-au pronunțat Hotărârile citate anterior Groupe Danone/Comisia ( 107 ) și Brasserie nationale/Comisia ( 108 ).

282.

Tribunalul are tendința de a relativiza importanța criteriului întemeiat pe impactul concret al încălcării asupra pieței și cerințele în legătură cu demonstrarea acestuia, în măsura în care, în cazul acordurilor de fixare a prețurilor sau de repartizare a piețelor, Comisia nu este obligată să țină seama de acesta în sensul liniilor directoare, pentru a califica respectiva încălcare ca fiind foarte gravă ( 109 ).

283.

În cazul unei înțelegeri de fixare a prețurilor precum „rețeaua Lombard”, Tribunalul consideră că Comisia poate să deducă în mod legitim că încălcarea a avut efecte asupra pieței, pe baza faptului că membrii înțelegerii au luat măsuri pentru a aplica prețurile convenite ( 110 ). În orice caz, Tribunalul statuează că, în situația în care este stabilită punerea în aplicare a înțelegerii, Comisia nu este obligată să demonstreze în mod sistematic că acordurile au permis în mod efectiv întreprinderilor în cauză să atingă un nivel al prețului de tranzacție superior celui care ar fi prevalat în absența înțelegerii, iar aceasta pentru că în acest scop ar fi necesare resurse considerabile, precum și efectuarea unor calcule ipotetice ( 111 ).

284.

În plus, Tribunalul acordă o importanță decisivă voinței părților de a le conferi acordurilor lor un efect concret. Tribunalul apreciază astfel că „[c]eea ce s-a întâmplat ulterior cu privire la prețurile de piață efectiv obținute putea fi influențat și de alți factori ce nu se aflau sub controlul membrilor înțelegerii” și statuează că aceștia din urmă nu pot invoca în propriul beneficiu factori externi care le-au contracarat eforturile ( 112 ).

285.

Această jurisprudență a fost preluată de Tribunal într-un anumit număr din hotărârile sale recente printre care figurează Hotărârea din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia ( 113 ), și Hotărârea Carbone-Lorraine/Comisia, citată anterior ( 114 ).

286.

În cadrul celui de al doilea curent jurisprudențial, Tribunalul cere Comisiei mai mult decât simpla dovadă a punerii în aplicare a înțelegerii pentru a afirma că aceasta a avut un impact real asupra pieței.

287.

În Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia ( 115 ), acesta a arătat că „punerea în aplicare a unui acord nu implică în mod necesar ca acesta să producă efecte reale” pe piață ( 116 ). În această cauză, Tribunalul a statuat că, în vederea calculării amenzii, Comisia nu se putea întemeia exclusiv pe o relație de la cauză la efect și nu se putea limita să constate că acordul fusese pus în aplicare pentru a deduce existența impact concret asupra pieței.

288.

În plus, în Hotărârea Roquettes Frères/Comisia, citată anterior, și în Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia ( 117 ), cu privire la înțelegerea referitoare la piața gluconatului de sodiu, Tribunalul a arătat că, „prin caracterul său de condiție prealabilă impactului concret al unei înțelegeri, punerea în aplicare efectivă [a acesteia] constituie un început de indiciu al existenței unui impact concret al înțelegerii” ( 118 ). Poate fi vorba despre un indiciu puternic, cu condiția ca totuși Comisia să nu se limiteze la această analiză ( 119 ).

289.

Astfel, în cauzele în care au fost pronunțate aceste două hotărâri citate anterior, Comisia nu numai că a evidențiat existența unei puneri în aplicare „scrupuloase” a acordurilor, dar a demonstrat de asemenea o concordanță între prețurile fixate prin înțelegere și cele practicate efectiv pe piață de întreprinderile în cauză. Comisia subliniase de asemenea importanța cotei de piață deținute de întreprinderi pe piața relevantă, precum și eforturile pe care le-au depus pentru organizarea, continuarea și supravegherea acordurilor ( 120 ).

290.

De altfel, în Hotărârile din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia și Archer Daniels Midland II, citate anterior, cu privire la înțelegerea referitoare la piața acidului citric, Tribunalul a statuat că Comisia apreciase în mod corect impactul concret al înțelegerii asupra pieței, demonstrând existența unei puneri în aplicare „minuțioase” a acordurilor și a unei concordanțe între prețurile fixate prin înțelegere și cele practicate în fapt de întreprinderile în cauză și subliniind importanța cotelor de piață ale acestora pe piața relevantă și durata înțelegerii ( 121 ).

291.

În final, în Hotărârile din 8 iulie 2008, Knauf Gips/Comisia, BPB/Comisia și Lafarge/Comisia, citate anterior, cu privire la înțelegerea referitoare la piața plăcilor din ipsos, Tribunalul a statuat că, cu excepția stabilității cotelor de piață, Comisia dovedise în mod suficient efectele încălcării, demonstrând că participanții la înțelegere dețineau majoritatea pieței relevante, că măsurile convenite între părți fuseseră puse în aplicare și aveau drept scop majorarea prețurilor până la un nivel superior celui la care ar fi ajuns în lipsa acestor măsuri. Potrivit Tribunalului, toate aceste indicații aveau drept scop să demonstreze că încălcarea era susceptibilă să producă efecte anticoncurențiale semnificative ( 122 ).

292.

Aceste hotărâri nu sunt decât o ilustrare a jurisprudenței Tribunalului care urmărește să ceară Comisiei mai multe dovezi decât cea întemeiată pe simpla punere în aplicare a înțelegerii. În hotărârile menționate, Tribunalul a avut ocazia să precizeze importanța care se cuvenea să se acorde fiecăruia dintre aceste indicii.

293.

În ceea ce privește indiciul întemeiat pe punerea în aplicare a înțelegerii, Tribunalul apreciază că importanța sa poate să crească odată cu durata acordului. Tribunalul a arătat că buna funcționare a unei înțelegeri complexe cu privire la fixarea prețurilor, la repartizarea piețelor și la schimbul de informații implică cheltuieli importante de administrare și gestiune. În consecință, Tribunalul consideră că este legitim să aprecieze că, dacă întreprinderile au continuat încălcarea și au asigurat eficacitatea gestiunii administrative în timpul unei perioade atât de îndelungate, iar aceasta în pofida riscurilor inerente unei astfel de activități ilicite, membrii înțelegerii au avut un beneficiu din acordul lor și, prin aceasta, acordul a avut un efect concret asupra pieței relevante ( 123 ).

294.

În ceea ce privește indiciul întemeiat pe importanța și pe stabilitatea cotelor de piață ale întreprinderilor, Tribunalul apreciază că acest factor nu este suficient, în sine, pentru a stabili existența unui impact concret. Într-adevăr, în opinia sa, faptul că părțile la înțelegere dețin o cotă majoritară pe piață are legătură cu obiectul înțelegerii, iar nu cu efectele acesteia. Ar fi vorba, în consecință, despre o indicație care să demonstreze că încălcarea era susceptibilă să producă efecte anticoncurențiale semnificative, iar nu că aceasta ar fi fost cu adevărat situația ( 124 ). Potrivit Tribunalului, Comisia trebuie astfel să aprecieze acest factor ținând seama de datele privind situația de pe piața relevantă înainte de înțelegere. În plus, Tribunalul apreciază că importanța acestui indiciu crește odată cu durata înțelegerii ( 125 ).

295.

În ceea ce privește indiciile întemeiate pe o evoluție coordonată a prețurilor, Tribunalul a adoptat două abordări.

296.

În Hotărârile citate anterior Jungbunzlauer/Comisia și Archer Daniels Midland II, Tribunalul apreciază că, pentru a verifica aprecierea făcută de Comisie privind impactul concret al înțelegerii asupra pieței, „trebuie să se examineze mai ales aprecierea sa cu privire la efectele produse de înțelegere asupra prețurilor”. În opinia sa, Comisia trebuie să constate astfel cu un grad rezonabil de probabilitate că acordurile în cauză le-au permis efectiv părților să ajungă la un nivel de preț superior celui care ar fi prevalat în absența înțelegerilor. În acest context, Tribunalul apreciază că Comisia trebuie să țină seama de toate condițiile obiective ale pieței relevante, având în vedere contextul economic și eventual cel legislativ care prevalează, și trebuie să demonstreze că, în contextul liberei concurențe, nivelul prețurilor nu ar fi evoluat identic cu cel al prețurilor practicate ( 126 ).

297.

În cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, citată anterior, Tribunalul a apreciat că existența unui paralelism permanent între prețurile fixate de membrii înțelegerii și prețurile efectiv solicitate clienților „demonstra corespunzător cerințelor legale că înțelegerea avusese un impact concret asupra pieței care era «măsurabil» în sensul liniilor directoare, comparând prețul ipotetic care ar fi prevalat în absența înțelegerii cu prețul practicat în speță ca urmare a constituirii înțelegerii” ( 127 ).

298.

În schimb, în Hotărârea Lafarge/Comisia, citată anterior, pronunțată recent de Tribunal, acesta a apreciat că, în situația în care s-a stabilit punerea în aplicare a unei înțelegeri, Comisia nu este obligată să demonstreze în mod sistematic că acordurile au permis în mod efectiv întreprinderilor în cauză să atingă un nivel al prețului de tranzacție superior celui care ar fi prevalat în absența înțelegerii. O astfel de demonstrație ar consuma, în opinia sa, resurse considerabile și ar necesita folosirea unor calcule ipotetice bazate pe modele economice a căror exactitate nu poate fi verificată decât cu dificultate de către instanță. În această cauză, Tribunalul a statuat că Comisia demonstrase conform cerințelor legale existența unui impact concret al înțelegerii asupra prețurilor, bazându-se pe publicarea de liste de prețuri și pe fixarea prețurilor, impact care, deși indicativ, afectează în opinia sa libera concurență ( 128 ).

299.

În Hotărârea Degussa/Comisia, citată anterior, Tribunalul a arătat că aceste indicii trebuie să se bazeze, în plus, pe factori economici obiectivi și să nu rezulte din simple supoziții ( 129 ).

300.

În lumina acestor elemente trebuie să se examineze în continuare temeinicia criticii formulate de RZB.

301.

Astfel cum am arătat, recurenta critică în esență Tribunalul pentru că a permis Comisiei să deducă din simpla punere în aplicare a înțelegerii existența unui impact concret al încălcării asupra pieței, iar aceasta în scopul calculului amenzii.

302.

Suntem de părere că această critică este întemeiată.

303.

Într-adevăr, apreciem că este important să se mențină o exigență ridicată referitoare la probe în privința Comisiei, în situația în care aceasta afirmă că o înțelegere a avut un impact asupra pieței în vederea aprecierii gravității încălcării și a calculului cuantumului amenzii.

304.

Este adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții și liniilor directoare, Comisia nu este obligată să țină seama de efectul încălcării asupra pieței în situația în care este vorba despre o încălcare deosebit de gravă, precum acordul în cauză.

305.

Cu toate acestea, dacă Comisia demonstrează existența unui impact concret al încălcării, aceasta îi permite să întărească gravitatea încălcării și să majoreze cuantumul de bază al amenzii, dincolo de pragul stabilit de liniile directoare.

306.

Or, considerăm că amenzile prevăzute la articolul 15 din Regulamentul nr. 17 sunt, prin natura și importanța lor, asimilabile unei sancțiuni penale, deși, în sensul strict al termenului, au caracterul unei sancțiuni administrative. Intervenția Comisiei, care înainte de toate este represivă, trebuie să respecte, așadar, atât pe plan procedural, cât și pe fond, principiile dreptului penal și Comisia trebuie, așadar, să demonstreze elementele pe care se bazează pentru a calcula cuantumul sancțiunii.

307.

Aceasta este cu atât mai important în cazul unei încălcări foarte grave, întrucât Comisia nu este condiționată decât de plafonul stabilit la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. Contrar încălcărilor calificate ca fiind minore sau grave, Comisia poate, într-adevăr, să depășească pragul de 20 de milioane de euro prevăzut la punctul 1 secțiunea A a treia liniuță din liniile directoare, ceea ce îi lasă o mare marjă de apreciere.

308.

În acest context, dacă Comisia alege să țină seama de impactul concret al încălcării asupra pieței pentru a aprecia gravitatea acesteia și pentru a determina cuantumul aferent al amenzii, aceasta trebuie atunci să fie în măsură să furnizeze indicii concrete, credibile și suficiente care să demonstreze existența unor efecte reale ale încălcării asupra pieței, precum și o legătură de cauzalitate între acordul anticoncurențial și modificarea liberei concurențe pe piață.

309.

Or, nu aceasta este abordarea pe care a reținut-o Tribunalul în hotărârea atacată.

310.

Într-adevăr, chiar dacă Tribunalul putea să aprecieze, în mod întemeiat, la punctul 288 din hotărârea atacată, că „Comisia putea, în mod legitim, să se întemeieze pe punerea în aplicare a înțelegerii”, în opinia noastră, acesta a comis o eroare de drept prin faptul că s-a pronunțat în sensul că o astfel de analiză era suficientă pentru a concluziona că există un impact asupra pieței.

311.

Pe de o parte, astfel cum a statuat Tribunalul în Hotărârea Prym și Prym Consumer/Comisia, citată anterior, apreciem că punerea în aplicare a unui acord nu implică în mod necesar ca acesta să producă efecte reale asupra pieței. În opinia noastră, aceste efecte sunt încă și mai puțin „măsurabile” în sensul punctului 1 secțiunea A din liniile directoare. Punerea în aplicare a unui acord constituie, așadar, un indiciu important întrucât este vorba despre o condiție prealabilă unui impact concret asupra pieței, dar în opinia noastră este vorba numai despre un început de indiciu ( 130 ).

312.

Considerăm că, în plus, Comisia trebuie să poată admite indiciile întemeiate pe evoluția prețurilor sau a cotelor de piață ale întreprinderilor, fără ca acesta să implice consumul unor resurse considerabile. De exemplu, în cadrul unui acord de fixare a prețurilor precum „rețeaua Lombard”, considerăm că este esențial și în perfectă concordanță cu demonstrația pe care trebuie să o facă Comisia ca aceasta să analizeze, față de condițiile obiective ale pieței relevante, efectele acordului asupra prețurilor. O astfel de analiză poate permite să se constate o creștere sau o diminuare a prețurilor ca urmare a punerii în aplicare a acordurilor sau existența unui paralelism între prețurile fixate prin înțelegere și prețurile practicate efectiv. În contextul acestei aprecieri și astfel cum a amintit chiar Tribunalul la punctul 284 din hotărârea atacată, pentru a aprecia impactul concret al unei încălcări asupra pieței, Comisia trebuie să se refere la libera concurență care ar fi existat în mod normal în absența încălcării. Chiar dacă este dificil să se impună Comisiei să furnizeze evaluări aritmetice, apreciem totuși că aceasta poate, pe baza unei comparații între situația pieței înainte să se fi comis încălcarea și după punerea acesteia în aplicare, să demonstreze anumite tendințe.

313.

În consecință, nu împărtășim nici argumentația Tribunalului expusă la punctul 287 din hotărârea atacată, conform căreia nu este necesar să se țină seama de nivelul prețurilor de piață practicate efectiv, întrucât era susceptibil de a fi influențat de alți factori care nu pot fi controlați de membrii înțelegerii. Într-adevăr, nici nu este nevoie să se amintească faptul că obiectul controlului Comisiei este acela de a măsura impactul concret al înțelegerii asupra pieței, în special asupra prețurilor, iar aceasta, astfel cum a statuat Curtea, ținând seama de contextul economic și legislativ.

314.

În final, am dori numai să amintim că, deși împărtășim grija Tribunalului cu privire la dificultățile pe care le poate întâmpina Comisia în a dovedi un impact concret al înțelegerii ( 131 ), considerăm că, în speță, aceasta nu poate să justifice insuficiența demonstrației Comisiei, mai ales în situația în care aceasta își întemeiază aprecierea pe un indiciu unic, întemeiat pe punerea în aplicare a acordului.

315.

Având în vedere totalitatea acestor elemente, apreciem că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a statuat că, în speță, Comisia putea, în scopul aprecierii gravității încălcării și a calculului cuantumului de bază al amenzii, să se întemeieze pe punerea în aplicare a înțelegerii pentru a concluziona că există un impact concret asupra pieței.

316.

În consecință, propunem Curții să declare întemeiat acest al treilea aspect al motivului.

317.

RZB critică Tribunalul pentru faptul că nu a examinat, la punctele 308-313 din hotărârea atacată, argumentul potrivit căruia dimensiunea vădit și în mod incontestabil limitată a teritoriului Republicii Austria s-ar opune unei calificări ca fiind foarte gravă a încălcării constatate. În plus, un astfel de raționament ar fi contrar modului de redactare a liniilor directoare și practicii decizionale a Comisiei.

318.

Apreciem că acest aspect nu este întemeiat.

319.

Pe de o parte și contrar celor susținute de recurentă, Tribunalul a prezentat în mod clar și suficient motivat la punctele 308-313 din hotărârea atacată motivele pentru care mărimea limitată a pieței geografice relevante nu se opunea, potrivit Tribunalului, calificării încălcării ca fiind foarte gravă.

320.

Astfel cum în mod just a prezentat Tribunalul la punctul 240 din hotărârea atacată și astfel cum am arătat la punctul 261 din prezentele concluzii, acordurile de fixare a prețurilor precum cele în cauză pot constitui prin natura lor o încălcare foarte gravă, indiferent de impactul lor asupra pieței și de mărimea pieței geografice relevante.

321.

În plus, amintim că practica decizională a Comisiei nu poate constitui cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență ( 132 ). Într-adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, orientările rezultate din această practică nu prezintă decât un caracter indicativ în măsura în care împrejurările proprii cauzelor, precum piețele, produsele, țările, întreprinderile și perioadele avute în vedere, nu sunt identice ( 133 ). În aceste condiții, recurenta nu se poate prevala de deciziile anterioare ale Comisiei.

322.

În final, am dori să adăugăm că nici Tratatul CE, nici Regulamentul nr. 17, nici liniile directoare și nici jurisprudența nu permit să se aprecieze că numai restricțiile referitoare la piețe foarte mari pot fi calificate ca fiind încălcări foarte grave. Astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 312 din hotărârea atacată, Curtea apreciază că teritoriul unui stat membru – sau chiar o parte redusă a acestuia – poate fi considerat ca reprezentând o parte însemnată a pieței comune. În plus, după cum am văzut, încălcarea constatată în speță nu afectează numai Republica Austria, dar este susceptibilă să afecteze comerțul dintre statele membre.

323.

În aceste condiții, apreciem că al patrulea aspect al acestui motiv trebuie să fie respins.

324.

În susținerea celui de al cincilea aspect, RZB invocă două critici.

325.

În primul rând, RZB critică Tribunalul pentru faptul că a respins argumentul acesteia potrivit căruia calificarea încălcării ca fiind foarte gravă este incompatibilă cu posibilitatea Comisiei de a urmări doar unele dintre întreprinderile care au participat la încălcare.

326.

În al doilea rând, RZB susține că Tribunalul a încălcat obligația sa de motivare prin faptul că nu a răspuns la argumentele potrivit cărora, pe de o parte, nivelul ridicat al amenzii ar contrazice caracterul simbolic al unei proceduri îndreptate în definitiv împotriva întregului sistem bancar austriac și, pe de altă parte, ar conduce la denaturări ale concurenței din moment ce amenda este aplicată doar în privința a 10% din bănci. În final, calificarea încălcării ca fiind foarte gravă nu ar fi în concordanță cu critica privind „nedreptatea întreprinderilor individuale”.

327.

În ceea ce privește prima critică, considerăm, precum Comisia, că aceasta constituie numai reproducerea textuală a unui motiv susținut deja în fața Tribunalului și nu identifică nicio eroare de drept. În conformitate cu principiile amintite la punctul 65 din prezentele concluzii, propunem Curții să respingă ca inadmisibilă această critică.

328.

În ceea ce privește a doua critică privind nemotivarea hotărârii atacate, considerăm că nu trebuie admisă ( 134 ).

329.

Amintim mai întâi că, în temeiul articolului 36 din Statutul Curții de Justiție, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 din statutul menționat, „[h]otărârile se motivează”.

330.

Potrivit Curții, motivarea unei hotărâri trebuie să evidențieze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să se permită persoanelor interesate să ia cunoștință de motivele deciziei luate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional ( 135 ). În ceea ce privește o acțiune întemeiată pe articolul 230 CE, cerința motivării implică în mod evident ca Tribunalul să analizeze motivele de anulare invocate de reclamantă și să expună rațiunile care au condus la respingerea motivului sau la anularea actului atacat. În special în cadrul punerii în aplicare a articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17, Curtea consideră că trebuie să verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale tuturor argumentelor invocate de recurentă în susținerea anulării sau a diminuării amenzii ( 136 ).

331.

Cu toate acestea, în Hotărârea Connolly/Comisia ( 137 ), Curtea a limitat această obligație de a răspunde motivelor invocate. Curtea a considerat că motivarea unei hotărâri trebuie apreciată în funcție de împrejurările speței ( 138 ) și că nu se poate impune ca Tribunalul să răspundă „în detaliu la fiecare argument invocat de către reclamant, în special dacă nu avea un caracter suficient de clar și de precis și nu se întemeia pe elemente de probă corespunzătoare” ( 139 ).

332.

Având în vedere aceste elemente, apreciem că Tribunalul nu era obligat să răspundă argumentelor în discuție, formulate de recurentă.

333.

Într-adevăr, la punctul 315 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că premisa recurentei potrivit căreia Comisia ar fi luat măsuri represive împotriva întreprinderilor într-un mod selectiv și simbolic era eronată. Tribunalul a arătat că, în realitate, Comisia stabilise destinatarii deciziei pe baza frecvenței participării acestora la reuniunile cele mai importante ( 140 ). În aceste condiții, considerăm că Tribunalul nu era obligat să continue examinarea celorlalte argumente invocate de recurentă și întemeiate pe această premisă.

334.

În consecință, propunem Curții să se pronunțe în sensul că acest al cincilea aspect este inadmisibil și neîntemeiat.

335.

RZB critică Tribunalul pentru faptul că nu a efectuat o apreciere globală a gravității încălcării, având în vedere toate aspectele menționate în liniile directoare (natura încălcării, impactul real al încălcării și mărimea pieței geografice relevante), precum și factori exogeni, și anume importanța economică a sectorului bancar austriac, lipsa necesității unui efect descurajator și caracterul selectiv al măsurilor represive. Dacă Tribunalul ar fi făcut o astfel de analiză, ar fi arătat că încălcarea în cauză nu putea fi calificată ca fiind foarte gravă.

336.

Considerăm că acest argument nu este întemeiat. Într-adevăr, examinând primul aspect al acestui motiv, am apreciat că Tribunalul nu comisese nicio eroare de apreciere întrucât a statuat că, în speță, Comisia putea să țină seama de alte elemente decât cele menționate în mod expres în liniile directoare și în special de elemente „exogene” ( 141 ) pentru a aprecia gravitatea încălcării. În realitate, recurenta invocă un aspect care, în opinia noastră, este pur și simplu în contradicție cu cele susținute în cadrul primului aspect al acestui motiv.

337.

În consecință, acest al șaselea aspect trebuie respins ca neîntemeiat.

338.

Din decizia în litigiu rezultă că piața bancară austriacă este caracterizată prin prezența unor grupuri bancare având o structură pe mai multe niveluri, numite „descentralizate”.

339.

Casele de economii precum și băncile populare au o structură pe două niveluri și casele de credit agricol (băncile Raiffeisen) au, în ceea ce le privește, o structură pe trei niveluri. În fiecare dintre aceste structuri pe mai multe niveluri (denumite în continuare „sectorul caselor de economii”, „sectorul Raiffeisen” și „sectorul băncilor populare” și, împreună, „sectoarele descentralizate”), o instituție centrală denumită în limbajul curent „societate centrală” exercită funcții de suport și de service pentru băncile din sector. Erste, RZB și ÖVAG sunt instituțiile centrale ale sectorului caselor de economii, ale sectorului Raiffeisen și, respectiv, ale sectorului băncilor populare.

340.

În temeiul punctului 1 secțiunea A din liniile directoare, Comisia poate, cu privire la încălcările foarte grave, să ajusteze cuantumul de bază al amenzii în funcție de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a denatura concurența.

341.

În prezentele cauze, Comisia a apreciat, la punctul 515 din motivele deciziei în litigiu, că acest tip de tratament diferențiat se impunea în măsura în care existau diferențe considerabile de mărime între întreprinderile și grupurile bancare participante la „rețeaua Lombard”.

342.

Comisia a împărțit, așadar, destinatarele deciziei în litigiu în cinci categorii, în funcție de datele disponibile despre cotele lor de piață. În ceea ce privește Erste, RZB și ÖVAG, Comisia apreciază că, în calitate de societăți centrale ale sectoarelor descentralizate, ale caselor de economii, ale băncilor Raiffeisen și, respectiv, ale băncilor populare, trebuie să li se atribuie cotele de piață ale sectoarelor respective, pentru a aprecia mai bine puterea lor economică pe piață. Erste și RZB au fost clasificate, așadar, în prima categorie, în timp ce ÖVAG a fost clasificată în a treia categorie.

343.

În primul rând, sub rezerva unor elemente specifice legate de situația respectivă a acestora, Erste, RZB și ÖVAG repun în discuție principiul unei astfel de atribuiri. Acestea apreciază că Tribunalul a încălcat, pe plan juridic, condițiile în care Comisia putea să le atribuie, în calitate de instituții centrale ale sectoarelor descentralizate, cotele de piață ale sectoarelor respective ale acestora, în scopul împărțirii pe categorii. În această privință, recurentele susțin că atribuirea menționată încalcă articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, precum și principiul proporționalității sancțiunii, principiul răspunderii personale pentru încălcările dreptului concurenței și principiul egalității.

344.

În al doilea rând, Erste, RZB și ÖVAG consideră că Tribunalul le-a încălcat dreptul la apărare.

345.

În al treilea rând, acestea susțin că rolul și funcțiile lor în cadrul grupurilor bancare nu au fost apreciate în mod corect.

346.

În al patrulea rând, Erste susține că aprecierile Tribunalului cu privire la cota de piață a grupului caselor de economii sunt eronate.

347.

În al cincilea rând, ÖVAG susține că Tribunalul a denaturat faptele și elementele de probă prezentate în fața sa.

348.

Erste, RZB și ÖVAG invocă mai multe argumente în susținerea acestei critici.

349.

Erste, RZB și ÖVAG susțin că Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a statuat, la punctele 356 și 373 din hotărârea atacată, că, prin faptul că le-a atribuit cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate în vederea stabilirii amenzii, Comisia nu le-a imputat comportamentul ilicit al acestora din urmă și le-a sancționat doar „pentru propriul comportament”.

350.

În opinia acestora, o astfel de atribuire ar însemna în realitate a le imputa răspunderea pentru încălcările comise de băncile din sectoarele lor descentralizate deoarece poziția acestor bănci pe piață este luată în considerare în mod integral pentru stabilirea amenzii. Erste, RZB și ÖVAG consideră, prin urmare, că această atribuire ar fi trebuit să fie apreciată din perspectiva criteriilor pe care Curtea le-a stabilit cu privire la imputabilitatea încălcărilor în cadrul unui grup de societăți, și anume posibilitatea unui control al întreprinderii și existența unei unități economice.

351.

Întemeindu-se pe existența relațiilor stabilite în cadrul grupurilor bancare și pe funcțiile suport și de servicii exercitate de instituțiile centrale, Comisia și Tribunalul ar fi eludat cerințele stricte impuse de jurisprudență.

352.

Comisia susține că criteriul determinant pentru împărțirea pe categorii este compararea puterii reale pe piață, care se bazează pe relațiile stabile ale băncilor descentralizate cu societățile lor centrale.

353.

Erste susține că atribuirea către societățile centrale (GiroCredit sau Erste) ( 142 ) a cotelor de piață deținute de aproximativ 70 de case de economii austriece încalcă articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 coroborat cu punctul 1 secțiunea A al șaselea paragraf din liniile directoare. Astfel, această dispoziție nu ar permite să se impute unei întreprinderi cota de piață a unor întreprinderi terțe prezente în același sector de activitate.

354.

De asemenea, Erste și RZB arată că o astfel de atribuire încalcă principiul răspunderii personale pentru comiterea de încălcări ale dreptului concurenței, precum și a principiului proporționalității sancțiunilor.

355.

În sfârșit, RZB și ÖVAG afirmă că Tribunalul a încălcat și principiul egalității. În această privință, RZB critică Tribunalul pentru că a asimilat entitățile centrale ale sectoarelor descentralizate, marilor bănci centralizate în vederea clasificării pe categorii. Potrivit recurentei, Tribunalul ar fi trebuit să examineze dacă nu trebuia să se rețină doar o parte a cotelor de piață ale fiecărui sector avut în vedere pentru a ține cont de faptul că, atunci când participă la reuniuni interbancare, o entitate centrală, precum RZB, se limitează să transmită informații, în măsura în care aceasta nu poate interveni în numele băncilor și în măsura în care nu poate să dea instrucțiuni pentru a pune în aplicare eventualele acorduri.

356.

Comisia amintește faptul că atribuirea cotelor de piață în decizia în litigiu nu se întemeiază pe constatări specifice privind participarea efectivă a băncilor descentralizate la încălcare, ci doar pe faptul că Comisia a sancționat societățile centrale pentru propriul comportament. Aceasta adaugă că niciun comportament al unui terț nu a fost imputat în speță.

357.

În ceea ce privește argumentele invocate de RZB, Comisia indică mai întâi că amenzile aplicate societăților centrale nu depășesc plafonul de 10% din cifra de afaceri a întreprinderii conform articolului 15 din Regulamentul nr. 17. Prin urmare, această situație este diferită de cea în care ar fi fost necesar să se ia în considerare cifra de afaceri totală a grupului dacă societatea centrală și băncile descentralizate ar fi fost considerate o unitate economică. Comisia arată în continuare că recurenta nu precizează în ce măsură situații diferite ar fi fost tratate în mod identic fără o justificare adecvată.

358.

În sfârșit, Comisia invocă inadmisibilitatea argumentului referitor la examinarea proporționalității amenzii, deoarece Curtea nu poate înlocui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere.

359.

În fața Tribunalului, Erste și ÖVAG critică Comisia pentru faptul că nu a menționat, în comunicarea privind obiecțiunile, intenția sa de a atribui instituțiilor centrale cotele de piață ale grupurilor fiecăreia dintre acestea, în vederea calculului amenzii.

360.

În recursurile lor, Erste și ÖVAG susțin că Tribunalul le-a încălcat dreptul la apărare întrucât a statuat, la punctul 369 din hotărârea atacată, că indicația cuprinsă în comunicarea privind obiecțiunile, potrivit căreia acestea erau societățile centrale ale sectorului caselor de economii și ale celui al băncilor populare, era suficientă.

361.

Erste și ÖVAG susțin că Comisia nu ar fi trebuit să se limiteze la o simplă afirmație generală și ar fi trebuit să informeze întreprinderile cu privire la concluziile pe care intenționa să le deducă din toate elementele de fapt referitoare la încălcare.

362.

Erste, RZB și ÖVAG impută Tribunalului faptul că nu a apreciat în mod corect rolul și funcțiile acestora în cadrul grupurilor bancare.

363.

Erste contestă aprecierea Tribunalului, exprimată la punctul 401 din hotărârea atacată, potrivit căreia aceasta avea ca misiune de „a reprezenta” sectorul caselor de economii în cadrul reuniunilor bancare.

364.

ÖVAG, la rândul său, arată că, contrar a ceea ce a statuat Tribunalul, nu are nicio posibilitate de a angaja băncile populare autonome și nu formează cu acestea o unitate economică.

365.

RZB susține că nu dispune de o „expertiză mai însemnată și de informații mai de calitate” prin raportare la alte bănci din sectorul său descentralizat, contrar celor indicate la punctul 405 din hotărârea atacată. În orice caz, aceasta susține că cele constatate de Tribunal privind legăturile pe care le avea cu sectorul său descentralizat se opuneau faptului de a imputa RZB cotele de piață ale acestui sector, în totalitatea lor. În sfârșit, aceasta arată că nu are o capacitate comparabilă cu aceea a marilor bănci organizate de manieră ierarhică de a cauza prejudicii particularilor și că nici nu este în măsură să profite de practicile în litigiu în lipsa unei cote de piață individuale semnificative sau a unei participări la câștigurile băncilor din sector.

366.

Erste susține că în mod greșit Tribunalul nu a constatat că, în speță, Comisia s-a bazat pe o evaluare prea ridicată a cotelor de piață pentru a o clasifica în una dintre categorii. Într-adevăr, atât înainte, cât și după fuziunea sa cu GiroCredit, cota sa de piață ar fi net inferioară celei pe care a reținut-o Comisia și pe care a confirmat-o Tribunalul la punctele 455 și 458 din hotărârea atacată.

367.

Prin urmare, la punctul 457 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi comis o eroare de drept întrucât a apreciat că Erste rămânea clasificată în prima categorie și că respectiva critică, presupunând că este întemeiată, nu ar fi susceptibilă să repună în discuție dispozitivul deciziei în litigiu. În această privință, Tribunalul ar fi încălcat principiile egalității de tratament și al proporționalității prin faptul că nu a făcut distincție, în vederea clasificării pe categorii, între deținerea unei cote de piață de 30% și cea a unei cote de piață de 17%.

368.

Comisia susține că putea clasifica Erste în prima categorie după fuziunea cu GiroCredit, indiferent de cota de piață exactă. În ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că Comisia ar fi ținut cont de două ori de cotele de piață și de comportamentul Erste Österreischische Spar-Casse-Bank AG (și anume Erste înainte de fuziunea cu GiroCredit, denumită în continuare „EÖ”), Comisia susține inadmisibilitatea acestuia pentru motivul că Erste urmărește să obțină o simplă reexaminare a faptelor, ceea ce nu este de competența Curții.

369.

ÖVAG susține că analiza Tribunalului duce la o denaturare a elementelor de probă care figurează în dosar. Într-adevăr, schimburile de informații și activitățile ÖVAG în calitate de pretinsă coordonatoare și reprezentantă a băncilor populare descentralizate nu ar fi fost niciodată dovedite (punctele 401-406 din hotărârea atacată). În plus, Tribunalul ar fi invocat în mod greșit o hotărâre a Verfassungsgerichtshof (Curtea Constituțională) (Austria) din 23 iunie 1993 pentru a justifica atribuirea cotelor de piață ale băncilor din sector (punctele 392-401 din hotărârea atacată). Într-adevăr, ÖVAG arată că nu participa la această procedură și că această hotărâre se referea numai la aspectele legate de „rezervele lichide”. Tribunalul ar fi comis astfel o eroare de fapt, precum și o eroare de drept și, în plus, ar fi depășit marja de apreciere de care dispune. În sfârșit, ÖVAG susține că Tribunalul nu a examinat în mod expres situația sa, contrar modului în care a procedat cu privire la Erste și RZB și la băncile din sectoarele acestora.

370.

Comisia arată lipsa de explicații din partea recurentei și susține respingerea acestei critici. În ceea ce privește eroarea săvârșită de Tribunal prin trimiterea la hotărârea Verfassungsgerichtshof, Comisia contestă existența oricărei denaturări. Într-adevăr, instanța austriacă s-ar fi pronunțat în mod formal și la modul general cu privire la relațiile dintre „instituțiile centrale” și „băncile primare” ale acestora, iar băncile populare ar fi vizate în mod expres de această hotărâre. Potrivit Comisiei, ÖVAG nu pretinde că rolul său ca societate centrală diferă de cel al societăților centrale din celelalte sectoare.

371.

În opinia noastră, această critică invocă un alt aspect delicat al dosarului. Aceasta se referă la modul în care Comisia trebuie să calculeze cuantumul sancțiunii având în vedere responsabilitățile pe care trebuie să și le asume autorul încălcării în comiterea acesteia.

372.

În prezentele cauze, Comisia a calculat cuantumul amenzii pe care intenționa să o aplice societăților Erste, RZB și ÖVAG, în calitate de societăți centrale, atribuindu-le cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate. Aceasta îi permitea să aprecieze, în temeiul punctului 1 secțiunea A al patrulea paragraf din liniile directoare, capacitatea economică a acestora.

373.

La punctele 356 și 373 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, acționând astfel, Comisia nu le-a imputat comportamentul ilicit al băncilor din sectoarele acestora și le-a „sancționat pentru propriul comportament”.

374.

Considerăm că, în această privință, Tribunalul a comis o eroare de drept și a afectat hotărârea atacată cu o motivare contradictorie.

375.

Într-adevăr, prin acest raționament Tribunalul afirmă că societatea centrală nu este răspunzătoare pentru încălcările comise de băncile din sectorul său descentralizat, dar că, în scopul calculului amenzii, este necesar să i se atribuie totuși cotele de piață ale întregului grup.

376.

Acest raționament nu este logic. Fie Comisia poate imputa răspunderea încălcării societății centrale, în măsura în care aceasta din urmă alcătuiește o unitate economică împreună cu sectorul descentralizat și, în această situație, poate ține seama pentru calculul amenzii de capacitatea economică efectivă a întregului sector, fie Comisia sancționează societatea centrală pentru participarea sa cu titlu individual la încălcare și nu poate ține seama pentru calculul amenzii decât de cotele de piață ale acesteia, independent de cotele de piață ale sectorului său descentralizat.

377.

Abordarea Tribunalului nu este, așadar, coerentă. Este evident că faptul de a calcula cuantumul sancțiunii pe baza cotelor de piață realizate de băncile din sectoarele descentralizate constă în „a sancționa” societățile centrale pentru comportamentul ilicit al acestor bănci.

378.

Or, considerăm că în calculul sancțiunii și, în speță, al unei amenzi, Comisia nu poate ține seama decât de capacitatea economică efectivă a întreprinderilor pe care le-a considerat răspunzătoare pentru încălcarea comisă pe piață. Aceasta rezultă foarte clar din cuprinsul punctului 1 secțiunea A al patrulea paragraf din liniile directoare care se referă în mod expres la „capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării” ( 143 ). Or, în decizia în litigiu, numai societățile centrale au fost considerate responsabile pentru încălcare. Chiar Tribunalul arată aceasta la punctul 356 din hotărârea atacată, când precizează că „decizia [în litigiu] nu întemeiază imputarea cotelor de piață pe constatări specifice cu privire la participarea efectivă a băncilor descentralizate la încălcare” și că „Comisia a sancționat societățile centrale pentru propriul comportament”.

379.

În această etapă a analizei noastre, apreciem că prima critică, întemeiată pe nelegalitatea atribuirii către instituțiile centrale a cotelor de piață ale băncilor din sectoarele descentralizate este întemeiată, fără a mai fi necesar să analizăm celelalte critici formulate de recurente, și că al șaptelea aspect al acestui prim motiv trebuie admis.

380.

În lumina acestor elemente, apreciem că al treilea și al șaptelea aspect ale primului motiv sunt întemeiate. În consecință, propunem Curții să se pronunțe în sensul că acest motiv, care se întemeiază pe erori de drept în ceea ce privește aprecierea gravității încălcării, este întemeiat și să anuleze hotărârea atacată în măsura în care este afectată:

381.

Cu toate acestea, propunem Curții să continue analiza celorlalte motive invocate de recurente, în măsura în care prin acestea se urmărește de asemenea obținerea unei reduceri a cuantumului amenzii aplicate de Comisie.

382.

În temeiul punctului 3 din liniile directoare, pot constitui circumstanțe atenuante, dacă se stabilește:

383.

Nici Comisia în decizia în litigiu (punctele 525-542 din motive), nici Tribunalul în hotărârea atacată (punctele 469-511) nu au reținut circumstanțe atenuante în favoarea recurentelor.

384.

În prezentele recursuri, ÖVAG critică Tribunalul pentru faptul că nu a recunoscut ca circumstanțe atenuante comportamentul său pasiv în timpul încălcării. BA-CA susține, în ceea ce o privește, că Tribunalul a comis de asemenea erori de drept neținând seama de participarea autorităților publice la reuniunile bancare, precum și de caracterul public al acestora.

385.

ÖVAG critică, în esență, modul în care Tribunalul a apreciat, cu titlu de circumstanțe atenuante, comportamentul său în timpul încălcării. ÖVAG invocă, în această privință, mai multe critici.

386.

Recurenta impută Tribunalului faptul că s-a limitat la a reproduce textul liniilor directoare fără a examina împrejurările cauzei și în special rolul său specific în cadrul „rețelei Lombard”.

387.

Recurenta consideră că Tribunalul a comis o eroare de drept, la punctul 483 din hotărârea atacată, întrucât și-a întemeiat aprecierea pe criteriul participării băncilor la reuniuni, criteriu care a fost de asemenea utilizat în cadrul împărțirii băncilor pe categorii. Procedând astfel, Tribunalul leagă problema împărțirii băncilor în funcție de puterea lor pe piață de aceea a recunoașterii unei circumstanțe atenuante. Or, potrivit recurentei, recunoașterea unei circumstanțe atenuante nu ar putea depinde de caracterul „sporadic” al participării unei întreprinderi la reuniuni. Într-adevăr, liniile directoare ar obliga Comisia să efectueze o apreciere diferențiată a rolurilor, iar nu o prezentare maniheeană de tipul „totul sau nimic”.

388.

Potrivit recurentei, Tribunalul ar fi denaturat prezentarea sa, precum și faptele ce rezultă din dosar privind participarea sa la înțelegere. Într-adevăr, aceasta nu ar fi pretins niciodată că s-ar fi distanțat de înțelegere, dar a subliniat în mod constant rolul modest pe care îl avea în cadrul acesteia.

389.

Potrivit ÖVAG, analiza Tribunalului ar fi contradictorie în măsura în care ÖVAG este considerată „mare bancă” și „reprezentantă a unui sector”, deși Comisia nu a procedat la nicio verificare la sediile sale, deși recurenta nu făcea parte din „cercul restrâns al băncilor” și deși nu participa decât la un număr limitat de reuniuni.

390.

Comisia consideră că aceste critici sunt lipsite de pertinență numai în temeiul simplului fapt că, pentru motive de echitate, Curtea nu are competența să înlocuiască aprecierea Tribunalului cu propria apreciere.

391.

În opinia noastră, acest prim aspect trebuie respins în totalitate.

392.

În ceea ce privește prima critică, considerăm că modul în care Tribunalul a exercitat controlul său jurisdicțional nu poate face obiectul niciunei obiecții. Amintim într-adevăr că, în cadrul controlului de legalitate al deciziei în litigiu, Tribunalul exercită un control jurisdicțional restrâns care trebuie să țină seama de marja de apreciere de care dispune Comisia pentru a stabili cuantumul amenzilor. În analiza criticilor invocate de ÖVAG, controlul Tribunalului se limita, așadar, la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, precum și la verificarea exactității materiale a faptelor și a absenței unei erori de drept, a unei erori vădite în aprecierea faptelor și a unui abuz de putere. În această privință, Tribunalul a indicat, la punctele 484 și 487 din hotărârea atacată, că recurenta nu demonstrase că, în cadrul analizei Comisiei, aceasta săvârșise erori de fapt sau o eroare vădită în aprecierea faptelor ori un abuz de putere.

393.

Contrar celor susținute de recurentă, Tribunalul nu s-a limitat la o simplă reproducere a liniilor directoare, întrucât a indicat în mod clar jurisprudența aplicabilă la punctele 482 și 486 din hotărârea atacată, înainte de a examina, la punctele 483-489 din această hotărâre, modul în care a ținut cont Comisia de comportamentul fiecărei întreprinderi și în special de comportamentul ÖVAG în timpul reuniunilor bancare.

394.

În consecință, considerăm că această critică poate fi respinsă cu ușurință ca fiind neîntemeiată.

395.

În ceea ce privește a doua critică, aceasta trebuie de asemenea respinsă. Pe de o parte, criteriul de apreciere pe care l-a utilizat Tribunalul pentru aprecierea sa, și anume cel întemeiat pe participarea la reuniuni a membrilor înțelegerii, este conform unei jurisprudențe constante, menționate expres la punctul 482 din hotărârea atacată. Acest criteriu permite să se țină seama de comportamentul specific al unei întreprinderi în timpul înțelegerii. Pe de altă parte, contrar celor susținute de ÖVAG, criteriul menționat este diferit de cel utilizat de Comisie în scopul împărțirii recurentelor pe categorii, întemeiat numai pe capacitatea economică a întreprinderilor.

396.

În ceea ce privește a treia critică, considerăm că nu este admisibilă întrucât argumentele ÖVAG nu conțin niciun element serios, susceptibil să demonstreze că Tribunalul ar fi denaturat prezentarea sa sau elementele dosarului cu privire la participarea sa la înțelegere. În orice caz, este evident, în opinia noastră, că prin sublinierea modestiei rolului său în cadrul reuniunilor bancare, recurenta urmărea să demonstreze distanța pe care a adoptat-o față de ceilalți membri ai înțelegerii.

397.

În sfârșit, în ceea ce privește a patra critică propunem Curții să o respingă de la început ca neîntemeiată, întrucât faptul că Comisia nu a efectuat o verificare inopinată la sediile recurentei nu contrazice cu nimic faptul că aceasta poate fi calificată drept „mare bancă” și „reprezentantă a sectorului băncilor populare”.

398.

În lumina tuturor acestor elemente, considerăm că primul aspect al acestui motiv trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.

399.

BA-CA critică în esență Tribunalul pentru că nu a ținut cont de participarea anumitor autorități publice la reuniuni, ca circumstanță atenuantă. Prin aceasta, Tribunalul ar fi încălcat principiul egalității de tratament, în măsura în care BA-CA ar fi fost tratată în mod diferit față de alte întreprinderi avute în vedere în decizii anterioare ale Comisiei.

400.

Potrivit recurentei, din practica decizională a Comisiei și din jurisprudența Curții ar rezulta că tolerarea unui comportament de către legiuitorul național, precum și participarea autorităților publice la reuniuni constituie o circumstanță atenuantă și justifică astfel reducerea cuantumului amenzii, iar aceasta independent de dimensiunea întreprinderilor în cauză ( 145 ). Mai exact, BA-CA critică Tribunalul pentru faptul că, la punctul 505 din hotărârea atacată, a statuat că tolerarea încălcării din partea unor autorități publice nu poate fi luată în considerare „având în vedere în special mijloacele de care dispun băncile pentru a obține informații juridice precise și corecte”. Pe de o parte, această condiție nu ar fi conformă jurisprudenței Curții, în special Hotărârii din 9 septembrie 2003, CIF ( 146 ). Pe de altă parte, o astfel de condiție ar duce la o discriminare în defavoarea anumitor întreprinderi, în funcție de obiectul lor social.

401.

Considerăm că obiecțiile formulate de BA-CA nu sunt întemeiate.

402.

În primul rând, la punctul 505 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat elementele invocate de recurente în ceea ce privește participarea anumitor autorități publice la reuniuni nu sunt suficiente pentru a întemeia o îndoială rezonabilă în ceea ce privește caracterul ilicit al reuniunilor din perspectiva dreptului comunitar. În opinia noastră, este vorba despre o apreciere pe care Curtea nu are competența de a o controla în cadrul unui recurs, iar aceasta în conformitate cu principiile pe care le-am prezentat la punctele 66-68 din prezentele concluzii.

403.

În al doilea rând, faptul că Tribunalul a statuat că aprobarea sau tolerarea încălcării din partea autorităților austriece nu ar putea fi luată în considerare ca circumstanțe atenuante nu contravine jurisprudenței comunitare și nu încalcă, în opinia noastră, principiul egalității de tratament.

404.

Pe de o parte, apreciem că recurenta nu poate invoca Hotărârea CIF, citată anterior. Într-adevăr, în această cauză, înțelegerea era facilitată printr-o lege națională. Acestea sunt condițiile în care instanța comunitară a apreciat, la punctul 57 din hotărârea menționată, că, „la momentul stabilirii nivelului sancțiunii, comportamentul întreprinderilor în cauză poate fi apreciat în lumina circumstanței atenuante pe care o constituia cadrul juridic național”. Or, nu ne aflăm într-o astfel de situație întrucât legea austriacă în cauză care le permite instituțiilor bancare să acționeze concertat a fost abrogată cel mai târziu la 1 ianuarie 1994, și anume cu un an înainte de perioada de încălcare acoperită de decizia în litigiu.

405.

Pe de altă parte, apreciem că BA-CA nu poate invoca o încălcare a principiului egalității de tratament pentru motivul că ar fi fost tratată în mod diferit față de alte întreprinderi vizate în deciziile anterioare ale Comisiei.

406.

Amintim că principiul egalității de tratament constituie un principiu general de drept pe care Comisia trebuie să îl respecte în cadrul unei proceduri angajate în temeiul articolului 81 CE. Potrivit unei jurisprudențe constante, acesta se opune tratării unor situații comparabile în mod diferit și tratării unor situații diferite în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv ( 147 ). În contextul calculului amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, instanța comunitară a recunoscut că un anumit tratament diferențiat între întreprinderile vizate de o decizie a Comisiei este inerent pentru aplicarea metodei alese de liniile directoare ( 148 ). Într-adevăr, acestea din urmă permit Comisiei să individualizeze sancțiunea în funcție de acțiunile și caracteristicile proprii ale întreprinderilor pentru a garanta eficacitatea normelor comunitare de concurență.

407.

În plus, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că, în Hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior, Curtea a amintit că „practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență și că decizii privind alte cazuri au un caracter indicativ în ceea ce privește existența unor discriminări” ( 149 ). Într-adevăr, astfel cum precizează Curtea, orientările rezultate din această practică nu pot avea decât un caracter indicativ în măsura în care împrejurările proprii cauzelor, precum piețele, produsele, țările, întreprinderile și perioadele avute în vedere, nu sunt identice ( 150 ).

408.

În aceste condiții, considerăm că eventualele orientări care pot reieși din deciziile anterioare ale Comisiei nu pot fi invocate în cadrul prezentelor cauze.

409.

În lumina acestor elemente, suntem de părere că al doilea aspect al acestui motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

410.

BA-CA susține că Tribunalul a comis diferite erori de drept prin faptul că nu a acordat nicio reducere a amenzii, chiar dacă notorietatea publică a reuniunilor bancare era stabilită. În primul rând, Tribunalul ar fi statuat în mod greșit că înțelegerea nu era de notorietate publică în întreaga sa anvergură, deși numeroase elemente furnizate în cererea introductivă și în special articolele de presă ar demonstra că publicul cunoștea temele discuțiilor și legătura directă existentă între reuniunile bancare și evoluția ratei dobânzii. În consecință, Tribunalul ar fi încălcat principiile privind administrarea probelor, întrucât nu a examinat pe fond documentele prezentate de recurentă. În al doilea rând, Tribunalul ar depăși ceea ce se poate solicita, prin faptul că a considerat că opinia publică trebuie să aibă o cunoaștere perfectă a discuțiilor pentru a fi posibilă acordarea unei reduceri a amenzii. În al treilea rând, Tribunalul ar fi reprodus în mod incorect prezentarea recurentei în măsura în care aceasta nu ar fi susținut cu exactitate că notorietatea publică a reuniunilor ar determina caracterul legal al acestora.

411.

Comisia respinge aceste afirmații. Aceasta precizează că nu există nicio jurisprudență potrivit căreia participanții la o înțelegere ar putea aprecia că practicile lor sunt legale în temeiul faptului că anumite comportamente sunt notorii. Dacă ar fi așa, ar fi de ajuns ca anumite practici să fie făcute publice pentru a evita sancțiuni pecuniare. În această privință, Tribunalul arată în mod clar că notorietatea nu este determinantă.

412.

Propunem Curții să respingă de la început acest aspect ca fiind inadmisibil.

413.

Într-adevăr, BA-CA urmărește, în esență, să pună în discuție un anumit număr de aprecieri de fapt efectuate de Tribunal la punctul 506 din hotărârea atacată. Recurenta se limitează să critice concluziile Tribunalului fără să demonstreze erorile care l-ar fi determinat pe acesta din urmă la o denaturare a elementelor de probă. Critica sa constituie, așadar, numai o tentativă de a înlocui evaluarea Tribunalului cu versiunea sa privind evenimentele.

414.

În aceste condiții, al treilea aspect al motivului trebuie să fie considerat, în opinia noastră, inadmisibil.

415.

În lumina tuturor elementelor ce precedă, propunem Curții să se pronunțe în sensul că al doilea motiv referitor la analiza Tribunalului cu privire la existența circumstanțelor atenuante este în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat și să îl respingă.

416.

În comunicarea privind cooperarea, Comisia a definit condițiile în care întreprinderile care cooperează cu aceasta în cursul investigării de către Comisie a unei înțelegeri pot fi scutite de amendă sau pot beneficia de o reducere a cuantumului amenzii pe care ar fi trebuit să o plătească în lipsa unei astfel de cooperări (secțiunea A punctul 3).

417.

În ceea ce privește aplicarea comunicării privind cooperarea, în privința recurentelor nu s-a contestat faptul potrivit căruia comportamentul acestora trebuie să fie apreciat în temeiul secțiunii D din această comunicare, intitulată „Reducerea semnificativă a cuantumului amenzii”.

418.

Potrivit secțiunii D punctul 1 din comunicarea menționată, „[c]ând o întreprindere cooperează, fără a fi îndeplinite toate condițiile prevăzute în secțiunile B și C, aceasta beneficiază de o reducere de 10-50% din cuantumul amenzii care i-ar fi fost aplicată în absența unei cooperări”. [traducere neoficială]

419.

Secțiunea D punctul 2 din comunicarea privind cooperarea:

„Acesta poate fi cazul în special dacă:

420.

Astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 530 din hotărârea atacată, potrivit unei jurisprudențe constante, o reducere a cuantumului amenzii în temeiul unei cooperări în cadrul procedurii administrative nu se justifică decât dacă respectivul comportament al întreprinderii în cauză a facilitat sarcina Comisiei și i-a permis să constate încălcarea cu mai puține dificultăți și, dacă este cazul, să îi pună capăt.

421.

Pe de altă parte, trebuie să se amintească faptul că, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, Comisia poate, în special, în îndeplinirea sarcinilor care îi sunt atribuite prin articolul 81 CE, să primească toate informațiile necesare de la întreprinderi și de la asociații de întreprinderi care sunt obligate, în temeiul alineatului (4) al articolului menționat să furnizeze informațiile solicitate. În cazul în care o întreprindere sau o asociație de întreprinderi nu furnizează informațiile cerute în termenul stabilit de Comisie sau în cazul în care furnizează informații incomplete, Comisia poate, în temeiul articolului 11 alineatul (5) din Regulamentul nr. 17, să solicite printr-o decizie să îi fie furnizate informațiile, întreprinderea sau asociația de întreprinderi expunându-se din acel moment, în caz de menținere a refuzului de a furniza informațiile menționate, la o amendă sau la penalității cu titlu cominatoriu.

422.

În această privință, astfel cum a amintit Tribunalul în mod întemeiat la punctul 529 din hotărârea atacată, cooperarea unei întreprinderi în cadrul investigației nu dă dreptul la nicio reducere a amenzii în situația în care această cooperare nu a depășit ceea ce rezulta din obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 11 alineatele (4) și (5) din Regulamentul nr. 17. Dimpotrivă, în cazul în care o întreprindere furnizează, ca răspuns la o cerere de informații în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17, informații care depășesc cu mult informațiile a căror prezentare a fost solicitată de Comisie în temeiul articolului menționat, întreprinderea în cauză poate beneficia de o reducere a amenzii.

423.

În lumina acestor principii, trebuie să se examineze dacă analiza Tribunalului cu privire la reducerea cuantumului amenzii acordate de Comisie recurentelor în conformitate cu secțiunea D punctul 2 prima liniuță din comunicarea privind cooperarea rezultă dintr-o apreciere eronată.

424.

În decizia în litigiu, Comisia a evaluat cooperarea băncilor în raport cu secțiunea D din comunicarea privind cooperarea. Comisia le-a acordat acestor bănci o reducere a amenzii de 10%, în conformitate cu secțiunea D punctul 2 a doua liniuță din această comunicare pentru motivul că acestea nu au contestat materialitatea faptelor expuse în comunicarea privind obiecțiunile ( 152 ). Dimpotrivă, Comisia a refuzat să le acorde o reducere a amenzii în conformitate cu secțiunea D punctul 2 prima liniuță din comunicarea menționată, potrivit căreia amenda poate fi redusă dacă „anterior trimiterii unei comunicări privind obiecțiunile, o întreprindere furnizează Comisiei informații, documente sau alte elemente de probă care contribuie la confirmarea existenței încălcării săvârșite”. [traducere neoficială]

425.

În ceea ce privește răspunsurile la solicitările de informații, Comisia a apreciat că această comunicare a datelor și a numelor participanților la reuniuni, precum și comunicarea de documente referitoare la aceștia din urmă nu aveau caracter voluntar. În consecință, aceste comunicări nu puteau fi calificate drept „cooperare” potrivit Comisiei ( 153 ).

426.

În ceea ce privește prezentarea comună a faptelor efectuată de bănci, Comisia a apreciat că aceasta nu a adus nicio valoare adăugată față de cerințele legale. Comisia a recunoscut că această prezentare depășea informațiile solicitate, descriind în detaliu contextul istoric al „rețelei Lombard” și rezumând conținutul diferitelor reuniuni. Cu toate acestea, în opinia sa, prezentarea menționată nu a contribuit la precizarea faptelor ci mai degrabă la apărarea băncilor.

427.

În ceea ce privește documentele comunicate împreună cu prezentarea comună a faptelor, Comisia a arătat că băncile nu au fost în măsură să identifice, la cererea sa, documentele conținând fapte noi față de faptele care figurau în documentele obținute în timpul verificărilor sau care trebuiau prezentate ca urmare a solicitărilor de informații și a concluzionat că aceste documente nu au adus nicio valoare adăugată ( 154 ).

428.

În hotărârea atacată, Tribunalul a respins totalitatea motivelor întemeiate pe o nerespectare a comunicării privind cooperarea. În plus, ținând seama de gravitatea încălcării, Tribunalul s-a pronunțat în sensul că această cooperare a recurentelor nu justifica nicio reducere suplimentară a amenzii care le-a fost aplicată.

429.

În cadrul fiecăruia dintre recursuri, recurentele critică Tribunalul pentru faptul că nu a apreciat corect amploarea cooperării lor din perspectiva comunicării privind cooperarea și că a încălcat, în această privință, principiile egalității de tratament și încrederii legitime. Acestea susțin că, în aplicarea secțiunii D din comunicarea privind cooperarea, ar fi trebuit să beneficieze de o reducere mai importantă a amenzii care le-a fost aplicată.

430.

BA-CA susține că Tribunalul nu a apreciat în mod corect marja de apreciere de care dispune Comisia în cadrul punerii în aplicare a comunicării privind cooperarea, nici limitele controlului său jurisdicțional. Astfel, secțiunea D a comunicării privind cooperarea nu ar conferi Comisiei nicio putere de apreciere în ceea ce privește aspectele, pe de o parte, dacă informațiile furnizate de întreprindere au facilitat sarcina Comisiei și, pe de altă parte, dacă întreprinderea care a cooperat trebuie să primească o reducere a amenzii. Nici trimiterea la Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, nu ar fi de natură să justifice existența unei puteri de apreciere nelimitate a Comisiei. În plus și contrar a ceea ce a statuat Tribunalul la punctul 532 din hotărârea atacată, aprecierea cooperării unei întreprinderi este supusă competenței de fond a Tribunalului. În această privință recurenta se referă la Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior, în care Tribunalul ar fi acceptat să examineze dacă reducerea cuantumului amenzii, acordată de Comisie întreprinderii în conformitate cu secțiunea D punctul 2 prima liniuță din comunicarea privind cooperarea, rezulta dintr-o apreciere eronată a amplorii cooperării întreprinderii, în special având în vedere practica decizională a Comisiei ( 155 ).

431.

Nu împărtășim punctul de vedere al recurentei cu privire la marja de apreciere de care dispune Comisia în aplicarea comunicării privind cooperarea.

432.

Într-adevăr, astfel cum am arătat, potrivit unei jurisprudențe constante Comisia beneficiază de o mare putere de apreciere privind calculul cuantumului amenzii. În acest context, Comisia poate să țină seama de elemente multiple, cu condiția să rămână în limitele prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17. În ceea ce privește luarea în considerare a cooperării unei întreprinderi în cadrul procedurii, Curtea a recunoscut în mod expres în Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, citată anterior, că, „astfel cum rezultă chiar din modul de redactare a [secțiunii D, punctul 2 din comunicarea privind cooperarea] și în special din cuvintele introductive «[a]cesta poate fi cazul în special […]», Comisia dispune de o putere de apreciere în această privință”. În hotărârea menționată, Curtea a stabilit că, în limitele trasate de această comunicare, Comisia dispune de o putere de apreciere pentru a evalua dacă informațiile sau documentele furnizate în mod voluntar de către întreprinderi au facilitat sarcina sa și dacă trebuie să se acorde unei întreprinderi o reducere în temeiul comunicării menționate ( 156 ).

433.

În aceste condiții și astfel cum arată Tribunalul la punctul 532 din hotărârea atacată, evaluarea pe care o face Comisia nu poate, așadar, să facă decât obiectul unui control jurisdicțional restrâns.

434.

În final, am dori să subliniem că, în Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior, Tribunalul a analizat dacă reducerea cuantumului amenzii, acordată de Comisie întreprinderii în cauză, în conformitate cu secțiunea D punctul 2 prima liniuță din comunicarea privind cooperarea, nu rezulta dintr-o apreciere eronată a amplorii cooperării sale și nu încălca principiul egalității de tratament. Cu toate acestea, reamintim recurentei că, la punctul 458 din această hotărâre, Tribunalul a refuzat să țină seama de practica decizională anterioară a Comisiei, considerând că „numai faptul că [aceasta din urmă] a acordat, în practica sa decizională anterioară, o anumită cotă de reducere pentru un comportament determinat nu înseamnă că este obligată să acorde aceeași reducere proporțională în cazul aprecierii unui comportament similar în cadrul unei proceduri administrative ulterioare”.

435.

În lumina acestor elemente, propunem, așadar, Curții să respingă acest prim aspect ca fiind neîntemeiat.

436.

RZB și BA-CA invocă două critici în susținerea acestui aspect.

437.

RZB și BA-CA susțin că Tribunalul a comis o eroare de drept atunci când a hotărât că, pentru a permite o reducere a cuantumului amenzii, Comisia putea să impună ca o cooperare să aducă „valoare adăugată” ( 157 ).

438.

Potrivit BA-CA, Tribunalul ar fi încălcat și principiul egalității de tratament atunci când a utilizat acest criteriu. Pe de o parte, Tribunalul ar fi trebuit să îi acorde o reducere mai importantă a cuantumului amenzii în măsura în care cooperarea sa era mai importantă și superioară din punct de vedere calitativ față de celelalte întreprinderi. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi hotărât în mod greșit, la punctul 534 din hotărârea atacată, că faptul că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a acordat o anumită cotă de reducere pentru un comportament determinat nu înseamnă că aceasta este obligată să acorde aceeași reducere proporțională în cazul aprecierii unui comportament similar în cadrul unei proceduri administrative ulterioare.

439.

În ceea ce privește argumentele RZB și BA-CA referitoare la utilizarea unui criteriu de apreciere eronat, propunem Curții, în conformitate cu principiile prezentate la punctul 65 din prezentele concluzii, să le respingă de la început ca inadmisibile. Într-adevăr, din înscrisurile din dosar rezultă că RZB și BA-CA se limitează să reproducă argumentele pe care le-au prezentat deja în fața Tribunalului.

440.

În ceea ce privește argumentul BA-CA, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament, apreciem că acesta nu este întemeiat.

441.

Astfel cum am arătat, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că în cadrul aprecierii sale privind cooperarea, furnizată de o întreprindere, Comisia nu poate să încalce principiul egalității de tratament ( 158 ). Principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului comunitar care, potrivit unei jurisprudențe bine stabilite, este încălcat în cazul în care situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv.

442.

Cu toate acestea, în cadrul calculului amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, instanța comunitară a recunoscut că un anumit tratament diferențiat între întreprinderile în cauză, aplicat printr-o decizie a Comisiei, este inerent pentru aplicarea metodei alese de liniile directoare ( 159 ). În ceea ce privește cooperarea unei întreprinderi în cadrul procedurii, Tribunalul a statuat în Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior, că o diferență de tratament între întreprinderile în cauză poate fi cauzată de anumite grade de cooperare care nu sunt comparabile, în special în măsura în care au constat în furnizarea de informații diferite sau în furnizarea acestor informații în etape diferite ale procedurii administrative ori în împrejurări care nu sunt analoge ( 160 ).

443.

În susținerea criticii sale, recurenta impută Tribunalului că nu i-a acordat o reducere mai importantă în conformitate cu secțiunea D din comunicarea privind cooperarea, în măsura în care aceasta ar fi cooperat în cadrul procedurii mai mult decât celelalte bănci în cauză. Considerăm că acest argument nu poate face obiectul unui control al Curții în cadrul unui recurs, întrucât aceasta ar trebui să înlocuiască astfel aprecierea Tribunalului cu propria apreciere.

444.

În orice situație și chiar dacă Curtea trebuie să considere admisibil argumentul menționat, apreciem că, având în vedere marja de apreciere de care dispune Comisia, Tribunalul putea, în mod întemeiat și fără să comită o eroare de drept susceptibilă să fie cenzurată în etapa recursului, să se pronunțe în sensul că, deși cooperarea recurentei putea, în principiu, să se încadreze într-o situație care să permită o reducere a cuantumului amenzii în conformitate cu secțiunea D din comunicarea privind cooperarea, aceasta nu ar fi trebuit în mod necesar să determine Comisia să îi recunoască o reducere mai importantă a amenzii.

445.

În final, contrar celor susținute de BA-CA, Tribunalul nu a comis nicio eroare de drept prin faptul că s-a pronunțat, la punctul 534 din hotărârea atacată, în sensul că Comisia nu este obligată de practica sa decizională anterioară. Într-adevăr, astfel cum am menționat deja la punctul 407 din prezentele concluzii, potrivit unei jurisprudențe constante, practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență și că decizii privind alte cazuri au un caracter indicativ în ceea ce privește existența unor discriminări. În aceste condiții considerăm că BA-CA nu se poate prevala de o încălcare a principiului egalității de tratament pentru faptul că ar fi fost tratată în mod diferit față de alte întreprinderi avute în vedere în decizii anterioare ale Comisiei.

446.

În lumina celor ce precedă, propunem Curții să statueze că această primă critică este în parte inadmisibilă și în parte neîntemeiată.

447.

Această critică este formulată de RZB și BA-CA.

448.

Sub rezerva aspectelor specifice legate de situația fiecăreia, acestea susțin, în esență, că Tribunalul a comis erori de drept în cadrul aprecierii sale privind cooperarea pe care acestea au furnizat-o Comisiei în cursul diferitelor etape ale procedurii. Tribunalul nu ar fi aplicat în mod corect articolul 11 din Regulamentul nr. 17 și nu ar fi ținut cont de practica decizională a Comisiei. În plus, Tribunalul ar fi încălcat principiile egalității de tratament, protecției încrederii legitime, precum și dreptul la apărare al recurentelor. În sfârșit, Tribunalul ar fi motivat hotărârea atacată în mod insuficient și contradictoriu.

449.

RZB critică Tribunalul pentru faptul că nu a calificat răspunsurile date la solicitarea de informații a Comisiei drept răspunsuri „voluntare”, ceea ce ar fi trebuit, în opinia acesteia, să ducă la o reducere a amenzii în temeiul comunicării privind cooperarea. Prin aceasta, Tribunalul ar permite Comisiei ca, din momentul în care începe să aibă îndoieli cu privire la reuniuni între întreprinderi concurente, să adreseze solicitări de informații formulate în termeni foarte vagi și antrenând consecințe pentru întreprinderile care nu ar răspunde. Comisia ar exercita astfel o presiune insuportabilă asupra acestor întreprinderi prin adresarea de simple întrebări standard, punându-le în situația de a depune mărturie împotriva lor înseși. Un astfel de raționament ar încălca dreptul la apărare al întreprinderilor menționate, astfel cum acesta a fost consacrat în Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior ( 161 ).

450.

Potrivit Comisiei, RZB nu ia în considerare faptul că aceasta nu poate să țină cont de informațiile rezultate dintr-o cooperare voluntară în sensul comunicării privind cooperarea decât dacă acestea facilitează sarcina sa în constatarea și reprimarea încălcării și constituie un semn de cooperare veritabilă. Or, informațiile furnizate de recurentă ar descrie doar contextul istoric al „rețelei Lombard” și conținutul reuniunilor înțelegerii, elemente pe care Comisia le deținea deja. Prin urmare, nu ar fi existat nicio „valoare adăugată”. Pe de altă parte, Comisia subliniază că a fost informată, în momentul în care a interogat recurentele, că ansamblul produselor bancare era discutat cu ocazia a numeroase reuniuni și că acestea se înscriau într-o rețea, astfel încât cadrul încălcării și, prin urmare, obiectul investigației erau în mod clar identificate, în special în ceea ce privește întreprinderile care au participat la reuniuni, natura încălcării și obiectul acordurilor. În sfârșit, Comisia precizează că întrebările s-au referit la ansamblul reuniunilor ținute în mod regulat, astfel încât întreprinderile nu trebuiau să aleagă sau să evalueze reuniunile susceptibile să constituie încălcări ale articolului 81 CE.

451.

La 21 septembrie 1998, Comisia a adresat o solicitare de informații către numeroase instituții bancare bănuite că au participat la acorduri sau la practici anticoncurențiale, în conformitate cu articolul 11 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 17.

452.

Amploarea solicitărilor de informații adresate de Comisie diferitelor bănci varia între 30 de întrebări (BA-CA) și 3 întrebări (ÖVAG și Bank der Österreichischen Postsparkasse AG, denumită în continuare „PSK-B”). Întrebările care figurau în solicitările mai detaliate și cărora le-au răspuns băncile urmăreau să obțină, în special, indicarea participanților la reuniuni (nume, întreprinderile de unde provin și funcțiile), prezentarea tuturor documentelor interne referitoare la acestea, precum și descrierea conținutului discuțiilor. Solicitările de informații conțineau în plus întrebări de felul următor:

„Vă rugăm să prezentați toate procesele-verbale, notele din dosar, corespondența sau alte documente care se referă la reuniuni, [la] discuții sau la alte contacte ale întreprinderii dumneavoastră cu alte instituții de credit austriece în cadrul reuniunilor citate în continuare sau la alte eventuale reuniuni care au loc în mod regulat (indiferent dacă au fost stabilite înainte, în timpul sau după astfel de contacte). Vă rugăm să indicați datele, inclusiv pe cele ale primei și ultimei reuniuni, și participanții (nume, întreprindere funcție)” (urma o listă cu anumite reuniuni).

453.

Apreciem că aceste critici nu sunt întemeiate.

454.

Într-adevăr, apreciem că recurenta confundă obligațiile care îi revin în cadrul unei solicitări de informații formulată de Comisie în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 și avantajele care i se oferă în cadrul comunicării privind cooperarea.

455.

Răspunsurile pe care le-a furnizat recurenta solicitărilor de informații ale Comisiei se înscriu în cadrul competențelor de investigare recunoscute acestei autorități.

456.

În temeiul articolului 11 alineatele (1)-(5) din Regulamentul nr. 17 și astfel cum rezultă din Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior, Comisia are dreptul să oblige o întreprindere, eventual, prin intermediul unei decizii, să furnizeze toate informațiile necesare privind faptele de care aceasta poate avea cunoștință și să îi comunice, dacă este cazul, documentele aferente pe care le deține ( 162 ). Această situație se aplică și în cazul în care aceste documente pot fi utilizate „la stabilirea, împotriva întreprinderii sau împotriva unei alte întreprinderi, a existenței unui comportament anticoncurențial”, iar aceasta fără a aduce atingere dreptului la apărare al întreprinderii ( 163 ). Astfel cum arată Curtea, Regulamentul nr. 17 impune întreprinderii o obligație de colaborare activă care presupune ca aceasta să pună la dispoziția Comisiei toate informațiile privind obiectul investigației ( 164 ). În prezenta cauză, recurenta nu se află, așadar, în cadrul unei cooperări „voluntare” la procedură, susceptibilă să se încadreze în situațiile menționate în comunicarea privind cooperarea.

457.

Într-o astfel de situație, apreciem că Tribunalul putea în mod justificat să refuze să califice contribuția recurentei drept pur „voluntară” și să îi acorde, în temeiul comunicării privind cooperarea, o reducere a cuantumului amenzii.

458.

În plus, considerăm că Tribunalul nu a încălcat dreptul la apărare al recurentei, ținând cont de jurisprudența Curții.

459.

Se știe că necesitatea de a asigura respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare care trebuie respectat în cadrul procedurilor administrative de natură să ducă la sancțiuni ( 165 ). Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior, acest drept trebuie respectat din etapa investigației prealabile, întrucât aceasta poate avea un caracter decisiv pentru stabilirea probelor privind caracterul nelegal al comportamentului întreprinderilor ( 166 ).

460.

Curtea încearcă să găsească un echilibru între cerințele privind descoperirea, precum și reprimarea înțelegerilor anticoncurențiale și cele în legătură cu necesitatea respectării dreptului la apărare al întreprinderilor vizate de o investigație a Comisiei.

461.

Ni se pare foarte dificil de găsit acest echilibru, astfel cum arată termenii folosiți de Curte la punctul 34 din Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior, potrivit cărora: „dacă, pentru a păstra efectul util al articolului 11 alineatele (2) și (5) din Regulamentul nr. 17, Comisia are dreptul să oblige întreprinderea să furnizeze toate informațiile necesare privind faptele de care aceasta poate avea cunoștință și să îi comunice, dacă este cazul, documentele aferente pe care le deține, chiar dacă acestea pot fi utilizate la stabilirea, împotriva sa sau împotriva unei alte întreprinderi, a existenței unui comportament anticoncurențial, totuși aceasta nu ar putea, printr-o solicitare de informații, să aducă atingere dreptului la apărare recunoscut întreprinderii” ( 167 ). Aceasta înseamnă că, astfel cum arată Curtea la punctul 35 din această hotărâre, „Comisia nu poate să impună întreprinderii obligația de a da răspunsuri prin care aceasta ar fi determinată să admită existența încălcării în privința căreia sarcina probei revine Comisiei” ( 168 ).

462.

Această jurisprudență care, în anumite privințe, ni se pare contradictorie, arată dificultățile cu care se poate confrunta instanța comunitară în controlul său privind respectarea dreptului la apărare al întreprinderilor în cadrul acestui tip de procedură.

463.

Acest control trebuie să se facă, în mod necesar, de la caz la caz. Întrebarea care se pune este în special care sunt informațiile ce pot fi de natură să evidențieze comportamentul anticoncurențial al întreprinderilor pe piață.

464.

Prezentele cauze nu par să ridice dificultăți reale în această privință.

465.

Într-adevăr, Curtea a statuat deja că întrebările privind reuniunile întreprinderilor, care nu urmăresc decât să obțină informații de fapt despre desfășurarea acestor reuniuni și despre calitatea participanților, precum și comunicarea documentelor aferente acestora nu constituie subiectul unor critici ( 169 ).

466.

În schimb, Tribunalul a hotărât de asemenea că informațiile privind obiectul și desfășurarea reuniunilor la care au participat întreprinderile, precum și rezultatele sau concluziile acestor reuniuni sunt incompatibile cu dreptul la apărare, întrucât sunt de natură să oblige întreprinderea să mărturisească participarea sa la încălcare ( 170 ).

467.

În prezentele cauze, Tribunalul a arătat că solicitările Comisiei urmăreau să obțină informații pur factuale privind totalitatea reuniunilor, constatare care, amintim, nu poate să facă obiectul unui control al Curții în cadrul unui recurs.

468.

În consecință și față de jurisprudența citată anterior, considerăm că Tribunalul putea să statueze în mod întemeiat, la punctele 541 și 544 din hotărârea atacată, că întrebările adresate de Comisie nu erau de natură să încalce dreptul la apărare al recurentei.

469.

În lumina acestor considerații, apreciem că primul argument al RZB, întemeiat pe o apreciere eronată a caracterului voluntar al răspunsurilor la solicitările de informații, trebuie respins ca neîntemeiat.

470.

Acest al doilea argument este invocat de RZB și de BA-CA.

471.

În primul rând, aceste două întreprinderi susțin că, la punctul 556 din hotărârea atacată, Tribunalul a comis o eroare de drept întrucât a considerat că explicații de context care se referă la practici contrare dreptului concurenței nu pot fi considerate o cooperare în cadrul procedurii în sensul comunicării privind cooperarea deoarece acestea pot constitui un mijloc de apărare pentru întreprinderi. Potrivit BA-CA, nu există nicio normă de drept potrivit căreia un document pe care părțile îl utilizează în cadrul apărării nu poate, în același timp, să furnizeze Comisiei informații prețioase și utile pe fond și care să contribuie la constatarea încălcării.

472.

În al doilea rând, RZB arată că analiza Tribunalului este incorectă deoarece raționamentul Comisiei ar fi contrar propriei practici decizionale. În această privință, recurenta se referă la capitolul II secțiunea A punctul 9 litera (a) și la capitolul IV din comunicarea privind cooperarea din 2006 ( 171 ).

473.

În al treilea rând, BA-CA susține că Tribunalul a comis o eroare întrucât a hotărât că, la aprecierea privind utilitatea cooperării voluntare a băncilor, Comisia putea să țină cont de faptul că acestea nu i-au furnizat, odată cu prezentarea comună a faptelor, „ansamblul documentelor privind reuniunile”. Potrivit acesteia, nu ar exista nicio regulă în acest sens. În plus, având în vedere amploarea încălcării, recurenta nu putea să furnizeze aceste documente decât în mod eșalonat în timp.

474.

În al patrulea rând, BA-CA arată că hotărârea atacată este afectată de o contradicție. Astfel, deși prezentarea comună a faptelor a contribuit la constatarea încălcării, Tribunalul nu ar fi acordat nicio reducere de amendă în favoarea recurentei.

475.

În esență, RZB și BA-CA critică Tribunalul pentru că nu a cenzurat aprecierea Comisiei potrivit căreia băncile au utilizat prezentarea comună a faptelor ca un mijloc de apărare. Propunem Curții să respingă de la bun început acest argument ca fiind neîntemeiat, întrucât numai Comisia are competența să aprecieze măsura în care întreprinderile au putut să coopereze în cadrul procedurii, furnizând o prezentare comună a faptelor, și Tribunalul nu a făcut decât să respecte marja de apreciere de care dispune Comisia în această materie.

476.

În ceea ce privește al doilea argument al RZB, propunem de asemenea Curții să nu îl admită. Pe de o parte, astfel cum am arătat deja, Comisia nu este obligată de practica sa decizională anterioară. Pe de altă parte, RZB nu se poate prevala de termenii comunicării privind cooperarea care a fost adoptată de Comisie în 2006, și anume la patru ani după adoptarea deciziei în litigiu.

477.

În ceea ce privește al treilea argument invocat de BA-CA, acesta trebuie de asemenea respins. Tribunalul putea, în mod justificat, să se întemeieze pe marja de apreciere de care dispune Comisia în această materie pentru a statua că aceasta putea, în vederea aprecierii utilității cooperării întreprinderii, să țină seama de caracterul incomplet al anexelor la prezentarea comună a faptelor.

478.

În lumina acestor elemente, considerăm că analiza Tribunalului referitoare la prezentarea comună a faptelor furnizată de recurente nu este afectată de nicio eroare de drept și nu prezintă nicio contradicție.

479.

În consecință, propunem Curții să respingă totalitatea criticilor formulate, în această privință, de RZB și BA-CA.

480.

RZB critică Tribunalul pentru că a ignorat, la punctul 559 din hotărârea atacată, valoarea specifică a mărturisirii sale, deși Comisia s-a referit în mod expres la aceasta cadrul analizei sale. Argumentația Tribunalului ar fi contrară jurisprudenței sale întrucât acesta ar fi recunoscut, în Hotărârea Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, citată anterior, că recunoașterea de către o întreprindere a existenței unei înțelegeri nelegale facilitează munca Comisiei. În plus, această analiză ar încălca principiul egalității de tratament, deoarece în pofida mărturisirilor sale, RZB a fost tratată la fel ca celelalte bănci. Recurenta invită astfel Curtea să hotărască o reducere de 10% a amenzii ce i-a fost aplicată.

481.

Comisia arată că, în speță, condiția impusă pentru a obține o reducere a amenzii mai mare de 10% nu era îndeplinită, întrucât aceasta dispunea deja de documentele necesare pentru a constata fapte esențiale. Comisia insistă asupra faptului că comunicarea privind cooperarea constituie un mijloc de investigare care oferă stimulente financiare, iar nu o măsură de gratificare în interesul întreprinderilor care acceptă să coopereze cu Comisia și amintește că aceasta dispune de o putere de apreciere discreționară cu privire la aspectul dacă o informație contribuie la confirmarea existenței unei încălcări.

482.

Considerăm că acest argument trebuie de asemenea respins.

483.

Este adevărat că Tribunalul a recunoscut în Hotărârea Krupp Thyssen Stainless și Acciai speciali Terni/Comisia, citată anterior, că „faptul de a recunoaște existența unei înțelegeri facilitează mai mult munca Comisiei în timpul investigației decât simpla recunoaștere a materialității faptelor” ( 172 ). Este vorba despre un fundament de principiu care, cu toate acestea, trebuie aplicat în fiecare caz în parte, ceea ce Tribunalul a recunoscut în mod expres la punctul 559 din hotărârea atacată. Tribunalul a ținut seama de marja de apreciere recunoscută Comisiei în ceea ce privește aprecierea cooperării întreprinderilor în cadrul procedurii. Așadar, în opinia noastră, Tribunalul a putut să aprecieze în mod întemeiat și fără a comite o eroare de drept care să poată fi cenzurată în etapa recursului că revine Comisiei competența să aprecieze, în fiecare caz individual, dacă o astfel de mărturisire a facilitat în mod efectiv sarcina sa.

484.

În plus, în ceea ce privește argumentul RZB întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament prin faptul că ar fi fost tratată în același fel ca și celelalte bănci, în pofida mărturisirilor sale, considerăm că acesta nu poate fi reținut.

485.

Într-adevăr, din hotărârea atacată rezultă că mărturisirile recurentei nu au facilitat sarcina Comisiei, criteriu pe baza căruia se poate hotărî o reducere a amenzii. În aceste condiții considerăm că Tribunalul putea să aprecieze că, în speță, Comisia nu era în niciun caz obligată să diferențieze această întreprindere în raport cu celelalte, acordându-i, în această privință, o reducere suplimentară a cuantumului amenzii.

486.

RZB critică Tribunalul pentru faptul că a răsturnat sarcina probei atunci când a hotărât, la punctele 546-551 din hotărârea atacată, că, pentru a obține o reducere a amenzii mai mare de 10%, ar fi trebuit să se stabilească de către recurentă că, fără elementele de probă furnizate, Comisia nu era în măsură să probeze încălcarea. Pe de o parte, această analiză ar fi contrară secțiunii D punctul 2 a doua liniuță din comunicarea privind cooperarea și ar încălca, în consecință, principiul protecției încrederii legitime. Pe de altă parte, respectiva analiză ar fi inconciliabilă cu obligația Comisiei de a stabili, în procedurile administrative, circumstanțe de fapt atât favorabile, cât și defavorabile.

487.

Propunem Curții să respingă acest argument. Într-adevăr, considerăm că RZB confundă din nou procedura prevăzută la articolul 11 din Regulamentul nr. 17, cu privire la solicitările de informații pe care le poate formula Comisia în cadrul investigației sale și cazurile în care aceasta poate beneficia de o reducere a amenzii în cadrul comunicării privind cooperarea.

488.

RZB contestă raționamentul pe care l-a adoptat Tribunalul la punctul 551 din hotărârea atacată. Acest raționament se înscrie în cadrul răspunsurilor la solicitările de informații formulate de Comisie în temeiul Regulamentului nr. 17. Recurenta nu poate, așadar, să invoce o încălcare a textului comunicării privind cooperarea și, a fortiori, a principiului încrederii legitime.

489.

În plus, RZB nu poate susține că analiza Tribunalului este contrară normelor de procedură aplicabile în materia sarcinii și administrării probei.

490.

Comunicarea privind cooperarea este un mijloc de investigare care permite Comisiei să obțină informații cu privire la o pretinsă încălcare a dreptului concurenței, motivând prin mijloace financiare întreprinderile să coopereze în cadrul procedurii. Astfel cum am arătat la punctele 420 și 422 din prezentele concluzii, în situația în care cooperarea unei întreprinderi se înscrie în cadrul unei solicitări de informații formulată în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17, aceasta nu poate beneficia de o reducere a amenzii decât dacă informațiile pe care le furnizează Comisiei le depășesc cu mult pe cele a căror prezentare poate fi impusă de Comisie, în temeiul acestei dispoziții. Comportamentul acestei întreprinderi trebuie să faciliteze sarcina Comisiei și să permită acesteia să constate încălcarea cu mai puține dificultăți.

491.

În aceste condiții și deși revine în mod efectiv Comisiei obligația de a proba o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE pe care o constată ( 173 ), în schimb, revine întreprinderii care solicită o reducere a cuantumului amenzii obligația să demonstreze că prin colaborarea sa a ajutat Comisia în îndeplinirea sarcinii sale.

492.

Astfel, prin faptul că, la punctul 551 din hotărârea atacată, a statuat că „recurentele nu au stabilit că documentele prezentate ca răspuns la solicitările de informații erau necesare pentru a permite Comisiei să identifice ansamblul reuniunilor esențiale, nici că în lipsa acestora elementele de probă obținute prin intermediul verificărilor ar fi fost insuficiente pentru a dovedi esențialul încălcării și pentru a adopta o decizie prin care să aplice amenzi”, Tribunalul nu a răsturnat în niciun fel sarcina probei asupra întreprinderilor.

493.

Considerăm, așadar, că al patrulea argument invocat de RZB este neîntemeiat.

494.

BA-CA contestă, în esență, aprecierea Tribunalului în ceea ce privește valoarea celor 33 de dosare care conțineau peste 10000 de pagini de documente pe care le-a trimis Comisiei.

495.

În primul rând, BA-CA susține că Tribunalul a devalorizat cooperarea sa, crescând fără încetare cerințele care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de o reducere a amenzii. Recurenta critică în special comparația pe care o face Tribunalul între valoarea care trebuie dată acestor documente și aceea care trebuie dată prezentării comune a faptelor.

496.

În al doilea rând, recurenta arată că argumentația Tribunalului este contradictorie, deoarece acesta refuză, având în vedere prezentarea comună a faptelor, să acorde o reducere a amenzii în lipsa unor documente noi, deși se stabilește că, în cadrul prezentării voluntare de documente, recurenta a comunicat 10000 de pagini de documente noi, din care o parte a fost utilizată în mod incontestabil în cadrul deciziei în litigiu.

497.

Comisia invocă inadmisibilitatea acestui argument ținând cont că acesta reia un argument prezentat deja în fața Tribunalului. În plus, Comisia subliniază că faptul că o parte din documente sunt noi, în sensul că acestea nu au fost încă prezentate, nu este suficient în sine pentru ca respectivele documente să constituie o contribuție utilă cu titlu de cooperare.

498.

La punctul 560 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că prezentarea de documente suplimentare de către una dintre bănci nu poate justifica o reducere ulterioară a amenzii sale cu titlu individual, decât dacă această cooperare a furnizat în mod efectiv elemente noi și utile față de cele furnizate în cadrul prezentării comune a faptelor furnizate de toate întreprinderile.

499.

Pe de o parte, această analiză ni se pare perfect logică și coerentă, în măsura în care valoarea unei cooperări voluntare depinde înainte de orice de relevanța documentelor prezentate și de utilitatea acestora pentru constatarea încălcării.

500.

Pe de altă parte, analiza menționată nu ni se pare a fi afectată de nicio contradicție. Într-adevăr, contrar celor susținute de BA-CA, Tribunalul nu a refuzat să reducă cuantumul amenzii recurentelor pentru motivul că prezentarea comună a faptelor nu cuprindea niciun element nou. Acesta a statuat, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 552-558 din hotărârea atacată, că Comisia nu a săvârșit nicio eroare vădită de apreciere prin neacordarea niciunei reduceri suplimentare pentru motivul că această prezentare nu îi facilita sarcina.

501.

Fie în cadrul aprecierii sale cu privire la prezentarea comună a faptelor, fie în cadrul examinării valorii documentelor suplimentare prezentate de BA-CA, Tribunalul a adoptat un raționament perfect coerent, întemeiat pe unul și același criteriu, și anume utilitatea pentru sarcina Comisiei și relevanța informațiilor comunicate de recurente.

502.

În aceste condiții, considerăm că analiza Tribunalului nu poate face obiectul niciunei obiecții din partea recurentei și propunem Curții să respingă acest al cincilea argument ca neîntemeiat.

503.

BA-CA contestă aprecierea Tribunalului expusă la punctul 564 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisia nu era obligată să țină cont, cu titlu de cooperare, de răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile. Într-adevăr, prin intermediul acestuia, recurenta ar fi furnizat proba cu privire la schimburile de informații care au avut loc în cadrul sectoarelor descentralizate, ceea ce ar fi permis Comisiei să constate încălcarea. În plus, nimic nu ar permite să se excludă cooperarea unei întreprinderi după transmiterea comunicării privind obiecțiunile.

504.

Opinăm că acest argument nu este admisibil întrucât BA-CA se limitează să reproducă textual un argument pe care l-a expus deja în fața Tribunalului. Având în vedere principiile pe care le-am amintit la punctul 65 din prezentele concluzii, argumentul menționat nu poate face, așadar, obiectul unui control al Curții în cadrul acestui recurs.

505.

În lumina elementelor ce precedă, apreciem că al doilea aspect, întemeiat pe erori de drept în aplicarea comunicării privind cooperarea, trebuie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.

506.

BA-CA susține că Tribunalul nu a respectat întinderea dreptului său de a fi ascultat prin faptul că a refuzat să audieze un martor, și anume un funcționar al Comisiei care ar fi putut să permită instanței comunitare să aprecieze mai bine cooperarea recurentei în cadrul procedurii, prin intermediul documentelor pe care le-a transmis.

507.

Suntem de părere că acest aspect trebuie respins.

508.

La punctul 563 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a admis o cerere de audiere a unui martor pentru motivul că „această propunere de probă nu [era] pertinentă în mod direct pentru a evalua utilitatea documentelor menționate”. Cu titlu preliminar, Tribunalul a arătat că utilizarea documentelor nu ar demonstra, în sine, că prezentarea acestora facilitase sarcina Comisiei pe fond.

509.

Potrivit unei jurisprudențe constante, numai Tribunalul este competent să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în cauzele cu care este sesizat. Caracterul probant al acestor elemente ține de aprecierea suverană a faptelor de către Tribunal. Potrivit Curții, această apreciere nu face obiectul controlului său în situația în care Curtea se pronunță în cadrul unui recurs, cu condiția ca părțile să nu evidențieze o denaturare a elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului sau ca inexactitatea materială a constatărilor acesteia să rezulte din documentele din dosar ( 174 ).

510.

Nicio indicație furnizată în cadrul recursului introdus de BA-CA nu ne permite să considerăm că aceasta este situația în prezenta cauză. În aceste împrejurări considerăm că nu s-ar putea reproșa Tribunalului faptul că nu a admis oferta de probă a recurentei.

511.

În consecință, considerăm că al treilea aspect al celui de al treilea motiv nu este întemeiat și trebuie respins.

512.

În lumina tuturor elementelor ce precedă, propunem Curții să declare că al treilea motiv privind aprecierea Tribunalului cu privire la cooperarea întreprinderilor în cadrul procedurii este în parte neîntemeiat și în parte inadmisibil și să îl respingă.

513.

În cadrul recursului său, BA-CA critică concluziile generale ale Tribunalului cu privire la totalitatea cererilor având ca obiect obținerea unei reduceri a amenzilor. Aceasta susține că, în măsura în care Tribunalul a făcut cunoscute propriile considerații privind cuantumul amenzilor de aplicat, recurenta ar fi trebuit să fie ascultată.

514.

Comisia arată că respectivele considerații expuse la punctul 566 din hotărârea atacată nu sunt decât considerații complementare și finale, care prezintă aprecierea Tribunalului.

515.

La punctul 566 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, „ținând seama de gravitatea încălcării, față de care nivelul amenzilor stabilite de Comisie nu părea ridicat, Tribunalul apreciază, în cadrul exercitării competenței sale de fond, că, în speță, cooperarea recurentelor nu justifică nicio reducere suplimentară a amenzilor care le-au fost aplicate”.

516.

În plus, la punctul 570 din această hotărâre, Tribunalul a arătat că motivele recurentelor privind obținerea unei reduceri a amenzilor în temeiul controlului legalității trebuiau respinse și că, în opinia sa, nu exista niciun alt motiv pentru a reduce amenzile în exercitarea competenței sale de fond.

517.

Nu considerăm că Tribunalul era obligat, înainte de a-și expune concluziile, să invite BA-CA să își prezinte observațiile. Considerăm, într-adevăr, că recurenta și-a putut prezenta în mod util punctul de vedere în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzii.

518.

Aceasta rezultă, în primul rând, din argumentația invocată de BA-CA în fața Tribunalului, în al doilea rând, din întrebările adresate de acesta din urmă și, în al treilea rând, din considerațiile prezentate în hotărârea atacată.

519.

În primul rând, arătăm că patru dintre cele șase motive formulate de recurentă în fața Tribunalului urmăreau reducerea cuantumului amenzii aplicate. Aceste motive se raportau în special la aprecierile făcute de Comisie în ceea ce privește calificarea încălcării, existența unor circumstanțe atenuante și cooperarea recurentei în cadrul procedurii.

520.

În al doilea rând, constatăm că Tribunalul a adresat numeroase întrebări recurentei, cu solicitarea unui răspuns în scris, cu privire la existența unor circumstanțe atenuante și la cooperarea acesteia în cadrul procedurii.

521.

În al treilea rând, în hotărârea atacată și ținând seama de totalitatea argumentelor schimbate în fața sa, Tribunalul a examinat, în mod foarte detaliat, totalitatea elementelor relevante privind stabilirea cuantumului amenzii.

522.

Tribunalul a examinat astfel, la punctele 216-571 din hotărârea atacată, toate cererile având ca obiect o reducere a amenzilor aplicate. Mai întâi, Tribunalul a confirmat la punctul 217 și următoarele din această hotărâre, aplicabilitatea liniilor directoare și a comunicării privind cooperarea. În continuare, Tribunalul a confirmat, la punctul 315 din hotărârea menționată, caracterul foarte grav al încălcării comise de recurente. Pe această bază Tribunalul s-a pronunțat, la punctul 463 din hotărârea atacată, cu privire la clasificarea pe categorii a întreprinderilor pe care a efectuat-o Comisia și, la punctul 468 din această hotărâre, cu privire la creșterea cuantumului amenzilor efectuată de aceasta în temeiul duratei încălcării. În continuare, Tribunalul a respins, la punctul 511 din hotărârea menționată, totalitatea criticilor recurentelor cu privire la aprecierea circumstanțelor atenuante de către Comisie, precum și, la punctul 565 din hotărârea atacată, totalitatea motivelor întemeiate pe o nerespectare a comunicării privind cooperarea.

523.

În aceste condiții, considerăm că BA-CA a putut să își expună în mod corespunzător punctul de vedere cu privire la totalitatea elementelor relevante referitoare la stabilirea cuantumului amenzii.

524.

În consecință, propunem Curții să respingă acest al patrulea motiv în măsura în care nu este întemeiat.

525.

Astfel cum am arătat, propunem Curții să anuleze hotărârea atacată în măsura în care Tribunalul a comis două erori de drept în cadrul aprecierii gravității încălcării în vederea calculării cuantumului de bază al amenzilor.

526.

Considerăm, într-adevăr, că Tribunalul a comis o primă eroare de drept întrucât s-a pronunțat în sensul că Comisia se putea întemeia pe punerea în aplicare a înțelegerii pentru a trage concluzia că există un impact concret al încălcării asupra pieței. În plus, apreciem că Tribunalul a comis a doua eroare de drept și a afectat hotărârea atacată printr-o motivare contradictorie întrucât a statuat că, prin faptul că a atribuit întreprinderilor Erste, RZB și ÖVAG cotele de piață ale băncilor din sectoarele lor descentralizate, Comisia nu le-a sancționat decât pentru propriul comportament.

527.

În măsura în care litigiul este, în opinia noastă, în stare de a fi judecat, propunem Curții, în conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, să pronunțe o hotărâre definitivă cu privire la aceste două motive de anulare invocate în fața Tribunalului.

528.

În acțiunea lor în anulare introdusă în fața Tribunalului, toate băncile în cauză au contestat modul în care a stabilit Comisia cuantumul de bază al amenzilor ( 175 ). Acestea au arătat că încălcarea a fost calificată în mod eronat ca fiind foarte gravă. Recurentele critică în special Comisia pentru că nu a efectuat o examinare a impactului concret al încălcării asupra piețelor relevante și că s-a mulțumit să afirme, pe baza simplei invocări a punerii în aplicare a înțelegerii, că aceasta din urmă a avut un impact asupra pieței, fără a examina importanța acestuia, iar aceasta cu încălcarea liniilor directoare. În consecință, stabilirea cuantumului de bază al amenzii ar fi eronată.

529.

Considerăm că acest motiv este întemeiat din următoarele motive.

530.

În decizia în litigiu, calificarea încălcării ca fiind foarte gravă rezultă din luarea în considerare a naturii încălcării, a întinderii geografice a acesteia și a existenței unui efect al înțelegerii pe piață. Acest element a fost luat în considerare pentru calificarea încălcării și, așadar, în stabilirea cuantumului de plecare al amenzii. Această poziție este susținută de o simplă lectură textuală a deciziei în litigiu.

531.

La punctul 430 din motivele deciziei în litigiu, Comisia constată existența unor efecte reale asupra pieței bancare, rezultând, în speță, din punerea în aplicare a acordurilor coluzive, iar aceasta chiar dacă afirmă la punctul 436 din motivele acestei decizii că nu este posibil să fie cuantificate cu precizie, adică să se determine fiecare rată și fiecare comision pe care le-ar fi aplicat băncile în lipsa acordurilor. Efectele concrete ale înțelegerii luate în considerare în vederea calculului amenzii figurează la punctele 508-510 din motivele deciziei menționate. Acestea din urmă fac trimitere la punctele 410 și 430-436 din motivele deciziei în litigiu care nu fac decât să descrie, în scopul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, modul în care au aplicat băncile acordurile în cauză.

532.

Punctul 431 din motivele deciziei în litigiu face trimitere la exemple concrete de punere în aplicare a deciziilor cartelului, precum scăderea dobânzilor la credite sau modificarea dobânzilor la economii. Punctul 432 din motivele acestei decizii explică faptul că băncile s-au folosit, în acest scop, de informațiile obținute cu ocazia reuniunilor și punctul 433 din motivele deciziei menționate arată faptul că băncile au evaluat ele însele aplicarea concretă a acordurilor. La punctul 434 din motivele deciziei în litigiu, Comisia arată că, dacă reuniunile nu ar fi avut niciun efect, băncile nu s-ar fi reunit cu regularitate și atât de des. În final, la punctul 435 din motivele acestei decizii, Comisia arată că efectele nefaste asupra concurenței cauzate de schimburile de informații privind metodele și parametrii de calcul trebuie considerate cu atât mai grave cu cât marjele de dobândă ale băncilor sunt mici.

533.

Din decizia în litigiu nu rezultă că Comisia a căutat ca, pe cât posibil, să examineze separat punerea în aplicare a înțelegerii și impactul concret al acesteia asupra pieței. Considerăm că, în analiza sa, Comisia nu menționează niciun factor economic obiectiv care să permită măsurarea, în sensul strict al termenului, a impactului real al acordului asupra pieței austriece a produselor și serviciilor bancare. Într-adevăr, nicăieri nu menționează situația pieței, precum și a tarifelor și a comisioanelor bancare practicate înainte să se fi comis încălcarea și după ce aceasta a fost pusă în aplicare. În aceste condiții este efectiv dificil să se demonstreze în ce măsură punerea în aplicare a acordurilor a putut să influențeze în mod concret structura pieței sau nivelul prețurilor pe care înțelegerea în cauză urmărea să le controleze în mod precis ( 176 ). În plus, indiciul expus la punctul 434 din motivele deciziei în litigiu, întemeiat pe reuniunile regulate ale băncilor, nu ține, în opinia noastră, decât de o pură conjunctură.

534.

Având în vedere aceste elemente, apreciem că Comisia nu a demonstrat corespunzător cerințelor legale și în vederea calculului cuantumului amenzii incidența reală a înțelegerii asupra pieței produselor și serviciilor bancare pentru perioada începând din luna ianuarie 1995 până în luna iunie 1998.

535.

În continuare trebuie să se analizeze conținutul acestei concluzii în ceea ce privește calificarea încălcării și cuantumul de bază reținut de Comisie.

536.

Considerăm, în primul rând, că eroarea de apreciere săvârșită de Comisie nu are influență asupra calificării încălcării ca fiind foarte gravă.

537.

Într-adevăr, din motivele pe care le-am expus deja la punctele 259-261 din prezentele concluzii, acordurile de fixare a prețurilor precum cele în cauză pot, prin însăși natura lor, să constituie o încălcare foarte gravă, indiferent de impactul lor real asupra pieței și de mărimea pieței geografice relevante. În această privință, trebuie să se amintească faptul că aceste acorduri figurează printre exemplele de înțelegeri declarate în mod expres incompatibile cu piața comună, la articolul 81 alineatul (1) litera (a) CE. Pe lângă afectarea gravă a jocului concurenței pe care o determină, aceste înțelegeri, prin faptul că obligă părțile să respecte prețuri, ridică obstacole în calea intrării pe piață, contracarând astfel obiectivul principal al Tratatului CE de integrare a pieței comunitare.

538.

În plus, considerăm că Comisia nu a acordat o importanță preponderentă, în stabilirea cuantumului de plecare al amenzii, criteriului privind impactul real al încălcării asupra pieței. Într-adevăr, Comisia și-a întemeiat de asemenea aprecierea pe alte elemente, și anume constatarea că încălcarea ar trebui calificată ca fiind foarte gravă chiar prin natura sa (punctele 506 și 507 din motivele deciziei în litigiu) și măsura în care întreprinderile în cauză, prin capacitatea lor economică, ar putea denatura concurența (punctele 515-519 din motivele aceleiași decizii).

539.

În consecință, apreciem că în mod just Comisia ar putea să califice încălcarea ca fiind foarte gravă.

540.

În schimb, considerăm că faptul că Comisia nu a demonstrat efectele pretinse ale încălcării asupra pieței repune în discuție aprecierea cuantumului de plecare al amenzii stabilite în funcție de gravitatea acesteia. Într-adevăr, astfel cum am arătat anterior, Comisia a stabilit cuantumul de bază al amenzii în funcție de gravitatea încălcării, luând în considerare împrejurarea potrivit căreia încălcarea menționată avusese, în opinia sa, efecte asupra pieței, deși un astfel de impact nu fusese demonstrat pe parcursul duratei înțelegerii.

541.

În aceste condiții, propunem Curții să admită acest motiv și să modifice, prin exercitarea competenței sale de fond, cuantumul de plecare al amenzilor pe care l-a stabilit Comisia în privința recurentelor la punctul 520 din motivele deciziei în litigiu.

542.

În acest scop, este necesar să se indice metoda pe care a adoptat-o Comisia pentru a calcula cuantumul acestor amenzi.

543.

Din cuprinsul punctelor 515-519 din motivele deciziei în litigiu reiese că, în speță, Comisia a ponderat cuantumul amenzii stabilite în liniile directoare pentru situații de încălcări foarte grave, la 20 de milioane de euro pentru a ține cont, pe de o parte, de impactul real al încălcării asupra pieței și, pe de altă parte, de capacitatea economică efectivă a fiecărei întreprinderi, precum și pentru a asigura un caracter descurajator al amenzii ( 177 ).

544.

În acest scop, de la punctul 519 din motivele deciziei în litigiu reiese că, în speță, Comisia a clasificat întreprinderile în cinci categorii, în funcție de datele disponibile cu privire la cotele de piață ale acestora. În plus, astfel cum a indicat la punctul 143 din memoriul său în apărare, Comisia a stabilit pentru fiecare categorie de întreprindere valori orientative în jurul cărora se situează cotele de piață ale întreprinderilor în cauză. Din cuprinsul punctului 520 din motivele deciziei în litigiu rezultă că aceasta a stabilit de asemenea un cuantum fix al amenzii pentru fiecare categorie de întreprindere.

545.

În această privință, Tribunalul a statuat că, în conformitate cu jurisprudența, diferențele între aceste valori orientative sunt coerente și justificate în mod obiectiv în ceea ce privește primele patru categorii ( 178 ). În ceea ce privește a cincea categorie, Tribunalul a apreciat, la punctele 424-427 din hotărârea atacată, că Comisia nu a depășit marja sa de apreciere prin clasificarea tuturor întreprinderile care dețin o cotă de piață mai mică de 1% în această categorie, în pofida diferențelor de mărime ale acestora.

546.

Iată baza de calcul a Comisiei:

547.

Nu cunoaștem în ce măsură a ținut seama Comisia de criteriul întemeiat pe impactul real al încălcării asupra pieței pentru a calcula cuantumul de bază al amenzii. Ignorăm partea respectivă din acest criteriu, în raport cu alte două criterii întemeiate pe capacitatea economică a întreprinderii și pe caracterul descurajator al amenzii. În aceste condiții, considerăm că majorarea efectuată de Comisie constituie un tot indivizibil.

548.

În ceea ce privește, în primul rând, întreprinderile care fac parte din prima categorie, și anume GiroCredit/Erste (după fuziunea acestora) și RZB, constatăm că respectivul cuantum de bază stabilit la 20 de milioane de euro pentru încălcări foarte grave a fost majorat cu 5 milioane de euro pentru a ține seama de aceste trei criterii. Pentru a anula efectele legate de majorarea amenzii determinate de luarea în considerare, eronată, a criteriului întemeiat pe impactul real al încălcării și ținând seama de observațiile pe care tocmai le-am formulat, propunem Curții să reducă acest cuantum la 20 de milioane de euro, și anume cuantumul aplicabil pentru o încălcare foarte gravă.

549.

În ceea ce privește, în al doilea rând, întreprinderile care fac parte din alte categorii, printre care figurează BA-CA și ÖVAG, constatăm că acest prag a fost redus, în mod substanțial, ca urmare a capacității economice mai scăzute a acestor întreprinderi. Propunem Curții să le aplice o rată de reducere echivalentă celei pe care o propunem să se aplice pentru întreprinderile din prima categorie, și anume o reducere de o cincime din cuantumul de bază al amenzii.

550.

Propunem, așadar, Curții să modifice, având în vedere absența unui impact real al încălcării asupra pieței, cuantumurile de bază ale amenzilor care au fost aplicate de către Comisie întreprinderilor Erste, RZB, BA-CA și ÖVAG în temeiul gravității încălcării, după cum urmează:

551.

În acțiunea în anulare pe care au introdus-o în fața Tribunalului, Erste, RZB și ÖVAG au susținut că, în speță, clasificarea lor pe categorii era nelegală, în măsura în care Comisia le atribuise, în calitate de societăți centrale ale sectoarelor descentralizate ale caselor de economii, ale băncilor Raiffeisen și, respectiv, ale băncilor populare, cotele de piață ale totalității sectoarelor respective.

552.

Decizia în litigiu justifică atribuirea către instituțiile centrale a cotelor de piață ale respectivelor sectoare descentralizate din considerentele următoare: