52012DC0742

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU ȘI COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN

O nouă abordare europeană privind eșecul în afaceri și insolvența

1.           Introducere: justiție pentru creștere economică

Europa se confruntă cu o gravă criză economică și socială, astfel că Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a promova redresarea economică, a stimula investițiile și a păstra locurile de muncă. Adoptarea de măsuri pentru a crea o creștere economică durabilă și prosperitate reprezintă o prioritate politică absolută[1].

Criza datoriilor are un efect direct asupra persoanelor, a ocupării forței de muncă și a întreprinderilor. Criza economică a dus la creșterea numărului întreprinderilor care se confruntă cu un eșec în afaceri. Începând cu perioada 2009-2011, în fiecare an au dat faliment în medie 200 000 de întreprinderi în UE. Aproximativ un sfert dintre aceste falimente au un caracter transfrontalier. Aproximativ 50% dintre toate noile întreprinderi nu supraviețuiesc primilor cinci ani de existență. Se estimează că în fiecare an se pierd 1,7 milioane de locuri de muncă din cauza insolvenței.

Creșterea economică a devenit un element esențial al agendei Comisiei în domeniul justiției („Justiție pentru creștere economică”), în conformitate cu strategia pentru creștere economică Europa 2020, cu Analiza anuală a creșterii și cu Actul privind piața unică II[2], adoptat recent. Modernizarea normelor UE în materie de insolvență pentru a facilita supraviețuirea întreprinderilor și a da o a doua șansă întreprinzătorilor a fost considerată o acțiune-cheie pentru îmbunătățirea funcționării pieței interne. Programul de la Stockholm din 2009 pentru spațiul european de justiție[3] a subliniat importanța normelor în materie de insolvență pentru sprijinirea activității economice.

Răspunsul european ar trebui să constea în crearea unui sistem eficient de redresare și reorganizare a întreprinderilor astfel încât acestea să poată supraviețui crizelor financiare, să funcționeze mai eficient și, atunci când este necesar, să o ia de la început. Acest lucru nu este valabil doar în cazul societăților multinaționale mari, ci și al celor 20 de milioane de întreprinderi mici care sunt coloana vertebrală a economiei Europei. Tratarea eficace a cazurilor de insolvență este un aspect important pentru economia europeană și pentru asigurarea unei creșteri economice durabile.

Regulamentul UE privind procedurile de insolvență[4] a fost adoptat pentru a face față aspectelor privind insolvența transfrontalieră, prin recunoașterea și coordonarea adecvată a procedurilor naționale în materie de insolvență și pentru a evita existența unor stimulente pentru părți pentru a transfera activele sau procedurile judiciare dintr-un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă („căutarea instanței celei mai favorabile”). Dat fiind că domeniul său de aplicare este transfrontalier, regulamentul nu a armonizat legile în materie de insolvență care reprezintă temeiul juridic pentru soluționarea cauzelor naționale în materie de insolvență. Astfel, rămân/continuă să existe diferențe între legile naționale și, prin urmare, pot fi pierdute activități economice, creditorii recuperează mai puține creanțe decât ar trebui, iar creditorii din state membre diferite nu sunt tratați la fel. Comisia propune în prezent modernizarea Regulamentului UE privind procedurile de insolvență, dar modificările propuse se referă numai la cazurile transfrontaliere.

O legislație modernă a statelor membre în materie de insolvență ar trebui să ajute întreprinderile viabile să supraviețuiască și să încurajeze întreprinzătorii să obțină o a doua șansă. Ar trebui să asigure faptul că procedurile sunt rapide și eficiente, atât în interesul debitorilor, cât și al creditorilor, și ar trebui să contribuie la păstrarea locurilor de muncă, să îi ajute pe furnizori să își păstreze clienții, iar pe proprietarii întreprinderilor să continue să păstreze valoarea investițiilor făcute în întreprinderi viabile.

Pentru a îndeplini obiectivele Strategiei Europa 2020, trebuie să punem accentul pe obiectivul general de îmbunătățire a eficienței justiției în UE. Prin existența unor sisteme judiciare eficiente se poate contribui în mare măsură la reducerea riscurilor și a incertitudinilor juridice și la încurajarea activităților comerțului și investițiilor transfrontaliere. Din experiența sa legată de statele membre care fac obiectul unui program de redresare economică, Comisia a constatat faptul că reformele sistemului judiciar au un rol esențial. Reformele legislației naționale în materie de insolvență sunt un instrument important pentru promovarea redresării economice. Semestrul european 2012 a reflectat impactul sistemelor judiciare asupra economiei, fiind formulate recomandări pentru anumite state membre legate de asigurarea unor proceduri eficiente în materie de insolvență. Provocarea în acest sens constă în soluționarea adecvată și rapidă a dificultăților financiare cu care se confruntă debitorul, protejând totodată interesele legitime ale creditorului și asigurând accesul la justiție pentru toate părțile.

În ultimii douăzeci de ani, piața unică a fost dezvoltată ca un spațiu fără frontiere. Dacă o întreprindere se confruntă cu probleme financiare, acesteia ar trebui să îi fie la fel de ușor să beneficieze de ajutor peste frontiere ca pe plan intern. Crearea unor condiții egale prin intermediul legilor naționale în materie de insolvență ar trebui să ducă la creșterea încrederii întreprinderilor, întreprinzătorilor și persoanelor fizice care doresc să opereze pe piața internă în sistemele altor state membre. De asemenea, prin asigurarea unor norme eficiente în materie de insolvență se îmbunătățește accesul la creditare, ceea ce încurajează investițiile. Este mult mai probabil ca creditorii să acorde împrumuturi atunci când au convingerea că vor fi în măsură să le recupereze. Printr-o mai mare compatibilitate a normelor privind procedurile în materie de insolvență se poate îmbunătăți, prin urmare, funcționarea pieței interne. Chiar dacă diversitatea face parte din concurența legitimă în materie de reglementare, bazată pe alegerile naționale în materie de politici, aceasta duce, în general, la problema căutării instanței celei mai favorabile[5].

Acordarea unei a doua șanse întreprinzătorilor pentru a reînființa întreprinderi viabile și păstrarea locurilor de muncă sunt elemente-cheie ale noii abordări europene privind eșecul în afaceri și insolvența. Obiectivul acestei abordări este de a da un impuls puternic întreprinderilor europene pe piața internă. Propunerea de a actualiza Regulamentul UE privind procedurile de insolvență în context transfrontalier, adoptată în paralel cu prezenta comunicare, se bazează deja pe această nouă abordare. Aceasta va fi, de asemenea, sprijinită prin viitorul Plan european de acțiune pentru spirit antreprenorial.

Prezenta comunicare evidențiază acele domenii în care este cel mai probabil ca diferențele dintre legile interne în materie de insolvență să împiedice crearea unui cadru juridic eficient în materie de insolvență în cadrul pieței interne. Aceasta urmărește identificarea temelor pe care ar trebui să se axeze noua abordare europeană privind eșecul în afaceri și insolvența astfel încât să se dezvolte o cultură a salvării și redresării în toate statele membre.

2.           Elaborarea noii abordări privind insolvența: necesitatea creării unui mediu mai favorabil întreprinderilor

Atât Parlamentul European, cât și Comisia au efectuat deja numeroase studii și analize privind legile naționale în materie de insolvență.

În noiembrie 2011, Parlamentul European a adoptat Rezoluția privind procedurile de insolvență.[6] Acesta a făcut apel, în primul rând, la o revizuire a Regulamentului privind insolvența, iar propunerea de revizuire răspunde acestei solicitări. Parlamentul European a recomandat, de asemenea, armonizarea unor aspecte specifice ale legislației naționale în materie de insolvență și ale dreptului intern privind societățile comerciale. Conform rezultatelor unui studiu[7] comandat de Parlamentul European, discordanțele dintre legile naționale în materie de insolvență pot crea obstacole, avantaje și/sau dezavantaje competitive și dificultăți pentru întreprinderile din UE care au activități transfrontaliere sau sunt în proprietatea unor persoane fizice sau juridice din state membre diferite. Studiul a constatat că armonizarea proceselor în materie de insolvență în statele membre ale UE ar duce la creșterea eficienței procesului de insolvență și de reorganizare a întreprinderilor. La rândul său, acest lucru ar permite satisfacerea într-o măsură mai mare a creanțelor creditorilor în cazul în care se ia o decizie de lichidare a activelor sau de îmbunătățire a perspectivelor reorganizării prin încurajarea unui număr mai mare de creditori să sprijine planurile de restructurare. Împreună, aceste măsuri ar spori încrederea sectorului comercial și financiar în eficiența infrastructurii financiare a UE.

Pe baza studiului, Parlamentul European a concluzionat că „există anumite domenii ale legislației în materie de insolvență în care armonizarea este utilă și posibilă”. Cu toate acestea, orice analiză suplimentară a oportunității reformării legislației în materie de insolvență va trebui să țină seama de impactul acesteia asupra altor domenii importante de drept.

Recent, Comisia a studiat dinamica întreprinderilor[8]. În urma acestui studiu nu s-a dovedit că tipul de sistem juridic (drept comun/drept civil) ar avea vreun impact asupra nivelului spiritului antreprenorial (rata înființării de întreprinderi, activitatea antreprenorială totală, rata de supraviețuire a întreprinderilor). Aceasta înseamnă că eficiența procedurilor de faliment nu depinde de tipul sau de aspectele pe care se axează sistemul juridic, ci de dispoziții specifice, precum soluționarea extrajudiciară a litigiilor, proceduri accelerate pentru IMM-uri, un sistem de alertă timpurie și alte dispoziții care afectează în mod semnificativ eficiența sistemului. Țările cu cele mai bune rezultate au un cadru juridic eficient în materie de faliment și de sisteme de alertă timpurie. Studiul arată că aproape toate țările considerate a avea un sistem juridic foarte eficient în materia falimentului sunt considerate a avea, de asemenea, instrumente foarte eficiente de alertă timpurie.

Un aspect important în ceea ce privește sprijinirea acordării unei a doua șanse[9] încununate de reușită este „perioada necesară descărcării de obligații”, și anume intervalul de timp dintre falimentul (lichidarea) unei întreprinderi și momentul în care își poate reîncepe activitatea. Descărcarea de obligații este considerată adesea a fi crucială pentru ca o întreprindere să își poată relua activitatea. În prezent, perioada necesară descărcării de obligații variază foarte mult de la țară la țară. În unele țări, întreprinderile ale căror falimente sunt oneste sunt descărcate automat de obligații după încheierea lichidării. În unele țări, întreprinderile aflate în faliment trebuie să solicite această descărcare de obligații, în timp ce în altele întreprinderile aflate în faliment nu o pot obține.

O reflecție suplimentară în ceea ce privește problema unei „a doua șanse” se referă la reluarea activității de către un întreprinzător care anterior a dat faliment/a eșuat. În multe țări europene, există un angajament politic de a aborda problema eșecului în afaceri și promovării unei a doua șanse. Statele membre au prezentat planuri de reformare a legislației naționale în materie de insolvență pentru a-i sprijini pe întreprinzătorii care doresc să obțină o a doua șansă. Majoritatea legislațiilor naționale nu par să îi ajute pe întreprinzătorii care doresc să reînceapă o activitate. Din aceste motive, puține întreprinderi își reiau activitatea, în ciuda faptului că întreprinzătorii care au suferit un eșec sunt puternic înclinați să își reia activitatea.

Consiliul Competitivitate din mai 2011 a solicitat adoptarea de măsuri specifice. Consiliul „invită statele membre să promoveze, până în 2013, acordarea unei a doua șanse întreprinzătorilor prin limitarea, în cazurile în care este posibil, la maximum trei ani a timpului necesar pentru ca, în urma unui faliment, un întreprinzător cinstit să fie descărcat de obligații și să achite datoriile”[10].

3.           Domenii ale legislației naționale în materie de insolvență în care apropierea legislațiilor ar putea aduce beneficii

Pe baza unei analize a constatărilor de mai sus, Comisia a identificat o serie de domenii în care diferențele dintre legile naționale în materie de insolvență pot crea incertitudine juridică și un mediu de afaceri nepropice. Acest lucru creează un climat mai puțin favorabil investițiilor transfrontaliere.

3.1.        Acordarea unei a doua șanse întreprinzătorilor care au dat faliment în mod onest[11]

Principiul II al comunicării Comisiei „Un «Small Business Act» pentru Europa”[12] vizează promovarea acordării unei a doua șanse întreprinzătorilor onești[13]. Prin „faliment onest” se înțelege cazul în care eșecul întreprinderii nu s-a produs din cauza unei culpe evidente a proprietarului sau a managerului, adică acesta a fost onest și corect, spre deosebire de situațiile în care falimentul a fost cauzat de o fraudă sau de un comportament iresponsabil. În comunicare se face apel la realizarea de schimburi de cele mai bune practici între statele membre.

Procedurile de faliment lungi și costisitoare limitează într-o mare măsură acordarea efectivă a unei a doua șanse. În plus, de regulă întreprinzătorii care au dat faliment în mod onest fac obiectul acelorași limitări ca cei care au dat faliment în mod fraudulos. Acest lucru nu înseamnă numai că întreprinzătorii onești care au avut un eșec în afaceri se confruntă cu stigmatul social asociat falimentului, ci și că există obstacole juridice și administrative în calea reînceperii unei activități economice. Dificultățile privind obținerea finanțării pentru o nouă întreprindere sunt considerate principala problemă pentru întreprinzătorii care doresc să reînceapă o activitate economică, dar ar trebui să se țină seama de faptul că cei care încearcă să reînceapă o activitate economică învață din propriile greșeli și, de obicei, înregistrează creștere mai rapid decât întreprinderile nou înființate.

Ar putea fi adoptate măsuri pentru a face o distincție mai clară între falimentul onest și cel fraudulos. Regimurile de insolvență ar putea face distincție între debitorii ale căror acțiuni sau al căror comportament în afaceri a fost onest, dar a dus totuși la îndatorare, și cei care au acționat necinstit și ar putea, de exemplu, să conțină o dispoziție conform căreia nerespectarea voită sau iresponsabilă de către un debitor a obligațiilor legale face obiectul unor sancțiuni civile și, după caz, penale. Orice programe de sprijin pentru înființarea unei noi întreprinderi ar trebui să fie disponibile numai pentru întreprinzătorii onești care au dat faliment, fără a face distincție între aceștia și întreprinderile care nu au dat faliment.

Ar trebui să se considere că următoarele măsuri sunt cele mai importante pentru favorizarea obținerii unei a doua șanse:

· proceduri de lichidare pentru întreprinzătorii onești diferite de cele pentru întreprinzătorii necinstiți;

· elaborarea și aplicarea de proceduri de lichidare accelerate pentru întreprinderile care au dat faliment în mod onest.

3.2.        Perioadele de descărcare de obligații care nu favorizează acordarea unei a doua șanse

Descărcarea de obligații este, la rândul său, esențială pentru acordarea unei a doua șanse: o perioadă de trei ani pentru descărcarea de obligații și pentru achitarea datoriilor ar trebui să fie o limită de timp superioară rezonabilă pentru un întreprinzător onest și să fie o procedură cât se poate de automată. Este esențial ca spiritul antreprenorial să nu devină o „condamnare pe viață” atunci când întreprinzătorul se confruntă cu un eșec[14].

Statele membre au convenit asupra necesității de a armoniza „perioada necesară descărcării de obligații” la mai puțin de trei ani în concluziile Consiliului Competitivitate din mai 2011, ca urmare a lansării revizuirii comunicării „Un «Small Business Act» pentru Europa”[15].

Scurtarea și alinierea „perioadei necesare descărcării de obligații” ar constitui un pas înainte important în direcția creării unui mediu de afaceri mai accesibil și mai inovator, care să permită întreprinderilor europene să funcționeze în condiții de egalitate. Ar putea reprezenta un prim pas spre o mai mare apropiere a legislațiilor naționale în materie de faliment.

3.3.        Șanse diferite pentru restructurare ca urmare a normelor diferite privind deschiderea procedurilor

Există diferențe semnificative între criteriile de deschidere a procedurilor de insolvență. În anumite state membre, procedurile de insolvență pot fi deschise numai pentru debitorii care se confruntă deja cu dificultăți financiare și sunt insolvabili. În altele, procedurile pot fi deschise pentru întreprinderi solvabile care anticipează iminența insolvenței. Alte diferențe rezidă în testele de insolvență (precum testul în materie de lichidități) adoptate în legile statelor membre. Evident, ca urmare a diferențelor dintre testele de insolvență, întreprinderile aflate într-o situație financiară similară pot trece un test de insolvență într-un stat membru, dar nu și în altul. În consecință, este posibil ca întreprinderile să nu aibă șanse egale în a recurge la proceduri de restructurare extrajudiciare informale pentru a soluționa dificultățile financiare cu care se confruntă și a evita procedurile de insolvență care implică desistarea parțială sau totală a debitorului și numirea unui lichidator.

O altă problemă se referă la normele privind obligația de a cere deschiderea procedurii de insolvență. Există diferențe semnificative între statele membre în ceea ce privește termenele pe care trebuie să le respecte un debitor atunci când deschiderea procedurii de insolvență este obligatorie. În unele state membre, debitorul are la dispoziție două săptămâni pentru a declara falimentul de la data la care devenit insolvabil, în timp ce în altele debitorul trebuie să declare falimentul în termen de două luni de la data la care constată că este insolvabil. În alte state, debitorul trebuie să declare falimentul în termen de cel mult 45 de zile de la data încetării plăților.

Aceste termene pot avea un impact asupra capacității debitorului de a-și soluționa problemele financiare. În timp ce termenele excesiv de scurte pot afecta negativ această capacitate, termenele lungi pot întârzia reducerea datoriilor în cadrul procedurilor de insolvență și pot obstrucționa eficiența procedurilor pentru toți creditorii.

3.4.        Așteptările neîndeplinite ale creditorilor în ceea ce privește diferitele categorii de debitori

Legile statelor membre diferă în ceea ce privește posibilitățile acordate creditorilor de a deschide procedurile de insolvență împotriva debitorilor și în ceea ce privește diversele categorii de debitori. Aceste diferențe pot fi greu de conciliat cu așteptările legitime ale creditorilor. Creditorii se așteaptă să fie în măsură să impună proceduri de insolvență debitorilor lor și, în loc să recurgă la acțiuni individuale de executare, pot demara proceduri de insolvență colective.

Un alt domeniu în care poate fi necesară apropierea legislației este capacitatea de a deschide o acțiune împotriva unui debitor. Toate statele membre au sisteme care permit unui debitor (o persoană fizică sau o entitate juridică publică sau privată) care desfășoară o activitate economică, unui creditor și statului să se adreseze instanțelor pentru a iniția proceduri de insolvență împotriva unui debitor. Cu toate acestea, unele jurisdicții limitează capacitatea unui creditor de a deschide procedurile de insolvență prin adăugarea unor condiții speciale. Orice restricții ale capacității creditorului de a deschide procedurile de insolvență pot duce la situații în care un creditor este tratat în mod diferit în ceea ce privește deschiderea procedurilor principale și secundare împotriva aceluiași debitor.

3.5.        Incertitudinea cu care se confruntă creditorii în ceea ce privește procedurile de declarare și de verificare a creanțelor

Pentru a reduce incertitudinea și a institui un tratament egal al creditorilor în statele membre, ar trebui avută în vedere continuarea apropierii normelor privind declararea și verificarea creanțelor, cum ar fi procedurile, termenele, sancțiunile și consecințele pentru nerespectarea normelor și informațiile care trebuie furnizate creditorilor.

Transparența și eficiența procesului de declarare și verificare a creanțelor au un impact semnificativ asupra capacității creditorilor de a obține un rezultat satisfăcător în urma procedurii de faliment. Legile statelor membre reglementează în mod diferit acest domeniu. S-a constatat existența unor diferențe în ceea ce privește termenele pentru declararea creanțelor și revendicarea drepturilor, disponibilitatea și accesul la informații cu privire la acest proces și consecințele declarării tardive a creanțelor. Adesea, termenul pentru declararea creanțelor este prevăzut în decizia de faliment. Nerespectarea termenului poate, de asemenea, avea consecințe diferite în funcție de statul membru. În unele state membre, un creditor care a depășit termenul-limită își poate pierde drepturile de a declara creanțele și de a obține un rezultat satisfăcător în urma declarării acestora în cadrul procedurii de faliment, în timp ce în alte state membre nu își pierde aceste drepturi.

Este mult mai probabil să fie afectați de diferențele semnificative dintre legislațiile statelor membre creditorii străini decât creditorii din statul membru respectiv, date fiind posibilele consecințe grave ale nerespectării normelor care reglementează acest proces. Acestea includ pierderea dreptului acestora de a participa la distribuiri.

3.6.        Promovarea planurilor de restructurare

Normele care reglementează planurile de restructurare (inclusiv conținutul acestora și aspectele procedurale aferente) joacă un rol esențial în crearea condițiilor pentru reușita restructurării în cadrul procedurilor de insolvență. Normele rigide și nerealiste pot reduce șansele de adoptare a unui plan de restructurare, singura alternativă rămasă fiind lichidarea întreprinderii. Cadrul juridic privind planurile de restructurare adoptate în statele membre diferă semnificativ. Principalele diferențe se referă la identificarea părților care pot acționa ca promotori ai planului, precum și la adoptarea, modificarea și verificarea planurilor.

Dacă în legile statelor membre se acceptă, în general, faptul că este la latitudinea debitorului să propună un plan de restructurare, normele referitoare la faptul că creditorii au sau nu dreptul de a propune planul sau de a influența pregătirea acestuia variază. De asemenea, există diferențe majore în ceea ce privește normele referitoare la procedura de adoptare a planului, inclusiv în ceea ce privește împărțirea sau nu a creditorilor în categorii și majoritățile necesare. În anumite state membre, creditorii nu sunt împărțiți în categorii. Legile statelor membre diferă și referitor la normele privind majoritățile necesare pentru aprobarea unui plan. Legile statelor membre diferă, de asemenea, în ceea ce privește standardele aplicate de instanțe în momentul revizuirii planului. În temeiul anumitor legi, instanțele au o mare putere de apreciere, în timp ce în temeiul altor legi, aceasta este mai limitată.

4.           Nevoile speciale ale IMM-urilor în ceea ce privește promovarea unei a doua șanse

UE acordă o atenție specială situației cu care se confruntă IMM-urile și acordării acestora unei a doua șanse. Comisia consideră că IMM-urile ar trebui să beneficieze de sprijin pentru a face față dificultăților economice pentru[16]:

· prevenire;

· perioada de după un faliment și pentru acordarea unei a doua șanse;

· procedurile extrajudiciare de soluționare a litigiilor;

· procedurile judiciare.

Restructurarea poate fi extrem de costisitoare pentru IMM-uri, astfel că adesea singura opțiune viabilă este falimentul. Ar trebui găsite soluții pentru reducerea costurilor de restructurare pentru IMM-uri. Plafonarea tarifelor poate fi o soluție. Ar trebui instituite proceduri alternative astfel încât să existe soluții adecvate pentru toate tipurile de IMM-uri. Procedurile ar trebui să fie proporționale cu mărimea întreprinderii. Procedurile extrajudiciare ar trebui să fie deschise tuturor tipurilor de debitori, indiferent de fondurile disponibile. Chiar dacă durata medie a procedurilor extrajudiciare de soluționare a litigiilor este relativ scurtă, rata de reușită a acestor soluționări este de peste 50% în majoritatea statelor membre ale UE. Deși procedurile extrajudiciare de soluționare a litigiilor și procedurile ce preced insolvența sunt mecanisme introduse recent, sunt tot mai utilizate de IMM-uri în UE.

IMM-urile pot fi, de asemenea, afectate de dificultăți economice în calitate de creditori. Unii reprezentanți ai IMM-urilor consideră că, în calitate de creditori, microîntreprinderile pierd o proporție nejustificată din creanțele lor neîncasate în cadrul procedurilor de insolvență din cauza procedurilor îndelungate și a normelor naționale în materie de stabilire a priorităților. Este util să se efectueze o analiză a măsurilor care ar putea fi întreprinse pentru a îmbunătăți statutul de creditori al IMM-urilor.

5.           Măsuri care trebuie întreprinse

În primul rând, Comisia propune modernizarea Regulamentului UE privind procedurile de insolvență. În plus, Comisia intenționează să adopte un Plan european de acțiune pentru spirit antreprenorial, care ar urma să includă acțiuni de promovare a unei proceduri de faliment eficiente și acordarea unei a doua șanse.

Următorul pas îl reprezintă faptul că, în prezent, Comisia analizează modalitățile de soluționare a problemelor care rezultă din diferențele dintre legile naționale privind insolvența. Acțiunile individuale la nivel național nu pot aborda în mod adecvat provocările generate de aspectele transnaționale ale pieței interne. Ar fi utilă întreprinderea de acțiuni pentru a reduce incertitudinea și a crea un mediu mai favorabil întreprinderilor. Provocarea constă în abordarea adecvată și rapidă a dificultăților financiare cu care se confruntă debitorul, respectând totodată interesele creditorului și facilitând salvarea și restructurarea întreprinderilor.

Comisia va continua abordarea adoptată în cadrul ciclului semestrului european anterior, în contextul căruia unele state membre și-au reformat deja legile interne în materie de insolvență. Prin urmare, în cazurile necesare, ar putea fi emise recomandări specifice fiecărei țări prin care statele membre să fie invitate să își actualizeze legile în materie de insolvență.

În plus, Comisia intenționează să își aprofundeze analiza impactului pe care îl au diferențele dintre legile interne în materie de insolvență asupra funcționării pieței interne. În acest sens, va dialoga cu Parlamentul European și cu Consiliul pe baza prezentei comunicări. În plus, Comisia va lansa o consultare publică, pentru ca părțile interesate să îi transmită punctele lor de vedere cu privire la aspectele identificate în prezenta comunicare și cu privire la orice alte motive de preocupare, precum și referitor la soluțiile și opțiunile de politică posibile.

[1]               A se vedea scrisoarea Președintelui Barroso adresată Președintelui PE în cadrul declarației privind starea Uniunii din 12 septembrie 2012.

[2]               COM(2012) 573.

[3]               JO C 115, 4.5.2010, p. 1.

[4]               Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului privind procedurile de insolvență, JO L 160, 30.6.2000, p. 1.

[5]               Aceste aspecte sunt descrise mai pe larg în evaluarea impactului care însoțește revizuirea Regulamentului (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență, COM(2012) 744.

[6]               Rezoluția PE din 15.11.2011 conținând recomandări către Comisie privind procedurile de insolvență în contextul dreptului UE privind societățile comerciale.

[7]               „Armonizarea legislației în domeniul insolvenței la nivelul UE”, Parlamentul European 2010, PE 419.633. Acesta a fost urmat de studiul „Armonizarea legislației în domeniul insolvenței la nivelul UE în ceea ce privește deschiderea procedurii, declararea și verificarea creanțelor și planurile de reorganizare”, PE 2011, PE 432.766.

[8]               „Business dynamics: start-ups, business transfers and bankruptcy” (Dinamica întreprinderilor: întreprinderi nou-înființate, transferul de întreprinderi și falimentul), Comisia Europeană, DG Întreprinderi și Industrie, ianuarie 2011. Acest raport conține un studiu cu privire la impactul economic al procedurilor juridice și administrative privind falimentul și oportunitățile de a avea o a doua șansă după un faliment în 33 de țări europene (cele 27 de state membre ale UE, plus Islanda, Croația, Norvegia, Turcia, Serbia și Muntenegru).

[9]               A se vedea „A second chance for entrepreneurs: prevention of bankruptcy, simplification of bankruptcy procedures and support for a fresh start’ (O a doua șansă pentru întreprinzători: prevenirea falimentului, simplificarea procedurii de faliment și sprijinul pentru relansarea în afaceri), raport al grupului de experți, Comisia Europeană, DG Întreprinderi și Industrie, ianuarie 2011.

[10]             Documentul 10975/11 al Consiliului Uniunii Europene.

[11]             Există o nevoie stringentă de a distinge eșecurile „oneste” de cele frauduloase și de a evita în mod clar încurajarea acestora din urmă.

[12]             COM(2008) 394 final. Aceasta a fost precedată de comunicarea privind „Depășirea stigmatizării eșecului în afaceri – pentru o politică a celei de-a doua șanse ”, COM(2007) 584 final.

[13]             Principiul II: „Asigurarea posibilității pentru antreprenorii cinstiți care au dat faliment de a beneficia în mod rapid de o a doua șansă”.

[14]             Aceasta a fost și una dintre recomandările din raportul grupului de experți privind a doua șansă.

[15]             COM(2011) 78 final.

[16]             „O a doua șansă pentru întreprinzători: prevenirea falimentului, simplificarea procedurii de faliment și sprijinul pentru relansarea în afaceri”, a se vedea nota de subsol 9 de mai sus.