52007DC0721

RO

Bruxelles, 21.11.2007

COM(2007) 721 final

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE CONSILIU, PARLAMENTUL EUROPEAN, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN, COMITETUL REGIUNILOR ȘI BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Economia Uniunii Europene: bilanțul anului 2007

Deplasarea frontierei de productivitate a Europei

{SEC(2007) 1507}

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE CONSILIU, PARLAMENTUL EUROPEAN, COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN, COMITETUL REGIUNILOR ȘI BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Economia Uniunii Europene: bilanțul anului 2007

Deplasarea frontierei de productivitate a Europei

În toată diversitatea sa, Uniunea Europeană este una din cele mai avansate și mai productive economii din lume. La nivel mondial, Uniunea se situează pe primele locuri în ceea ce privește producția pe lucrător și venitul real pe cap de locuitor. Chiar dacă statele membre care au aderat recent la Uniunea Europeană sunt încă în întârziere față de economiile de piață mai mature ale celorlalte țări membre ale UE, acestea recuperează diferența cu rapiditate – încurajate de influxul continuu de investiții străine directe, precum și de politica europeană de coeziune și sprijinite de adoptarea unor infrastructuri legislative, normative și instituționale solide care caracterizează economiile de piață cu o bună funcționare.

Cu toate acestea, rămâne un decalaj semnificativ între nivelul de trai din Uniunea Europeană și cel din cea mai avansată economie din lume, Statele Unite. După o perioadă de recuperare rapidă în anii 1950 și 1960, acest proces s-a întrerupt la începutul anilor 1970. În prezent, nivelul de trai din UE, măsurat în funcție de PIB-ul pe cap de locuitor, este încă inferior cu o treime față de cel din SUA – în ciuda unei creșteri binevenite în ultimii ani a numărului de persoane de vârstă activă care participă la piața muncii din UE.

Cauza principală o reprezintă evoluția divergentă a productivității. În timp ce situația diferă considerabil de la un stat membru la altul, creșterea productivității – măsurată în funcție de ora lucrată, de persoana angajată sau față de un ansamblu de date, inclusiv forța de muncă și capitalul – s-a diminuat de fapt de la mijlocul anilor 1990 în Uniunea Europeană, pe când în Statele Unite aceasta a avansat vertiginos. De exemplu, în UE-15 creșterea productivității muncii pe oră a scăzut de la 2% în 1981-1995 la 1,5% în perioada 1995-2000 și apoi la 1% în 2000-2005. În schimb, Statele Unite au cunoscut o îmbunătățire semnificativă a productivității, cu o creștere medie anuală în aceleași perioade de la 1,25% la 2% și apoi la aproximativ 2,5%.

Prin adoptarea Strategiei de la Lisabona în martie 2000, liderii europeni au acordat cea mai mare importanță îmbunătățirii productivității din UE, precum și obținerii unei creșteri susținute a gradului de ocupare a forței de muncă. Acest obiectiv poate fi rezumat prin cuvinte cheie, precum orientarea către o „economie bazată pe cunoaștere” și crearea „de locuri de muncă mai multe și mai bune”. Până în prezent, evoluția ocupării forței de muncă a fost într-adevăr promițătoare. Nivelul ocupării forței de muncă în UE-15 a crescut de la 60 la 66% începând din 1995, în timp ce rata șomajului a scăzut de la peste 10% la aproximativ 7% - un nivel nemaiîntâlnit de mulți ani. Există dovezi care arată că politicile privind piața muncii în vederea accelerării creșterii numărului de locuri de muncă au dat rezultate, în timp ce politicile îndreptate spre îmbunătățirea productivității – inclusiv măsuri de promovare a investițiilor în capitalul uman, de încurajare a reformei cadrului de reglementare și de stimulare a antreprenoriatului și a inovării – au fost mai puțin eficiente până în prezent sau poate au nevoie de mai mult timp pentru a produce efectul dorit.

Îmbunătățirea productivității și creșterea gradului de ocupare a forței de muncă pot avea loc în paralel. Desigur, este tentant să presupunem că „miracolul” recent al locurilor de muncă a generat o scădere a productivității, aceasta din urmă fiind prețul care trebuia plătit. Poate rezulta într-adevăr un compromis între mai multe locuri de muncă și o productivitate mai mare în cazul în care creșterea mai rapidă a gradului de ocupare a forței de muncă produce o diminuare a utilizării capitalului per lucrător și în cazul în care sunt angajați mai mulți lucrători cu calificări reduse. Dar acest efect combinat este limitat și este atenuat de impactul dezvoltării și difuzării noilor tehnologii și a celor mai bune practici de lucru – cu condiția ca acestea să fie cu adevărat elaborate și difuzate rapid, ceea ce rămâne o provocare, în special în statele membre cele mai avansate, care se află aproape de frontiera tehnologică, însă adoptă încet noile evoluții de la frontieră. Dacă piața muncii și cea a produselor funcționează bine și se mențin progresele tehnologice, o creștere ridicată a gradului de ocupare a forței de muncă este compatibilă cu o creștere ridicată a productivității.

De la jumătatea anului 2005, creșterea productivității în UE s-a accentuat din nou. Se speră ca o parte a acestei îmbunătățiri să fie mai degrabă de natură structurală decât de natură ciclică, adică să nu poată fi atribuită în totalitate accelerării redresării economice. Este într-adevăr posibil ca reformele anterioare care au vizat creșterea puternică a productivității să fi început, în sfârșit, să dea roade, în acest caz revenirea productivității, observată recent, putând fi parțial structurală și asociată cu o mai bună eficiență. Cu toate acestea, în bilanțul din 2007 al economiei Uniunii Europene publicat împreună cu prezenta comunicare, se recomandă adoptarea unei interpretări prudente: până în prezent, există puține elemente care să arate o revenire structurală a productivității.

Există un potențial considerabil pentru stimularea productivității Europei, prin promovarea inovației, prin stimularea investițiilor în capitalul uman și în capitalul referitor la TIC, prin favorizarea concurenței și raționalizarea reglementării piețelor produselor, a piețelor muncii și a piețelor financiare. Acest fapt a fost subliniat în 2005 odată cu revizuirea Strategiei de la Lisabona pentru creștere și ocuparea forței de muncă, cu un accent deosebit pe măsurile integrate de reformă globală, pe „asimilarea la nivel național” a angajamentelor de reformă și pe o mai mare complementaritate între reformele asumate la nivel european și cele de la nivel național. De la jumătatea anilor 1990, tendința rezultată pare să arate că Uniunea Europeană nu a profitat încă de toate avantajele revoluției din domeniul tehnologiei informației și de accelerarea diviziunii globale a muncii asociate cu integrarea economică internațională. Evaluările efectuate de Comisie și Consiliu arată că reformele au înregistrat progrese, dar că ritmul și intensitatea acestora diferă de la un stat membru la altul. Uniunea Europeană nu își mai poate permite să renunțe la oportunitățile de accentuare a creșterii productivității oferite de reformele structurale. Odată cu îmbătrânirea populației și intensificarea concurenței la nivel mondial, stimularea productivității este esențială pentru asigurarea unei creșteri economice susținute pe termen mediu și lung [1].

1. Principalele constatări ale bilanțului

Uniunea Europeană a cunoscut o scădere a productivității în a doua jumătate a anilor 1990. Această evoluție este diametral opusă celei din Statele Unite. Tendința din Europa reflectă, în principal, scăderea care a afectat deosebit de puternic două mari state membre din zona euro, Spania și Italia, în timp ce alte economii importante au fost mai puțin afectate. De fapt, spre deosebire de Spania și Italia, procesul de producție din Germania și Franța a scăpat de tendința generală de scădere din anii 1990. De la începutul secolului, în Uniunea Europeană nu s-a mai înregistrat niciun declin al tendinței de creștere a productivității, iar de la jumătatea anului 2005 se constată chiar o relansare a productivității. Totuși, o parte a acestei relansări trebuie înțeleasă ca fiind de natură ciclică în contextul unei redresări accelerate a economiei, deoarece în prezent nu există suficiente date pentru a confirma caracterul structural al acesteia.

Începând din 1995, cea mai mare parte a diferenței dintre UE și SUA în ceea ce privește creșterea productivității provine din tendințele divergente ale productivității totale a factorilor (PTF) – o măsură a eficienței cu care sunt utilizați toți factorii, inclusiv forța de muncă, echipamentul informatic și de comunicații (capitalul TIC) și capitalul convențional (echipamente și structuri). Diferențele dintre cele două economii în ceea ce privește creșterea de capital pe lucrător au un rol mai puțin semnificativ în conturarea decalajului de productivitate. Chiar și așa, o defalcare suplimentară a contribuției serviciilor de capital arată că în Statele Unite se poate observa o trecere de la capitalul convențional la cel legat de TIC, în special în sectorul serviciilor private, în timp ce în Europa nu se distinge o tendință similară. În măsura în care capitalul legat de TIC stimulează productivitatea, această trecere poate contribui, de asemenea, la explicarea creșterii decalajului de productivitate dintre cele două economii.

Aproape întreaga diferență față de SUA în ceea ce privește creșterea PTF poate fi atribuită evoluțiilor lente din numai câteva sectoare, structurile economice, dimensiunile comparative ale sectoarelor și aspectele normative având un rol esențial. O analiză sectorială detaliată arată că acest fapt se referă în principal la comerțul cu ridicata și cu amănuntul, la sectorul imobiliar și la alte servicii comerciale, la echipamentele electrice și optice (care includ semiconductori, principalul sector de producție de TIC) și într-o măsură mai mică la serviciile financiare. Nivelul scăzut al cheltuielilor private pentru cercetare și dezvoltare din sectorul TIC în Europa în comparație cu Statele Unite se datorează în mare parte diferențelor de structură a sectorului industrial, în special dimensiunii mai reduse a industriei de înalte tehnologii din UE. Aspectele normative, în special normele de intrare și de ieșire de pe piață, par să aibă un rol important în serviciile comerciale și financiare, în timp ce rezultatele slabe ale productivității din sectoarele comerțului cu amănuntul și cu ridicata din UE sunt datorate în parte constrângerilor legate de utilizarea economiilor de scară. Pe de altă parte, e lăudabil faptul că UE a înregistrat performanțe mult mai bune decât SUA în industriile de rețea, datorită creșterilor de eficiență asociate cu acțiunea de dereglementare desfășurată în ultimele două decenii.

Scăderea productivității din UE a fost însoțită de o creștere fără precedent a gradului de ocupare a forței de muncă. Se poate pune legitim întrebarea dacă cele două fenomene sunt corelate. Revendicările unui posibil compromis între productivitate și ocuparea forței de muncă par să găsească sprijin în istoria economică de după război. În anii 1970 și 1980, Uniunea Europeană a combinat creșterea relativ rapidă a productivității cu creșterea lentă a gradului de ocupare a forței de muncă, în timp ce Statele Unite, dimpotrivă, au cunoscut o creștere accentuată a numărului de locuri de muncă în contextul unei scăderi a productivității. În această perioadă, creșterile accelerate ale prețurilor la petrol și mărirea rapidă aferentă a costurilor cu salariile reale din numeroase țări UE (întrucât lucrătorii au transferat creșterea prețurilor la energie de partea angajatorilor prin cererile salariale) au declanșat o substituire a capitalului pentru forța de muncă, ceea ce a însemnat că această creștere rapidă a productivității muncii a fost însoțită de suprimarea în masă a locurilor de muncă. Cu toate acestea, interpretarea acestui fenomen ca fiind un compromis între productivitate și ocuparea forței de muncă este corectă într-o oarecare măsură, însă poate fi și înșelătoare. Într-adevăr, experiența din SUA de la jumătatea anilor 1990 pare să fie în contradicție cu noțiunea de compromis între ocuparea forței de muncă și productivitate, având în vedere că s-au înregistrat rezultate pozitive în ambele domenii. Creșterile puternice de productivitate rezultate din inovație și îmbunătățirea practicilor de lucru, ceea ce a reprezentat o caracteristică a performanțelor economice ale SUA în aproximativ ultimii zece ani, au contribuit la o mai mare productivitate a muncii și a capitalului și au stimulat astfel cererea pentru ambii factori. Prin urmare, inovația nu a dăunat și în mod normal nici nu va dăuna ocupării forței de muncă, cu excepția cazului în care instituțiile de pe piața muncii se opun schimbării și societățile comerciale se confruntă cu condiții de piață puțin favorabile adaptării.

Creșterea gradului de ocupare a forței de muncă poate fi asociată cu anumite pierderi de productivitate, însă efectul asupra tendinței generale este redus. Unele reforme ale pieței muncii, precum introducerea contractelor și a orarelor de muncă flexibile împreună cu practicile de negociere salarială mai favorabile forței de muncă, pot conduce la anumite pierderi de productivitate odată cu angajarea unor categorii mai puțin productive ale forței de muncă și scăderea utilizării capitalului pe lucrător. Acest fapt a fost în mare parte confirmat de analiza empirică, deși acest efect pare să fie destul de redus. Cercetarea econometrică estimează situarea compromisului în intervalul unei pierderi relative a productivității de 10-40% pentru o anumită creștere a gradului de ocupare a forței de muncă, în timp ce simulările cu modelul macroeconometric al DG ECFIN, QUEST, arată o scădere a creșterii productivității de aproximativ 20% pentru o anumită creștere a gradului de ocupare a forței de muncă. Estimările econometrice arată că este posibil ca politicile care cresc accentuat perspectivele unui loc de muncă pentru lucrătorii „marginali” – precum stimulentele fiscale pentru munca temporară sau cu fracțiune de normă, reducerile fiscale orientate către lucrătorii cu calificări reduse sau cu venituri mici, subvențiile forței de muncă, programele de creare directă de locuri de muncă și indemnizațiile de muncă – să fi contribuit la creșterea gradului de ocupare a forței de muncă cu puțin peste 1% în perioada 2001-2006 în țările în care au fost aplicate asemenea politici; de asemenea, este posibil să fi existat un impact negativ limitat asupra creșterii productivității, cuprins între 0,25 și 0,5% sau în jur de 25% din creșterea gradului de ocupare a forței de muncă. În plus, în unele țări, precum Italia și Spania, este posibil ca legalizarea statutului lucrătorilor ilegali să fi afectat negativ statisticile privind productivitatea muncii.

Evoluțiile recente privind ocuparea forței de muncă și productivitatea au propriile cauze principale, însă pot beneficia reciproc de o strategie completă de creștere a numărului locurilor de muncă și a dezvoltării economice. Acest fapt poate fi realizat cel mai bine prin politici de creare a unei „societăți a cunoașterii”, care figurează printre prioritățile agendei politice a Uniunii Europene, după cum se arată în Strategia de la Lisabona pentru creștere și ocuparea forței de muncă. În acest context, statele membre au inclus în programele lor de reformă o serie de măsuri politice menite să consolideze creșterea PTF. Politicile care promovează productivitatea și susțin, în același timp, ocuparea forței de muncă pot fi grupate în trei categorii principale: (i) acumularea de cunoștințe, (ii) consolidarea forțelor concurențiale și (iii) creșterea flexibilității.

i) Acumularea de cunoștințe necesită o creștere cantitativă și calitativă a investițiilor în cercetare și dezvoltare, precum și în capitalul uman. Politicile au vizat diminuarea decalajului dintre Statele Unite și Uniunea Europeană în ceea ce privește investițiile în cercetare și dezvoltare, precum și în capitalul uman. SUA investește aproximativ 3% din PIB în cercetare și dezvoltare și peste 7% în educație, față de aproape 2% și, respectiv, 5,5% în cazul UE. Eforturile Uniunii Europene de a rezolva acest aspect datează dinainte de adoptarea Strategiei de la Lisabona în anul 2000, Procesul de la Bologna, de exemplu, având ca obiectiv crearea Spațiului european al educației și armonizarea calificărilor academice. Spațiul European de Cercetare vizează depășirea fragmentării și creșterea repercusiunilor investițiilor în cercetare și dezvoltare. Mai mult, în temeiul Strategiei de la Lisabona, statele membre s-au angajat să mărească bugetul pentru cercetare și dezvoltare (majoritatea urmând să provină din surse private care reprezintă principala sursă a decalajului privind cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare dintre UE și SUA), să ridice nivelul de educație formală și gradul de calificare a forței de muncă.

Susținerea publică pentru investițiile în cercetare și dezvoltare și pentru educație este motivată de efectele pozitive pe care acest tip de activități le au asupra bunăstării și dezvoltării. Simulările cu modelul QUEST dovedesc într-adevăr că acțiunile de susținere a investițiilor în cercetare și dezvoltare ar putea stimula în mod semnificativ creșterea economică și cea a productivității. În special, dacă intensitatea cercetării și dezvoltării ar crește de la 1,8% din PIB în 2005 la nivelul prevăzut pentru UE de 2,6% din PIB până în 2010 (pe baza propriilor obiective ale statelor membre, incluse în programele naționale de reformă), creșterea PIB și a productivității ar fi de 0,2 puncte procentuale pe an. Iar acest efect ar putea fi cel mult dublu dacă se iau în considerare efectele transfrontaliere favorabile. Deși repercusiunile asupra ocupării globale a forței de muncă ar fi minime, s-ar observa un transfer al cererii de lucrători de la cei cu calificări reduse la cei cu calificări înalte și o creștere relativă aferentă a salariilor pentru aceștia din urmă datorită lipsei de elasticitate a ofertei de mână de lucru înalt calificată pe termen scurt și mediu.

Pentru ca politicile de cercetare și dezvoltare să devină eficiente, trebuie îndeplinite câteva condiții preliminare. Este posibil ca efectele favorabile menționate anterior să nu se materializeze dacă nu sunt îndeplinite anumite condiții preliminare. De exemplu, ar putea avea loc o substituire, sectorul privat folosind profiturile neașteptate pentru a-și reduce contribuția fiscală. De asemenea, nu este evident că administrația publică va putea selecta proiectele de cercetare și dezvoltare care merită dezvoltate mai precis decât sectorul privat, deși această problemă este mai puțin pertinentă dacă sprijinul se acordă sub formă de stimulente fiscale (spre deosebire de subvențiile orientate). Însă în cazul stimulentelor fiscale, există un risc mai ridicat de „pierderi nerecuperabile”, administrația publică subvenționând investițiile în cercetare și dezvoltare care ar fi avut loc oricum. Aceste riscuri instituționale pot fi mai puțin relevante în cazul în care contextul în care acționează actorii publici și privați este favorabil – inclusiv o protecție eficientă a drepturilor de proprietate intelectuală, o mână de lucru bine educată și calificată, o concurență care funcționează corespunzător și legături puternice între cercetarea publică și cea privată.

Eficacitatea și eficiența costurilor educației trebuie, de asemenea, asigurate pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Ineficiența sistemelor de învățământ pare să fie ridicată în unele state membre, întrucât există dovezi care arată că alte state membre obțin aceleași rezultate cu un număr considerabil mai redus de resurse – sau, altfel spus, se pot obține rezultate mai bune cu aceleași resurse. Acest lucru este deosebit de îngrijorător, deoarece capitalul uman nu este numai un factor determinant al calității forței de muncă și al productivității, pe bună dreptate, ci și pentru că poate crește capacitatea de inovare a economiilor. În special, țările aflate în apropierea frontierei tehnologice – cum este cazul unui număr mare de state membre ale Uniunii Europene – trebuie să își intensifice capacitatea de a adopta noi tehnologii și acest fapt necesită eforturi substanțiale pentru menținerea și, dacă este posibil, îmbunătățirea calității educației, în special a învățământului superior.

ii) Concurența este esențială atât pentru nivelul, cât și pentru rata de creștere a productivității. O piață contestabilă creează presiune asupra întreprinderilor de a inova și favorizează cifra de afaceri a acestora prin stimularea întreprinderilor competitive de a intra pe piață și încurajarea operatorilor mai puțin competitivi de a ieși de pe piață. Preocupările conform cărora o concurență intensă ar împiedica întreprinderile să inoveze, deoarece presiunea asupra marjelor de profit ar îngreuna generarea fondurilor necesare, par să fie neîntemeiate, deși există dovezi care sugerează că, de obicei, cea mai inovatoare întreprindere de pe o piață este cea dominantă. Politicile UE care vizează intensificarea concurenței prezintă trei direcții și, chiar dacă obiectivul lor principal nu este, poate, creșterea productivității, acestea contribuie definitiv la obținerea acestui rezultat. În mod specific, o piață unică având o funcționare perfectă stimulează productivitatea prin creșterea expunerii întreprinderilor la concurență externă, prin permiterea economiilor de scară (inclusiv în activități de cercetare și dezvoltare) și prin facilitarea transferului transfrontalier de tehnologie și abilități manageriale. În plus, după cum s-a arătat, liberalizarea și reglementarea industriilor de rețea, precum telecomunicațiile, electricitatea, gazele, serviciile poștale, transportul feroviar, rutier și aerian, au contribuit la creșterea productivității. În cele din urmă, politica din domeniul concurenței în sine a ajutat la diminuarea barierelor la intrarea pe piață și a ridicat costurile practicilor anticoncurențiale.

Cercetările empirice confirmă efectele pozitive preconizate ale deschiderii piețelor către concurență pe baza productivității și a creșterii economice, dar și pe baza ocupării forței de muncă. Simulările cu QUEST pentru estimarea impactului fiecăruia dintre aceste domenii de politică, izolate sau combinate, confirmă necesitatea asigurării concurenței la nivelul întregii economii. Calculând impactul macroeconomic al reformelor pieței de produse care au avut loc în perioada 1995-2003, simulările sugerează un efect pozitiv asupra PIB-ului care se ridică la aproximativ 1,5%, adică o creștere de 1% a gradului de ocupare a forței de muncă și o creștere de 0,5% a productivității muncii. Din nou aceste evoluții confirmă faptul că politicile orientate spre creșterea productivității pot avea, de asemenea, un impact pozitiv asupra ocupării forței de muncă, și anume că acest compromis dintre ocuparea forței de muncă și productivitate, presupus a exista uneori, este o interpretare eronată.

iii) Este necesară o mai mare flexibilitate pentru a ajusta ușor structurile de producție la o mai mare specializare și diversificare în domenii noi cu avantaje comparative relative. Extinderea frontierei tehnologice necesară pentru a rămâne competitiv la nivel global nu este o operațiune lipsită de costuri, deoarece va expune economia la schimbări structurale. Astfel, capacitatea de ajustare a economiei este esențială, nu numai pentru a asigura absorbția cu ușurință a „șocurilor” nefavorabile, fără a produce o încetinire viabilă, ci și pentru a asigura obținerea unui număr maxim de beneficii din schimbările tehnologice. Cu toate acestea, numeroase state membre ale Uniunii Europene par să aibă o capacitate de ajustare limitată, spre deosebire de Statele Unite unde se estimează că până la jumătate din creșterea globală observată a productivității se datorează realocării resurselor către activități inovatoare. Capacitatea de ajustare a Uniunii Europene la schimbările tehnologice este, de asemenea, împiedicată de flexibilitatea limitată îngăduită de instituțiile de pe piața muncii și de reglementările existente. În special, reglementările excesiv de stricte de protecție a forței de muncă și salariile minime prea ridicate pot acționa ca o frână în calea mobilității personalului. În general, obstacolele structurale pentru intrarea pe piață și expansiunea întreprinderilor contribuie la decalajul de productivitate dintre UE și SUA.

În ultimii ani, statele membre ale Uniunii Europene au luat măsuri pentru facilitarea mobilității întreprinderilor și a forței de muncă, însă este necesar un număr mai ridicat de acțiuni, de o mai mare amploare. Măsurile s-au concentrat, în special, asupra reducerii costurilor administrative pentru noii intrați pe piață și asupra îmbunătățirii accesului la finanțare al întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri). În plus, mai multe state membre și-au revizuit legile în domeniul falimentului pentru a încuraja asumarea riscurilor. Unele rezerve sunt necesare în măsura în care politicile orientate către întreprinderile de o anumită dimensiune (de obicei IMM-urile), precum contribuțiile reduse la asigurările sociale sub un anumit prag de ocupare a forței de muncă, de exemplu, le pot descuraja să se dezvolte dincolo de pragurile de eligibilitate – ceea ce este cu atât mai costisitor, cu cât se consideră că rezultatele în materie de productivitate ale noilor întreprinderi se îmbunătățesc vizibil atunci când acestea se dezvoltă. În general, reducerea cu un sfert a costurilor administrative impuse tuturor întreprinderilor europene, care sunt estimate în intervalul cuprins între 3 și 4% din PIB, ar putea genera o creștere de 1% din PIB. Eliminarea obstacolelor din calea mobilității geografice și ocupaționale a forței de muncă va promova, de asemenea, o alocare mai eficientă a resurselor și o creștere a dezvoltării potențiale, iar o tranziție reușită spre o economie bazată de cunoaștere trebuie însoțită de o acțiune spre o formare continuă.

2. Concluzii și principalele implicații politice

Se impune o schimbare de mentalitate. Globalizarea și revoluția TIC au discreditat o serie de concepții larg răspândite, precum aceea că numai țările mari și întreprinderile mari pot fi lideri în domeniul tehnologiei și comerțul este principalul vehicul de difuzare a tehnologiei. De fapt, acum se pare că țările mici pot fi lideri tehnologici în domenii specializate, că noile tehnologii sunt adesea dezvoltate și introduse pe piață de întreprinderi mici aflate în faza de început și că nu atât comerțul cât mobilitatea internațională a cercetătorilor și a capitalului financiar sunt principalele vehicule de difuzare.

În prezent, apare un consens larg privind factorii care limitează creșterea productivității și măsurile necesare pentru accelerarea acesteia. Restricțiile privind piața muncii și piața produselor, lipsa de deschidere către investițiile străine directe și obstacolele în calea accesării sau creării de noi tehnologii și a difuzării acestora pot acționa ca impedimente esențiale în calea creșterii productivității pe perioade mai mari de timp. O reglementare a pieței produselor care încurajează concurența, activitatea de cercetare și dezvoltare și calitatea capitalului uman contribuie la creșterea PTF. Între timp, trebuie păstrate obiectivele și avantajele mai largi ale legislației și reglementării existente; și, într-adevăr, reglementarea poate chiar favoriza inovația (de exemplu, eco-inovația sau prin stabilirea de standarde prin programe de tip „top-runner”, promovând astfel energiile regenerabile sau produsele care economisesc energie).

Atacarea cauzelor principale ale creșterii lente a productivității rămâne una din cele mai presante și complexe provocări ale politicii economice cu care se confruntă Uniunea. Politicile de promovare a unei creșteri mai ridicate a productivității trebuie puse în aplicare în mod global pentru a facilita ajustarea la un mediu economic global care se schimbă rapid și pentru a răspunde cererilor aferente de intensificare a competitivității. În același timp, politicile de încurajare a unei creșteri mai ridicate a productivității pot contribui la abordarea provocărilor sociale, economice și bugetare cu care se confruntă statele europene ale bunăstării datorită îmbătrânirii populației. Acestea vor ajuta, de asemenea, la facilitarea adaptării la evoluțiile nefavorabile ale competitivității din zona euro.

Accentul Strategiei revizuite de la Lisabona pentru creștere și ocuparea forței de muncă rămâne valabil și ar trebui urmărit cu determinare în următorul ciclu. Menținerea accentului pe consolidarea cercetării, dezvoltării și inovării, pe un mediu de afaceri mai dinamic, pe sporirea șanselor de ocupare a forței de muncă și pe investițiile în factorul uman, pe energie și schimbările climatice este din ce în ce mai important acum când rezultatele reformelor anterioare devin vizibile.

O serie de politici-cheie pot avea o contribuție importantă la intensificarea creșterii productivității în Uniunea Europeană. Analiza care stă la baza prezentei comunicări arată că acestea trebuie să vizeze:

· Promovarea unor niveluri mai ridicate de investiții în cercetare și dezvoltare. Acestea ar trebui să includă, în special, investiții private, sprijinite de sisteme financiare bazate mai mult pe piață, precum finanțarea capitalului de risc. Stimulentele fiscale pot fi un element important al unei asemenea politici, însă ar trebui depuse eforturi de reducere la minimum a pierderilor nerecuperabile și de asigurare a adiționalității. Sunt necesare legături puternice între cercetarea publică și cea privată, în combinație cu o protecție mai eficientă a drepturilor de protecție intelectuală.

· Dezvoltarea unor instituții de învățământ și de cercetare de nivel mondial. Dezvoltarea unor competențe de înalt nivel în domeniul managementului și al cercetării va conduce economia la o rată ridicată de inovare și de difuzare a noilor tehnologii. Dacă se dorește extinderea activității de cercetare și dezvoltare, este nevoie de cercetători mai calificați, în caz contrar creșterea cererii de astfel de competențe va ridica pur și simplu costurile salariale în detrimentul altor activități de investiții. Inițiativele din cadrul Procesului de la Bologna în vederea armonizării calificărilor academice și a creării Spațiului European de Cercetare ar trebui să contribuie la creșterea accentuată a mobilității internaționale, stringente, a cercetătorilor calificați. În afara domeniului specific al inițiativelor de cercetare, este posibil ca introducerea „cărții albastre” a UE (urmând exemplul cărții verzi din SUA) să aibă un efect pozitiv asupra atractivității Uniunii Europene pentru migranții calificați. În unele țări trebuie rezolvate ineficiențele din sistemele de învățământ și trebuie obținute rezultate mai bune. Adaptarea sistemelor de învățământ și de formare este necesară pentru a crește capacitatea acestora de a răspunde necesităților economiei și societății bazate pe cunoaștere.

· Instituirea unei piețe unice perfect funcționale, deschise și competitive. Îmbunătățirea în mod activ a contestabilității piețelor, în special prin liberalizarea serviciilor unde potențialul de creștere a productivității pare a fi cel mai ridicat, este un element esențial pentru promovarea inovației. Existența unor cadre de reglementare și instituționale mai flexibile și mai puțin împovărătoare, care să faciliteze intrarea și ieșirea din activitate, poate conduce la un mediu de afaceri dinamic și competitiv. Aceasta este deosebit de necesară în domeniul serviciilor, în special în comerțul cu amănuntul. Creșterile de eficiență asociate cu dereglementarea industriilor de rețea din ultimele două decenii pot servi drept exemplu în acest sens. Într-adevăr, un obiectiv general al Strategiei pentru creștere și ocuparea forței de muncă este acela de a asigura un cadru de reglementare transparent, eficient și proporțional cu necesitățile și de a elimina dificultățile administrative inutile care împiedică dezvoltarea și inhibă inovarea.

· Promovarea unei abordări integrate pentru creșterea flexibilității și a securității pe piața muncii. O serie de politici sociale și privind piața muncii modernizate se pot asocia obiectivului de eficiență luând în considerare aspectele legate de echitate. Ar trebui dezvoltate și aplicate strategii de flexicuritate care să sprijine ocuparea forței de muncă și să faciliteze mobilitatea acesteia prin patru componente care se completează reciproc: (i) dispoziții contractuale flexibile și fiabile, (ii) strategii complete de formare continuă, (iii) politici eficiente și active pentru piața muncii și (iv) sisteme corespunzătoare de sprijinire a veniturilor.

· Îmbunătățirea calității finanțelor publice. Necesitatea de a îmbunătăți competitivitatea, preocupările privind viabilitatea finanțelor publice și cererile în creștere ale contribuabililor de utilizare mai eficientă a fondurilor publice, precum și necesitatea de a revizui amploarea intervenției statului în economie au generat eforturi de creștere a accentului bugetelor asupra activităților mai susceptibile de accelerare a creșterii și de orientare a ansamblului de venituri fiscale și de alocare a resurselor din sectorul public spre o mai mare eficiență și eficacitate. Acestea includ, printre altele, modernizarea administrației publice, care poate fi un element esențial pentru a asigura controlul cheltuielilor și consolidarea bugetară. Obținerea și menținerea unor poziții solide în materie de finanțe publice, prin evitarea aglomerării economiilor private pentru finanțarea deficitelor publice, reprezintă în sine o condiție esențială pentru sprijinirea unor investiții puternice și susținute de capital din partea sectorului privat.

În timp ce numeroase aspecte ale acestei abordări au fost anunțate în ultimii ani în programele individuale de reformă ale țărilor din Uniunea Europeană și în câteva cazuri au fost introduse, „schimbarea de mentalitate” necesară pentru reușita generală a procesului trebuie să continue atât la nivel național, cât și la nivel european. O strategie globală care asociază eficiența cu echitatea ar trebui să contribuie la dotarea cetățenilor cu competențele, sprijinul și stimulentele de care au nevoie pentru a reuși într-o lume aflată în schimbare.

Strategia de la Lisabona pentru creștere și ocuparea forței de muncă poate oferi un vehicul eficient pentru gestionarea acestui proces de tranziție, o tranziție esențială pentru avansarea frontierei de productivitate a Europei.

[1] A se vedea în acest context și Comunicarea Comisiei intitulată „Îmbunătățirea creșterii productivității: mesaje-cheie din Raportul european asupra competitivității 2007”. COM (2007) 666 final.

--------------------------------------------------