Keywords
Summary

Keywords

1. Concurență — Procedură administrativă — Decizia Comisiei de constatare a unei încălcări — Obligația Comisiei de a face dovada încălcării și a duratei acesteia

[art. 81 alin. (1) CE]

2. Concurență — Procedură administrativă — Comunicarea privind obiecțiunile — Conținut necesar

3. Concurență — Amenzi — Linii directoare pentru calculul amenzilor — Metodă de calcul care ia în considerare diverse elemente de flexibilitate

[art. 229 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei]

4. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Neaplicarea sau reducerea cuantumului amenzii în schimbul cooperării întreprinderii incriminate

(Comunicarea 96/C 207/04 a Comisiei)

5. Concurență — Amenzi — Decizie de aplicare a unor amenzi — Obligația de motivare — Domeniu de aplicare

[art. 253 CE; Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2)]

6. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (3); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]

7. Concurență — Amenzi — Cuantum — Stabilire — Criterii — Gravitatea încălcării — Dimensiunea pieței relevante a produselor — Luare în considerare

[Regulamentul nr. 17 al Consiliului, art. 15 alin. (2), și Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 23 alin. (2); Comunicarea 98/C 9/03 a Comisiei, punctul 1 A]

Summary

1. Articolul 81 alineatul (1) CE nu se aplică decât dacă există o concordanță de voințe între cel puțin două părți, a cărei formă de manifestare nu este importantă atât timp cât constituie expresia fidelă a acestora.

În lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia este obligată să prezinte elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise.

Deși perioada care separă două manifestări ale unui comportament ilicit este un criteriu pertinent pentru a stabili caracterul continuu al unei încălcări, nu este mai puțin adevărat că problema dacă respectiva perioadă este sau nu este suficient de lungă pentru a constitui o întrerupere a încălcării nu poate fi examinată în abstract. Dimpotrivă, aceasta trebuie apreciată în contextul funcționării înțelegerii în cauză.

Comisia săvârșește o eroare de drept în cazul în care reține participarea neîntreruptă a unei întreprinderi la o înțelegere, deși niciun alt contact și nicio altă manifestare de natură coluzivă nu poate fi imputată acestei întreprinderi într‑o perioadă care depășește cu mai mult de un an intervalele în care membrii înțelegerii își manifestau de obicei voințele respective de a restrânge concurența.

(a se vedea punctele 88-90 și 96)

2. Comunicarea privind obiecțiunile trebuie să permită persoanelor interesate să ia cunoștință de comportamentele care le sunt imputate de Comisie. Această cerință este respectată atunci când decizia finală nu impută persoanelor interesate încălcări diferite de cele avute în vedere în comunicarea privind obiecțiunile și nu reține decât fapte cu privire la care persoanele interesate au avut ocazia să dea explicații. Totuși, decizia finală a Comisiei nu trebuie să fie în mod necesar o copie a comunicării privind obiecțiunile. Dreptul la apărare nu este încălcat printr‑o neconcordanță între comunicarea privind obiecțiunile și decizia finală decât cu condiția ca o obiecție reținută în aceasta să nu fi fost expusă în comunicare într‑un mod suficient pentru a permite destinatarilor să se apere. Astfel, dreptul de a fi ascultat este aplicabil în ceea ce privește toate elementele de fapt sau de drept care constituie fundamentul actului decizional, dar nu și în ceea ce privește poziția finală pe care administrația intenționează să o adopte.

(a se vedea punctele 106, 108 și 109)

3. Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, deși nu pot fi calificate ca normă de drept, prevăd o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care Comisia nu se poate îndepărta, într‑un caz particular, fără a oferi justificări care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament. Revine, așadar, Tribunalului obligația să verifice, în cadrul controlului legalității amenzilor aplicate printr‑o decizie a Comisiei, dacă puterea de apreciere a acesteia a fost exercitată potrivit metodei prevăzute în liniile directoare menționate și, în măsura în care ar constata îndepărtarea Comisiei de la aceste linii directoare, să verifice dacă această îndepărtare este justificată și motivată corespunzător cerințelor legale.

Autolimitarea puterii de apreciere a Comisiei ce rezultă din adoptarea liniilor directoare nu este incompatibilă cu menținerea pentru Comisie a unei marje de apreciere semnificative. Liniile directoare cuprind diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea discreționară în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 17 și ale Regulamentului nr. 1/2003, astfel cum au fost interpretate de Curtea de Justiție. Prin urmare, în domeniile în care Comisia și‑a păstrat o marjă de apreciere, controlul legalității acestor aprecieri se limitează la absența unei erori vădite de apreciere. Marja de apreciere a Comisiei și limitările aduse acesteia nu aduc atingere, în principiu, exercitării de către instanță a competenței sale de fond, care o abilitează să elimine, să reducă sau să majoreze cuantumul amenzii aplicate de Comisie.

(a se vedea punctele 117-121)

4. În cazul în care Comunicarea privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri din 1996 a creat așteptări legitime pe care se pot întemeia întreprinderile care doresc să informeze Comisia cu privire la existența unei înțelegeri, aceste așteptări pot numai să privească modul în care contribuțiile lor vor fi luate în considerare de Comisie odată manifestată voința acestora de a coopera. Nu rezultă în niciun mod din cuprinsul comunicării menționate și nici din logica inerentă mecanismului pe care aceasta l‑a înființat obligația Comisiei, în cursul procedurii administrative, de a informa întreprinderile care nu și‑au manifestat voința de a coopera despre măsurile pe care le‑a adoptat în cadrul investigației sale sau despre evoluția acesteia. Toți participanții la o înțelegere au posibilitatea de a solicita să beneficieze în orice moment în cursul procedurii administrative de aplicarea comunicării menționate, oricare ar fi măsurile de investigație adoptate de Comisie. Revine fiecărui participant la o înțelegere sarcina de a decide dacă și în ce moment dorește să invoce aplicarea comunicării menționate.

(a se vedea punctele 129 și 130)

5. În cadrul stabilirii amenzilor pentru încălcarea dreptului concurenței, obligația de motivare este îndeplinită atunci când Comisia arată, în decizia sa, elementele de apreciere care i‑au permis să evalueze gravitatea și durata încălcării. Articolul 253 CE nu poate fi interpretat în sensul că impune Comisiei obligația de a explica în deciziile sale motivele pentru care nu a reținut, în ceea ce privește calculul cuantumului amenzii, abordări alternative la cea efectiv reținută în decizia finală.

(a se vedea punctele 152 și 153)

6. O întreprindere a cărei răspundere este stabilită în legătură cu mai multe părți ale unei înțelegeri contribuie mai mult la eficacitatea și la gravitatea acestei înțelegeri decât o întreprindere implicată numai într‑o singură parte a aceleiași înțelegeri. Prin urmare, prima întreprindere comite o încălcare mai gravă decât cea comisă de cea de a doua.

În temeiul principiului individualizării pedepselor și al caracterului personal al răspunderii, Comisia este obligată să ia în considerare, cu ocazia aprecierii gravității privind participarea fiecărui făptuitor la o înțelegere, faptul că anumiți făptuitori, dacă este cazul, nu sunt trași la răspundere pentru ansamblul părților acestei înțelegeri.

În cadrul aplicării Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO, această apreciere trebuie să fie făcută, în mod necesar, în stadiul stabilirii cuantumului de plecare specific, din moment ce luarea în considerare a circumstanțelor atenuante permite numai să fie adaptat cuantumul de bază al amenzii în funcție de modalitățile de punere în aplicare a înțelegerii de către făptuitor. Or, un făptuitor care nu este tras la răspundere pentru anumite părți ale acestei înțelegeri nu poate să fi avut un rol în punerea în aplicare a acestor părți. Încălcarea regulilor dreptului concurenței este, datorită întinderii limitate a încălcării reținute în privința sa, mai puțin gravă decât cea imputată făptuitorilor care au participat la ansamblul părților încălcării.

Principiul egalității de tratament a fost încălcat, așadar, de Comisie prin omiterea luării în considerare, cu ocazia calculării cuantumului amenzilor, a faptului că o întreprindere nu a participat decât la o parte a unei înțelegeri, spre deosebire de alte întreprinderi membre ale acestei înțelegeri, și prin tratarea, prin urmare, a unor situații diferite în mod identic, fără ca un astfel de tratament să fie justificat în mod obiectiv.

(a se vedea punctele 162-164 și 166)

7. În cadrul aprecierii gravității unei încălcări a normelor comunitare privind concurența în scopul determinării cuantumului de plecare al amenzii aplicate unei întreprinderi, Comisia poate, fără a fi totuși obligată în acest sens, să aibă în vedere dimensiunea pieței afectate. În acest scop, Comisia poate lua în considerare cifra de afaceri a pieței relevante. Niciun motiv valabil nu impune ca această cifră de afaceri să fie calculată prin excluderea anumitor costuri de producție. Astfel, în toate sectoarele industriale există costuri inerente produsului final pe care fabricantul nu le poate controla, dar care constituie totuși un element esențial în ansamblul activităților sale și care, prin urmare, nu pot fi excluse din cifra sa de afaceri la momentul stabilirii cuantumului de plecare al amenzii. Faptul că prețul unei materii prime constituie o parte importantă din prețul final al produsului finit sau că riscul fluctuațiilor prețurilor este, pentru o materie primă, mai ridicat decât pentru altele nu infirmă această concluzie.

(a se vedea punctele 180, 182 și 183)