În cauzele conexate C‑775/22, C‑779/22 și C‑794/22,

M.S.G.
și
N.G.S.
și
A.G.S.
și
M.C.S.
și
FSC

împotriva

Banco Santander SA

(cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal Supremo)

Hotărârea Curții (Camera întâi) din 5 septembrie 2024

„Trimitere preliminară – Directiva 2014/59/UE – Rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții – Principii generale – Articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b) – Recapitalizare internă – Reducerea valorii contabile a instrumentelor de fonduri proprii – Conversia unor obligațiuni subordonate în acțiuni și transferul forțat fără contraprestație – Efecte – Articolul 38 alineatul (13) – Articolul 53 alineatele (1) și (3) – Articolul 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) – Articolele 73-75 – Protecția drepturilor acționarilor și ale creditorilor – Achiziționarea unor instrumente de fonduri proprii – Informații deficitare și eronate furnizate în prospect – Acțiune în răspundere – Acțiune în declararea nulității contractului de achiziționare a instrumentelor de fonduri proprii – Acțiuni introduse împotriva succesorului universal al instituției de credit care face obiectul unei decizii de rezoluție”

1. Politica economică și monetară – Politica economică – Redresarea și rezoluția instituțiilor de credit – Directive 2014/59 – Efect al recapitalizării interne – Reducere a valorii contabile sau conversia instrumentelor de fonduri proprii – Prospect care se publică în cazul unei oferte publice sau în cazul unei admiteri la negocierea de valori mobiliare – Informație incorectă – Instituție de credit care face obiectul unei decizii de rezoluție sau entitatea care i‑a succedat – Conversia unor instrumente de fonduri proprii în acțiuni înainte de procedura de rezoluție – Acțiune în răspundere introdusă ulterior deciziei de rezoluție – Acțiune având ca obiect nulitatea contractului de achiziționare a unor acțiuni introduse ulterior deciziei de rezoluție – Inadmisibilitate

   [Directiva 2003/71 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 6; Directiva 2014/59 a Parlamentului European și a Consiliului, considerentul (49) și art. 2 alin. (1), art. 34 alin. (1) lit. (a) și (b), art. 53 alin. (1) și (3) și art. 60 alin. (2) primul paragraf lit. (b) și (c) și alin. (3)]

   (a se vedea punctele 51, 52, 54 și 57-62 și dispozitiv 1)

2. Politica economică și monetară – Politica economică – Redresarea și rezoluția instituțiilor de credit – Directiva 2014/59 – Efect al recapitalizării interne – Reducere a valorii contabile sau conversia instrumentelor de fonduri proprii – Prospect care se publică în cazul unei oferte publice sau în cazul unei admiteri la negocierea de valori mobiliare – Informație incorectă – Instituție de credit care face obiectul unei decizii de rezoluție sau entitatea care i‑a succedat – Conversia unor instrumente de fonduri proprii în acțiuni în cadrul unei proceduri de rezoluție, transferate apoi către o altă instituție de credit – Acțiune în răspundere introdusă ulterior deciziei de rezoluție – Acțiune prin care se solicită declararea nulității contractului de achiziționare a unor acțiuni, introdusă împotriva succesorului universal al instituției de credit supuse unei decizii de rezoluție – Inadmisibilitate

   [Directiva 2014/59 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 34 alin. (1) lit. (a) și (b), art. 37 alin. (3) lit. (a) și (d) și alin. (4), art. 38, art. 53 alin. (1) și (3), art. 60 alin. (2) primul paragraf lit. (b) și (c) și alin. (73) lit. (b)]

   (a se vedea punctele 66-70, 74-77 și 83-85 și dispozitiv 2)

Rezumat

Sesizată cu titlu preliminar de Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în legătură cu interpretarea unor dispoziții din Directiva 2014/59 ( 1 ), Curtea se pronunță, din nou, asupra chestiunii dacă persoanele care au achiziționat instrumente de fonduri proprii ale unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție pot introduce, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor capitalului social al acestei instituții, o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a instrumentelor respective și/sau o acțiune în răspundere, ca urmare a unor informații deficitare și eronate furnizate în prospectul de emisiuni ( 2 ). Această chestiune a fost pusă în litigii introduse de persoane ale căror instrumente de fonduri proprii au fost convertite în acțiuni ale instituției de credit respective, fie înainte de procedura de adoptare a unor măsuri de rezoluție, fie în cadrul acestei proceduri.

Această hotărâre a Curții vine după pronunțarea Hotărârii Banco Santander din 5 mai 2022 ( 3 ), în care aceasta a statuat că, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor din capitalul social al unei instituții de credit sau al unei firme de investiții supuse unei proceduri de rezoluție, persoanele care au dobândit acțiuni înaintea deschiderii acestei proceduri nu pot introduce astfel de acțiuni în răspundere sau în nulitate.

Reclamanții din litigiul principal au achiziționat, în cursul anilor 2010 și 2011, diferite instrumente de fonduri proprii emise de Banco Popular, instituție de credit spaniolă, sau de o filială a acesteia. În cursul anilor 2012 și 2014, o parte din instrumentele menționate au fost convertite în acțiuni ale Banco Popular. La 7 iunie 2017, Comitetul unic de rezoluție (SRB) a adoptat o schemă de rezoluție pentru Banco Popular, aprobată de Comisia Europeană și pusă în aplicare de Fondo de Reestructuración Ordenada Bancaria (Fondul de restructurare ordonată a instituțiilor bancare, Spania) (denumit în continuare „FROB”), printr‑o decizie adoptată în aceeași zi ( 4 ). Prin decizia menționată, acesta a redus la zero printre altele capitalul social al Banco Popular printr‑o reducere a valorii contabile a tuturor acțiunilor în circulație. Această reducere a valorii contabile a avut drept consecință faptul că unii reclamanți au încetat să mai fie deținătorii de acțiuni ale Banco Popular, care rezultau din conversia instrumentelor lor de fonduri proprii efectuată în cursul anilor 2012 și 2014. În plus, FROB a decis să efectueze conversia în acțiuni noi a obligațiilor subordonate (instrumentele de fonduri proprii de nivel 2) și să transfere aceste acțiuni noi către Banco Santander fără consimțământul foștilor deținători ai acestor instrumente. Această operațiune a avut ca rezultat faptul că alți reclamanți au încetat să mai fie deținătorii de obligațiuni subordonate, achiziționate în cursul anilor 2010 și 2011, convertite în acțiuni și apoi transferate către Banco Santander, fără a primi vreo contraprestație.

Aprecierea Curții

În primul rând, Curtea se pronunță cu privire la acțiunile în răspundere pentru informații defectuoase sau eronate în prospectul de emisiune ( 5 ) și cu privire la acțiunile în constatarea nulității contractului de subscriere a unui instrument de fonduri proprii al unei instituții de credit inițiate de persoane care au achiziționat astfel de instrumente convertite în acțiuni ale instituției respective înainte de adoptarea unor măsuri de rezoluție în privința acesteia.

Într‑o primă etapă, aceasta arată că, potrivit Directivei 2014/59 ( 6 ), în cazul în care o autoritate de rezoluție reduce la zero valoarea contabilă a principalului sau a datoriei restante, pasivul respectiv și orice alte obligații sau creanțe conexe care nu au ajuns la scadență la momentul rezoluției sunt considerate ca fiind achitate în totalitate și nu sunt opozabile nici instituției de credit sau firmei de investiții care face obiectul unei măsuri de rezoluție, nici oricărei alte entități care îi succedă acesteia. Pe de altă parte, directiva precizează că, față de deținătorul instrumentului de fonduri proprii a cărui valoare contabilă a fost redusă în temeiul deciziei de rezoluție, nu subzistă nicio datorie în cadrul respectivei valori a instrumentului care a fost redus sau în legătură cu această valoare, cu excepția obligațiilor ajunse deja la scadență și a oricăror datorii legate de daunele care pot apărea ca rezultat al unei căi de atac formulate împotriva legalității exercitării competenței de reducere a valorii contabile ( 7 ).

Or, în ceea ce privește noțiunile de „obligațiuni scadente” sau „creanțe scadente”, Curtea a statuat deja, în Hotărârea Banco Santander din 5 mai 2022, că drepturile care decurg dintr‑o acțiune în răspundere pentru informațiile furnizate în prospectul de vânzare de valori mobiliare ( 8 ), precum și dintr‑o acțiune în declararea nulității unui contract de subscriere de acțiuni nu pot fi considerate ca intrând în categoria obligațiunilor sau a creanțelor „scadente” ( 9 ), atunci când aceste acțiuni sunt introduse împotriva instituției de credit sau a firmei de investiții emitente a prospectului sau a entității care i‑a succedat, după adoptarea deciziei de rezoluție în temeiul acestor ultime dispoziții.

Într‑o a doua etapă, instanța apreciază că o astfel de înțelegere a acestor noțiuni este aplicabilă și atunci când drepturile decurg dintr‑o acțiune în răspundere sau în declararea nulității referitoare la achiziționarea de instrumente de fonduri proprii, convertite ulterior în acțiuni, având în vedere contextul în care se înscriu noțiunile menționate și obiectivele urmărite de Directiva 2014/59.

În realitate, în primul rând, Directiva 2014/59 stabilește principiul potrivit căruia acționarii, urmați de creditori, ai unei instituții de credit sau ai unei firme de investiții supuse procedurii de rezoluție sunt cei care trebuie să suporte cu prioritate pierderile suferite ca urmare a aplicării acestei proceduri. Or, în cadrul unei recapitalizări interne, reducerea valorii contabile și conversia instrumentelor de fonduri proprii contribuie direct la realizarea obiectivelor procedurii de rezoluție. Prin urmare, dacă persoanele care au achiziționat instrumente de fonduri proprii anterior rezoluției ar putea, ulterior rezoluției, să introducă acțiuni în răspundere sau în declararea nulității în vederea obținerii de despăgubiri sau a restituirii sumelor plătite până la concurența sumelor plătite pentru această achiziție ar implica tocmai riscul ca valoarea instrumentelor de fonduri proprii care fac obiectul unei recapitalizări interne să fie redus retroactiv, ceea ce ar fi de natură să pună sub semnul întrebării realizarea obiectivelor urmărite prin măsura de rezoluție.

Tocmai în această perspectivă Directiva 2014/59 prevede ( 10 ) că nu se plătește nicio despăgubire deținătorilor instrumentelor de fonduri proprii relevante decât în cazul conversiei unor astfel de instrumente ( 11 ) și că, în aceste cazuri, compensarea ia forma unei emisiuni de instrumente de fonduri proprii în favoarea acestor deținători. Procedând astfel, directiva urmărește să se evite ca această despăgubire să poată reduce retroactiv cuantumul fondurilor proprii utilizate în vederea rezoluției.

În al doilea rând, în ceea ce privește obiectivele urmărite de Directiva 2014/59, Curtea constată că Directiva 2014/59 prevede recurgerea, într‑un context economic excepțional, la o procedură care poate afecta în special drepturile acționarilor și ale creditorilor unei instituții de credit sau ai unei firme de investiții, pentru a prezerva stabilitatea financiară a statelor membre prin crearea unui regim de insolvență derogatoriu de la dreptul comun al procedurilor de insolvență, a cărui punere în aplicare nu este autorizată decât în împrejurări excepționale și trebuie justificată de un interes general superior.

Curtea subliniază că, astfel cum reiese din Hotărârea Banco Santander din 5 mai 2022, Directiva 2003/71 figurează printre „directivele Uniunii în materia dreptului societăților comerciale”, de la care Directiva 2014/59 permite să se deroge, în măsura în care aplicarea lor este susceptibilă să lipsească de efect util sau să împiedice punerea în aplicare a unei proceduri de rezoluție. Atât acțiunea în răspundere, cât și acțiunea în declararea nulității, care echivalează cu obligarea instituției de credit sau a firmei de investiții supuse procedurii de rezoluție ori a succesorului acestor entități să despăgubească acționarii pentru pierderile suferite ca urmare a exercitării de către o autoritate de rezoluție a competenței de reducere a valorii contabile și de conversie, ar pune sub semnul întrebării întreaga evaluare pe care se întemeiază decizia de rezoluție, întrucât alcătuirea capitalului face parte din datele obiective ale acestei evaluări și, prin urmare, ar fi susceptibile să submineze însăși procedura de rezoluție, precum și obiectivele urmărite de Directiva 2014/59. Din acest motiv, tot în aceeași hotărâre, Curtea a statuat că punerea în aplicare a articolului 34 alineatul (1) litera (a), a articolului 53 alineatele (1) și (3) și a articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59 exclude posibilitatea ca o acțiune în răspundere, prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, sau ca o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni, prevăzută de dreptul național, să fie intentată împotriva instituției de credit sau a firmei de investiții care a emis prospectul ori a entității care i‑a succedat, după ce a fost adoptată decizia de rezoluție în temeiul acestor dispoziții.

Or, în speță, Curtea subliniază că, deși reclamanții din litigiile principale au achiziționat inițial alte instrumente de fonduri proprii decât acțiuni ale Banco Popular, aceste instrumente fuseseră deja convertite în acțiuni ale Banco Popular anterior rezoluției acestei bănci și că, în cadrul rezoluției acesteia, acțiunile rezultate din conversia respectivă au făcut obiectul unei măsuri de reducere a valorii contabile și de conversie în vederea recapitalizării interne a băncii menționate.

Curtea concluzionează că dispozițiile Directivei 2014/59 sus‑menționate se opun posibilității ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor capitalului social al unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție, persoanele care au achiziționat instrumente de fonduri proprii ce au fost convertite în acțiuni ale acestei instituții de credit înainte de adoptarea măsurilor de rezoluție în privința acesteia să introducă împotriva instituției menționate sau a entității care i‑a succedat o acțiune în răspundere inițiată ca urmare a unor informații deficitare și eronate furnizate în prospect sau o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor instrumente de fonduri proprii în temeiul dreptului național, care, având în vedere efectul său retroactiv, ar conduce la restituirea contravalorii respectivelor instrumente de fonduri proprii achiziționate inițial, convertite apoi în acțiuni, majorată cu dobânzi începând de la data încheierii acestui contract.

În al doilea rând, Curtea abordează problema dacă dispozițiile Directivei ( 12 ) se opun posibilității ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor capitalului social al unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție, persoanele care au dobândit instrumente de fonduri proprii ce au fost convertite, în cadrul acestei proceduri, în acțiuni ale acestei instituții de credit și transferate apoi imediat unei alte instituții de credit să introducă împotriva acestei din urmă instituții o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor instrumente de fonduri proprii în temeiul dreptului național, care ar conduce, prin efectele sale retroactive, la restituirea contravalorii respectivelor instrumente de fonduri proprii, majorată cu dobânzi de la data încheierii acestui contract.

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 37 alineatul (3) literele (a) și (d), precum și alineatul (4) din Directiva 2014/59, autoritățile de rezoluție pot combina instrumentul de recapitalizare internă cu cel al vânzării activității instituției. Astfel cum reiese din articolul 2 punctele 57 și 58 din această directivă, deși primul dintre aceste instrumente include competențele de reducere a valorii contabile și de conversie, al doilea constă în transferul, printre altele, al acțiunilor sau al altor instrumente de proprietate emise de o instituție aflată în procedură de rezoluție către un alt cumpărător decât o instituție‑punte. Or, potrivit acestei directive ( 13 ), în cadrul acestui al doilea instrument, întrucât proprietatea asupra acțiunilor sau a altor titluri de proprietate este transferată cumpărătorului cu efect juridic imediat, proprietarii inițiali pierd nu numai proprietatea, ci și calitatea de „acționar” sau de „creditor” al instituției de credit aflate în procedură de rezoluție. Rezultă astfel că foștii acționari ai instituției de credit aflate în procedură de rezoluție ale căror acțiuni au fost transferate în cadrul rezoluției nu mai sunt acționari nici ai acestei instituții de credit, nici ai succesorului acesteia și pierd orice drept direct sau indirect asupra activelor, drepturilor sau angajamentelor transferate. Astfel, directiva se opune ca creditorii și acționarii să poată, cu efect retroactiv, să împiedice procedura de rezoluție, precum și obiectivele urmărite de aceasta, cu atât mai mult cu cât o astfel de acțiune ar putea permite creditorilor și acționarilor să evite retroactiv pierderile pe care trebuie să le suporte cu prioritate.

În ceea ce privește argumentul invocat de reclamanții din litigiul principal, care invocă o limitare a dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în ceea ce privește dreptul lor de a introduce o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni sau de instrumente de capital convertite în acțiuni, Curtea amintește că acest drept garantat la articolul 47 din cartă nu constituie o prerogativă absolută, iar exercitarea sa poate face obiectul unor restricții justificate prin obiective de interes general urmărite de Uniune. În plus, deși există un interes general clar să se asigure o protecție puternică și coerentă a investitorilor pe întreg teritoriul Uniunii, nu se poate considera că acest interes prevalează, în toate împrejurările, asupra interesului general de a asigura stabilitatea sistemului financiar. Or, prin faptul că acționarii suportă cu prioritate pierderile suferite de o instituție de credit sau de o firmă de investiții, directiva urmărește să asigure stabilitatea sistemului financiar al Uniunii, dat fiind că, potrivit acestei directive, o procedură de rezoluție ar trebui să se aplice numai în aceste circumstanțe economice excepționale și de extremă urgență, în cazul în care instituția de credit sau firma de investiții în cauză nu poate fi lichidată prin procedura obișnuită de insolvență deoarece acest lucru ar putea destabiliza sistemul financiar al Uniunii. Deși dispozițiile directivei împiedică astfel introducerea, ulterior adoptării deciziei de rezoluție, a unei asemenea acțiuni în declararea nulității, Curtea subliniază printre altele că măsura de rezoluție, astfel cum rezultă din decizia Comisiei de aprobare a unei scheme de rezoluție, poate face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. O astfel de acțiune contribuie la protecția jurisdicțională efectivă a acționarilor și a creditorilor și prin faptul că o eventuală anulare a măsurii de rezoluție ar permite introducerea unei acțiuni în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni sau de instrumente de fonduri proprii convertite în acțiuni.

Curtea concluzionează că dispozițiile Directivei 2014/59, în special articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b), precum și articolul 38 din aceasta, se opun posibilității ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor capitalului social al unei instituții de credit aflate în procedură de rezoluție, persoanele care au dobândit instrumente de fonduri proprii ce au fost convertite, în cadrul acestei proceduri, în acțiuni ale acestei instituții de credit și transferate apoi imediat unei alte instituții de credit să introducă împotriva acestei din urmă instituții o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor instrumente de fonduri proprii în temeiul dreptului național.

( 1 ) Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2014, L 173, p. 190).

( 2 ) În temeiul Directivei 2003/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și de modificare a Directivei 2001/34/CE (JO 2003, L 345, p. 64, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 23), care a fost abrogată cu efect de la 21 iulie 2019 prin Regulamentul (UE) 2017/1129 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau al admiterii de valori mobiliare la tranzacționare pe o piață reglementată și de abrogare a Directivei 2003/71/CE (JO 2017, L 168, p. 12).

( 3 ) Hotărârea din 5 mai 2022, Banco Santander (Rezoluția bancară Banco Popular), C‑410/20, EU:C:2022:351.

( 4 ) Decizia FROB din 7 iunie 2017 (BOE nr. 155 din 30 iunie 2017, p. 55470).

( 5 ) Astfel cum se prevede la articolul 6 din Directiva 2003/71.

( 6 ) Articolul 53 alineatul (3) din Directiva 2014/59.

( 7 ) Articolul 60 din Directiva 2014/59.

( 8 ) În temeiul articolului 6 din Directiva 2003/71.

( 9 ) În sensul articolului 53 alineatul (3) și al articolului 60 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2014//59.

( 10 ) Articolul 60 alineatul (2) primul paragraf litera (c) și alineatul (3) din Directiva 2014/59.

( 11 ) Menționate la articolul 60 alineatul (3) din Directiva 2014/59.

( 12 ) În special articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b), precum și articolul 38 din Directiva 2014/59.

( 13 ) Articolul 38 alineatele (1), (4), (6), (9) litera (a) și alineatul (13) din Directiva 2014/59.