Cauza C‑25/21

ZA și alții

împotriva

Repsol Comercial de Productos Petrolíferos SA

(cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Mercantil no 2 de Madrid)

Hotărârea Curții (Camera întâi) din 20 aprilie 2023

„Trimitere preliminară – Concurență – Restricții verticale ale concurenței – Articolul 101 alineatele (1) și (2) TFUE – Principiul efectivității – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 2 – Directiva 2014/104/UE – Articolul 9 alineatul (1) – Efect obligatoriu al deciziilor definitive ale autorităților naționale de concurență prin care se constată o încălcare a normelor dreptului concurenței – Aplicare în timp și materială – Acțiuni în despăgubire și în declararea nulității pentru încălcări ale dispozițiilor legislației Uniunii în materie de concurență”

1. Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor de concurență – Directiva 2014/104 – Domeniu de aplicare material – Acțiune în declararea nulității introdusă în temeiul articolului 101 alineatul (2) TFUE – Excludere

   [art. 101 alin. (2) TFUE; Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 1 și art. 9 alin (1)]

   (a se vedea punctele 30-32)

2. Concurență – Acțiuni în repararea prejudiciului cauzat de încălcări ale normelor de concurență – Directiva 2014/104 – Aplicare în timp – Dispoziție care urmărește să confere un efect obligatoriu deciziilor definitive ale autorităților naționale în materie de concurență – Dispoziție de drept material – Transpunere tardivă a unei directive – Decizie a autorității naționale rămasă definitivă înainte de data expirării termenului de transpunere a directivei – Inaplicabilitatea acestei dispoziții unor acțiuni în despăgubire formulate în urma acestei decizii definitive naționale

   [Directiva 2014/104 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 9 alin. (1) și art. 22 alin. (1)]

   (a se vedea punctele 33-46)

3. Înțelegeri – Interdicție – Efect direct – Încălcări de natură verticală – Dreptul particularilor de a invoca nulitatea unui acord interzis și de a solicita repararea prejudiciului suferit – Modalități de exercitare – Aplicarea dreptului național – Condiții – Respectarea principiului efectivității – Decizie definitivă a autorității naționale în materie de concurență prin care se constată încălcarea legislației în materie de concurență – Efect obligatoriu al deciziei menționate în cadrul unor acțiuni în declararea nulității introduse în temeiul articolului 101 alineatul (2) TFUE și al unor acțiuni în despăgubire – Conținut – Răsturnarea sarcinii probei privind existența încălcării normelor concurenței

   (art. 101 și 102 TFUE; Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 2)

   (a se vedea punctele 49-67 și dispozitiv 1)

4. Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Încălcări de natură verticală – Nulitate de drept – Efecte față de elementele acordului compatibile cu articolul 101 alineatul (1) TFUE – Apreciere de către instanța națională – Aplicarea dreptului național

   [art. 101 alin. (1) și (2) TFUE]

   (a se vedea punctele 69-74 și dispozitiv 2)

Rezumat

Prin deciziile din 11 iulie 2001 și 30 iulie 2009, autoritățile spaniole în materie de concurență au constatat în esență că, prin stabilirea, în cadrul raporturilor sale contractuale cu anumite stații de distribuție a carburanților spaniole, a prețurilor de vânzare a carburanților către public, Repsol a încălcat normele dreptului concurenței ( 1 ). Întrucât acțiunile prin care se contestă aceste decizii s‑au soldat cu eșec, deciziile au dobândit caracter definitiv.

În urma deciziilor menționate, proprietarii unei stații de distribuție a carburanților au introdus la Juzgado de lo Mercantil no 2 de Madrid (Tribunalul Comercial nr. 2 din Madrid, Spania, denumit în continuare „instanța națională”), pe de o parte, o acțiune în declararea nulității contractelor de aprovizionare exclusivă încheiate cu Repsol în perioada cuprinsă între anii 1987 și 2009 în cadrul exploatării acestei stații de distribuție a carburanților și, pe de altă parte, o acțiune în despăgubire pentru repararea prejudiciului pretins cauzat prin aceste contracte. În acest scop, ei se întemeiază pe aceleași decizii pentru a demonstra existența încălcării în cauză.

În aceste împrejurări, instanța națională arată de la bun început că, potrivit articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003 ( 2 ), sarcina probei încălcării articolului 101 TFUE revine părții care invocă încălcarea. Or, ea adaugă că, în principiu, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2014/104 ( 3 ), în cadrul unei acțiuni în despăgubire introduse în urma unei decizii definitive a unei autorități naționale în materie de concurență, reclamantul poate reuși să îndeplinească sarcina probei care îi revine cu privire la existența unei încălcări demonstrând că această decizie privește tocmai raportul contractual în cauză. În acest context, instanța națională ridică problema efectului obligatoriu al deciziilor autorităților spaniole în materie de concurență în ceea ce privește existența, în speță, a unei încălcări a normelor dreptului concurenței. De asemenea, această instanță solicită să se stabilească care sunt consecințele unei eventuale nulități a contractelor de aprovizionare exclusive încheiate între proprietarii stației de distribuție a carburanților și Repsol.

Prin hotărârea sa, Curtea răspunde la întrebările menționate și se pronunță cu privire la aplicabilitatea materială și temporală a Directivei 2014/104.

Aprecierea Curții

În primul rând, în măsura în care instanța națională se referă la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2014/104, Curtea precizează că această dispoziție ar putea fi relevantă pentru soluționarea litigiului principal numai dacă acesta intră în domeniul său de aplicare material și temporal.

În această privință, Curtea arată de la bun început că domeniul de aplicare material al Directivei 2014/104 este limitat numai la acțiunile în despăgubire introduse pentru încălcări ale normelor în materie de concurență și, prin urmare, nu se extinde la alte tipuri de acțiuni având ca obiect încălcări ale dispozițiilor legislației în materie de concurență precum, de exemplu, acțiunile în declararea nulității introduse în temeiul articolului 101 alineatul (2) TFUE.

În ceea ce privește aplicabilitatea în timp a articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2014/104 în privința acțiunii în despăgubire introduse de proprietarii stației de distribuție a carburanților în discuție în litigiul principal, Curtea observă că această dispoziție stabilește o prezumție irefragabilă referitoare la existența unei încălcări a legislației în materie de concurență și privește, astfel, existența unuia dintre elementele constitutive ale răspunderii civile pentru încălcările normelor dreptului concurenței. În aceste condiții, o astfel de normă trebuie calificată drept normă de fond în sensul articolului 22 din această directivă, care reglementează aplicarea sa în timp ( 4 ).

Ținând seama de natura materială a articolului 9 din directiva menționată, precum și de mecanismul de funcționare al acestei dispoziții, Curtea subliniază că momentul față de care trebuie să se stabilească dacă prezumția irefragabilă vizată de dispoziția menționată este aplicabilă ratione temporis este cel care corespunde datei la care decizia autorității naționale în materie de concurență în cauză a rămas definitivă. Or, în speță, Directiva 2014/104 nu a fost transpusă în dreptul spaniol în cadrul termenului său de transpunere. Astfel, întrucât deciziile autorităților spaniole în materie de concurență au rămas definitive anterior datei de expirare a acestui termen, situațiile în discuție în litigiul principal erau, așadar, împlinite. Rezultă că, în speță, articolul 9 alineatul (1) din această directivă nu este aplicabil ratione temporis. În aceste condiții, Curtea consideră că, în speță, este necesar să se examineze reglementarea națională în raport cu articolul 101 TFUE, astfel cum este pus în aplicare prin articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003.

În al doilea rând, Curtea examinează, pe fond, problema efectului obligatoriu al deciziilor definitive ale autorităților naționale în materie de concurență prin care se constată încălcarea normelor dreptului concurenței în cadrul unei acțiuni în declararea nulității și al unei acțiuni în despăgubire.

În această privință, ea amintește că, deși articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003 reglementează în mod expres sarcina probei unei încălcări a articolului 101 TFUE, indiferent dacă este vorba despre proceduri naționale sau despre proceduri ale Uniunii, nu este mai puțin adevărat că acest regulament nu conține dispoziții referitoare la efectele deciziilor definitive ale unei autorități naționale în materie de concurență în cadrul acțiunilor în declararea nulității în temeiul articolului 101 alineatul (2) TFUE și/sau al acțiunilor în despăgubire pentru încălcarea legislației în materie de concurență.

Astfel, în lipsa unei reglementări a Uniunii, aplicabilă ratione materiae sau ratione temporis, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina să reglementeze modalitățile de exercitare a dreptului de a solicita declararea nulității acordurilor sau a deciziilor în temeiul articolului 101 alineatul (2) TFUE, precum și a dreptului la repararea prejudiciului care rezultă dintr‑o încălcare a articolului 101 TFUE, inclusiv cele privind efectele obligatorii ale deciziilor definitive ale autorităților naționale în materie de concurență în cadrul unor astfel de tipuri de acțiuni, în măsura în care sunt respectate principiile echivalenței și efectivității.

Or, exercitarea dreptului la repararea prejudiciului pentru încălcări ale articolului 101 TFUE ar deveni excesiv de dificilă dacă deciziilor definitive ale unei autorități în materie de concurență nu li s‑ar recunoaște nici cel mai mic efect în acțiunile civile în despăgubire sau în acțiunile prin care se urmărește invocarea nulității unor acorduri sau a unor decizii interzise în temeiul acestui articol, introduse ca urmare a unor astfel de decizii definitive și în fața unei instanțe din același stat membru ca cel în care această autoritate își exercită competențele.

Astfel, Curtea consideră că, pentru a garanta aplicarea efectivă a articolelor 101 și 102 TFUE în cadrul acestor acțiuni, existența unei încălcări a legislației Uniunii în materie de concurență constatată în asemenea decizii trebuie considerată ca fiind dovedită de reclamant până la proba contrară, transferându‑se astfel pârâtului sarcina probei definite la articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, în măsura în care natura, precum și domeniul de aplicare material, personal, temporal și teritorial al pretinselor încălcări care fac obiectul acțiunilor intentate de reclamant corespund celor ale încălcării constatate în deciziile menționate. În schimb, atunci când corespondența astfel impusă este doar parțială, constatările care figurează într‑o asemenea decizie constituie un indiciu al existenței faptelor la care se raportează aceste constatări.

În al treilea și ultimul rând, Curtea apreciază că, în măsura în care un reclamant reușește să stabilească existența unei încălcări a articolului 101 TFUE care face obiectul acțiunii sale în declararea nulității introduse în temeiul articolului 101 alineatul (2) TFUE, precum și al acțiunii sale în despăgubire pentru această încălcare, instanța națională trebuie să stabilească toate consecințele și să deducă din aceasta printre altele nulitatea de drept a tuturor stipulațiilor contractuale incompatibile cu articolul 101 alineatul (1) TFUE.

( 1 ) Deciziile menționate vor fi denumite în continuare, împreună, prin expresia „decizii ale autorităților spaniole de concurență”.

( 2 ) Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a regulilor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269).

( 3 ) Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și al Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispozițiilor legislației în materie de concurență a statelor membre și a Uniunii Europene (JO 2014, L 349, p. 1).

( 4 ) Articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2014/104 exclude orice aplicare retroactivă a dispozițiilor acesteia care sunt de natură materială.