Cauza C‑620/19

Land Nordrhein‑Westfalen

împotriva

D.‑H. T., în calitate de lichidator al J & S Service UG

(cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht)

Hotărârea Curții (Camera întâi) din 10 decembrie 2020

„Trimitere preliminară – Date cu caracter personal – Regulamentul (UE) 2016/679 – Articolul 23 – Restricții privind drepturile persoanei vizate – Interes financiar important – Punerea în aplicare a pretențiilor de drept civil – Reglementare națională care face trimitere la dispozițiile dreptului Uniunii – Date fiscale privind o persoană juridică – Necompetența Curții”

Întrebări preliminare – Competența Curții – Limite – Interpretare solicitată din cauza aplicării mutatis mutandis a unei dispoziții de drept al Uniunii ce rezultă dintr‑o trimitere făcută în dreptul național – Drept național care diferă în mod substanțial de scopul și contextul dreptului Uniunii – Necompetența Curții

(art. 267 TFUE; Regulamentul 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 23)

(a se vedea punctele 36, 39, 43-45 și 49-52 și dispozitivul)

Rezumat

D.‑H. T., în calitate de lichidator al societății J & S Service, o societate de drept german, a solicitat administrației fiscale date fiscale cu privire la această societate pentru a putea examina oportunitatea introducerii acțiunilor revocatorii în cadrul unei proceduri de insolvență. Întrucât administrația fiscală a respins această cerere, D.‑H. T. a sesizat Verwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ, Germania) competent care a admis în esență acțiunea sa. Oberverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Superior, Germania) competent a respins apelul formulat de Land Nordrhein‑Westfalen (landul Renania de Nord‑Westfalia, Germania) împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță, considerând printre altele că dreptul de acces la informații, exercitat în temeiul Legii privind liberul acces la informații pentru landul Renania de Nord‑Westfalia, nu era înlăturat prin norme specifice existente în materie fiscală. Prin urmare, deși informațiile solicitate erau acoperite de secretul fiscal, D.‑H. T. avea dreptul, în calitatea sa de lichidator, să solicite de la J & S Service toate informațiile care aveau legătură cu procedura de insolvență.

Sesizat cu un recurs împotriva deciziei pronunțate de Oberverwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ Superior) competent, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania) a observat că Regulamentul general privind protecția datelor (GDPR) ( 1 ) nu este direct aplicabil în speță, întrucât cauza principală nu privește date cu caracter personal care se raportează la o persoană fizică ( 2 ) și nici dreptul de acces conferit persoanei vizate ( 3 ). Potrivit instanței de trimitere, acest drept de acces este un drept asociat persoanei vizate de prelucrarea datelor cu caracter personal care nu intră în masa credală și, prin urmare, este exclus de la transferul competențelor de administrare și de dispoziție către lichidatorul judiciar. Cu toate acestea, pentru a garanta interpretarea uniformă a dreptului Uniunii, instanța de trimitere a amintit că Curtea s‑a declarat deja competentă să se pronunțe cu privire la cereri de decizie preliminară referitoare la dispoziții ale acestui drept în situații pur interne, în care aceste dispoziții au devenit aplicabile direct și necondiționat în temeiul dreptului național. Or, această condiție ar fi îndeplinită în speță, întrucât Codul fiscal german ( 4 ) face trimitere, în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanelor juridice, la dispozițiile GDPR.

În acest context, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a solicitat Curții să precizeze dacă administrația fiscală are posibilitatea de a limita accesul la datele fiscale ale unui debitor fiscal în temeiul unei dispoziții din GDPR ( 5 ), la care Codul fiscal face trimitere în mod expres. În ipoteza în care s‑ar considera că administrația fiscală poate invoca această dispoziție din GDPR, instanța menționată a invitat Curtea să precizeze dacă noțiunea de „executarea cererilor de drept civil” care figurează în această dispoziție din GDPR include și apărarea împotriva pretențiilor care intră sub incidența dreptului civil. În sfârșit, această instanță a invitat Curtea să precizeze dacă o dispoziție națională care restrânge dreptul de acces conferit de GDPR pentru a se opune unor acțiuni revocatorii care pot fi introduse în cadrul unei proceduri de insolvență împotriva administrației fiscale își găsește temeiul în acest regulament.

În hotărârea sa, după ce a examinat condițiile în care este sesizată de instanța națională, Curtea constată că nu este competentă să răspundă la întrebările adresate de Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală).

Aprecierea Curții

Cu titlu introductiv, în ceea ce privește cooperarea dintre Curte și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, Curtea arată că numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe. Cu toate acestea, este de competența Curții să analizeze condițiile în care este sesizată de instanța națională în scopul de a‑și verifica propria competență.

În ceea ce privește verificarea competenței în cauzele principale, Curtea amintește că, în mai multe rânduri, s‑a declarat competentă să statueze asupra unor cereri de decizie preliminară referitoare la dispoziții ale dreptului Uniunii în cazuri în care situația de fapt în discuție în litigiul principal se situa în afara domeniului de aplicare al acestuia, fiind, prin urmare, de competența exclusivă a statelor membre, dar în care aplicabilitatea respectivelor dispoziții de drept al Uniunii fusese determinată de dreptul național ca urmare a trimiterii realizate de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții. Curtea precizează că o astfel de competență este justificată de interesul vădit al ordinii juridice a Uniunii ca, pentru a se evita viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile preluate din dreptul Uniunii să primească o interpretare uniformă.

Amintind că competența sa este limitată numai la examinarea dispozițiilor din dreptul Uniunii, Curtea observă că, în răspunsul său adresat instanței naționale, nu poate să țină seama de economia generală a dispozițiilor de drept intern care, în momentul în care se referă la dreptul Uniunii, determină și întinderea acestei referiri. Astfel, luarea în considerare a limitelor pe care legiuitorul național le‑a adus aplicării dreptului Uniunii în cazul unor situații pur interne, cărora acesta nu le este aplicabil decât prin intermediul dreptului național, ține de dreptul intern și, în consecință, de competența exclusivă a instanțelor statului membru.

În speță, Curtea arată că întrebările preliminare privesc interpretarea GDPR, ale cărui dispoziții referitoare la prelucrarea datelor cu caracter personal ale persoanelor fizice au devenit aplicabile, în temeiul unei trimiteri în Codul fiscal, mutatis mutandis persoanelor juridice, pentru a încadra obligația de informare a administrației fiscale, precum și dreptul de acces al persoanei vizate în raport cu această administrație. În această privință, aceasta precizează că GDPR stabilește normele privind protecția datelor cu caracter personal ale persoanelor fizice și nu acoperă datele care privesc persoanele juridice. Prin urmare, o interpretare a dispozițiilor GDPR nu poate fi efectuată în același mod în ceea ce privește persoanele fizice și în ceea ce privește persoanele juridice al căror drept la protecția datelor nu a fost definit de GDPR.

Întrucât dispozițiile Codului fiscal în discuție în litigiul principal nu se limitează să facă aplicabile dispozițiile GDPR în afara domeniului de aplicare al acestui regulament, ci le și modifică obiectul și domeniul de aplicare, Curtea apreciază că nu este posibil să se considere că aplicabilitatea ca atare a dispozițiilor GDPR a fost determinată de dreptul național în discuție, fie și în afara domeniului de aplicare al acestui regulament. Prin urmare, Curtea apreciază că nu există un interes vădit ca dispozițiile GDPR să fie interpretate pentru a asigura uniformitatea interpretării lor.

În consecință, Curtea nu este competentă să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere.

( 1 ) Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (JO 2016, L 119, p. 1, rectificare în JO 2018, L 127, p. 2).

( 2 ) Articolul 1 alineatul (1) și articolul 4 litera (a) din GDPR.

( 3 ) Articolul 15 din GDPR.

( 4 ) Abgabenordnung (Codul fiscal, BGBl. I 2002, p. 3866), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Codul fiscal”).

( 5 ) Articolul 23 alineatul (1) litera (j) din GDPR.