Cauza C‑244/13

Ewaen Fred Ogieriakhi

împotriva

Minister for Justice and Equality și alții

[cerere de decizie preliminară formulată de High Court (Irlanda)]

„Trimitere preliminară — Directiva 2004/38/CE — Articolul 16 alineatul (2) — Drept de ședere permanentă al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii resortisanți ai unor țări terțe — Încetarea conviețuirii soților — Instalare imediată împreună cu alți parteneri în perioada de ședere neîntreruptă de cinci ani — Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 — Articolul 10 alineatul (3) — Condiții — Încălcare de către un stat membru a dreptului Uniunii — Examinarea naturii încălcării în cauză — Necesitatea unei trimiteri preliminare”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 10 iulie 2014

1. Cetățenia Uniunii – Dreptul de liberă circulație și de liberă ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Drept de ședere permanentă al resortisanților unor țări terțe, membrii ai familiei unui cetățean al Uniunii care a dobândit acest drept în statul membru gazdă – Dobândirea acestui drept de resortisantul țării terțe la capătul unei perioade de ședere neîntreruptă de cinci ani cu cetățeanul Uniunii în statul membru gazdă – Perioade încheiate în mod legal înainte de data transpunerii directivei – Includere – Ședere supusă condițiilor Directivei 2004/38, precum și celor prevăzute de dreptul Uniunii în vigoare în perioada în care s‑a efectuat această ședere – Soți care au decis să se separe și s‑au stabilit cu alți parteneri în perioada de ședere neîntreruptă de cinci ani – Irelevanță

   [Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 16 alin. (2)]

2. Libera circulație a persoanelor – Lucrători – Dreptul de ședere al membrilor familiei – Membru al familiei care nu are cetățenia unui stat membru – Condiție referitoare la necesitatea de a dispune de o locuință considerată normală pentru lucrătorii naționali – Lipsa unei cerințe privind unicitatea locuinței familiale permanente – Condiție care se impune exclusiv ca o condiție de admitere

   [Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului, art. 10 alin. (3)]

3. Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Factor decisiv, în cadrul unei acțiuni în despăgubire, al existenței unei încălcări vădite a dreptului Uniunii – Lipsă

   (art. 267 TFUE)

1.  Articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că un resortisant al unei țări terțe care, într‑o perioadă continuă de cinci ani anterioară datei transpunerii acestei directive, a avut reședința într‑un stat membru, în calitate de soț al unui cetățean al Uniunii lucrător în statul membru respectiv, a dobândit dreptul de ședere permanentă prevăzut de această dispoziție, chiar dacă în perioada respectivă soții au decis să se separe și au început să locuiască împreună cu alți parteneri, locuința ocupată de resortisantul menționat nemaifiind, din acel moment, nici asigurată, nici pusă la dispoziția acestuia din urmă de soțul său cetățean al Uniunii.

   Astfel, atunci când perioada de ședere neîntreruptă de cinci ani se încheie, în tot sau în parte, înainte de data limită de transpunere a Directivei 2004/38, pentru a se putea prevala de dreptul de ședere permanentă în temeiul articolului 16 alineatul (2) din această directivă, perioada respectivă trebuie să îndeplinească atât condițiile prevăzute de directiva menționată, cât și pe cele prevăzute de dreptul Uniunii în vigoare în perioada în care s‑a efectuat această ședere. În această privință, este necesar să se arate că, în cadrul analizei articolului 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38, dobândirea dreptului de ședere permanentă de către membrii de familie ai cetățeanului Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru depinde în orice caz de faptul că, pe de o parte, cetățeanul respectiv îndeplinește el însuși condițiile prevăzute la articolul 16 alineatul (1) din directiva amintită și că, pe de altă parte, membrii menționați au avut reședința împreună cu acesta în perioada în cauză. Or, în măsura în care articolul 16 alineatul (2) din directiva menționată subordonează dobândirea dreptului de ședere permanentă de către membrii familiei unui cetățean al Uniunii condiției să fi avut reședința legală „împreună cu” acesta din urmă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, se pune întrebarea dacă separarea soților în perioada în discuție se opune constatării că respectiva condiție este îndeplinită ca urmare nu numai a lipsei a unei coabitări, ci în special ca urmare a lipsei unei conviețuiri efective. În această privință, astfel cum se desprinde din Hotărârile Diatta (267/83) și Iida (C‑40/11), o căsătorie nu poate fi considerată desfăcută atât timp cât nu i s‑a pus capăt de către autoritatea competentă și acest lucru nu este valabil în situația soților care nu fac decât să trăiască separat, chiar atunci când intenționează să divorțeze ulterior, astfel încât soțul nu trebuie să locuiască, în mod necesar, în permanență împreună cu cetățeanul Uniunii pentru a fi titularul unui drept derivat de ședere. Prin urmare, faptul că soții nu numai că au încetat să conviețuiască, dar au și locuit cu alți parteneri, este lipsit de pertinență din perspectiva dobândirii unui drept de ședere permanentă în temeiul articolului 16 alineatul (2) din Directiva 2004/38.

   (a se vedea punctele 32, 34, 36-38 și 47 și dispozitiv 1)

2.  Condiția impusă lucrătorului resortisant al unui stat membru la articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, de a dispune pentru familia sa de o locuință considerată normală pentru lucrătorii naționali din regiunea în care a fost încadrat în muncă, este îndeplinită atunci când acest lucrător a părăsit locuința familială, iar soțul a început să locuiască cu un alt partener într‑o nouă locuință care nu a fost nici asigurată, nici pusă la dispoziția acestui soț de lucrătorul menționat.

   Astfel, articolul 10 alineatul (3) impune nu ca membrul de familie în cauză să locuiască în permanență cu acesta, ci doar ca locuința de care dispune lucrătorul să poate fi considerată normală pentru găzduirea familiei sale, astfel încât cerința privind unicitatea locuinței familiale permanente nu poate fi admisă, așadar, în mod implicit.

   În plus, condiția de a dispune de o locuință considerată normală se impune exclusiv ca o condiție de admitere a fiecărui membru de familie alături de lucrător, astfel încât, în orice caz, respectarea acestei dispoziții nu poate fi apreciată decât la data la care resortisantul țării terțe a început conviețuirea cu soțul din Uniune în statul membru gazdă.

   (a se vedea punctele 43, 45 și 46)

3.  Faptul că, în cadrul unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea dreptului Uniunii, o instanță națională a apreciat că este necesar să adreseze o întrebare preliminară privind dreptul Uniunii în discuție nu trebuie considerat un factor decisiv pentru a se stabili dacă există sau nu există o încălcare vădită a acestui drept de către statul membru.

   Simplul fapt de a adresa o întrebare preliminară nu poate limita libertatea instanței de fond. Astfel, răspunsul la întrebarea dacă o încălcare a dreptului Uniunii a fost suficient de gravă decurge nu din exercitarea în sine a posibilității prevăzute la articolul 267 TFUE, ci din interpretarea furnizată de Curte. Or, posibilitatea recunoscută instanțelor naționale de a sesiza Curtea, atunci când consideră necesar, pentru a obține interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii, chiar dacă problema ridicată a fost deja tranșată, ar fi fără îndoială limitată dacă exercitarea unei asemenea posibilități ar fi decisivă pentru constatarea existenței sau a inexistenței unei încălcări vădite a dreptului Uniunii pentru a se stabili, dacă este cazul, răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii. Astfel, un asemenea efect ar pune în discuție sistemul, finalitatea, precum și caracteristicile procedurii trimiterii preliminare.

   (a se vedea punctele 53-55 și dispozitiv 2)