Keywords
Summary

Keywords

1. Întrebări preliminare — Competența Curții — Cooperare polițienească și judiciară în materie penală

[art. 34 alin. (2) lit. (b) UE și art. 35 alin. (1) UE]

2. Uniunea Europeană — Cooperare polițienească și judiciară în materie penală —Armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative referitoare la cooperarea judiciară

[art. 34 alin. (2) UE; Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, art. 31 alin. (1)]

3. Uniunea Europeană — Cooperare polițienească și judiciară în materie penală — Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre

[Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, art. 1 alin. (3) și art. 2 alin. (2)]

4. Uniunea Europeană — Cooperare polițienească și judiciară în materie penală — Decizia‑cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre

[Decizia‑cadru 2002/584 a Consiliului, art. 2 alin. (2)]

Summary

1. Conform articolului 35 alineatul (1) UE, Curtea este competentă, sub rezerva condițiilor definite la acel articol, să hotărască cu titlu preliminar cu privire la interpretarea și la validitatea, printre altele, a deciziilor‑cadru, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să poată, chiar și în lipsa unei competențe exprese în acest sens, să fie pusă în situația de a interpreta dispoziții ale dreptului primar, precum articolul 34 alineatul (2) litera (b) UE, atunci când este chemată să aprecieze dacă decizia‑cadru a fost adoptată în mod legal în temeiul acestei din urmă dispoziții.

(a se vedea punctul 18)

2. Decizia‑cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, care prevede armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre referitoare la cooperarea judiciară în materie penală și, mai exact, a normelor privind condițiile, procedurile și efectele predării între autoritățile naționale a persoanelor condamnate sau bănuite, în scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, nu a fost adoptată cu încălcarea articolului 34 alineatul (2) litera (b) UE.

Într‑adevăr, articolul 34 alineatul (2) UE, în măsura în care enumeră și definește, în termeni generali, diferitele tipuri de instrumente juridice care pot fi utilizate pentru realizarea obiectivelor Uniunii prevăzute în titlul VI din Tratatul UE, nu ar putea fi interpretat în sensul că ar exclude ca armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre, prin adoptarea unei decizii‑cadru în temeiul literei (b) a alineatului (2) menționat, să poată avea ca obiect și alte domenii decât cele menționate la articolul 31 alineatul (1) litera (e) UE și, în particular, materia mandatului european de arestare.

În plus, articolul 34 alineatul (2) UE nu stabilește nici vreo ordine de prioritate între diferitele instrumente care sunt enumerate în această dispoziție. Dacă este adevărat că mandatul european de arestare ar fi putut în egală măsură să facă obiectul unei convenții, ține de puterea de apreciere a Consiliului să dea întâietate instrumentului juridic al deciziei‑cadru atunci când sunt îndeplinite condițiile de adoptare a unui astfel de act.

Această ultimă concluzie nu este infirmată de împrejurarea că, potrivit articolului 31 alineatul (1) din decizia‑cadru, aceasta înlocuiește începând cu 1 ianuarie 2004, numai în relațiile dintre statele membre, dispozițiile corespunzătoare ale convențiilor anterioare în materie de extrădare care sunt enumerate în această dispoziție. Orice altă interpretare, care nu își are temeiul nici în articolul 34 alineatul (2) UE și nici în vreo altă prevedere a Tratatului UE, ar risca să priveze de esența efectului său util posibilitatea recunoscută Consiliului de a adopta decizii‑cadru în domenii reglementate anterior prin convenții internaționale.

(a se vedea punctele 28, 29, 37, 38 și 41-43)

3. Principiul legalității incriminării și a pedepsei ( nullum crimen, nulla poena sine lege ), care face parte din principiile generale ale dreptului aflate la baza tradițiilor constituționale comune statelor membre, a fost consacrat în egală măsură prin diferite tratate internaționale, în special prin articolul 7 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului. Acest principiu presupune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. Această condiție este îndeplinită atunci când justițiabilul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală.

În această privință, articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, în măsura în care elimină verificarea dublei incriminări pentru infracțiunile menționate în această dispoziție, nu este lipsit de validitate ca urmare a unei încălcări a principiului legalității incriminării și a pedepsei. Într‑adevăr, decizia‑cadru nu urmărește armonizarea infracțiunilor respective în ceea ce privește elementele lor constitutive sau pedepsele prevăzute pentru acestea. Dacă articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru elimină verificarea dublei incriminări pentru categoriile de infracțiuni prevăzute în această dispoziție, definirea acestora și a pedepselor aplicabile continuă să fie reglementată de dreptul statului membru emitent, care, cum se prevede, de altfel, la articolul 1 alineatul (3) din aceeași decizie‑cadru, trebuie să respecte drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate la articolul 6 UE, și, în consecință, principiul legalității incriminării și a pedepsei.

(a se vedea punctele 49, 50 și 52-54)

4. Articolul 2 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, în măsura în care elimină verificarea dublei incriminări pentru infracțiunile menționate în această dispoziție, nu este lipsit de validitate ca urmare a unei încălcări a principiului egalității și nediscriminării.

Într‑adevăr, în ceea ce privește, pe de o parte, alegerea celor 32 de categorii de infracțiuni enumerate la această dispoziție, Consiliul a putut aprecia, conform principiului recunoașterii reciproce și având în vedere nivelul ridicat de încredere și de solidaritate între statele membre, că, fie datorită naturii lor, fie datorită pedepsei maxime de cel puțin trei ani prevăzute, categoriile de infracțiuni respective fac parte dintre cele pentru care gravitatea atingerii aduse ordinii și siguranței publice justifică eliminarea verificării dublei incriminări. Prin urmare, chiar presupunând că situația persoanelor bănuite de comiterea unor infracțiuni cuprinse în lista prevăzută la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru sau condamnate pentru săvârșirea unor astfel de infracțiuni este comparabilă cu aceea a persoanelor bănuite că au comis sau condamnate pentru comiterea altor infracțiuni decât cele enumerate în această dispoziție, distincția este, în orice caz, justificată în mod obiectiv.

În ceea ce privește, pe de altă parte, faptul că lipsa de precizie în definirea categoriilor de infracțiuni în discuție ar risca să aibă ca rezultat o aplicare contradictorie a deciziei‑cadru în diferitele ordini juridice naționale, este suficient să se arate că obiectul acesteia nu este să armonizeze dreptul penal material al statelor membre și că nicio dispoziție din titlul VI din Tratatul UE nu condiționează aplicarea mandatului european de arestare de armonizarea legislațiilor penale ale statelor membre în materia respectivelor infracțiuni.

(a se vedea punctele 57-60)