Cauza C‑685/15

Online Games Handels GmbH și alții

împotriva

Landespolizeidirektion Oberösterreich

(cerere de decizie preliminară formulată de Landesverwaltungsgericht Oberösterreich)

„Trimitere preliminară – Articolul 49 TFUE – Libertatea de stabilire – Articolul 56 TFUE – Libera prestare a serviciilor – Jocuri de noroc – Reglementare restrictivă a unui stat membru – Sancțiuni administrative cu caracter penal – Motive imperative de interes general – Proporționalitate – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 47 – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Reglementare națională care prevede obligația instanței de a cerceta din oficiu elementele cu privire la care este sesizată în cadrul urmăririi contravențiilor cu caracter penal – Conformitate”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 14 iunie 2017

1. Drepturi fundamentale–Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene–Domeniu de aplicare–Punere în aplicare a dreptului Uniunii–Reglementare națională care prevede o măsură care derogă de la o libertate fundamentală garantată prin Tratatul FUE–Includere

   [Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 51 alin. (1)]

2. Libertatea de stabilire–Libera prestare a serviciilor–Restricții–Jocuri de noroc–Verificare de către instanța națională a conformității cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care restrânge exercitarea unei libertăți fundamentale a Uniunii Europene–Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă–Obligația instanței sesizate în cadrul examinării existenței unor contravenții de a cerceta din oficiu elementele cauzei–Admisibilitate–Condiție

   (art. 49 TFUE și 56 TFUE; Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 47)

1.  Potrivit articolului 47 primul paragraf din cartă, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de articolul menționat. Articolul 19 alineatul (1) TUE impune de altfel statelor membre obligația de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă, în special în sensul articolului 47 din cartă, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK, C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 50 și jurisprudența citată). Domeniul de aplicare al acestui articol din cartă, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, conform căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, această dispoziție confirmând jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK, C‑243/15,EU:C:2016:838, punctul 51). Or, după cum a arătat avocatul general la punctul 30 din concluzii, în cazul în care un stat membru adoptă o măsură care reprezintă o derogare de la o libertate fundamentală garantată prin Tratatul FUE, precum libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor în interiorul Uniunii, această măsură intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

   (a se vedea punctele 54-57)

2.  Articolele 49 și 56 TFUE, astfel cum sunt interpretate în special în Hotărârea din 30 aprilie 2014, Pfleger și alții (C‑390/12, EU:C:2014:281), citite în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie să fie interpretate în sensul că nu se opun unui regim procedural național potrivit căruia, în cadrul procedurilor administrative cu caracter penal, instanța chemată să se pronunțe asupra conformității cu dreptul Uniunii a unei reglementări care restrânge exercitarea unei libertăți fundamentale a Uniunii Europene, precum libertatea de stabilire sau libera prestare a serviciilor în interiorul Uniunii Europene, este obligată să cerceteze din oficiu elementele cauzei cu care este sesizată în cadrul examinării existenței unor contravenții, cu condiția ca un asemenea regim să nu aibă drept consecință obligarea acestei instanțe de a se substitui autorităților competente ale statului membru în cauză cărora le revine atribuția de a furniza elementele de probă necesare pentru a permite instanței menționate să verifice dacă această restricție este justificată.

   În speță, din dispozițiile dreptului național citate la punctele 3-5 și 12-20 din prezenta hotărâre rezultă că deciziile autorităților administrative pot face obiectul unei acțiuni în anulare pentru nelegalitate în fața instanțelor administrative, acestea din urmă urmând a se pronunța cu privire la fondul acestor acțiuni. În activitatea sa, instanța este obligată să cerceteze elementele cauzei cu care este sesizată în limitele sesizării sale, ținând seama în egală măsură de circumstanțele atenuante și de cele agravante. În cadrul acestor proceduri, autoritatea administrativă care a aplicat sancțiunea administrativă cu caracter penal are calitatea de parte. Nu este posibil să se considere, doar în temeiul acestor elemente, că un asemenea regim procedural este de natură să genereze îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței naționale, întrucât aceasta are sarcina de a cerceta cauza cu care este sesizată în scopul aflării adevărului, iar nu pentru a susține acuzația.

   (a se vedea punctele 63, 64 și 67 și dispozitivul)