—

care nu conferă efect suspensiv unei căi de atac exercitate împotriva unei decizii prin care se dispune ca un resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă să părăsească teritoriul unui stat membru, atunci când executarea acestei decizii îl poate expune pe resortisantul în cauză al unei țări terțe unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate, și

—

care nu prevede acoperirea, în măsura posibilului, a nevoilor de bază ale resortisantului unei țări terțe menționat, pentru a garanta că îngrijirea medicală de urgență și tratamentul de bază al bolii pot fi efectiv acordate, în perioada în care statul membru respectiv este obligat să amâne îndepărtarea aceluiași resortisant al unei țări terțe ca urmare a exercitării căii de atac în discuție.

Astfel, în ceea ce privește, în primul rând, caracteristicile căii de atac care trebuie să poată fi exercitată împotriva unei asemenea decizii de returnare, reiese din articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 12 alineatul (1) din aceasta că un resortisant al unei țări terțe trebuie să dispună de o cale de atac efectivă împotriva unei decizii de returnare adoptate împotriva sa. Totuși, directiva menționată nu impune ca respectiva cale de atac prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din aceasta să aibă în mod necesar un efect suspensiv.

Caracteristicile acestei căi de atac trebuie să fie determinate însă în conformitate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective și potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite la articolul menționat

În această privință, în cazurile cu totul excepționale în care îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care este afectat de o boală gravă către o țară în care nu există tratamentele adecvate ar încălca principiul nereturnării, statele membre nu pot, așadar, în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2008/115, interpretat în lumina articolului 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, să procedeze la această îndepărtare. Aceste cazuri cu totul excepționale se caracterizează prin gravitatea și prin caracterul ireparabil al prejudiciului rezultat din îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe către o țară în care există un risc serios să fie supus unor tratamente inumane sau degradante. Efectivitatea căii de atac exercitate împotriva unei decizii de returnare a cărei executare îl poate expune pe resortisantul în cauză al unei țări terțe unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate impune, în aceste condiții, ca acest resortisant al unei țări terțe să dispună de o cale de atac cu efect suspensiv pentru a garanta că decizia de returnare nu este executată înainte ca un motiv referitor la o încălcare a articolului 5 din Directiva 2008/115, interpretat în lumina articolului 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, să poată fi examinat de o autoritate competentă.

În ceea ce privește, în al doilea rând, garanțiile care trebuie oferite de un stat membru, în aplicarea articolului 14 din Directiva 2008/115, resortisantului unei țări terțe afectat de o boală gravă până la soluționarea căii de atac pe care acesta a exercitat‑o împotriva unei decizii de returnare a cărei executare îl poate expune unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate, articolul 9 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată prevede că statele membre amână îndepărtarea pe durata efectului suspensiv conferit în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din această directivă. Or, reiese din economia generală a acestei directive că articolul 9 alineatul (1) litera (b) trebuie să acopere toate situațiile în care un stat membru este obligat să suspende executarea unei decizii de returnare ca urmare a exercitării unei căi de atac împotriva deciziei respective.

Prin urmare, într‑o asemenea situație, statul membru în cauză este obligat, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată, să acopere, în măsura posibilului, nevoile de bază ale unui resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă atunci când acesta nu dispune de mijloace pentru a face singur față nevoilor sale. Astfel, asigurarea îngrijirii medicale de urgență și a tratamentului de bază al bolii, prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2008/115, ar putea fi lipsită de efect real dacă nu ar fi însoțită de o acoperire a nevoilor de bază ale resortisantului respectiv al unei țări terțe. Cu toate acestea, revine statelor membre sarcina de a stabili forma pe care trebuie să o ia această acoperire a nevoilor de bază ale resortisantului unei țări terțe interesat.

—

care nu conferă efect suspensiv unei căi de atac exercitate împotriva unei decizii prin care se dispune ca un resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă să părăsească teritoriul unui stat membru, atunci când executarea acestei decizii îl poate expune pe resortisantul în cauză al unei țări terțe unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate, și

—

care nu prevede acoperirea, în măsura posibilului, a nevoilor de bază ale resortisantului unei țări terțe menționat, pentru a garanta că îngrijirea medicală de urgență și tratamentul de bază al bolii pot fi efectiv acordate, în perioada în care statul membru respectiv este obligat să amâne îndepărtarea aceluiași resortisant al unei țări terțe ca urmare a exercitării căii de atac în discuție.

Astfel, în ceea ce privește, în primul rând, caracteristicile căii de atac care trebuie să poată fi exercitată împotriva unei asemenea decizii de returnare, reiese din articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2008/115 coroborat cu articolul 12 alineatul (1) din aceasta că un resortisant al unei țări terțe trebuie să dispună de o cale de atac efectivă împotriva unei decizii de returnare adoptate împotriva sa. Totuși, directiva menționată nu impune ca respectiva cale de atac prevăzută la articolul 13 alineatul (1) din aceasta să aibă în mod necesar un efect suspensiv.

Caracteristicile acestei căi de atac trebuie să fie determinate însă în conformitate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective și potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite la articolul menționat

În această privință, în cazurile cu totul excepționale în care îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care este afectat de o boală gravă către o țară în care nu există tratamentele adecvate ar încălca principiul nereturnării, statele membre nu pot, așadar, în conformitate cu articolul 5 din Directiva 2008/115, interpretat în lumina articolului 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, să procedeze la această îndepărtare. Aceste cazuri cu totul excepționale se caracterizează prin gravitatea și prin caracterul ireparabil al prejudiciului rezultat din îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe către o țară în care există un risc serios să fie supus unor tratamente inumane sau degradante. Efectivitatea căii de atac exercitate împotriva unei decizii de returnare a cărei executare îl poate expune pe resortisantul în cauză al unei țări terțe unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate impune, în aceste condiții, ca acest resortisant al unei țări terțe să dispună de o cale de atac cu efect suspensiv pentru a garanta că decizia de returnare nu este executată înainte ca un motiv referitor la o încălcare a articolului 5 din Directiva 2008/115, interpretat în lumina articolului 19 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, să poată fi examinat de o autoritate competentă.

În ceea ce privește, în al doilea rând, garanțiile care trebuie oferite de un stat membru, în aplicarea articolului 14 din Directiva 2008/115, resortisantului unei țări terțe afectat de o boală gravă până la soluționarea căii de atac pe care acesta a exercitat‑o împotriva unei decizii de returnare a cărei executare îl poate expune unui risc serios de deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate, articolul 9 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată prevede că statele membre amână îndepărtarea pe durata efectului suspensiv conferit în conformitate cu articolul 13 alineatul (2) din această directivă. Or, reiese din economia generală a acestei directive că articolul 9 alineatul (1) litera (b) trebuie să acopere toate situațiile în care un stat membru este obligat să suspende executarea unei decizii de returnare ca urmare a exercitării unei căi de atac împotriva deciziei respective.

Prin urmare, într‑o asemenea situație, statul membru în cauză este obligat, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată, să acopere, în măsura posibilului, nevoile de bază ale unui resortisant al unei țări terțe afectat de o boală gravă atunci când acesta nu dispune de mijloace pentru a face singur față nevoilor sale. Astfel, asigurarea îngrijirii medicale de urgență și a tratamentului de bază al bolii, prevăzută la articolul 14 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2008/115, ar putea fi lipsită de efect real dacă nu ar fi însoțită de o acoperire a nevoilor de bază ale resortisantului respectiv al unei țări terțe. Cu toate acestea, revine statelor membre sarcina de a stabili forma pe care trebuie să o ia această acoperire a nevoilor de bază ale resortisantului unei țări terțe interesat.