Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Convenția de la Roma)

ASPECTE-CHEIE

Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale a fost deschisă spre semnare la 19 iunie 1980 pentru cele nouă țări de atunci membre ale Comunității Economice Europene (CEE), în prezent UE. Aceasta a intrat în vigoare la 1 aprilie 1991. La momentul potrivit, toți membrii noi ai CEE au semnat convenția. Când convenția a fost semnată de Austria, Finlanda și Suedia, s-a întocmit o versiune consolidată, publicată în Jurnalul Oficial în 1998. O nouă versiune consolidată a fost publicată în Jurnalul Oficial în 2005, după aderarea la convenție a 10 țări noi.

Convenția a fost înlocuită, în toate țările UE cu excepția Danemarcei, de Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Regulamentul Roma I). Danemarcei i se aplică în continuare Convenția de la Roma. Aceasta continuă să se aplice în cazul obligațiilor contractuale încheiate înaintea intrării în vigoare a Regulamentului Roma I.

Convenția se aplică obligațiilor contractuale în situațiile în care există un conflict între legislațiile naționale – chiar și atunci când legislația pe care o desemnează este cea a unei țări care nu este contractantă –, exceptând:

• chestiunile privind statutul și capacitatea persoanelor fizice;
• obligațiile contractuale privind testamentele, drepturile de proprietate matrimoniale sau alte relații de familie;
• obligațiile născute din instrumente negociabile (cambii, cecuri, bilete la ordin etc.);
• convențiile de arbitraj și cele de alegere a instanței competente;
• chestiunile reglementate de dreptul societăților și al altor persoane juridice, înregistrate sau nu;
• capacitatea unui administrator de a angaja față de terți persoana pe seama căreia acționează (sau capacitatea unui organ al unei societăți sau al unei persoane juridice, înregistrate sau nu, de a angaja societatea respectivă);
• constituirea trusturilor și chestiunile legate de organizarea acestora;
• mijloacele de probă și procedura;
• contractele de asigurare care acoperă riscurile situate pe teritoriile țărilor UE (excluzând contractele de reasigurare).

Părțile semnatare ale unui contract pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta și pot alege instanța competentă să soluționeze litigiile. Prin acord reciproc, acestea pot schimba legea aplicabilă contractului în orice moment (principiul libertății de alegere).

Dacă părțile nu au ales în mod explicit legea aplicabilă, contractul este reglementat de legea țării cu care are legătura cea mai strânsă, de exemplu, în funcție de reședința obișnuită sau de sediul central al părții care execută contractul ori în funcție de sediul principal sau de un alt loc de desfășurare a activității al părții care execută contractul.

Cu toate acestea:

• în cazul în care contractul vizează un bun imobil, legea aplicabilă în mod implicit este cea a țării în care este situat bunul imobil respectiv;
• în cazul în care contractul vizează transportul de mărfuri, legea aplicabilă se determină în funcție de locul de încărcare sau de descărcare sau de sediul principal al expeditorului.

Pentru a proteja drepturile consumatorilor, furnizarea de mărfuri sau servicii unei persoane face obiectul unor condiții speciale, conform principiului protejării părții mai slabe. Dacă părțile nu decid altfel, asemenea contracte sunt reglementate de legea țării de reședință a consumatorului. Alegerea legii nu poate dezavantaja în niciun caz consumatorul și nu îl poate priva de protecția legii mai favorabile din țara sa de reședință. Aceste reguli nu se aplică în cazul contractelor de transport sau al contractelor de prestări de servicii într-o altă țară decât țara de reședință a consumatorului.

În cazul contractelor de muncă se va aplica una dintre legile următoare:

• legea țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea;
• legea țării în care este situată unitatea angajatoare;
• legea țării cu care contractul de muncă are legătura cea mai strânsă.

Dacă părțile decid să aleagă o altă lege aplicabilă contractului, această alegere nu poate afecta negativ protecția angajatului.