52009DC0234

[pic] | COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE |

Bruxelles, 28.5.2009

COM(2009) 234 final

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL EUROPEAN ŞI COMITETUL REGIUNILOR

privind politica în domeniul calităţii produselor agricole {SEC(2009) 670}{SEC(2009) 671}

COMUNICARE A COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU, COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL EUROPEAN ŞI COMITETUL REGIUNILOR

privind politica în domeniul calită ţii produselor agricole

CUPRINS

1. Introducere 4

2. Actualele măsuri în domeniul calităţii produselor agricole 4

3. Dezvoltarea politicii 5

4. Măsurile UE în domeniul calităţii agricole 7

4.1. Cerinţele UE în materie de producţie agricolă 7

4.2. Standarde de comercializare 7

4.3. Indicaţiile geografice 10

4.4. Agricultura ecologică 12

4.5. Specialităţile tradiţionale 12

5. Elaborarea unui cadru comunitar pentru politica în domeniul calităţii 13

5.1. Coerenţa noilor sisteme comunitare 13

5.2. Orientări pentru sistemele private şi naţionale de certificare a produselor alimentare 13

6. Concluzie 14

1. INTRODUCERE

Cine cumpără alimente şi băuturi produse în UE cumpără lucruri de calitate, alese dintr-o mare diversitate de produse care reflectă diferitele tradiţii şi regiuni ale Comunităţii. Consumatorii din lumea întreagă ştiu acest lucru: sectorul agroalimentar al UE este renumit pentru calitatea superioară a produselor sale, rezultatul multor decenii sau chiar secole de muncă susţinută, de investiţii, de inovare şi de preocupare pentru excelenţă.

Această tradiţie a calităţii superioare acţionează în mai multe moduri. La bază, toţi fermierii din UE sunt obligaţi prin lege să respecte cerinţe de producţie agricolă dintre cele mai stricte din lume. Acestea se referă, printre altele, la protecţia mediului, bunăstarea animalelor, utilizarea pesticidelor şi a produselor veterinare. Dincolo de aceste cerinţe „de bază”, fermierii şi producătorii de alimente îşi folosesc priceperea şi imaginaţia pentru a conferi produselor lor alte calităţi individuale apreciate de consumatori.

Această preocupare pentru calitate este un element vital în strategia sectorului agroalimentar al UE pe piaţa mondială. UE continuă să fie un producător important de produse agricole de bază, dar cea mai mare parte (două treimi ca valoare) din exporturile sale agroalimentare, reprezentând circa 70 de miliarde de euro pe an, constă în „produse finite”, cum ar fi carnea, produsele lactate, vinul şi uleiurile vegetale.

Ca să rămână competitiv şi profitabil, sectorul agroalimentar al UE va trebui să dezvolte această abordare în anii care vin. Pentru fermieri şi pentru producătorii de alimente, aceasta presupune două lucruri: unu, să ofere produse cu proprietăţile dorite de consumatori şi, doi, să furnizeze consumatorilor informaţii clare despre calităţile produselor lor.

2. ACTUALELE MăSURI ÎN DOMENIUL CALITăţII PRODUSELOR AGRICOLE

Un obiectiv esenţial al politicii în domeniul calităţii agricole îl constituie informarea cumpărătorilor şi consumatorilor cu privire la caracteristicile produselor şi la atributele de producţie agricolă[1]. Când cumpărătorii şi consumatorii nu au informaţii exacte, utile şi garantate despre aceste caracteristici şi atribute, nu li se poate cere să plătească preţul corect.

Politica în domeniul calităţii agricole a evoluat în timp, dar evoluţia s-a desfăşurat fragmentat, instrument cu instrument, sector cu sector. Combinarea diferitelor instrumente într-un ansamblu mai coerent şi elaborarea unei politici globale ar contribui la obţinerea unor rezultate şi mai bune. Această nouă evoluţie trebuie să fie îndeajuns de flexibilă, să ţină seama de sistemele private şi naţionale care domină piaţa şi să asigure inovarea. O imagine completă a situaţiei este reprezentată în figura 1.

Sistemele pot fi de tipul „ certificării ” sau de tipul „ etichetării ”. Certificarea este mai potrivită atunci când este vorba de operaţiuni complexe; acestea sunt stabilite de obicei prin caiete de sarcini amănunţite şi verificate periodic (de pildă, anual) de către un organism de certificare, de exemplu. Măsurile de etichetare sunt mai bune în cazul unor caracteristici relativ simple, pe care le declară, în mod normal, producătorii înşişi şi care fac obiectul unor controale oficiale.

Atât certificarea, cât şi etichetarea pot arăta că un produs îndeplineşte standardele de bază . Ambele pot servi şi pentru a semnala calităţi de valoare adăugată , în raport cu standardele de bază, în ceea ce priveşte fie caracteristicile produsului, fie atributele de producţie agricolă.

[pic]

Figura 1. Sisteme de certificare a calităţii şi siguranţei şi standarde de comercializare

3. DEZVOLTAREA POLITICII

Consultările cu privire la dezvoltarea politicii în domeniul calităţii produselor agricole au demarat în 2006 prin audierea părţilor interesate[2], urmată de o conferinţă organizată la Bruxelles[3] la 5-6 februarie 2007. Comisia a iniţiat şi revizuiri ale sistemelor privind indicaţiile geografice pentru produsele agricole şi alimentare şi privind specialităţile tradiţionale garantate. Această acţiune a culminat cu consultarea lansată prin Cartea Verde[4] şi Conferinţa la nivel înalt privind calitatea produselor agricole desfăşurată la Praga[5] la 12-13 martie 2009.

În esenţă, părţile interesate au exprimat un sprijin puternic pentru principalele sisteme de calitate ( indicaţiile geografice şi agricultura ecologică ) şi pentru standardele de comercializare ale UE, dar, în acelaşi timp, au făcut apel la simplificare şi eficientizare. Fermierii, producătorii şi consumatorii au cerut să se extindă menţionarea locului de provenienţă agricolă pe etichete. Pe de altă parte, prelucrătorii şi detailiştii au atras atenţia că provenienţa agricolă a ingredientelor din alimentele prelucrate poate fi greu de determinat. Pentru toate sistemele – comunitare, private şi naţionale – s-au cerut, de asemenea, energic protecţia pieţei unice şi simplificarea. Unele părţi interesate – prelucrătorii, în special – au avertizat asupra pericolului dezvoltării unor sisteme incoerente, care ar putea crea confuzie pe piaţă.

În lumina acestor consultări şi după examinarea măsurilor existente, Comisia a identificat trei probleme principale care trebuie abordate în cadrul procesului de dezvoltare a politicii în domeniul calităţii produselor agricole, şi anume:

- Informarea: ameliorarea comunicării între fermieri, cumpărători şi consumatori în ceea ce priveşte calităţile produselor agricole;

- Coerenţa: creşterea coerenţei între instrumentele politicii comunitare în domeniul calităţii produselor agricole;

- Complexitatea: facilitarea utilizării şi înţelegerii de către fermieri, producători şi consumatori a diverselor sisteme şi menţiuni de etichetare .

Dezbaterile Comisiei cu privire la politica de urmat în viitor se vor axa pe orientările strategice expuse în prezenta comunicare. Politica în domeniul calităţii produselor agricole ar trebui să contribuie la îndeplinirea obiectivelor PAC. În mod special, politica în domeniul calităţii ar trebui să consolideze durabilitatea sistemelor de producţie agricolă, iar atributele de producţie agricolă ale produselor care provin din astfel de sisteme ar trebui să fie mai bine cunoscute şi mai bine comunicate cetăţenilor şi consumatorilor.

În acest context, se propune dezvoltarea politicii în domeniul calităţii produselor agricole printr-o abordare structurată (a se vedea fig. 2), care să cuprindă:

- în cazul sistemelor de tipul certificării, elaborarea unor orientări pentru buna funcţionare a sistemelor de certificare şi asigurarea coerenţei între eventualele noi sisteme[6] introduse de UE şi cele existente.

- în cazul măsurilor de tipul etichetării, dezvoltarea standardelor de comercializare ale UE în cadrul organizării comune unice a pieţelor.

În plus, actualele sisteme şi standarde de comercializare ale UE ar trebui simplificate şi clarificate pe cât se poate.

[pic]

Figura 2. Structura de dezvoltare a sistemelor de certificare a siguranţei şi calităţii agricole şi a standardelor de comercializare

4. MăSURILE UE ÎN DOMENIUL CALITăţII AGRICOLE

4.1. Cerinţele UE în materie de producţie agricolă

În Cartea Verde s-a pus întrebarea cum pot fermierii să arate cel mai bine publicului că îndeplinesc cerinţele de bază ale UE, cum ar fi normele de mediu, standardele de bunăstare a animalelor şi restricţiile severe privind utilizarea pesticidelor şi a produselor veterinare. S-au avansat două posibilităţi: o etichetă sau o siglă indicând conformitatea cu „cerinţele UE” sau menţionarea obligatorie pe etichete a locului de provenienţă agricolă.

Eticheta „cerinţe UE” ar urma să figureze pe toate produsele (comunitare sau importate) a căror producţie agricolă a respectat cerinţele minime ale UE. Din răspunsurile primite la Cartea Verde, s-a văzut că majoritatea covârşitoare a consumatorilor, fermierilor, prelucrătorilor şi detailiştilor, precum şi a altor părţi sunt împotriva unei astfel de etichete.

Pe de altă parte, multe răspunsuri au fost pentru extinderea utilizării etichetelor care menţionează locul de provenienţă agricolă, ca o modalitate de a furniza informaţii esenţiale utile privind produsele agricole. Acest subiect este discutat în secţiunea următoare, dedicată standardelor de comercializare.

4.2. Standarde de comercializare

Standardele de comercializare şi directivele bazate pe produse conţin descrierile tehnice ale produselor agricole, compoziţia şi caracteristicile acestora şi metodele de producţie utilizate. Produsele pescăreşti sunt şi ele cuprinse într-un regim de comercializare specific. Aceste standarde au fost adoptate nu doar de UE, ci şi de organisme multilaterale[7]. Standardele de comercializare conţin patru tipuri de informaţii (a se vedea caseta 1).

1. MENŢIUNI REZERVATE: | Exemple: ouă „de la păsări crescute în aer liber”; ouă „de la păsări crescute pe sol”; ulei de măsline virgin şi extravirgin „obţinut din prima presare la rece”, vin spumant „fabricat după metoda tradiţională” |

2. CLASIFICAREA PRODUSELOR: | Exemple: fructe: extra, categoria I, categoria II ouă: mari, medii, mici |

3. IDENTITATEA PRODUSELOR: | Exemple: definiţiile unor produse ca untul, sucul de fructe, ciocolata, vinul, uleiul de măsline extravirgin |

4. MENŢIONAREA ORIGINII SAU A LOCULUI DE PROVENIENŢĂ AGRICOLĂ PE ETICHETE: | Exemple: fructe şi legume: locul de recoltare ulei de măsline: locul de recoltare şi de presare |

Caseta 1: Tipuri de standarde de comercializare

În răspunsurile la Cartea Verde, fermierii şi producătorii, prelucrătorii, comercianţii şi detailiştii s-au declarat în favoarea standardelor de comercializare, motivând că vânzătorii au nevoie de ele pentru a dovedi calitatea produselor pe care le oferă, iar cumpărătorii, ca să ştie ce cumpără. S-au făcut însă şi apeluri la simplificare. Standardele de comercializare ale UE au fost criticate ca fiind prea detaliate, prea prescriptive – bazate pe norme obligatorii, când nişte norme voluntare ar fi fost de ajuns – şi prea greoaie ca să se adapteze rapid condiţiilor schimbătoare ale pieţei.

Mulţi dintre cei care au răspuns la Cartea Verde au cerut şi crearea unor „menţiuni rezervate opţionale”[8], pentru a defini produsele care pot fi, de exemplu, denumite „de munte” sau „cu emisii reduse de carbon”. În plus, consumatorii şi fermierii au solicitat să se folosească mai mult menţionarea „locului de provenienţă agricolă” pe etichete (a se vedea caseta 2).

Comisia intenţionează să abordeze următoarele aspecte ale standardelor de comercializare:

- necesitatea unui standard general de bază :

S-ar putea stabili norme obligatorii sub forma unui standard de comercializare general de bază . Acesta ar acoperi aspectele în care demersurile voluntare ar putea denatura funcţionarea pieţei unice sau în care etichetarea obligatorie este necesară pentru a oferi consumatorilor informaţiile de bază cu privire la produse.

- menţionarea locului de provenienţă agricolă pe etichete:

Răspunzând dorinţelor multor consumatori şi fermieri de a se preciza pe etichete locul din care provin produsele agricole, Comisia va analiza posibilitatea etichetării adecvate în cadrul standardelor de comercializare pentru produsele agricole, ţinând seama şi de specificul unor sectoare, în special în ceea ce priveşte produsele agricole prelucrate.

Menţionarea locului de provenienţă agricolă pe etichete Întrebaţi despre importanţa menţionării pe etichete a originii sau a locului de provenienţă agricolă, un mare număr de consumatori (peste 60%) consideră că este important să primească aceste informaţii. Prelucrătorii, comercianţii şi detailiştii sunt mai sceptici şi atrag atenţia asupra unor obstacole serioase în cazul produselor care conţin mai multe ingrediente şi al altor produse prelucrate, cum ar fi lactatele[9]. Menţionarea pe etichetă a ţării de origine şi/sau a locului de provenienţă agricolă este obligatorie în mai multe ţări, printre care Australia (pentru toate produsele agricole şi alimentare) şi SUA (pentru anumite sectoare de produse agricole). În UE, menţionarea locului de provenienţă agricolă pe etichete este obligatorie pentru carnea de vită şi mânzat, fructe şi legume, ouă, carne de pasăre, vin, miere, ulei de măsline (din 2009) şi produse ecologice din UE (din 2010). Menţionarea originii pe etichete se aplică şi produselor de acvacultură. |

Caseta 2: Cererea privind menţionarea locului de provenienţă agricolă pe etichete

- menţiunile rezervate opţionale :

Menţiunile rezervate opţionale ar trebui utilizate când este necesar să se definească, pentru consumatori, unele informaţii despre calităţile produselor (de ex., ulei de măsline virgin şi extravirgin „obţinut din prima presare la rece”). Ca o eventuală alternativă la un act legislativ al UE, Comisia va studia în continuare posibilitatea de a introduce norme de acest tip prin intermediul CEN, Comitetul European de Standardizare.

În plus, Comisia va analiza dacă este fezabil să se introducă menţiuni rezervate opţionale specifice pentru produsele „agriculturii de munte” şi produsele „tradiţionale” (a se vedea mai jos, secţiunea 4.5)

O modalitate de a stabili standarde de comercializare mai adecvate ar putea fi să se solicite părţilor interesate să elaboreze ele însele normele. Acest lucru se practică deja pentru elaborarea de standarde industriale în cadrul CEN (a se vedea caseta 3).

Comitetul European pentru Standardizare (CEN) CEN este o entitate privată, compusă din 30 de membri naţionali, reprezentând statele membre ale UE şi ţările AELS. Activităţile CEN sunt rezultatul unor activităţi colective întreprinse de părţile interesate, producători, utilizatori, instituţii de cercetare, departamente guvernamentale şi consumatori. CEN elaborează standarde europene voluntare, care devin apoi standarde unice comune pentru toate cele 30 de ţări. Standardele europene contribuie la crearea pieţei interne europene de bunuri şi servicii şi la buna desfăşurare a comerţului internaţional. |

Caseta 3: CEN

- standardele internaţionale :

Comisia va continua să se raporteze la standardele internaţionale şi să contribuie activ la elaborarea lor.

4.3. Indicaţiile geografice

Indicaţiile geografice sunt denumiri care identifică produsele[10] ca provenind dintr-un teritoriu, în cazul în care o însuşire anume a produsului, renumele sau altă caracteristică a sa se datorează în principal acestei provenienţe geografice[11]. Sistemele de indicaţii geografice asigură protecţia drepturilor de proprietate intelectuală pentru produsele descrise de indicaţiile geografice înregistrate şi ajută la comercializare, în special transmiţând informaţii despre conformitatea produselor cu sistemul. Aceste sisteme conferă mai multă credibilitate produselor în ochii consumatorilor şi asigură o concurenţă loială între producători.

Există trei sisteme (pentru vinuri, pentru băuturile spirtoase şi pentru produsele agricole şi alimentare) şi două instrumente, DOP (denumirea de origine protejată) şi IGP (indicaţia geografică protejată).

Răspunsurile la Cartea Verde şi consultările cu părţile interesate care le-au precedat au relevat un sprijin amplu pentru sistemul de indicaţii geografice al UE şi interesul pentru o mai bună protecţie a indicaţiilor geografice ale UE în ţările necomunitare. Cu toate acestea, sistemele indicaţiilor geografice trebuie analizate şi simplificate. Părţile interesate au subliniat necesitatea de a conserva reputaţia produselor şi de a asigura utilizarea unor metode durabile de producţie agricolă şi au semnalat o serie de probleme în funcţionarea sistemelor existente, ca şi unele posibilităţi de îmbunătăţire a acesteia. Este nevoie de mai multă claritate în relaţia dintre diferitele tipuri de proprietate intelectuală şi în utilizarea termenilor generici. Procedurile de înregistrare durează prea mult.

Reprezentanţii producătorilor de produse cu indicaţii geografice protejate au cerut drepturi mai mari şi un control mai bun asupra utilizării acestora – de exemplu, controlarea producţiei (prin intermediul cotelor)[12] şi controlarea folosirii denumirilor de indicaţii geografice pe ambalajele produselor prelucrate.

Comisia este de părere că sistemul de indicaţii geografice al UE, deşi în esenţă bun şi avantajos pentru consumatori şi pentru producători, trebuie să devină mai simplu, mai clar şi mai eficient, ceea ce face necesară o reformă a legislaţiei. La fel de adevărat este că nu toate indicaţiile geografice înregistrate au un renume şi un potenţial comercial care să depăşească frontierele naţionale. În consecinţă, Comisia va pregăti terenul pentru o reformare a legislaţiei indicaţiilor geografice în următoarele direcţii:

- Simplificare: trebuie analizată în continuare posibilitatea reunirii celor trei sisteme – pentru vinuri, băuturi spirtoase şi produse agricole şi alimentare – într-o singură structură de reglementare, păstrând în acelaşi timp specificităţile fiecărui sistem. Alte posibilităţi de simplificare care ar trebui analizate sunt: o eventuală fuzionare a instrumentelor DOP şi IGP şi asigurarea unor niveluri diferite de protecţie comunitară. Oricare ar fi noul sistem, acesta ar trebui să menţină legătura cu aria de producţie, ca şi natura colectivă a indicaţiei geografice şi să garanteze recunoaşterea la nivelul UE. Ar trebui să urmărească în continuare mai buna recunoaştere a indicaţiilor geografice în rândul consumatorilor şi să asigure aplicarea şi promovarea efective ale unui sistem de indicaţii geografice credibil.

- Clarificarea drepturilor de proprietate intelectuală şi, în special, a relaţiei dintre diferitele tipuri de proprietate intelectuală;

- Termenii generici (adică denumirile care au devenit comune pentru un produs agricol sau alimentar): Comisia va analiza dacă sunt necesare clarificări, în special în ceea ce priveşte identificarea termenilor generici şi gradul de protecţie reprezentat de indicaţiile geografice înregistrate pentru unii termeni generici;

- Informarea, când este necesar, cu privire la locul de provenienţă agricolă al unor materii prime, atunci când acesta diferă de locul indicat prin indicaţia geografică;

- Posibila extindere a cerinţelor de certificare la diferiţi operatori din lanţul de furnizare (de exemplu, importatorii şi distribuitorii), cum se procedează pentru produsele ecologice.

Comisia a ajuns la concluzia că trebuie elaborate orientări asupra mai multor aspecte, şi anume:

- utilizarea indicaţiilor geografice pentru punerea în evidenţă a unor ingrediente pe etichetele unor produse prelucrate;

- încurajarea grupurilor de producători să includă criterii de durabilitate în caietele de sarcini ale produselor.

În context internaţional , sistemul indicaţiilor geografice este bine stabilit în Uniunea Europeană şi în multe ţări din afara UE. Totuşi, în unele state partenere comerciale, nu există legislaţie specifică sau denumirile UE nu sunt complet protejate în cadrul sistemelor naţionale ale statelor necomunitare. Comisia propune:

- să se urmărească consolidarea protecţiei în ţările din afara UE prin ameliorarea acordului OMC şi prin acorduri bilaterale cu partenerii comerciali;

- să se includă indicaţiile geografice în sfera Acordului comercial împotriva contrafacerii, precum şi în cadrul viitorului Observator european de combatere a contrafacerii şi a pirateriei;

- ca indicaţiile geografice din afara comunităţii care sunt protejate în UE în temeiul acordurilor bilaterale să fie protejate, în principiu, printr-un registru oficial sau nişte registre oficiale ale UE.

În sfârşit, Comisia vrea să scurteze procesele prin eficientizarea procedurilor administrative : deşi duratele de înregistrare s-au ameliorat considerabil faţă de 2006, Comisia intenţionează să reducă perioadele de aşteptare, grăbind încheierea analizei şi luarea hotărârii finale, în parte prin respingerea mai rapidă a dosarelor în mod evident deficitare, cu respectarea deplină a reglementărilor în vigoare.

4.4. Agricultura ecologică

Începând din 1991, reglementările UE în privinţa agriculturii ecologice protejează identitatea şi valoarea adăugată a etichetelor „ organic ”, „ biologic ” „ eco ” şi „ bio ”. Agricultura ecologică este definită în legislaţia UE şi, la nivel internaţional, într-o orientare din Codex Alimentarius . Aşadar, consumatorii pot avea încredere în calitatea produselor ecologice, ceea ce facilitează comerţul atât în interiorul pieţei unice, cât şi cu ţările necomunitare.

Legislaţia UE în domeniul agriculturii ecologice a fost revizuită[13] în 2007, în cadrul Planului de acţiune european pentru o alimentaţie şi o agricultură ecologice din 2004. Dar segmentarea accentuată a pieţei după frontierele naţionale continuă să constituie o problemă în UE, în parte din cauza lipsei de recunoaştere reciprocă între diferitele sisteme de etichetare a produselor ecologice din sectorul privat şi din cauza proliferării siglelor care indică produsele ecologice.

În cadrul politicii sale în domeniul agriculturii ecologice, Comisia are în vedere următoarele:

- O nouă siglă este în curs de realizare pentru a indica produsele agriculturii ecologice din UE. Aceasta se va aplica obligatoriu tuturor produselor agricole produse în UE cu începere din 2010 şi ar urma să contribuie la eliminarea barierelor care continuă să afecteze comerţul cu produse ecologice în piaţa unică.

- Un raport privind aplicarea noilor reglementări va fi prezentat Consiliului şi Parlamentului în 2011.

- Pentru a încuraja comerţul cu produse ecologice, Comisia va căuta să ajungă la o recunoaştere reciprocă a standardelor ecologice între UE şi ţările necomunitare şi va contribui la ameliorarea orientării în domeniul produselor ecologice din Codex Alimentarius .

4.5. Specialităţile tradiţionale

Sistemul UE de înregistrare a „specialităţilor tradiţionale garantate” era destinat să identifice şi să protejeze denumirile unor produse tradiţionale, dar, cu numai 20 de produse înregistrate din 1992, este limpede că nu a dat rezultatele aşteptate. În cadrul consultărilor, părţile interesate s-au declarat totuşi favorabile actualului sistem în ciuda numărului mic de beneficiari.

Comisia propune să se cerceteze dacă este fezabil să se introducă menţiunea de „produs tradiţional” ca menţiune rezervată, definită în cadrul standardelor de comercializare (a se vedea mai sus, secţiunea 4.2), şi să se desfiinţeze actualul sistem.

5. ELABORAREA UNUI CADRU COMUNITAR PENTRU POLITICA ÎN DOMENIUL CALITăţII

5.1. Coerenţa noilor sisteme comunitare

Pe lângă sistemele existente ale UE în domeniul calităţii, Comisia analizează posibilitatea elaborării unui cadru pentru menţionarea bunăstării animalelor pe etichete şi, în funcţie de rezultatele unui studiu de fezabilitate, pentru extinderea etichetei ecologice comunitare la alimente şi furaje. Consiliul a solicitat Comisiei să examineze opţiunile de etichetare în domeniul complex al amprentei de carbon . Părţile interesate au propus noi sisteme UE, în special în domeniul mediului, cum ar fi etichetarea ca atare a produselor agriculturii de mare valoare naturală.

Comisia intenţionează să asigure coerenţa viitoarelor sisteme şi iniţiative UE din domeniul calităţii produselor agricole printr-o evaluare proactivă, cântărind, în colaborare cu toate serviciile implicate, ce valoare adăugată oferă şi cât este de recomandabil orice nou sistem de felul celor menţionate mai sus.

5.2. Orientări pentru sistemele private şi naţionale de certificare a produselor alimentare

Sistemele naţionale şi private de certificare a alimentelor au capacitatea de a satisface nevoia consumatorilor şi cumpărătorilor de a fi informaţi despre caracteristicile şi atributele de producţie agricolă ale produselor.

Rezultatele de pe piaţă vor continua probabil să constituie principalul indicator de succes sau de eşec al sistemelor private, care vor evolua în funcţie de măsura în care satisfac cererile consumatorilor, de preţul pe care consumatorii sunt dispuşi să-l plătească pentru bunurile certificate şi de cât îi costă pe fermieri şi producători participarea la sistem.

Unele părţi interesate au susţinut că sistemele private pot prezenta dezavantaje: pericole pentru piaţa unică, probleme de transparenţă a sistemelor (şi de credibilitate a calităţilor arogate), în special în cazul sistemelor care certifică la nivelul cerinţelor de bază, riscul inducerii în eroare a consumatorilor, tendinţa unei confuzii cu standardele oficiale, greutăţi pentru fermieri (mai ales în cazul când trebuie să participe la mai multe sisteme) şi impactul asupra comerţului internaţional[14], în special în ceea ce priveşte comerţul cu ţările în curs de dezvoltare (a se vedea caseta 4).

Ţările în curs de dezvoltare Sistemele private de certificare pot cataliza accesul ţărilor în curs de dezvoltare la piaţa UE. Partea bună a sistemelor private este că oferă o posibilitate de care ţările în curs de dezvoltare pot profita, adoptând un limbaj comun în interiorul lanţului de furnizare şi câştigând încrederea consumatorilor UE în calitatea produselor lor alimentare. Necesitatea de a îndeplini anumite standarde poate acţiona ca un stimulent pentru modernizarea lanţului de furnizare la export. S-a avansat şi ideea că o preocupare sporită pentru adoptarea de „bune practici” în agricultură şi în producţia de alimente ar putea fi benefică şi pentru populaţia, producătorii şi mediul din ţările respective. Pe de altă parte, cerinţele sistemelor private pot fi greu de satisfăcut pentru unii producători din anumite ţări în curs de dezvoltare. Având în vedere costurile necesare pentru a se conforma, ajutorul donatorilor internaţionali joacă un rol important în a asigura participarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi a micilor fermieri din ţările în curs de dezvoltare. |

Caseta 4: Sistemele de certificare a calităţii alimentelor în context internaţional

Ca un aspect pozitiv, Comisia notează că problema confuziei create în rândul consumatorilor ca urmare a existenţei mai multor sisteme cu obiective asemănătoare a fost atacată de iniţiative cum ar fi Codul de bune practici ISEAL[15], care se declară forul internaţional de referinţă în privinţa stabilirii unor standarde sociale şi de mediu voluntare credibile. Mai mult, promotorii sistemelor existente susţin că au luat deja măsuri importante în sensul armonizării.

În lumina acestor evoluţii şi a observaţiilor prezentate de părţile interesate ca răspuns la Cartea Verde, Comisia nu susţine, în stadiul actual, elaborarea unei legislaţii pentru sistemele de certificare naţionale şi private. Deşi recunoaşte statutul privat al acestor sisteme, Comisia proiectează elaborarea unor orientări privind bunele practici de aplicare a sistemelor legate de calitatea produselor agricole. Orientările se vor redacta în colaborare cu părţile interesate.

6. CONCLUZIE

Orientările strategice expuse în prezenta comunicare oferă un cadru logic pentru politica viitoare în domeniul calităţii produselor agricole. Observaţiile celorlalte instituţii, precum şi ale părţilor interesate, vor ajuta la ameliorarea şi clarificarea acestor sugestii.

Ţinând seama de observaţiile la prezenta comunicare şi de analizele ulterioare, unde va fi cazul, Comisia

- va elabora orientări pentru sistemele de certificare a calităţii produselor agricole, sfătuindu-se cu Grupul consultativ pentru calitate;

- va pregăti terenul pentru eventuale iniţiative legislative privind indicaţiile geografice, specialităţile tradiţionale garantate şi standardele de comercializare, inclusiv menţiunile rezervate opţionale;

- va studia posibilitatea de a utiliza organismul de standardizare CEN;

- va consolida recunoaşterea sistemelor de calitate ale UE în ţările din afara UE.

Această abordare globală şi măsurile practice preconizate ar trebui, pe termen mediu, să amelioreze comunicarea dintre fermieri, cumpărători şi consumatori în privinţa calităţii produselor agricole, să unifice normele UE în domeniul calităţii produselor agricole şi să simplifice sistemele şi etichetele.

[1] „Calităţile” produselor agricole cuprind atât „caracteristicile produselor” (proprietăţi fizice, chimice, microbiologice şi organoleptice – dimensiune, înfăţişare, gust, aspect, ingrediente etc.), cât şi „atributele de producţie agricolă” (metoda de producţie, tipul de creştere a animalelor, utilizarea tehnicilor de prelucrare, locul de provenienţă agricolă şi de producţie etc.).

[2] 11-12.5.2006, Bruxelles. http://foodqualityschemes.jrc.ec.europa.eu/en/documents/ReportSTKHHearing_final.pdf

[3] http://ec.europa.eu/agriculture/events/qualityconference/index_en.htm

[4] Cartea Verde privind calitatea produselor agricole: standarde aplicabile produselor, cerinţe de producţie şi sisteme de calitate – COM(2008) 641, 15.10.2008.

[5] Concluziile conferinţei, a se vedea documentul Consiliului, Bruxelles, 18 martie 2009, nr. 7696/09, AGRI 114, http://register.consilium.europa.eu/pdf/en/09/st07/st07696.en09.pdf

[6] În comentariile lor, părţile interesate s-au referit în special la introducerea „ etichetei ecologice ” şi la posibila suprapunere a acesteia cu sistemul ecologic existent. Comisia va efectua un studiu pe această temă. În plus, Comisia lucrează la redactarea unor comunicări privind comerţul echitabil şi etichetarea în materie de bunăstare a animalelor şi, totodată, intenţionează să introducă o serie de criterii minimale pentru adoptarea voluntară a unor etichete indicând pescuitul durabil.

[7] De ex., Comisia Codex Alimentarius şi Comisia Economică a ONU pentru Europa (UNECE).

[8] Folosirea menţiunilor rezervate „opţionale” pentru a descrie produsele în comerţ sau pe etichete nu este obligatorie, dar dacă sunt folosite, produsele trebuie să corespundă definiţiilor stabilite.

[9] În contextul standardelor de comercializare, „locul de provenienţă agricolă” denumeşte locul de recoltare a produselor vegetale, locul de naştere şi de creştere a şeptelului, locul unde au fost mulse vacile de lapte etc. În cazul produselor prelucrate, „originea” poate să însemne locul în care a avut loc ultima prelucrare substanţială, deci nu neapărat „locul de provenienţă agricolă” a produsului agricol. Reglementarea orizontală a etichetării în materie de origine şi de provenienţă acoperind toate produsele alimentare este inclusă în propunerea de către Comisie a unui regulament al Parlamentului European şi al Consiliului privind informarea consumatorilor referitoare la produsele alimentare – COM(2008) 40. Propunerea este în curs de examinare de către Parlamentul European şi de către Consiliu.

[10] Sistemul indicaţiilor geografice acoperă şi produsele pescăreşti.

[11] Conform definiţiei de la articolul 22 alineatul (1) din Acordul TRIPS al OMC.

[12] Comisia va întocmi un raport cu privire la impactul desfiinţării cotelor de lapte asupra producţiei şi comercializării brânzeturilor cu indicaţii geografice protejate.

[13] Printre altele, reglementarea acoperă în prezent şi acvacultura.

[14] Cu privire la standardele private, sunt discuţii în curs în cadrul Comitetului SPS (sanitar şi fitosanitar) al OMC.

[15] Alianţa ISEAL defineşte şi codifică cele mai bune practici la nivel internaţional în sfera proiectării şi implementării standardelor sociale şi de mediu.