(1)

Uniunea și-a stabilit obiectivul de a menține și de a dezvolta un spațiu de libertate, securitate și justiție, având drept fundament principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești în materie civilă și penală.

(2)

Uniunea s-a angajat să protejeze victimele criminalității și să stabilească standarde minime în acest sens, iar Consiliul a adoptat Decizia-cadru 2001/220/JAI din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale (4). În temeiul Programului de la Stockholm – o Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora (5), adoptat de către Consiliul European în cadrul reuniunii sale din 10-11 decembrie 2009, Comisia și statele membre au fost invitate să examineze modalitățile de îmbunătățire a legislației și a măsurilor practice de sprijin pentru protecția victimelor, punând accentul, cu prioritate, pe sprijinul și recunoașterea acordate tuturor victimelor, inclusiv victimelor terorismului.

(3)

Articolul 82 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) prevede instituirea unor norme minime aplicabile în statele membre în vederea facilitării recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și a cooperării polițienești și judiciare în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, în special cu privire la drepturile victimelor criminalității.

(4)

În rezoluția sa din 10 iunie 2011 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor și protecției victimelor, în special în cadrul procedurilor penale (6) (denumită în continuare „foaia de parcurs de la Budapesta”), Consiliul a stipulat că, la nivelul Uniunii, ar trebui desfășurate acțiuni în vederea consolidării drepturilor, a sprijinirii și a protecției victimelor criminalității. În acest scop, în conformitate cu rezoluția menționată, prezenta directivă urmărește să revizuiască și să completeze principiile stabilite în Decizia-cadru 2001/220/JAI și să determine progrese semnificative în ceea ce privește nivelul de protecție a victimelor în întreaga Uniune, în special în cadrul procedurilor penale.

(5)

Rezoluția Parlamentului European din 26 noiembrie 2009 referitoare la eliminarea violenței împotriva femeilor (7) a invitat statele membre să îmbunătățească legislațiile și politicile naționale de combatere a tuturor formelor de violență împotriva femeilor și să ia măsuri pentru a aborda cauzele violenței împotriva femeilor, nu în ultimul rând prin utilizarea de măsuri preventive, și a invitat, de asemenea, Uniunea să garanteze dreptul la asistență și sprijin pentru toate victimele violenței.

(6)

În rezoluția sa din 5 aprilie 2011 referitoare la prioritățile și la structura unui nou cadru al politicii UE de combatere a violenței împotriva femeilor (8), Parlamentul European a propus o strategie de combatere a violenței împotriva femeilor, a violenței domestice și a mutilării genitale a femeilor care să stea la baza viitoarelor instrumente legislative în materie de drept penal pentru combaterea violenței bazate pe gen, inclusiv un cadru de combatere a violenței împotriva femeilor (politică, prevenire, protecție, urmărire în justiție, măsuri concrete și parteneriat), urmat de un plan de acțiune al Uniunii. Reglementările internaționale din acest domeniu includ Convenția Organizației Națiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW) adoptată la 18 decembrie 1979, recomandările și deciziile Comitetului CEDAW și Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice adoptată la 7 aprilie 2011.

(7)

Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de protecție (9) stabilește un mecanism pentru recunoașterea reciprocă de către statele membre a măsurilor de protecție în domeniul criminalității. Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia (10) și Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile (11) abordează, printre altele, nevoile specifice ale categoriilor speciale de victime ale traficului de persoane, ale abuzului sexual asupra copiilor, precum și ale exploatării sexuale și pornografiei infantile.

(8)

Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului (12) recunoaște că terorismul constituie una dintre încălcările cele mai grave ale principiilor pe care se bazează Uniunea, inclusiv ale principiilor democrației, și confirmă faptul că acesta constituie, printre altele, o amenințare la adresa exercitării libere a drepturilor omului.

(9)

Criminalitatea reprezintă un prejudiciu pentru societate și, în aceeași măsură, constituie o încălcare a drepturilor individuale ale victimelor. Ca atare, victimele criminalității ar trebui să fie recunoscute și tratate cu respect, atenție și profesionalism, fără a fi discriminate în vreun fel pe baza oricărui motiv cum ar fi rasa, culoarea, originea etnică sau socială, trăsăturile genetice, limba, religia sau credința, opiniile politice sau de oricare altă natură, apartenența la o minoritate națională, bunurile de care dispune, nașterea, handicapul, vârsta, genul, identitatea de gen și modalitatea de exprimare a genului, orientarea sexuală, statutul acestora din punctul de vedere al reședinței sau sănătatea. În toate contactele cu o autoritate competentă în contextul procedurilor penale și cu orice serviciu care intră în contact cu victimele, precum un serviciu de sprijinire a victimelor sau de justiție reparatorie, ar trebui să se țină seama de situația personală și de necesitățile imediate, vârsta, genul, eventuala dizabilitate și de maturitatea victimelor criminalității, respectându-se totodată pe deplin integritatea lor fizică, mentală și morală. Victimele criminalității ar trebui să fie protejate împotriva victimizării secundare și repetate, precum și împotriva intimidării și a răzbunării, să primească sprijin adecvat pentru a se facilita recuperarea lor și să beneficieze de un acces suficient la justiție.

(10)

Prezenta directivă nu abordează condițiile privind reședința victimelor criminalității pe teritoriul statelor membre. Statele membre ar trebui să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că drepturile prevăzute de prezenta directivă nu sunt acordate în funcție de statutul reședinței victimei pe teritoriul acestora sau în funcție de cetățenia sau naționalitatea victimei. Denunțarea unei infracțiuni și participarea în procedurile penale nu creează niciun drept în ceea ce privește statutul victimei din punctul de vedere al reședinței.

(11)

Prezenta directivă stabilește norme minime. Statele membre pot extinde drepturile prevăzute de prezenta directivă pentru a oferi un nivel mai ridicat de protecție.

(12)

Drepturile prevăzute de prezenta directivă nu aduc atingere drepturilor autorului infracțiunii. Termenul „autor al infracțiunii” se referă la o persoană care a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni. Cu toate acestea, în sensul prezentei directive, acesta se referă și la o persoană suspectată sau acuzată înaintea oricărei constatări a vinovăției sau a unei condamnări și nu aduce atingere prezumției de nevinovăție.

(13)

Prezenta directivă se aplică în privința infracțiunilor săvârșite în Uniune și procedurilor penale care se desfășoară în Uniune. Directiva conferă drepturi victimelor infracțiunilor extrateritoriale numai în legătură cu procedurile penale care se desfășoară în Uniune. Plângerile formulate în fața autorităților competente din afara Uniunii, precum ambasadele, nu dau naștere obligațiilor prevăzute de prezenta directivă.

(14)

În aplicarea prezentei directive, interesul superior al copilului ar trebui să constituie preocuparea primordială, în conformitate cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cu Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului adoptată la 20 noiembrie 1989. Victimele-copii ar trebui să fie considerate și tratate ca beneficiare depline ale drepturilor prevăzute de prezenta directivă și ar trebui să li se permită să își exercite respectivele drepturi astfel încât să se țină seama de capacitatea lor de a-și forma propriile păreri.

(15)

În aplicarea prezentei directive, statele membre ar trebui să garanteze victimelor cu dizabilități posibilitatea de a beneficia pe deplin de drepturile prevăzute de prezenta directivă, în aceeași măsură cu ceilalți cetățeni, inclusiv prin facilitarea accesului în incinta în care se desfășoară procedurile penale și a accesului la informații.

(16)

Victimele terorismului au suferit agresiuni menite, în ultimă instanță, să aducă prejudicii societății. Prin urmare, acestea pot necesita o atenție specială, sprijin și protecție, ținând seama de caracterul specific al infracțiunii săvârșite împotriva lor. Victimele terorismului se pot afla în atenția sporită a publicului și adesea necesită recunoaștere socială și să fie tratate cu respect de către membrii societății. Prin urmare, statele membre ar trebui să țină seama în mod deosebit de necesitățile victimelor terorismului și ar trebui să urmărească protecția demnității și a securității acestora.

(17)

Violența îndreptată împotriva unei persoane din cauza genului, a identității de gen sau a exprimării de gen a acesteia sau care afectează în mod disproporționat persoane aparținând unui anumit gen este înțeleasă ca fiind violență bazată pe gen. Aceasta poate avea ca rezultat vătămări de natură fizică, sexuală, emoțională sau psihologică sau prejudicii economice suferite de victime. Violența bazată pe gen este considerată o formă de discriminare și o încălcare a libertăților fundamentale ale victimei și include violența în cadrul relațiilor apropiate, violența sexuală (inclusiv violul, agresiunea sexuală și hărțuirea), traficul de persoane, sclavia și diferite forme de practici vătămătoare, precum căsătoriile forțate, mutilarea genitală a femeilor și așa-numitele „infracțiuni de onoare”. Femeile victime ale violenței bazate pe gen și copiii acestora necesită adeseori un sprijin și o protecție deosebite din cauza riscului ridicat de victimizare secundară și repetată, a riscului de intimidare sau de răzbunare asociat unor astfel de violențe.

(18)

Atunci când violențele sunt săvârșite în cadrul unei relații apropiate, sunt săvârșite de o persoană care este în prezent sau a fost soțul/soția sau partenerul sau un alt membru de familie al victimei, indiferent dacă autorul infracțiunii locuiește sau a locuit împreună cu victima. Violențele de acest tip ar putea include violențe fizice, sexuale, psihologice sau economice și pot avea drept rezultat vătămarea fizică, mentală sau emoțională sau un prejudiciu economic. Violențele din cadrul relațiilor apropiate reprezintă o problemă socială gravă și adesea ascunsă care ar putea cauza traume psihologice și fizice sistematice, cu consecințe severe din cauză că autorul infracțiunii este o persoană în care victima ar trebui să poată avea încredere. Victimele violențelor din cadrul relațiilor apropiate ar putea, în consecință, să necesite măsuri de protecție speciale. Femeile sunt afectate în mod disproporționat de acest tip de violență, iar situația poate fi mai gravă dacă femeia este dependentă de autorul infracțiunii din punct de vedere economic, social sau în ceea ce privește dreptul său la reședință.

(19)

O persoană ar trebui să fie considerată victimă indiferent dacă autorul infracțiunii a fost identificat, arestat, urmărit în justiție sau condamnat și indiferent de legătura familială dintre aceștia. Este posibil ca membrii familiei victimelor să sufere de asemenea vătămări ca urmare a săvârșirii infracțiunii. În special, membrii familiei unei persoane al cărei deces a fost cauzat în mod direct de o infracțiune ar putea suferi prejudicii ca urmare a infracțiunii. Astfel de membri de familie, care sunt victime indirecte ale infracțiunii, ar trebui prin urmare să beneficieze și ele de protecție, în temeiul prezentei directive. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată stabili proceduri prin care să limiteze numărul membrilor de familie care pot beneficia de drepturile prevăzute de prezenta directivă. În cazul unui copil, copilul sau, cu excepția cazului în care acest lucru nu este în interesul superior al copilului, titularul răspunderii părintești ar trebui să poată exercita, în numele copilului, drepturile prevăzute de prezenta directivă. Prezenta directivă nu aduce atingere niciunei proceduri administrative naționale necesare pentru a constata că o persoană reprezintă o victimă.

(20)

Rolul victimelor în cadrul sistemului judiciar penal și posibilitatea acestora de a participa activ în procedurile penale variază de la un stat membru la altul, în funcție de sistemul național, și sunt determinate de unul sau mai multe dintre următoarele criterii: stabilirea în cadrul sistemului național a statutului juridic de parte în procedurile penale; victimei îi revine obligația juridică de a participa activ în procedurile penale sau este solicitată în acest sens, de exemplu în calitate de martor; sau victima beneficiază de un drept legal în temeiul dreptului intern de a participa activ în procedurile penale și urmărește să facă acest lucru, în cazul în care sistemul național nu stabilește victimelor statutul juridic de parte în procedurile penale. Statele membre ar trebui să determine care dintre aceste situații se aplică pentru a stabili domeniul de aplicare al drepturilor prevăzute de prezenta directivă, în cazul în care există trimiteri la rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant.

(21)

Informațiile și consilierea furnizate de autoritățile competente, serviciile de sprijinire a victimelor și serviciile de justiție reparatorie ar trebui să fie, pe cât posibil, acordate printr-o serie de mijloace și într-o manieră care poate fi înțeleasă de către victimă. Astfel de informații și consiliere ar trebui furnizate într-un limbaj simplu și accesibil. De asemenea, trebuie garantat faptul că victima se poate face înțeleasă în cursul procedurilor. În acest sens, cunoașterea de către victime a limbii folosite pentru furnizarea informațiilor, vârsta, maturitatea, capacitățile intelectuale și emoționale, instruirea și orice deficiență mentală sau fizică ale acestora ar trebui să fie luate în considerare. Ar trebui să se țină seama în mod deosebit de dificultățile de înțelegere sau de comunicare ce se pot datora oricărui tip de dizabilitate, precum deficiențele de auz sau de vorbire. De asemenea, limitările privind capacitatea unei victime de a comunica informații ar trebui luate în considerare în cursul procedurilor penale.

(22)

Momentul în care se formulează o plângere ar trebui să fie considerat, în sensul prezentei directive, ca făcând parte din procedurile penale. Acesta ar trebui să includă și situațiile în care autoritățile inițiază din oficiu procedurile penale ca urmare a unei infracțiuni suferite de o victimă.

(23)

Din momentul primului contact cu o autoritate competentă, ar trebui să poată fi furnizate informații privind rambursarea cheltuielilor, de exemplu printr-o broșură în care să se prezinte condițiile de bază pentru o astfel de rambursare a cheltuielilor. În această etapă inițială a procedurilor penale, nu ar trebui să li se solicite statelor membre să decidă dacă victima în cauză îndeplinește condițiile privind rambursarea cheltuielilor.

(24)

În momentul denunțării unei infracțiuni, victimele ar trebui să primească o confirmare scrisă a plângerii lor din partea poliției, în care să se menționeze elementele de bază ale infracțiunii, cum ar fi tipul infracțiunii, momentul și locul, precum și orice vătămare fizică, mentală sau emoțională ori prejudiciu economic cauzate de infracțiune. Această confirmare ar trebui să includă un număr de dosar, precum și data și locul denunțării infracțiunii, pentru a putea fi folosită ca probă a faptului că infracțiunea a fost denunțată, de exemplu în legătură cu cererile de despăgubire în temeiul unei asigurări.

(25)

Fără a aduce atingere normelor privind termenele de prescripție extinctivă, denunțarea întârziată a unei infracțiuni, din cauza temerilor de răzbunare, umilire sau stigmatizare, nu ar trebui să aibă drept rezultat refuzul constatării plângerii victimei.

(26)

Atunci când sunt furnizate informații, ar trebui oferite suficiente detalii pentru a se garanta că victimele sunt tratate cu respect și pentru a le permite acestora să ia decizii în cunoștință de cauză cu privire la participarea lor în cadrul procedurilor. În acest sens, sunt extrem de importante informațiile care permit victimei să cunoască stadiul curent al oricăror proceduri. Acest lucru este valabil și pentru informațiile care permit victimei să decidă dacă să solicite revizuirea unei decizii de neîncepere a urmăririi penale. Cu excepția cazului în care sunt solicitate în alt mod, informațiile comunicate victimei ar trebui să poată fi transmise verbal sau în scris, inclusiv prin mijloace electronice.

(27)

Informațiile comunicate unei victime ar trebui trimise la cea mai recentă adresă de corespondență cunoscută sau la datele de contact electronice furnizate autorității competente de către victimă. În circumstanțe excepționale, de exemplu din cauza numărului ridicat de victime implicate într-o cauză, ar trebui să fie posibil ca informațiile să fie comunicate prin intermediul presei, prin intermediul unei pagini de internet oficiale a autorității competente sau prin orice alt canal de comunicare similar.

(28)

Statele membre nu ar trebui să fie obligate să comunice informații, în cazul în care dezvăluirea acestora ar putea afecta instrumentarea adecvată a unei cauze sau ar putea aduce prejudicii unei anumite cauze sau persoane sau dacă acestea sunt considerate ca fiind contrare intereselor lor esențiale de securitate.

(29)

Autoritățile competente ar trebui să garanteze faptul că victimele primesc datele de contact actualizate pentru comunicările legate de cauza lor, cu excepția cazului în care victima și-a exprimat dorința de a nu primi astfel de informații.

(30)

O trimitere la o „hotărâre” în contextul dreptului la informare, interpretare și traducere ar trebui înțeleasă doar ca o trimitere la stabilirea vinovăției sau la finalizarea în alt mod a procedurilor penale. Motivarea respectivei hotărâri ar trebui să fie comunicată victimei fie printr-o copie a documentului care conține hotărârea respectivă, fie printr-un rezumat succint al acesteia.

(31)

Dreptul la informare cu privire la data și locul unui proces care se desfășoară ca urmare a plângerii cu privire la o infracțiune suferită de victimă ar trebui să se aplice și în ceea ce privește informațiile cu privire la data și locul unei audieri din cadrul unei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunțate în respectiva cauză.

(32)

Informațiile specifice privind eliberarea sau evadarea autorului infracțiunii ar trebui să fie comunicate, la cerere, victimelor, cel puțin în cazurile în care acestea ar putea fi în pericol sau în cazul unui risc identificat de prejudiciere a victimelor, cu excepția cazului în care există un risc identificat de prejudiciere, prin notificare, a autorului infracțiunii. În cazul în care există un risc identificat de prejudiciere, prin notificare, a autorului infracțiunii, autoritatea competentă ar trebui să țină seama de toate celelalte riscuri în momentul stabilirii unei acțiuni adecvate. Trimiterea la „riscul identificat de prejudiciere a victimelor” ar trebui să acopere factori precum natura sau gravitatea infracțiunii și riscurile de răzbunare. Prin urmare, aceasta nu ar trebui să se aplice situațiilor în care au fost săvârșite infracțiuni minore și, în consecință, există doar o posibilitate redusă de prejudiciere a victimei.

(33)

Victimele ar trebui să primească informații cu privire la orice drept referitor la o cale de atac împotriva unei hotărâri de eliberare a autorului infracțiunii, dacă un astfel de drept există în cadrul dreptului intern.

(34)

Justiția nu poate fi înfăptuită efectiv decât dacă victimele pot să explice în mod adecvat circumstanțele infracțiunii și să furnizeze probe autorităților competente într-un mod inteligibil. Este la fel de important să se garanteze faptul că victimele sunt tratate cu respect și că își pot exercita drepturile. Prin urmare, ar trebui să fie puse la dispoziție în mod gratuit servicii de interpretariat, în timpul audierii victimei și pentru a îi permite să participe activ la audierile în fața instanței, în conformitate cu rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant. Pentru alte aspecte ale procedurilor penale, necesitatea interpretării și a traducerii poate varia în funcție de aspecte specifice, de rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant și de implicarea acesteia în proceduri, precum și de orice drepturi specifice de care beneficiază. Ca atare, serviciile de interpretariat și traducere în aceste cazuri trebuie să fie disponibile doar în măsura în care acest lucru este necesar pentru ca victima să își poată exercita drepturile.

(35)

Victima ar trebui să aibă dreptul de a contesta o hotărâre prin care se constată că nu sunt necesare servicii de interpretare sau de traducere, în conformitate cu procedurile din cadrul dreptului intern. Acest drept nu dă naștere obligației în sarcina statelor membre de a pune la dispoziție un mecanism separat sau o procedură privind plângerile prin care o astfel de hotărâre să poată fi contestată și nu ar trebui să prelungească în mod nerezonabil procedurile penale. O cale internă de revizuire a hotărârii în conformitate cu procedurile naționale existente ar fi suficientă.

(36)

Faptul că o victimă vorbește o limbă care nu este larg răspândită nu ar trebui să constituie un motiv pentru a decide că interpretarea sau traducerea ar prelungi în mod nerezonabil procedurile penale.

(37)

Sprijinul ar trebui să fie disponibil din momentul în care autoritățile competente au fost informate cu privire la victimă, pe durata procedurilor penale și pentru o perioadă adecvată ulterior unor astfel de proceduri, în conformitate cu nevoile victimei și cu drepturile prevăzute de prezenta directivă. Sprijinul ar trebui furnizat prin diverse mijloace, fără formalități excesive și printr-o distribuție geografică suficientă în statul membru pentru a oferi tuturor victimelor posibilitatea de a accesa aceste servicii. Victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravității infracțiunii ar putea avea nevoie de servicii de asistență specializată.

(38)

Persoanele care sunt în special vulnerabile sau care se află în situații care le expun unui risc deosebit de ridicat de a fi prejudiciate, precum persoanele supuse unor violențe repetate în cadrul relațiilor apropiate, victimele violenței bazate pe gen sau persoanele care sunt victimele altor tipuri de infracțiuni într-un stat membru, altul decât statul de cetățenie sau de reședință, ar trebui să primească asistență de specialitate și protecție juridică. Serviciile de asistență de specialitate ar trebui să se bazeze pe o abordare integrată și orientată care ar trebui să țină seama în special de nevoile specifice ale victimei, de gravitatea prejudiciului suferit ca urmare a infracțiunii, precum și de relația dintre victime, autorii infracțiunilor, copii și mediul social mai larg al acestora. O sarcină principală a acestor servicii și a personalului acestora, care joacă un rol important în procesul de recuperare a victimelor și de depășire de către acestea a eventualelor prejudicii sau traume rezultate dintr-o infracțiune, ar trebui să fie informarea victimelor cu privire la drepturile prevăzute de prezenta directivă pentru ca acestea să poată lua decizii într-un mediu care le oferă sprijin și care le tratează cu demnitate, respect și atenție. Formele de sprijin pe care aceste servicii de specialitate ar trebui să le ofere ar putea include acordarea de adăpost și cazare sigură, sprijin medical imediat, direcționarea spre serviciile de examinare medicală și medico-legală în vederea colectării de probe în cazurile de viol sau de agresiune sexuală, consilierea psihologică pe termen scurt și lung, asistență în caz de traume, consiliere juridică, apărare și servicii specifice pentru copii în calitate de victime directe sau indirecte.

(39)

Nu se solicită serviciilor de sprijinire a victimelor să ofere ele însele expertiză specializată și profesională vastă. Dacă este necesar, serviciile de sprijinire a victimelor ar trebui să asiste victimele prin solicitarea sprijinului profesional existent, de exemplu din partea unor psihologi.

(40)

Deși acordarea sprijinului nu ar trebui să depindă de existența unei plângeri privind săvârșirea unei infracțiuni, formulate de către victime în fața unei autorități competente, cum ar fi poliția, astfel de autorități se găsesc adesea în cea mai bună situație pentru a informa victimele cu privire la posibilitatea de a primi sprijin. Prin urmare, statele membre sunt încurajate să instituie condiții corespunzătoare pentru a permite direcționarea victimelor către serviciile de sprijinire a victimelor, inclusiv prin garantarea faptului că cerințele privind protecția datelor pot fi și sunt însușite. Redirecționarea în mod repetat ar trebui evitată.

(41)

Dreptul victimelor de a fi audiate ar trebui considerat ca fiind respectat în cazul în care li se permite victimelor să formuleze în scris declarații sau explicații.

(42)

Dreptul victimelor-copii de a fi audiate în cadrul procedurilor penale nu ar trebui să fie exclus numai pe motiv că victima este un copil sau pe motivul vârstei victimei respective.

(43)

Dreptul la revizuirea hotărârii de neîncepere a urmăririi penale ar trebui să fie înțeles ca referindu-se la hotărârile luate de procurori și judecători de instrucție sau de autorități de aplicare a legii, precum funcționari de poliție, dar nu la hotărârile luate de instanțe. Orice revizuire a hotărârii de neîncepere a urmăririi penale ar trebui realizată de o persoană sau o autoritate diferită de cea care a luat hotărârea inițială, cu excepția cazului în care hotărârea inițială de neîncepere a urmăririi penale a fost luată de cea mai înaltă autoritate de urmărire, a cărei hotărâre nu poate face obiectul unei cereri de revizuire, caz în care cererea de revizuire poate fi soluționată de aceeași autoritate. Dreptul la revizuirea unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale nu privește procedurile speciale, precum procedurile împotriva membrilor parlamentului sau guvernului, în legătură cu exercitarea funcției lor oficiale.

(44)

O hotărâre de încetare a procedurilor penale ar trebui să acopere și situațiile în care procurorul hotărăște să retragă acuzațiile sau să întrerupă procedurile.

(45)

Decizia procurorului care conduce la o soluționare extrajudiciară, care duce astfel la încetarea procedurilor penale, ar trebui să excludă pentru victime dreptul la revizuirea unei hotărâri a procurorului de neîncepere a urmăririi penale numai în cazul în care soluționarea impune un avertisment sau o obligație.

(46)

Serviciile de justiție reparatorie, inclusiv, de exemplu, medierea dintre victimă și autorul infracțiunii, conferința familială și cercurile de verdict, se pot dovedi extrem de benefice pentru victimă, însă necesită bariere de protecție pentru a fi împiedicată victimizarea secundară și repetată, precum și intimidarea și răzbunarea. Aceste servicii ar trebui, prin urmare, să aibă ca primă prioritate interesele și nevoile victimei, repararea prejudiciilor suferite de victimă și evitarea producerii altor prejudicii. Factori cum ar fi natura și gravitatea infracțiunii și a traumei suferite ca urmare a acesteia, agresiunile repetate la adresa integrității fizice, sexuale sau psihologice a victimei, dezechilibrele dintre raporturile de forțe, vârsta, maturitatea sau capacitatea intelectuală a victimei, care ar putea limita sau reduce capacitatea acesteia de a face o alegere în cunoștință de cauză sau care ar putea compromite un rezultat pozitiv pentru victimă, ar trebui luați în considerare în momentul sesizării serviciului de justiție reparatorie și în desfășurarea procesului de justiție reparatorie. Procesele de justiție reparatorie ar trebui să fie, în principiu, confidențiale, cu excepția cazului în care părțile hotărăsc altfel, sau astfel cum prevede dreptul intern, având în vedere interesul public prevalent. Factori precum amenințările proferate sau alte forme de violență săvârșite în timpul procesului pot fi considerate ca necesitând divulgarea în interes public.

(47)

Participarea în cadrul procedurilor penale nu ar trebui să atragă cheltuieli în sarcina victimelor. Statele membre ar trebui să ramburseze victimelor numai cheltuielile necesare în legătură cu participarea lor în procedurile penale și nu ar trebui să fie obligate să ramburseze taxele legale suportate de victime. Statele membre ar trebui să poată impune, în cadrul dreptului intern, condiții pentru rambursarea cheltuielilor, precum termene pentru solicitarea rambursării, sume forfetare pentru costurile de subzistență și călătorie și cuantumuri zilnice maxime pentru pierderile de venituri. Dreptul la rambursarea cheltuielilor în cadrul procedurilor penale ar trebui să nu existe în situația în care o victimă face o declarație privind o infracțiune. Cheltuielile ar trebui rambursate doar în măsura în care victima este obligată sau i se solicită de către autoritățile competente să fie prezentă și să participe activ în procedurile penale.

(48)

Bunurile recuperabile care sunt sechestrate pe durata procedurilor penale ar trebui să fie restituite victimei infracțiunii cât mai curând posibil, cu excepția unor împrejurări excepționale, precum un litigiu privind proprietatea, posesia asupra bunurilor sau în cazul în care bunurile respective sunt ilegale. Restituirea bunurilor nu ar trebui să aducă atingere reținerii legitime a acestora în scopul altor proceduri legale.

(49)

Dreptul la o hotărâre de despăgubire de către autorul infracțiunii și procedura aplicabilă relevantă ar trebui să se aplice și victimelor care își au reședința într-un stat membru, altul decât cel în care a fost comisă infracțiunea.

(50)

Obligația prevăzută de prezenta directivă de a transmite plângerile nu ar trebui să aducă atingere competenței statelor membre de a institui proceduri și nu aduce atingere normelor conflictuale de competență, astfel cum prevede Decizia-cadru 2009/948/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind prevenirea și soluționarea conflictelor referitoare la exercitarea competenței în cadrul procedurilor penale (13).

(51)

Dacă victima a părăsit teritoriul statului membru în care a fost comisă infracțiunea, statul membru respectiv nu ar trebui să mai fie obligat să asigure asistență, sprijin și protecție, cu excepția a ceea ce este legat în mod direct de orice procedură penală pe care o desfășoară cu privire la infracțiunea în cauză, ca de exemplu măsuri speciale de protecție pe durata procedurilor în instanță. Statul membru în care își are reședința victima ar trebui să acorde asistența, sprijinul și protecția de care este nevoie pentru recuperarea victimei.

(52)

Ar trebui să fie disponibile măsuri de protecție a siguranței și demnității victimelor și a membrilor familiei acestora împotriva victimizării secundare și repetate, precum și a intimidării și răzbunării, cum ar fi acțiunile în încetare sau ordinele de protecției sau de restricție cu caracter provizoriu.

(53)

Riscul de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și răzbunare din partea autorului infracțiunii ori ca urmare a participării în procedurile penale ar trebui să fie limitat prin derularea procedurilor într-un mod coordonat și respectuos, care permite victimelor să aibă încredere în autorități. Interacțiunea cu autoritățile competente ar trebui să fie cât mai simplă, limitându-se în același timp numărul interacțiunilor inutile dintre acestea și victimă, de exemplu prin înregistrarea pe suport video a audierilor și prin permiterea utilizării acestora în fața instanței. Un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziția practicienilor pentru a se preveni suferința victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracțiunii, cu membrii familiei sale, cu asociații săi sau cu persoanele din public. În acest scop, statele membre ar trebui să fie încurajate să introducă, în special în clădirile instanțelor judecătorești și în secțiile de poliție, măsuri fezabile și practice pentru a permite amenajarea unor facilități precum intrări și săli de așteptare separate pentru victime. În plus, statele membre ar trebui, în măsura posibilului, să planifice procedurile penale astfel încât să se evite contactele dintre victime și membrii familiei acesteia, pe de o parte, și autorul infracțiunii, pe de altă parte, de pildă prin citarea victimei și a autorului infracțiunii la audieri în momente diferite.

(54)

Protecția vieții private a victimei poate fi un mijloc important de a se evita victimizarea secundară și repetată, precum și intimidarea și răzbunarea, și poate fi obținută printr-o serie de măsuri, printre care nedivulgarea sau limitarea divulgării informațiilor cu privire la identitatea și adresa victimei. Această protecție este deosebit de importantă pentru victimele-copii, incluzând nedivulgarea numelui copilului. Cu toate acestea, ar putea exista cazuri în care, în mod excepțional, copilul poate beneficia din divulgarea sau chiar publicarea pe scară largă a informațiilor, de exemplu în cazul răpirii unui copil. Măsurile de protecție a vieții private și a imaginii victimelor și membrilor familiilor acestora ar trebui întotdeauna să fie conforme cu dreptul la un proces echitabil și libertatea de exprimare, astfel cum este recunoscut la articolele 6 și 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

(55)

Anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și răzbunare din partea autorului infracțiunii. Este posibil ca un astfel de risc să provină din caracteristicile personale ale victimei, tipul sau natura și gravitatea infracțiunii. Un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil. Respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară și repetată sau de intimidare și răzbunare și care sunt măsurile de protecție speciale necesare.

(56)

Evaluările individuale ar trebui să țină seama de caracteristicile personale ale victimei, precum vârsta acesteia, genul și identitatea sau exprimarea de gen, etnia, rasa, religia, orientarea sexuală, sănătatea, prezența unei dizabilități, statutul victimei din punctul de vedere al reședinței, dificultățile de comunicare, relația cu autorul infracțiunii sau dependența de acesta, experiențele anterioare în materie infracțională. Acestea ar trebui să țină, de asemenea, seama de tipul sau natura și de circumstanțele infracțiunii, precum dacă este vorba de infracțiuni inspirate de ură, infracțiuni inspirate de prejudecăți sau infracțiuni săvârșite pe motive de discriminare, violență sexuală, violență în cadrul relațiilor apropiate, infracțiuni în cazul cărora autorul se afla într-o poziție de control, dacă victimele își au reședința într-o zonă cu o rată mare a criminalității sau dominată de bande organizate sau dacă țara de origine a victimei nu este statul membru în care a fost comisă infracțiunea.

(57)

Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalității organizate, ale violenței în cadrul relațiilor apropiate, ale violenței sexuale sau exploatării, ale violenței bazate pe gen, ale infracțiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilități și victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare și repetate sau a intimidării și răzbunării. Ar trebui acordată o atenție specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele și ar trebui să existe o prezumție puternică că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecție speciale.

(58)

Victimele care au fost identificate ca fiind vulnerabile la victimizarea secundară și repetată sau la intimidare și răzbunare ar trebui să beneficieze de măsuri adecvate de protecție în cursul procedurilor penale. Natura exactă a acestor măsuri ar trebui determinată prin evaluări individuale, luând în considerare dorința victimei. Amploarea unor astfel de măsuri ar trebui stabilită fără a aduce atingere drepturilor apărării și în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanțelor. Îngrijorările și teama victimelor în legătură cu procedurile ar trebui să fie un factor-cheie în stabilirea necesității aplicării unei anumite măsuri în ce le privește.

(59)

Necesitățile operaționale imediate și constrângerile pot face imposibilă garantarea faptului că, de exemplu, același funcționar de poliție audiază constant victima; boala, maternitatea sau concediile parentale sunt exemple de astfel de constrângeri. În plus, incintele destinate în mod special pentru audierile victimelor pot să nu fie disponibile, de exemplu, din cauza renovărilor. În eventualitatea unor asemenea constrângeri de ordin operațional sau practic, s-ar putea să nu fie posibilă aplicarea de la caz la caz a unei măsuri speciale preconizate ca urmare a unei evaluări individuale.

(60)

Atunci când, în conformitate cu prezenta directivă, trebuie să fie numit un tutore sau un reprezentant pentru un copil, rolurile respective ar putea fi asumate de aceeași persoană sau de către o persoană juridică, o instituție sau o autoritate.

(61)

Orice funcționar implicat în cadrul procedurilor penale care este susceptibil de a intra în contact personal cu o victimă ar trebui să poată primi și să primească o formare inițială și continuă corespunzătoare, la un nivel adecvat contactului cu victima respectivă, astfel încât să poată identifica victimele și nevoile acestora și să le trateze într-un mod respectuos, atent, profesionist și nediscriminatoriu. Persoanele susceptibili de a fi implicate în evaluarea individuală de identificare a necesităților specifice de protecție ale victimelor și pentru a stabili necesitatea ca acestea să beneficieze de măsuri speciale de protecție ar trebui să primească o formare specifică cu privire la modalitățile de realizare a unei astfel de evaluări. Statele membre ar trebui să asigure astfel de formări pentru personalul polițienesc și personalul instanțelor. De asemenea, formarea ar trebui să fie promovată pentru avocați, procurori și judecători, precum și pentru practicienii care oferă sprijin pentru victime sau servicii de justiție reparatorie. Obligația respectivă ar trebui să includă formare cu privire la servicii specifice de sprijinire a victimelor spre care ar trebui direcționată victima sau cursuri specializate în cazul în care munca lor privește îndeosebi victimele cu nevoi speciale, precum și formare psihologică adecvată, după caz. Acolo unde este cazul, această formare ar trebui să fie sensibilă la aspectele legate de gen. Acțiunile statelor membre în domeniul formării ar trebui să fie completate cu orientări, recomandări și schimb de bune practici, în conformitate cu foaia de parcurs de la Budapesta.

(62)

Statele membre ar trebui să încurajeze și să colaboreze îndeaproape cu organizațiile societății civile, inclusiv cu organizațiile neguvernamentale recunoscute și active aflate în contact cu victime ale criminalității, în special în ceea ce privește elaborarea de politici, campaniile de informare și de sensibilizare, programele de cercetare și de instruire, formarea, precum și monitorizarea și evaluarea impactului măsurilor de sprijin și protecție a victimelor criminalității. Pentru ca victimele criminalității să beneficieze de asistența, sprijinul și protecția cuvenite, serviciile publice ar trebui să lucreze într-un mod coordonat și ar trebui să se implice la toate nivelurile administrative – la nivelul Uniunii, precum și la nivel național, regional și local. Victimele ar trebui să fie asistate în găsirea și contactarea autorităților competente pentru a evita trimiterile repetate. Statele membre ar trebui să aibă în vedere dezvoltarea de „puncte unice de acces” sau de „ghișee unice”, care abordează necesitățile multiple ale victimelor implicate în procedurile penale, inclusiv nevoia de a primi informații, asistență, sprijin, protecție și despăgubiri.

(63)

Pentru a încuraja și a facilita denunțarea infracțiunilor și pentru a permite victimelor să întrerupă ciclul victimizărilor repetate, este esențial ca acestea să aibă la dispoziție servicii de sprijinire fiabile și ca autoritățile competente să fie pregătite să răspundă sesizărilor victimelor cu atenție, cu profesionalism și în condiții nediscriminatorii. Acest lucru ar putea spori încrederea victimelor în sistemele judiciare penale ale statelor membre și ar putea reduce numărul de infracțiuni nedenunțate. Practicienii care sunt susceptibili de a primi plângeri din partea victimelor cu privire la infracțiuni ar trebui să fie formați în mod corespunzător pentru a facilita denunțarea infracțiunilor și ar trebui adoptate măsuri pentru a permite denunțarea de către părți terțe, inclusiv de către organizații ale societății civile. Ar trebui să fie posibilă folosirea unor mijloace tehnice de comunicare, precum e-mail, înregistrări video sau formulare electronice pentru formularea plângerilor.

(64)

Colectarea sistematică și corespunzătoare de date statistice este recunoscută ca o componentă esențială a unui proces de elaborare a politicilor eficient în domeniul drepturilor prevăzute de prezenta directivă. Pentru a facilita evaluarea aplicării prezentei directive, statele membre ar trebui să transmită Comisiei datele statistice relevante privind aplicarea procedurilor naționale referitoare la victimele criminalității, cuprinzând cel puțin numărul, natura și gravitatea infracțiunilor denunțate și, în măsura în care datele sunt cunoscute și disponibile, numărul, genul și vârsta victimelor. Datele statistice relevante pot include date înregistrate de autoritățile judiciare și agențiile de aplicare a legii și, în măsura posibilului, date administrative colectate de serviciile de asistență medicală și de asistență socială și de organizațiile publice și neguvernamentale de sprijinire a victimelor, a serviciilor de justiție reparatorie și alte organizații care lucrează cu victimele criminalității. Datele judiciare pot include informații privind infracțiuni denunțate, numărul de cazuri anchetate, de persoane urmărite penal și condamnate. Datele administrative bazate pe servicii pot include, în măsura posibilului, datele privind modul în care victimele utilizează serviciile furnizate de agențiile guvernamentale și organizațiile de sprijin publice sau private, cum ar fi numărul de trimiteri către serviciile de sprijinire a victimelor realizate de poliție, numărul de victime care solicită sprijin, primesc sau nu sprijin sau beneficiază sau nu de justiție reparatorie.

(65)

Prezenta directivă urmărește modificarea și extinderea dispozițiilor Deciziei-cadru 2001/220/JAI. Deoarece modificările care trebuie aduse sunt substanțiale ca număr și natură, decizia-cadru respectivă ar trebui, pentru o mai mare claritate, să fie înlocuită în întregime cu privire la statele membre care participă la adoptarea prezentei directive.

(66)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și se conformează principiilor recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În special, aceasta caută să promoveze dreptul la demnitate, viață, integritate fizică și mentală, libertate și siguranță, respectarea vieții private și de familie, dreptul la proprietate, principiul nediscriminării, principiul egalității între femei și bărbați, drepturile copilului, ale persoanelor în vârstă și ale persoanelor cu handicap, precum și dreptul la un proces echitabil.

(67)

Deoarece obiectivul prezentei directive, și anume stabilirea unor standarde minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de statele membre și, în consecință, având în vedere amploarea și efectele sale potențiale, poate fi atins mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum se prevede la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut în respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.

(68)

Datele cu caracter personal prelucrate în cadrul punerii în aplicare a prezentei directive ar trebui să fie protejate în conformitate cu Decizia-cadru 2008/977/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind protecția datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală (14) și în conformitate cu principiile stabilite în Convenția Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 pentru protecția persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, pe care toate statele membre au ratificat-o.

(69)

Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor mai ambițioase ale altor acte juridice ale Uniunii care abordează în mod expres nevoile specifice ale unor categorii speciale de victime, precum victimele traficului de persoane și victimele abuzului sexual asupra copiilor, ale exploatării sexuale sau ale pornografiei infantile.

(70)

În conformitate cu articolul 3 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la TUE și la TFUE, statele membre menționate și-au notificat dorința de a lua parte la adoptarea și la aplicarea prezentei directive.

(71)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are obligații în temeiul acesteia și nici nu face obiectul aplicării sale.

(72)

Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor a emis un aviz la 17 octombrie 2011 (15) în temeiul articolului 41 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (16),