COMISIA EUROPEANĂ
Bruxelles, 23.5.2017
COM(2017) 259 final
RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIU
privind aplicarea Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului
{SWD(2017) 169 final}
{SWD(2017) 170 final}
Raport privind aplicarea Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului
1. Introducere
Directiva 2011/83/UE privind drepturile consumatorilor
(denumită în continuare „directiva” sau „DDC”) a fost adoptată la 25 octombrie 2011. Scopul acesteia este de a se atinge un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în UE și de a contribui la buna funcționare a pieței interne prin armonizarea anumitor aspecte ale actelor cu putere de lege ale statelor membre și ale actelor administrative privind contractele încheiate între consumatori și comercianți.
Directiva trebuia să fie transpusă în legislațiile naționale ale statelor membre până la 13 decembrie 2013, astfel încât să devină aplicabilă în toate statele membre ale UE de la 13 iunie 2014.
Articolul 30 din directivă prevede obligația Comisiei de a transmite un raport Parlamentului European și Consiliului privind aplicarea directivei, în special în ceea ce privește dispozițiile privind conținutul digital și dreptul de retragere.
Comisia a evaluat directiva, bazându-se pe:
·un studiu extern privind aplicarea DDC;
·un raport al Comitetului Economic și Social European;
·diverse consultări cu părțile interesate; și
·alte surse de date.
Evaluarea se regăsește într-un document de lucru al serviciilor Comisiei care însoțește prezentul raport, acesta din urmă prezentând constatările sale principale. Întrucât directiva a fost evaluată la mai puțin de 3 ani de la momentul în care legile naționale de transpunere a acesteia ar fi trebuit să devină aplicabile, baza de date a fost relativ limitată. Datorită faptului că DDC se află încă în etapele incipiente de punere în aplicare, evaluarea vizează măsurarea progreselor înregistrate în transpunerea directivei și aplicarea acesteia pentru prima dată.
DDC a fost evaluată în paralel cu o verificare REFIT mai amplă a adecvării legislației UE în materie de protecție a consumatorilor și de comercializare, iar rezultatele evaluării DDC au fost incluse în raportul final de verificare a adecvării. Mai multe activități de consultare efectuate în cadrul verificării adecvării (cum ar fi grupul de consultare a părților interesate și Summitul dedicat consumatorilor) au fost utilizate, de asemenea, pentru a colecta opinii și date în vederea evaluării DDC.
2. Obiectivul și principalele dispoziții ale directivei
DDC a abrogat Directiva 97/7/CE privind protecția consumatorilor cu privire la contractele la distanță și Directiva 85/577/CEE privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale. DDC a introdus norme armonizate pe deplin pentru contractele la distanță (online) și pentru cele negociate în afara spațiilor comerciale pentru bunuri și servicii, precum și pentru conținut digital. De asemenea, aceasta a modificat anumite dispoziții ale Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și ale Directivei 1999/44/CE privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe.
Articolul 1 din directivă prevede că obiectivul general al acesteia este de a atinge un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în UE și de a contribui la buna funcționare a pieței interne prin armonizarea anumitor aspecte ale actelor cu putere de lege ale statelor membre și ale actelor administrative privind contractele încheiate între consumatori și comercianți.
Considerentul 4 al directivei precizează că această armonizare este necesară pentru promovarea unei piețe interne reale a consumatorilor care să mențină echilibrul corect între un nivel ridicat de protecție a consumatorilor și competitivitatea întreprinderilor.
În timp ce directivele anterioare referitoare la contractele la distanță și negociate în afara spațiilor comerciale între comercianți și consumatori prevedeau un nivel minim de armonizare pentru normele relevante privind protecția consumatorilor, DDC este o directivă de armonizare deplină. Aceasta înseamnă că, în domeniul său de aplicare, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții care nu sunt în conformitate cu directiva, cu excepția cazului în care directiva prevede altfel (articolul 4).
Directiva permite statelor membre să impună cerințe precontractuale suplimentare în materie de informare pentru contractele negociate în spațiile comerciale [articolul 5 alineatul (4)] și să facă uz de opțiunile de reglementare în conformitate cu propria legislație națională în șase domenii. Statele membre trebuie să raporteze cu privire la utilizarea acestor opțiuni de reglementare, iar Comisia a pus la dispoziție rapoartele acestora pe site-ul său, în conformitate cu articolul 29 din DDC.
Raportat la cadrul juridic anterior de armonizare minimă în temeiul Directivei 97/7/CE și al Directivei 85/577/CEE, noile dispoziții ale Directivei privind drepturile consumatorilor se referă la:
· o mai bună armonizare a cerințelor în materie de informare precontractuală pentru contractele negociate în spațiile comerciale [articolul 5 alineatul (1)] și armonizarea completă a cerințelor aplicabile contractelor la distanță și contractelor negociate în afara spațiilor comerciale [articolul 6 alineatul (1)];
·includerea conținuturilor digitale în domeniul de aplicare, cu dispoziții specifice legate de acestea, cum ar fi informații privind funcționalitatea și interoperabilitatea și dreptul de retragere [articolul 5 alineatul (1) literele (g) și (h); articolul 6 alineatul (1) literele (r) și (s); articolul 9 alineatul (2) litera (c); articolul 14 alineatul (4) litera (b); și articolul 16 litera (m)];
·condiții de formă pentru contractele la distanță și pentru contractele negociate în afara spațiilor comerciale, de exemplu, dispoziția privind butonul pentru comenzile cu o obligație de a plăti (articolele 7 și 8);
·o perioadă de 14 zile armonizată pe deplin pentru dreptul de retragere din contractele la distanță și din contractele negociate în afara spațiilor comerciale - deși cu unele excepții (articolul 16) - și drepturi de rambursare mai clare (articolele 9-15);
·noi norme privind livrarea și transferarea riscului (articolele 18 și 20);
· cerința privind „tariful de bază” pentru convorbirile telefonice ale consumatorului către comerciant în ceea ce privește contractele deja încheiate (articolul 21);
·interzicerea taxelor nejustificate pentru mijloacele de plată (articolul 19) și a căsuțelor bifate în prealabil (articolul 22).
·scutirea consumatorului de la obligația de a plăti pentru orice furnizare sau prestare nesolicitată de produse („vânzare nesolicitată”, articolul 27);
·introducerea unui model de formular UE de retragere [articolul 6 alineatul (1) litera (h) și articolul 11, anexa I partea B].
3. Transpunere și punere în aplicare
Articolul 28 din directivă prevede obligația statelor membre de a adopta și de a publica măsuri naționale de transpunere a directivei până la 13 decembrie 2013, în vederea aplicării măsurilor respective de la 13 iunie 2014.
În perioada octombrie 2012 - aprilie 2014, Comisia a organizat cinci ateliere pe tema transpunerii pentru a sprijini statele membre în această sarcină. Cu toate acestea, 17 state membre au întârziat în ceea ce privește transpunerea, iar directiva a intrat în vigoare în toate cele 28 de state membre abia de la sfârșitul anului 2014.
Statele membre au ales diferite tehnici de transpunere: unele state membre au transpus DDC prin încorporarea acesteia în legislația în vigoare (de exemplu, în codurile lor civile), altele au adoptat un nou act legislativ de transpunere a DDC aproape literal, iar unele au optat pentru o combinație a celor două.
Comisia a efectuat o verificare cuprinzătoare a transpunerii directivei în toate statele membre și, în consecință, a inițiat 21 de dialoguri structurate cu autoritățile naționale în cauză (așanumitele cazuri EU Pilot). Verificarea transpunerii a arătat că majoritatea statelor membre nu au reușit, într-o primă fază, să transpună mai multe definiții și termeni-cheie din directivă în dreptul lor intern. În timp ce statele membre în cauză au efectuat sau au propus modificări semnificative ale legislației lor de transpunere în vederea abordării acestor aspecte și a alinierii legislației lor cu directiva, Comisia își continuă dialogul bilateral cu cele mai multe dintre acestea pentru a asigura conformitatea deplină. Deși cazurile de lipsă de transpunere sau de transpunere incorectă afectează în mod clar realizarea obiectivelor stabilite de directivă, în prezent sunt disponibile puține date pentru Comisia Europeană cu privire la impactul concret în practică al acestor transpuneri întârziate și/sau incorecte, întrucât toate cazurile EU Pilot menționate (cu o singură excepție) au fost deschise din oficiu și nu pe baza plângerilor.
În iunie 2014, serviciile Comisiei au publicat un document de orientare referitor la DDC (denumit în continuare „Ghidul DDC”) în urma consultărilor cu autoritățile statelor membre responsabile de transpunerea și aplicarea directivei, precum și cu reprezentanți din industrie și ai consumatorilor. Ghidul DDC are ca obiectiv sprijinirea autorităților și a instanțelor naționale în aplicarea directivei într-un mod uniform și consecvent, furnizând orientări cu privire la principalele concepte și dispoziții ale directivei. De asemenea, acesta include exemple practice care demonstrează modul în care directiva ar trebui să funcționeze.
În 2015, Comisia a coordonat o „acțiune de verificare”
efectuată de 26 de state membre, Norvegia și Islanda pentru a verifica dacă comercianții respectau cerințele în materie de informații precontractuale în temeiul DDC pentru produsele vândute online. În timp ce, înainte de acțiunea de verificare, s-a constatat că numai 37 % din site-uri erau conforme, în urma acțiunii de verificare 88 % din site-uri au fost considerate conforme.
În perioada cuprinsă între primăvara anului 2014 și primăvara anului 2016, Comisia a organizat o campanie de conștientizare cu privire la drepturile consumatorilor, menită să sporească cunoștințele generale ale comercianților și ale consumatorilor cu privire la drepturile consumatorilor la nivelul UE, care rezultă din mai multe directive UE în materie de dreptul consumatorilor, inclusiv dreptul de retragere în temeiul DDC.
4. Principalele rezultate ale evaluării
4.1. Eficacitatea
Examinarea legislației naționale din statele membre înainte de punerea în aplicare a directivei a arătat un nivel semnificativ de variație în ceea ce privește normele privind protecția consumatorilor referitoare la contractele încheiate între comercianți și consumatori. Cu excepția domeniilor limitate deschise în continuare alegerilor naționale în materie de reglementare, DDC a eliminat în mare măsură astfel de diferențe între statele membre, contribuind prin urmare la creșterea securității juridice pentru comercianți și consumatori, în special în contextul transfrontalier.
Analiza comparativă a situației legislative în toate statele membre înainte și după transpunerea directivei a evidențiat, de asemenea, faptul că protecția consumatorilor a fost consolidată în majoritatea statelor membre, dacă nu în toate. În conformitate cu obiectivele directivei, este probabil ca acest fapt să stimuleze încrederea consumatorilor în achizițiile atât naționale, cât și transfrontaliere, în special online. Analiza efectuată de Eurostat arată o creștere a achizițiilor transfrontaliere online între anii 2012 și 2016
. În plus, în ceea ce privește sporirea încrederii și a responsabilizării consumatorilor, datele disponibile din sondajul Eurobarometru arată că procentul de consumatori care sunt de acord cu faptul că, în general, distribuitorii și furnizorii de servicii respectă normele și reglementările din legislația privind protecția consumatorilor este egal cu 76 % în 2016, ceea ce reprezintă o creștere cu 14 puncte procentuale în comparație cu 2006.
Cu toate acestea, evaluarea evidențiat o serie de factori care limitează eficacitatea DDC. Aceștia au inclus:
·o lipsă de sensibilizare în rândul consumatorilor și al comercianților cu privire la dispozițiile directivei;
·dificultăți de interpretare a unor dispoziții cum ar fi, printre altele, definirea „tarifului de bază” (articolul 21), noțiunea „în afara spațiului comercial” din contractele negociate în afara spațiului comercial [articolul 2 alineatul (8)], diferența dintre un contract pentru conținut digital și un contract pentru servicii online plătite, momentul în care începe termenul de retragere de 14 zile în ceea ce privește contractele care conțin elemente atât din contractele de vânzare, cât și din cele de prestări de servicii (articolul 9), precum și calculul diminuării valorii bunurilor în cazul în care consumatorii își exercită dreptul de retragere după ce au utilizat bunurile într-o măsură care depășește limita necesară stabilirii naturii, caracteristicilor și funcționării acestora [articolul 14 alineatul (2)];
·neîndeplinirea obligațiilor de către comercianți; și
·aspecte legate de aplicare, în special în ceea ce privește nivelul scăzut al măsurilor naționale de punere în aplicare, precum și diferențe în ceea ce privește modul în care normele sunt puse în aplicare;
·nivelul diferit al sancțiunilor aplicate de statele membre pentru încălcări ale directivei ar putea fi problematic de asemenea, întrucât sancțiunile maxime în mai multe state membre nu par suficient de „eficiente, proporționale și cu efect de descurajare” (articolul 24) pentru orice tip de comercianți.
4.2. Eficiența
Încă nu există o imagine clară a impactului global al directivei asupra costurilor suportate de întreprinderi, întrucât nu a fost posibil să se obțină estimări cantitative ale costurilor și ale beneficiilor punerii sale în aplicare. În special, părțile interesate care au fost consultate în cadrul evaluării nu au furnizat estimări cantitative cu privire la impactul DDC și nu au putut stabili o legătură de cauzalitate directă între creșterea vânzărilor și intrarea în vigoare a DDC. Datele privind costurile și beneficiile reale, de asemenea, sunt foarte limitate din cauza perioadei scurte de la transpunerea directivei. Prin urmare, analiza s-a bazat pe informații calitative. Date disponibile limitate înseamnă că nu este posibil să se formuleze concluzii definitive cu privire la nivelul costurilor cu care s-au confruntat întreprinderile pentru asigurarea conformității cu directiva. Întreprinderile chestionate au fost reticente în a furniza estimări financiare ale unor asemenea costuri și erau foarte puține dovezi monetare disponibile. Cu toate acestea, atunci când vine vorba despre evaluări calitative, au fost raportate unele sarcini specifice, în special pentru IMM-uri. Acestea se referă, în principal, la cerințele în materie de informare precontractuală, în special în ceea ce privește cerințele de informare care se suprapun, precum și dreptul de retragere. Părțile interesate au raportat, printre altele, pierderi asociate mărfurilor returnate utilizate într-o măsură care depășește limita necesară stabilirii naturii, caracteristicilor și modului de funcționare a acestora, din cauza dificultăților întâmpinate de comercianți în evaluarea valorii diminuate a bunurilor returnate și în recomercializarea acestora. De asemenea, au fost raportate preocupări cu privire la faptul că respectivii comercianți trebuie să ramburseze consumatorii fără a avea posibilitatea de a inspecta bunurile returnate după ce consumatorul a furnizat dovada returnării acestora [articolul 13 alineatul (1)].
4.3. Coerența
În ansamblu, directiva este considerată a fi coerentă cu alte acte legislative ale UE și nu au fost identificate probleme majore. Cu toate acestea, există anumite interacțiuni între directivă și alte acte din legislația în materie de protecție a consumatorilor și de comercializare, alte acte legislative sectoriale și orizontale (cum ar fi Directiva privind comerțul electronic și Directiva privind serviciile), precum și noi propuneri, care ar putea fi simplificate în continuare și clarificate în viitor. De exemplu, unele cerințe de informare pentru „invitația de a cumpăra” [articolul 7 alineatul (4) din Directiva privind practicile comerciale neloiale] se suprapun cu cerințele în materie de informare precontractuală ale DDC: acestea ar putea fi abordate în cadrul unor posibile acțiuni legislative de urmărire a verificării adecvării din cadrul REFIT și al evaluării DDC. Rezultatul negocierilor cu privire la propunerea de directivă privind furnizarea de conținut digital ar trebui, de asemenea, să fie luat în considerare la orice posibilă modificare a dispozițiilor DDC care abordează conținutul digital (a se vedea, de asemenea, punctul 5 de mai jos).
4.4. Relevanța
Evaluarea a concluzionat că obiectivele inițiale ale directivei sunt la fel de valabile în prezent cum au fost atunci când directiva a fost propusă pentru prima dată. În special, obiectivele de asigurare a unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor și a unor condiții de concurență echitabile pentru comercianți în contractele online încheiate între comercianți și consumatori continuă să fie deosebit de relevante, mai ales în cadrul politicii privind piața unică digitală. Dispozițiile privind contractele la distanță sunt susceptibile să devină și mai relevante în viitor, pe măsură ce numărul achizițiilor online efectuate de consumatori continuă să crească.
Dispozițiile DDC privind cerințele de informare s-au dovedit a fi relevante în continuare, cu excepția cerinței prevăzute la articolul 6 alineatul (1) litera (c) de a furniza numărul de fax și adresa de poștă electronică ale comerciantului, în cazul în care alte mijloace de comunicare mai moderne (cum ar fi formularele online) ar permite, de asemenea, consumatorului să contacteze în mod eficient comerciantul și să păstreze dovada în acest sens pe un suport durabil. De asemenea, evaluarea sugerează că se mai poate analiza modalitatea de simplificare a prezentării informațiilor precontractuale și a termenilor și condițiilor standard. În plus, datorită creșterii rolului platformelor online, există o mare cerere, în special din partea asociațiilor de consumatori și a unor asociații de întreprinderi, de a introduce cerințe specifice în materie de transparență pentru piețele online. Obiectivul ar fi de a garanta că toți consumatorii sunt informați cu privire la identitatea și calitatea furnizorului („comerciant” sau „consumator”), la diferențele în ceea ce privește nivelul de protecție a consumatorilor în cazul în care încheie un contract cu un comerciant mai degrabă decât cu un altul, precum și la criteriile implicite de clasificare în prezentarea ofertelor.
4.5. Valoarea adăugată europeană
O abordare la nivelul UE rămâne cel mai adecvat răspuns și există o mai mare posibilitate ca aceasta să atingă obiectivele stabilite de directivă decât abordările naționale. De fapt, directiva a redus în mod consecvent fragmentarea în materie de reglementare între statele membre prin abordarea sa bazată pe armonizare, contribuind astfel la creșterea încrederii consumatorilor în achizițiile transfrontaliere și la reducerea costurilor de asigurare a conformității suportate de comercianți atunci când efectuează vânzări transfrontaliere, astfel cum a fost subliniat de părțile interesate consultate în cadrul evaluării. Normele armonizate sunt necesare, de asemenea, pentru a asigura măsuri de aplicare eficace la nivel transfrontalier între statele membre.
5. Norme privind conținutul digital
Pentru prima dată în legislația UE în materie de protecție a consumatorilor și de comercializare, directiva stabilește cerințe specifice privind informațiile precontractuale pentru conținut digital și norme privind retragerea din contractele pentru conținut digital care nu este livrat pe un suport material. Aceste dispoziții sunt deosebit de relevante în ceea ce privește atingerea obiectivelor strategiei privind piața unică digitală.
Conținutul digital este definit ca „date produse și livrate în formă digitală” [articolul 2 alineatul (11) din DDC]. În ceea ce privește domeniul de aplicare a DDC cu referire la conținutul digital, Ghidul DDC din iunie 2014 prevede că:
„[A]vând în vedere diferența stabilită în considerentul 19, contractele pentru conținut digital online sunt reglementate de directivă, chiar dacă acestea nu implică plata unui preț de către consumator.”
Chiar dacă documentul de orientare DDC a fost elaborat în cooperare cu statele membre și cu părțile interesate, unele părți interesate consideră că aplicarea DDC la conținutul digital „gratuit” nu este pe deplin clară. În timp ce Comisia confirmă interpretarea inclusă în Ghidul DDC, pot exista într-adevăr dificultăți în a distinge în practică între contractele pentru conținut digital și contractele referitoare la servicii online al căror obiect principal constă în prestarea unui serviciu, mai degrabă decât în conținutul digital în sine; acestea din urmă intră în domeniul de aplicare a directivei ca un „contract de servicii” numai atunci când sunt furnizate în schimbul plății unui preț.
În principiu, toate dispozițiile DDC sunt aplicabile, de asemenea, contractelor de furnizare de conținut digital. În plus, mai multe dispoziții stabilesc cerințe specifice în ceea ce privește conținutul digital:
·cerințe în materie de informare precontractuală cu privire la funcționalitate și interoperabilitate [articolul 5 alineatul (1) literele (g) și (h); articolul 6 alineatul (1) literele (r) și (s)];
·dreptul de retragere — începerea termenului de retragere și cerința de informare cu privire la pierderea dreptului de retragere în cazul descărcării [articolul 9 alineatul (2) litera (c) și articolul 14 alineatul (4) litera (b)];
·excepție de la dreptul de retragere [articolul 16 litera (m)].
Conținutul digital rămâne un domeniu-cheie în care consumatorii nu se simt la fel de protejați ca în cazul contractelor de vânzare-cumpărare sau de prestări de servicii. Constatările evaluării sugerează că nivelul scăzut al eficacității dispozițiilor privind conținutul digital rezultă dintr-o lipsă de conștientizare în rândul atât al comercianților, cât și al consumatorilor, o lipsă de conformitate din partea comercianților și un nivel scăzut al aplicării de către autoritățile naționale. Anecdotic, comercianții au subliniat, de asemenea, unele dificultăți în ceea ce privește punerea practică în aplicare și înțelegerea acestor dispoziții, în special în ceea ce privește obligația de a furniza informații precontractuale cu privire la dreptul de retragere. În ceea ce privește conștientizarea, datele au arătat că nivelul cel mai scăzut de conștientizare a fost raportat pentru cerințele în materie de informare precontractuală cu privire la conținutul digital și pentru normele privind retragerea în ceea ce privește conținutul digital. În cadrul evaluării, s-a constatat că respectarea normelor privind conținutul digital a fost foarte scăzută; în special, s-a evidențiat faptul că, în mod obișnuit, comercianții nu informează consumatorii cu privire la momentul în care aceștia și-ar pierde dreptul de retragere.
În urma evaluării s-a constatat, de asemenea, că ar putea fi necesară reevaluarea anumitor norme ale DDC privind conținutul digital, pentru o mai bună corelare a acestora cu nevoile actuale în cadrul UE. În special, DDC nu se aplică în prezent furnizării de servicii online „gratuite”. Aceste servicii includ serviciile de stocare în cloud sau webmail, în cazul cărora obligația contractuală principală a comerciantului nu este să furnizeze conținut digital ci, mai degrabă, un serviciu care permite crearea, prelucrarea, stocarea sau schimbul de date care sunt produse de către consumator. În urma discuțiilor din cadrul Consiliului cu privire la propunerea de directivă privind contractele de furnizare de conținut digital în cadrul Consiliului JAI din iunie 2016, miniștrii au invitat în mod expres Comisia să „includă în raportul său referitor la aplicarea DDC o evaluare a aplicării DDC, în special în ceea ce privește cerințele în materie de informații precontractuale prevăzute de respectiva directivă, pentru toate tipurile de contracte de furnizare de conținut digital care intră sub incidența [propunerii din decembrie 2015 a] Directivei privind conținutul digital, pentru a ajuta la evaluarea gradului în care este nevoie ca cele două instrumente (în special definițiile utilizate în acestea) să fie aliniate pentru a asigura o coerență sporită”.
Prin urmare, Comisia consideră că, pentru a garanta faptul că directiva rămâne pe deplin relevantă și poate răspunde provocărilor actuale, domeniul său de aplicare ar trebui să fie extins pentru a include, de asemenea, contractele pentru servicii digitale „gratuite”, asigurându-se în același timp, după caz, că directiva garantează egalitatea de tratament a serviciilor digitale și a conținutului digital.
6. Concluzii și perspective
Comisia va urmări constatările evaluării prin:
·promovarea conștientizării în rândul consumatorilor și al comercianților cu privire la drepturile și obligațiile acestora. În acest sens, în decembrie 2016, Comisia a lansat un proiect-pilot pentru formarea IMM-urilor cu privire la legislația UE în materie de protecție a consumatorilor și de comercializare. Proiectul-pilot are scopul de a crește în mod semnificativ nivelul de conștientizare în rândul comercianților cu privire la obligațiile lor și la drepturile corespunzătoare ale consumatorilor;
·luarea în considerare a unor orientări suplimentare cu privire la dispozițiile care au fost percepute în cadrul evaluării ca fiind lipsite de claritate;
·coordonarea exercițiului de autoreglementare lansat recent în cadrul grupului părților interesate REFIT în vederea ajungerea la un acord multipartit la nivelul părților interesate cu privire la un set de principii-cheie pentru o mai bună prezentare atât a informațiilor precontractuale în temeiul DDC, cât și a termenilor contractuali standard. Desigur, acest lucru nu aduce atingere intervenției legislative ulterioare, în special în cazul în care această abordare de autoreglementare se dovedește a fi nesatisfăcătoare
·examinarea în continuare, sub rezerva rezultatului unei evaluări a impactului, a posibilelor modificări punctuale ale directivei cu privire la:
Øextinderea domeniului său de aplicare pentru a include contractele pentru servicii digitale „gratuite” și, în consecință, aplicarea cerințelor în materie de informare precontractuală și a dreptului de retragere pentru orice servicii digitale. Această modificare ar trebui să clarifice faptul că directiva reglementează, de asemenea, contractele pentru furnizarea de conținut digital care nu este oferit în schimbul plății unui preț;
Øsimplificarea unora dintre cerințele de informare existente, în special pentru a reflecta mai bine evoluțiile tehnologice/ale pieței, de exemplu permițând comercianților să utilizeze mijloace de comunicare mai moderne pentru schimburile cu consumatorii, cu condiția ca astfel de mijloace să permită consumatorului să contacteze în mod eficient comerciantul și să păstreze o dovadă a schimburilor respective pe un suport durabil;
Øreducerea sarcinii suportate de comercianți, în special IMM-uri, pe care unele părți interesate o consideră ca fiind disproporționată. Aceasta se referă la dispoziții privind dreptul de retragere pentru bunurile utilizate de consumatori într-o măsură care depășește limita necesară stabilirii naturii, caracteristicilor și modului de funcționare a acestora, precum și la normele privind rambursarea înainte ca respectivul comerciant să fi primit bunurile înapoi;
Øcreșterea transparenței informațiilor pe care piețele online le furnizează consumatorilor cu privire la identitatea și calitatea furnizorului („comerciant” sau „consumator”), la diferențele în ceea ce privește nivelul de protecție a consumatorilor în cazul în care încheie un contract cu un comerciant față de cazul în care încheie contractul cu un alt consumator, la criteriile implicite de clasificare în prezentarea ofertelor, precum și stabilirea consecințelor în cazul în care cerințele de transparență nu sunt respectate;
·intensificarea aplicării directivei în toate statele membre, inclusiv prin intermediul unor acțiuni comune în cadrul Regulamentului privind cooperarea în materie de protecție a consumatorului.
