1)

Articolul 7 alineatul (6) din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2009, trebuie interpretat în sensul că dreptul deponentului la despăgubire pe care îl prevede acoperă numai restituirea, prin sistemul de garantare a depozitelor, a depozitelor indisponibile ale acestui deponent, în limita cuantumului stabilit la articolul 7 alineatul (1a) din această directivă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14, ca urmare a constatării indisponibilității, de către autoritatea națională competentă, a depozitelor deținute de instituția de credit în cauză, în conformitate cu articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din directiva menționată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14, astfel încât articolul 7 alineatul (6) din aceeași directivă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14, nu poate să întemeieze, în beneficiul deponentului menționat, un drept la repararea prejudiciului cauzat de restituirea tardivă a cuantumului garantat al tuturor depozitelor sale sau de o supraveghere defectuoasă din partea autorităților naționale competente față de instituția de credit ale cărei depozite au devenit indisponibile.

2)

Dispozițiile articolului 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14, coroborate cu dispozițiile articolului 7 alineatul (6) și ale articolului 10 alineatul (1) din aceeași directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale sau unei clauze contractuale în temeiul căreia un depozit la o instituție de credit ale cărei plăți au fost suspendate nu devine exigibil decât ca urmare a revocării de către autoritatea competentă a autorizației bancare eliberate acestei instituții și cu condiția ca deponentul să fi solicitat în mod expres restituirea acestui depozit. În temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, orice instanță națională sesizată cu o acțiune în repararea prejudiciului pretins cauzat prin restituirea cuantumului garantat al unui astfel de depozit în afara termenului prevăzut la articolul 10 alineatul (1) din această directivă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14, este obligată să înlăture această reglementare națională sau această clauză contractuală în vederea soluționării acestei acțiuni.

3)

Articolul 17 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 noiembrie 2010 de instituire a Autorității europene de supraveghere (Autoritatea bancară europeană), de modificare a Deciziei nr. 716/2009/CE și de abrogare a Deciziei 2009/78/CE a Comisiei, citit în lumina considerentului (27) al acestuia, trebuie interpretat în sensul că o instanță națională trebuie să ia în considerare o recomandare a Autorității bancare europene adoptată în temeiul acestei dispoziții, în vederea soluționării litigiului cu care este sesizată, în special în cadrul unei acțiuni prin care se urmărește angajarea răspunderii unui stat membru pentru prejudicii cauzate unui particular ca urmare a neaplicării sau a aplicării incorecte sau insuficiente a dreptului Uniunii aflat la originea procedurii de anchetă care a condus la adoptarea acestei recomandări. Particularii vătămați prin încălcarea dreptului Uniunii constatată printr-o astfel de recomandare, chiar dacă nu sunt destinatarii acesteia, trebuie să se poată întemeia pe recomandarea menționată pentru a obține constatarea, în fața instanțelor naționale competente, a răspunderii statului membru în cauză ca urmare a respectivei încălcări a dreptului Uniunii.

Recomandarea EBA/REC/2014/02 a Autorității bancare europene din 17 octombrie 2014, adresată Balgarska Narodna Banka (Banca Națională bulgară) și Fond za garantirane na vlogovete v bankite (Fondul de garantare a depozitelor bancare), cu privire la măsurile necesare pentru a se conforma Directivei 94/19/CE, este nevalidă, întrucât a asimilat decizia Balgarska Narodna Banka (Banca Națională bulgară) de a plasa Korporativna targovska banka AD sub supraveghere specială și de a suspenda obligațiile acesteia unei constatări a indisponibilității depozitelor, în sensul articolului 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/14.

4)

Articolul 2 a șaptea liniuță din Directiva 2001/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 aprilie 2001 privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit, citit în lumina articolului 17 alineatul (1) și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că o măsură de suspendare a plăților aplicată de o bancă centrală națională unei instituții de credit, ca măsură de reorganizare destinată să mențină sau să restabilească situația financiară a acestei instituții, constituie o ingerință nejustificată și disproporționată în exercitarea dreptului de proprietate al deponenților la respectiva instituție dacă aceasta nu respectă conținutul esențial al acestui drept și dacă, având în vedere riscul iminent de pierderi financiare la care ar fi fost expuși deponenții în caz de faliment al instituției de credit, alte măsuri mai puțin constrângătoare ar fi permis atingerea acelorași rezultate, ceea ce revine instanței de trimitere să verifice.

5)

Dreptul Uniunii, în special principiul răspunderii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a încălcării dreptului Uniunii, precum și principiile echivalenței și efectivității, trebuie interpretat în sensul că:

6)

Principiile echivalenței și efectivității trebuie interpretate în sensul că nu impun unei instanțe sesizate cu o acțiune în despăgubire întemeiată formal pe o dispoziție de drept național privind răspunderea statului pentru prejudicii rezultate dintr-o activitate administrativă, dar în susținerea căreia sunt invocate motive întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii ca urmare a unei astfel de activități, să califice din oficiu această acțiune ca fiind întemeiată pe articolul 4 alineatul (3) TUE, în măsura în care această instanță nu este împiedicată de dispozițiile de drept național aplicabile să examineze motivele întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii invocate în susținerea acestei