1

Articolul 86 alineatul (2) CE prevede:

„Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor prezentului tratat și, în special, normelor privind concurența, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredințată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereselor Comunității.”

2

Articolul 87 alineatul (1) CE prevede:

„Cu excepția derogărilor prevăzute de prezentul tratat, sunt incompatibile cu piața comună ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau sectoare de producție, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.”

3

Articolul 88 CE prevede:

„(1)   Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței comune.

(2)   În cazul în care, după ce părților în cauză li s-a solicitat să-și prezinte observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața comună în conformitate cu articolul 87 sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște suspendarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie.

[…]

(3)   Comisia este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piața comună în conformitate cu dispozițiile articolului 87, Comisia inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent. Înainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate.”

4

Articolul 1 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41) prevede:

„În sensul prezentului regulament:

[…]

5

Articolul 17 din Regulamentul nr. 659/1999 prevede:

„(1)   În temeiul articolului [88] alineatul (1) [CE], Comisia obține de la statul membru în cauză toate informațiile necesare pentru examinarea, în cooperare cu statul membru, a schemelor de ajutor existente.

(2)   În cazul în care consideră că o schemă de ajutor existentă nu este sau nu mai este compatibilă cu piața comună, Comisia informează statul membru în cauză asupra opiniei sale preliminare și dă statului membru în cauză posibilitatea să își prezinte observațiile în termen de o lună. În cazuri temeinic motivate, Comisia poate prelungi acest termen.”

6

Articolul 18 din Regulamentul nr. 659/1999 prevede:

„În cazul în care, în lumina informațiilor transmise de statul membru în temeiul articolului 17, ajunge la concluzia că schema de ajutor existentă nu este sau nu mai este compatibilă cu piața comună, Comisia emite o recomandare prin care propune statului membru în cauză adoptarea de măsuri adecvate. Recomandarea poate propune în special:

7

Articolul 19 din Regulamentul nr. 659/1999 prevede:

„(1)   În cazul în care statul membru în cauză acceptă măsurile propuse și informează Comisia în această privință, Comisia consemnează acest fapt și informează statul membru asupra acestui fapt. Prin acceptarea lor, statul membru este obligat să pună în aplicare măsurile adecvate.

(2)   În cazul în care statul membru în cauză nu acceptă măsurile propuse, iar Comisia, luând în considerare argumentele statului membru respectiv, consideră în continuare că măsurile respective sunt necesare, aceasta inițiază procedurile în temeiul articolului 4 alineatul (4). Articolele 6, 7 și 9 se aplică mutatis mutandis.”

8

Articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 prevede:

„Comisia publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene o comunicare succintă privind deciziile adoptate în temeiul […] articolului 18 coroborat cu articolul 19 alineatul (1). Comunicarea precizează posibilitatea obținerii unui exemplar al deciziei în versiunea sau versiunile lingvistice autentice.”

9

Prin scrisoarea din 10 martie 1993, reclamanta, Télévision française 1 SA, proprietara postului privat de televiziune comercială TF1, a adresat Comisiei o plângere privind modalitățile de finanțare și de operare ale France 2 și ale France 3, două posturi de televiziune publică din Franța. Această plângere, care a fost completată la , semnala încălcări ale articolului 81 CE, ale articolului 86 alineatul (1) CE și ale articolului 87 CE. Reclamanta susținea în această plângere că, printre alte măsuri, transmiterea taxei pentru servicii publice audio-vizuale percepute de Republica Franceză către France 2 și France 3 constituia un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

10

Prin Decizia din 27 septembrie 1999, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din (JO C 340, p. 57), Comisia a inițiat procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE în ceea ce privește subvențiile pentru investiții primite de France 2 și de France 3, precum și infuziile de capital primite de France 2 între 1988 și 1994. Această procedură nu privea taxa pentru servicii publice audio-vizuale, această taxă fiind inițial considerată ajutor existent care trebuie să facă obiectul unei proceduri de investigare separate în temeiul articolului 17 și următoarele din Regulamentul nr. 659/1999.

11

În 2000, France 2 și France 3 au constituit aportul adus de Republica Franceză la societatea holding publică France Télévisions SA, creată prin Legea 2000-719 din 1 august 2000 din Franța prin care a fost modificată Legea 86-1067 din privind libertatea de comunicare (JORF nr. 177 din , p. 11903) și însărcinată să coordoneze activitatea posturilor publice franceze.

12

Prin Decizia 2004/838/CE din 10 decembrie 2003 privind ajutoarele acordate de Franța în beneficiul posturilor France 2 și France 3 (JO 2004, L 361, p. 21, denumită în continuare „Decizia din ”), Comisia a decis că subvențiile pentru investiții primite de France 2 și de France 3, precum și infuziile de capital efectuate în beneficiul postului France 2 între 1988 și 1994 constituiau ajutoare de stat compatibile cu piața comună în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE. Decizia din a făcut obiectul unei acțiuni în anulare din partea reclamantei, înregistrată la grefa Tribunalului sub numărul T-144/04 și respinsă prin Ordonanța Tribunalului din , TF1/Comisia (T-144/04, Rep., p. II-761).

13

Prin scrisoarea din 10 decembrie 2003, adresată Republicii Franceze în temeiul articolului 17 din Regulamentul nr. 659/1999 (denumită în continuare „scrisoarea din ”), Comisia, în cadrul examinării permanente a ajutoarelor existente, a prezentat Republicii Franceze, printre altele, analiza sa privind sistemul francez al taxei pentru servicii publice audio-vizuale.

14

Prin scrisorile din 20 februarie și din , autoritățile franceze au răspuns la scrisoarea din . Acestea au avut o întâlnire cu reprezentanții Comisiei la . Prin scrisorile din și din , din și din , acestea au formulat angajamente drept răspuns la analiza Comisiei conținută în scrisoarea din .

15

Prin Decizia C (2005) 1166 final din 20 aprilie 2005 privind ajutorul acordat societății France Télévisions [ajutor E 10/2005 (ex C 60/1999) – Franța, Taxa pentru servicii publice de radiodifuziune] (denumită în continuare „decizia atacată”), notificată Republicii Franceze la , Comisia a informat acest stat membru că, în temeiul angajamentelor luate de autoritățile franceze în cadrul procedurii de examinare permanentă a schemei taxei pentru servicii publice audio-vizuale în beneficiul societății France Télévisions, aceasta considera că schema este compatibilă cu piața comună în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE și a decis, așadar, să închidă procedura privind această schemă și având legătură cu un ajutor existent (punctele 1 și 72 din decizia atacată).

16

La 29 iunie 2005, Comisia a comunicat reclamantei prin fax decizia atacată.

17

La 30 septembrie 2005, decizia atacată a făcut obiectul unei publicări sumare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO C 240, p. 20), care conține o trimitere la pagina de internet a Comisiei ce permite accesul la textul integral al acestei decizii.

18

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 9 septembrie 2005, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

19

Prin actele depuse la grefa Tribunalului la 5 și la , Republica Franceză și France Télévisions au solicitat să intervină în susținerea Comisiei. Aceste cereri au fost admise prin Ordonanțele președintelui Camerei a cincea a Tribunalului din .

20

Prin scrisoarea din 21 februarie 2006, Comisia a răspuns cererii Tribunalului din privind prezentarea unor documente, comunicând acestuia Decizia din . În cadrul aceluiași răspuns, Comisia a afirmat că nu poate prezenta schimbul de scrisori avut cu Republica Franceză în cadrul examinării permanente a taxei pentru servicii publice audio-vizuale. Prin scrisorile din , Tribunal a informat părțile că ar putea fi obligate să prezinte aceste documente în cazul în care ar considera că este necesar.

21

Prin scrisoarea din 29 mai 2008, Comisia a răspuns la întrebarea Tribunalului din , informându-l cu privire la măsurile adoptate de Republica Franceză pentru aplicarea deciziei atacate.

22

Prin scrisoarea din 9 octombrie 2008 adresată grefei Tribunalului și depusă la dosar, reclamanta a indicat că, în cadrul ședinței, urma să invoce fapte juridice noi, și anume Hotărârea Tribunalului din , SIC/Comisia (T-442/03, Rep., p. II-1161), și Decizia C (2008) 3506 final a Comisiei din privind ajutorul acordat societății France Télévisions (ajutor N 279/2008 – Franța, infuzie de capital pentru France Télévisions).

23

Reclamanta solicită Tribunalului:

24

Comisia, susținută de Republica Franceză și de France Télévisions, solicită Tribunalului:

25

Comisia, susținută de France Télévisions, pune sub semnul îndoielii admisibilitatea acțiunii ținând cont de data la care a fost introdusă.

26

Decizia atacată ar fi fost adresată reclamantei prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la 20 iunie 2005 și ar fi fost primită de aceasta la . Așadar, reclamanta ar fi avut la acea dată deplină cunoștință de decizia atacată și, în orice caz, cel mai târziu la , dată la care ar fi solicitat Comisiei să îi retrimită prin fax decizia atacată motivând că scrisoarea recomandată din s-ar fi pierdut.

27

Prin urmare, termenul de introducere a acțiunii nu ar fi fost respectat.

28

Comisia declară că are cunoștință de jurisprudența potrivită căreia, în cazul actelor care, conform unei practici constante și, a fortiori, în executarea unei obligații legale, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, termenul de introducere a acțiunii începe să curgă de la data publicării, însă aceasta constată că decizia atacată nu corespunde exact actelor vizate la articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999. Astfel, decizia atacată ar conține în același timp atât recomandarea prin care se propune adoptarea unor măsuri adecvate, menționate la articolul 18 din acest regulament, cât și acceptarea din partea statului membru, menționată la articolul 19 alineatul (1) din acest regulament. Prin urmare, Comisia se întreabă dacă decizia atacată trebuia într-adevăr publicată în temeiul articolului 26 alineatul (1) din acest regulament și arată că lasă această chestiune la aprecierea Tribunalului.

29

Totuși, Comisia pune sub semnul întrebării pertinența acestei jurisprudențe în cazul în care actul a fost notificat reclamantei. În cazul în care s-ar aplica această jurisprudență în speță, comunicarea prevăzută la articolul 20 din Regulamentul nr. 659/1999 nu ar mai avea vreo importanță și s-ar prelungi în mod nejustificat termenele de introducere a acțiunii pentru principalele persoane interesate, în speță concurenții întreprinderii care a beneficiat de ajutor.

30

Reclamanta consideră că decizia atacată nu i-a fost comunicată integral la 23 iunie 2005, ci numai la . Având în vedere că cererea introductivă a fost depusă la , acțiunea ar fi, așadar, admisibilă. În plus, în cazul în care termenul ar fi început să curgă numai de la publicarea deciziei atacate, acțiunea ar fi cu atât mai mult admisibilă.

31

Trebuie arătat de la bun început că decizia atacată, al cărui singur destinatar este statul membru vizat, în speță Republica Franceză (a se vedea în acest sens Ordonanța Tribunalului din 13 mai 2008, SNIV/Comisia, T-327/04, punctul 33), nu a fost notificată reclamantei, ci numai comunicată acesteia.

32

În temeiul articolului 230 al cincilea paragraf CE, acțiunea în anulare trebuie formulată într-un termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv.

33

Astfel cum rezultă din această dispoziție, criteriul datei la care s-a luat la cunoștință de act ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii prezintă un caracter subsidiar în raport cu data publicării sau cu cea a notificării actului (Ordonanța Tribunalului din 21 noiembrie 2005, Tramarin/Comisia, T-426/04, Rec., p. II-4765, punctul 48, Ordonanța SNIV/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 21, și Ordonanța Tribunalului TF1/Comisia, punctul 12 de mai sus, punctul 19).

34

În plus, în privința actelor care, potrivit unei practici constante a instituției vizate, fac obiectul unei publicări în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, deși această publicare nu este o condiție a aplicabilității lor, Curtea și Tribunalul s-au pronunțat în sensul că nu este aplicabil criteriul datei la care s-a luat cunoștință de act și că termenul de introducere a acțiunii începe să curgă de la data publicării. În astfel de circumstanțe, terții vizați pot conta în mod legitim pe faptul că actul respectiv va fi publicat (Ordonanța Tramarin/Comisia, punctul 33 de mai sus, punctul 49, Ordonanța SNIV/Comisia, punctul 31 de mai sus, punctul 22, și Ordonanța TF1/Comisia, punctul 12 de mai sus, punctul 20). Această soluție, care vizează securitatea juridică și se aplică tuturor terților interesați, este valabilă în special atunci când, precum în speță, terțul interesat autor al acțiunii a luat la cunoștință de act înainte de publicarea acestuia.

35

În sfârșit, faptul că terților le-a fost acordat de către Comisie un acces integral la textul unei decizii postate pe pagina de internet a acesteia coroborat cu publicarea unei comunicări succinte în Jurnalul Oficial, care permite persoanelor interesate să identifice decizia respectivă și care le aduce la cunoștință această posibilitate de acces pe internet, trebuie considerat o publicare în sensul articolului 230 al cincilea paragraf CE (Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2005, Olsen/Comisia, T-17/02, Rec., p. II-2031, punctul 80, Ordonanța Tribunalului din , Air Bourbon/Comisia, T-321/04, Rec., p. II-3469, punctul 34, și Ordonanța Tribunalului Tramarin/Comisia, punctul 33 de mai sus, punctul 53).

36

Potrivit articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, Comisia publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene o comunicare succintă privind „deciziile adoptate în temeiul […] articolului 18 coroborat cu articolul 19 alineatul (1)”.

37

Pentru a stabili dacă decizia atacată, care nu este fondată pe un temei juridic expres, corespunde sensului pe care articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 îl dă expresiei amintite la punctul precedent, trebuie, în primul rând, să fie analizate etapele procedurii urmate în speță de Comisie și, în al doilea rând, să se precizeze sensul expresiei respective.

38

În primul rând, de la punctul 64 din decizia atacată reiese că, prin scrisoarea din 10 decembrie 2003, pe care Comisia a calificat-o drept „scrisoare articol 17” (punctul 15 din decizia atacată), această instituție nu s-a limitat doar să informeze Republica Franceză cu privire la concluzia preliminară potrivit căreia schema taxei pentru servicii publice audio-vizuale nu era sau nu mai era compatibilă cu piața comună și să invite acest stat membru să prezinte informații.

39

În această scrisoare, Comisia a indicat și „că, cu titlu preliminar, sistemul existent trebuia modificat pentru a garanta compatibilitatea sistemului francez al taxei pentru servicii publice audio-vizuale cu dispozițiile comunitare aplicabile ajutoarelor de stat” (punctul 64 din decizia atacată). Comisia a „consider[at] că autoritățile franceze trebuiau să adopte măsurile necesare pentru a asigura respectarea [anumitor] principii” privind, în esență, proporționalitatea compensațiilor acordate de stat în raport cu costurile serviciului public (punctul 64 prima liniuță din decizia atacată) și modalitatea în care posturile de radio din cadrul serviciului public exploatează activitățile comerciale în condițiile pieței (punctul 64 a doua și a treia liniuță din decizia atacată).

40

Astfel, începând cu scrisoarea din 10 decembrie 2003, Comisia a decis să trimită statului membru vizat o „recomandare prin care propune adoptarea unor măsuri adecvate” care, în principiu, are loc numai în etapa prevăzută la articolul 18 din Regulamentul nr. 659/1999, și anume „în lumina informațiilor transmise de statul membru”.

41

În decizia atacată, după ce a amintit conținutul acestei recomandări (punctul 64 din decizia atacată) și a examinat angajamentele luate de Republica Franceză drept răspuns la recomandarea făcută (punctul 65 și următoarele din decizia atacată), Comisia a„consider[at] că angajamentele autorităților franceze privind principiul necompensării excesive [erau] satisfăcătoare” (punctul 68 din decizia atacată) și că cele „privind comportamentul comercial al posturilor publice respect[au] în mod satisfăcător recomandările pe care le formul[ase]” (punctul 70 din decizia atacată). De asemenea, aceasta a luat act de angajamentul autorităților franceze de a efectua, „în termen de doi ani de la data prezentei scrisori”, modificări de natură legislativă și administrativă pentru executarea acestor angajamente și de a prezenta Comisiei, în același termen, un raport în această privință (punctul 71 din decizia atacată).

42

Pe baza acestor diferite angajamente ale autorităților franceze și a constatării că ele respectau recomandarea făcută, Comisia a decis să închidă procedura (punctele 1 și 72 din decizia atacată), amintind în același timp că decizia atacată nu îi afecta cu nimic puterea de a examina permanent schemele de ajutoare existente, prevăzută la articolul 88 alineatul (1) CE (punctul 73 primul paragraf din decizia atacată).

43

Din descrierea de mai sus rezultă că, în speță, din etapa de procedură prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, Comisia a decis să adreseze Republicii Franceze „recomandarea prin care propune adoptarea unor măsuri adecvate” prevăzută la articolul 18 din acest regulament. Ulterior, când a primit angajamentele Republicii Franceze, Comisia le-a examinat, le-a considerat conforme acestei recomandări și, în consecință, le-a acceptat. Această acceptare, care se întemeiază pe o examinare prealabilă a angajamentelor și care, astfel, depășește simpla consemnare a acestora, poate totuși să fie asimilată, cel puțin la o primă analiză și în scopul de a corespunde, în măsura în care este posibil, cu etapele de procedură prevăzute ca atare de Regulamentul nr. 659/1999, faptului de „a consemna” în sensul articolului 19 alineatul (1) din acest regulament.

44

În al doilea rând, trebuie stabilit sensul expresiei „decizie [adoptată] în temeiul […] articolului 18 coroborat cu articolul 19 alineatul (1)” de la articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

45

Această expresie trebuie interpretată în sensul că obligația de publicare impusă de dispoziția respectivă nu privește de la bun început și în exclusivitate „decizia [adoptată] în temeiul […] articolului 18” din Regulamentul nr. 659/1999 de a adresa statului membru o recomandare prin care propune adoptarea unor măsuri adecvate, ci în sensul că această obligație de publicare există numai în ipoteza în care recomandarea Comisiei este acceptată de statul membru, ceea ce corespunde situației vizate la articolul 19 alineatul (1) din același regulament.

46

Astfel, articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 impune în definitiv Comisiei, dacă și atunci când recomandarea acesteia prin care propune adoptarea unor măsuri adecvate este acceptată de statul membru, să publice conținutul acestei recomandări pe care instituția respectivă a decis să o adreseze statului membru și ca urmare a faptului că recomandarea respectivă a fost acceptată de statul membru. Astfel, terții nu sunt informați numai cu privire la o etapă intermediară a procedurii de examinare, ci și cu privire la stadiul final al acesteia.

47

În speță, chiar dacă intervine în urma unei proceduri în care recomandarea prevăzută la articolul 18 din Regulamentul nr. 659/1999 a fost prezentată din etapa scrisorii adresate în temeiul articolului 17 (a se vede punctele 38-40 de mai sus), decizia atacată corespunde, în realitate, cu ceea ce regulamentul desemnează, la articolul 26 alineatul (1), prin expresia „decizie [adoptată] în temeiul […] articolului 18 coroborat cu articolul 19 alineatul (1)”.

48

Întrucât decizia atacată corespunde într-adevăr unuia dintre actele menționate la articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 și trebuie, așadar, publicată, termenul de introducere a acțiunii a început să curgă, conform articolului 102 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, „de la sfârșitul celei de a paisprezecea zile de la data publicării actului în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”, și anume de la 14 octombrie 2005 la ora 0.00. Astfel, în temeiul articolului 230 al cincilea paragraf CE coroborat cu articolul 101 și cu articolul 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, termenul de introducere a acțiunii a expirat marți, , la ora 24.00.

49

Întrucât prezenta acțiune a fost introdusă la 9 septembrie 2005, aceasta este admisibilă.

50

Comisia, susținută de interveniente, afirmă că decizia atacată, întrucât conține o recomandare acceptată de autoritățile franceze, nu produce efecte obligatorii și, prin urmare, nu este un act atacabil.

51

Ar fi vorba despre o scrisoare adresată Republicii Franceze în faza examinării permanente a unui ajutor existent. Or, conform conținutului articolului 88 alineatul (1) CE, măsurile utile nu ar constitui altceva decât propuneri. Numai în ipoteza în care statul membru ar decide să nu adopte aceste propuneri Comisia ar trebui, dacă apreciază că este oportun, să adopte o decizie în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE, în scopul de a impune modificarea schemei de ajutor în cauză și numai această decizie ar fi obligatorie. Comisia nu ar avea puterea de a constrânge statul membru în cadrul examinării preliminare a unei măsuri de stat. În susținerea poziției sale, Comisia invocă Hotărârea Tribunalului din 22 octombrie 1996, Salt Union/Comisia (T-330/94, Rec., p. II-1475, punctul 35), și Ordonanța Tramarin/Comisia, punctul 33 de mai sus.

52

Procedura denumită „a măsurilor utile” s-ar asemăna, așadar, cu o procedură cvasicontractuală. În cazul în care statul membru acceptă măsurile utile propuse de Comisie, acesta este obligat să le aplice. În caz de refuz, Comisia ar iniția procedura oficială de investigare.

53

Totuși, în această etapă a procedurii măsurilor utile, care, de altfel, nu ar avea niciun efect suspensiv, Republica Franceză ar putea continua să acorde ajutoarele pe baza schemei existente timp de încă doi ani de la notificarea deciziei atacate. Singurele constrângeri posibile ar consta în amenințarea cu inițierea procedurii oficiale de investigare în cazul nerespectării angajamentelor și în faptul că, după expirarea termenului de doi ani și în cazul nerespectării angajamentelor, ajutorul în litigiu nu va mai fi un ajutor existent, ci un ajutor nou. Numai o decizie de inițiere a procedurii oficiale de investigare ar putea eventual prezenta un caracter obligatoriu.

54

În plus, singura obligație în sarcina statului membru ar fi aceea de a-și respecta angajamentele, iar această obligație ar rezulta din propria acceptare unilaterală a propunerilor Comisiei, și nu din decizia atacată, care s-ar limita să consemneze aceste angajamente.

55

Pe de altă parte, Comisia nu ar avea posibilitatea, numai în temeiul nerespectării angajamentelor, să inițieze o procedură privind constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE sau al articolului 226 CE.

56

Argumentul reclamantei privind incitarea statelor membre de a nu coopera loial cu Comisia ar fi fals. Ar fi adevărat că statul membru ar putea decide să nu coopereze și să refuze toate propunerile de măsuri utile. Însă aceasta s-ar traduce printr-o inițiere imediată a procedurii oficiale de investigare, urmată de o decizie unilaterală a Comisiei impunând modificarea imediată a schemei de ajutoare. Procedura de cooperare urmată în speță ar permite evitarea inițierii procedurii oficiale de investigare, lăsând în paralel statului membru timpul necesar pentru aplicarea angajamentelor acestuia într-un ritm asupra căruia s-a convenit, iar nu în termene mai lungi. Sistemul ar încuraja, așadar, cooperarea dintre Comisie și statele membre fără a le incita pe acestea din urmă să se comporte în mod neloial.

57

În ceea ce privește argumentul întemeiat pe lipsa unui control jurisdicțional al acțiunii Comisiei în cazul în care, la expirarea termenului acordat statului membru, nu s-a adoptat o decizie de inițiere a procedurii oficiale de investigare, acest argument ar fi inexact. În cazul în care Republica Franceză nu își respectă angajamentele, reclamanta ar avea posibilitatea să solicite în fața instanței naționale suspendarea plății ajutorului nou pe care l-ar constitui astfel taxa pentru servicii publice audio-vizuale. În plus, reclamanta ar putea adresa o invitație de a acționa, după care ar putea introduce o acțiune în constatarea abținerii de a acționa împotriva Comisiei dacă această instituție nu ar iniția imediat procedura oficială de investigare. În sfârșit, procedura oficială s-ar încheia printr-o decizie finală a Comisiei, atacabilă de reclamantă.

58

În sfârșit, Comisia nu ar fi menținut, în cuprinsul punctului 73 din decizia atacată, o confuzie privind natura deciziei atacate, natură care ar depinde de esența acestui document.

59

Reclamanta contestă poziția Comisiei.

60

Potrivit unei jurisprudențe constante, numai actele care produc efecte juridice obligatorii de natură a afecta interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia, pot face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE (Hotărârea Curții din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, Rec., p. 2639, punctul 9, Hotărârea Tribunalului din , Assicurazioni Generali și Unicredito/Comisia, T-87/96, Rec., p. II-203, punctul 37, Hotărârea Tribunalului din , Coca-Cola/Comisia, T-125/97 și T-127/97, Rec., p. II-1733, punctul 77, Hotărârea Tribunalului din , M6 și alții/Comisia, T-112/99, Rec., p. II-2459, punctul 35, și Ordonanța Tribunalului din , Kronoply/Comisia, T-130/02, Rec., p. II-4857, punctul 43).

61

Pentru a stabili dacă un act sau o decizie produce astfel de efecte, trebuie examinat conținutul acesteia (Hotărârea IBM/Comisia, punctul 60 de mai sus, punctul 9, Ordonanța Curții din 13 iunie 1991, Sunzest/Comisia, C-50/90, Rec., p. I-2917, punctul 12, Hotărârea Coca-Cola/Comisia, punctul 60 de mai sus, punctul 78, și Ordonanța Kronoply/Comisia, punctul 60 de mai sus, punctul 44).

62

În domeniul ajutoarelor de stat, normele de procedură stabilite prin tratat variază în funcție de natura măsurilor: ajutoare existente sau ajutoare noi. În timp ce primele sunt supuse articolului 88 alineatele (1) și (2) CE, următoarele sunt guvernate de alineatele (2) și (3) ale aceleiași dispoziții (Hotărârea Curții din 30 iunie 1992, Italia/Comisia, C-47/91, Rec., p. I-4145, punctul 22).

63

În ceea ce privește ajutoarele existente, articolul 88 alineatul (1) CE atribuie Comisiei competența de a le examina permanent împreună cu statele membre. În cadrul acestei examinări, Comisia propune statelor membre măsurile utile impuse de dezvoltarea progresivă sau de funcționarea pieței comune. Alineatul (2) al acestui articol prevede că, în cazul în care, după ce părților în cauză li s-a solicitat să își prezinte observațiile, Comisia constată că un ajutor nu este compatibil cu piața comună în conformitate cu articolul 87 CE sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta hotărăște suspendarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie (Hotărârea Italia/Comisia, punctul 62 de mai sus, punctul 23, Hotărârea Curții din 9 august 1994, Namur-Les assurances du crédit, C-44/93, Rec., p. I-3829, punctul 11).

64

Potrivit articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, în cazul în care consideră că o schemă de ajutor existentă nu este sau nu mai este compatibilă cu piața comună, Comisia informează statul membru în cauză asupra opiniei sale preliminare și dă statului membru în cauză posibilitatea să își prezinte observațiile în termen de o lună.

65

Potrivit articolului 18 din Regulamentul nr. 659/1999, în cazul în care, în lumina informațiilor transmise de statul membru în temeiul articolului 17 menționat anterior, ajunge la concluzia că schema de ajutor existentă nu este sau nu mai este compatibilă cu piața comună, Comisia emite o recomandare prin care propune statului membru în cauză adoptarea de măsuri adecvate. Nu se poate contesta că această recomandare, care constituie doar o propunere, nu este, analizată separat, un act atacabil (a se vedea în acest sens Hotărârea Salt Union/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctul 35, prima teză).

66

Potrivit articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999, în cazul în care statul membru în cauză nu acceptă măsurile propuse, iar Comisia, ținând seama de argumentele statului membru respectiv, consideră în continuare că măsurile respective sunt necesare, aceasta inițiază procedurile în temeiul articolului 4 alineatul (4) din acest regulament.

67

Potrivit articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, în cazul în care statul membru în cauză acceptă măsurile propuse și informează Comisia în această privință, Comisia consemnează faptul respectiv și informează statul membru asupra acestuia.

68

În ceea ce privește ultima situație, pertinentă în speță, trebuie respins modul de abordare al Comisiei care constă, în esență, pe baza unei interpretări izolate și literale a articolului 19 alineatul (1) menționat anterior, în a susține că nu adoptă nicio decizie în cazul unei proceduri de examinare a unui ajutor existent finalizate prin acceptarea de către statul membru a unor măsuri utile propuse sau chiar în a reduce procedura prevăzută la articolul 17, la articolul 18 și la articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999 la o procedură cvasicontractuală.

69

Astfel, o asemenea de abordare încalcă prevederile și obiectul acestei proceduri, care constituie, prin însăși natura sa, o procedură decizională, după cum indică de altfel articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, prin expresia „decizie [adoptată] în temeiul […] articolului 18 coroborat cu articolul 19 alineatul (1)”.

70

Desigur, Comisia și statul membru pot discuta pe tema măsurilor utile propuse. Însă, în definitiv, procedura de examinare se termină prin decizia menționată la punctul precedent numai în momentul în care Comisia, în exercitarea competenței sale exclusive de a aprecia compatibilitatea ajutoarelor de stat cu piața comună, decide să accepte angajamentele statului, întrucât acestea răspund preocupărilor sale.

71

În speță, Comisia a examinat angajamentele Republicii Franceze, a considerat că acestea respectau recomandările sale și permiteau, așadar, să asigure compatibilitatea schemei taxei pentru servicii publice audio-vizuale cu piața comună și, prin urmare, a decis să închidă respectiva procedură (punctele 1 și 72 din decizia atacată), amintind în același timp că decizia atacată nu îi afecta cu nimic puterea de a examina permanent schemele de ajutoare existente prevăzută la articolul 88 alineatul (1) CE (punctul 73 primul paragraf din decizia atacată).

72

Astfel, departe de a consemna în mod pasiv angajamentele Republicii Franceze, Comisia a adoptat o decizie în privința acestora, în lipsa căreia procedura de examinare a taxei pentru servicii publice audio-vizuale nu ar fi fost încheiată, ci și-ar fi urmat cursul fie prin continuarea negocierilor pentru a obține angajamente satisfăcătoare pentru Comisie, fie prin inițierea procedurii oficiale de investigare în temeiul articolului 19 alineatul (2) din Regulamentul nr. 659/1999.

73

În ceea ce privește efectele juridice obligatorii ale deciziei atacate, este suficient să se arate că, potrivit articolului 19 alineatul (1) in fine din Regulamentul nr. 659/1999, statul membru în cauză care, în momentul publicării prevăzute la articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, a acceptat în mod necesar măsurile adecvate, este „obligat să pună în aplicare” aceste măsuri (în ceea ce privește recunoașterea de către Curte a unui astfel de efect juridic obligatoriu, a se vedea, în hotărârile anterioare intrării în vigoare a Regulamentului nr. 659/1999, Hotărârea Curții din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia, C-313/90, Rec., p. I-1125, punctul 36, Hotărârea Curții din , Ijssel-Vliet, C-311/94, Rec., p. I-5023, punctele 42 și 43, și Hotărârea Curții din , Germania/Comisia, C-288/96, Rec., p. I-8237, punctul 65 in fine).

74

Trimiterea pe care Comisia o face la Ordonanța Tramarin/Comisia, punctul 33 de mai sus, și la Hotărârea Salt Union/Comisia, punctul 51 de mai sus, nu aduce atingere acestor considerații.

75

În ceea ce privește cauza în care s-a pronunțat Ordonanța Tramarin/Comisia, punctul 33 de mai sus, aceasta privește un caz de examinare preliminară a unui ajutor nou. Conform articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, această examinare preliminară trebuie finalizată prin adoptarea unei decizii în temeiul alineatului (2), (3) sau (4) al acestui articol, decizie care, eventual, poate face obiectul unei acțiuni în anulare. Acesta este contextul în care Tribunalul a considerat că scrisoarea prin care Comisia, în cadrul examinării preliminare, a invitat Republica Italiană să renunțe la o propunere de dispoziție tranzitorie între schema de ajutoare în vigoare și schema de ajutoare notificată constituia un act pregătitor al deciziei finale și, prin urmare, nu putea face obiectul unei acțiuni.

76

Or, în cadrul examinării permanente a ajutoarelor existente și în ipoteza în care statul membru aplică întocmai angajamentele luate, Comisia, după ce a adoptat decizia menționată la articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, nu mai trebuie să adopte o altă decizie. Singurul act de care dispun terții interesați – și, în speță, reclamanta – nu este, precum în cauza Tramarin/Comisia, un act pregătitor al unei decizii finale care urmează să fie adoptată, ci decizia prevăzută la articolul menționat anterior din Regulamentul nr. 659/1999, decizie care produce efectul juridic obligatoriu menționat la punctul 73 de mai sus.

77

Nici trimiterea la Hotărârea Salt Union/Comisia, punctul 51 de mai sus, nu este de natură să justifice poziția Comisiei. Astfel, ipoteza avută în vedere în mod expres de Tribunal, la punctul 35 din acea hotărâre, era cea în care statul membru refuza să accepte o propunere de măsuri utile făcută de Comisie, propunere care, într-adevăr, analizată izolat și după cum a fost arătat la punctul 65 de mai sus, nu constituie un act atacabil. Totuși, situația este diferită în speță, întrucât corespunde unei acceptări a măsurilor utile de către statul membru.

78

Rezultă din considerațiile de mai sus că nici Ordonanța Tramarin/Comisia, punctul 33 de mai sus, nici Hotărârea Salt Union/Comisia, punctul 51 de mai sus, nu susțin poziția Comisiei.

79

În sfârșit, în ceea ce privește întrebarea dacă efectele juridice obligatorii produse de decizia atacată sunt de natură să afecteze interesele reclamantei, trebuie arătat că această decizie validează, într-un cadru juridic și temporal imperativ, caracteristic mecanismului examinării permanente a ajutoarelor existente, angajamentele Republicii Franceze care pot fi considerate neadaptate pentru a asigura compatibilitatea schemei taxei pentru servicii publice audio-vizuale cu piața comună. Decizia atacată permite, așadar, Republicii Franceze să continue, timp de doi ani, să aplice schema de ajutor în cauză.

80

Decizia atacată permite, în plus și mai ales, menținerea acelei scheme de ajutor după depășirea termenului de doi ani prin efectuarea anumitor modificări.

81

Din toate considerațiile de mai sus rezultă că decizia atacată produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantei și, prin urmare, constituie un act care poate face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 230 al patrulea paragraf CE.

82

Comisia, susținută de interveniente, nu contestă calitatea procesuală activă a reclamantei, însă susține că, în calitate de concurentă a unei întreprinderi beneficiare a unui ajutor a cărui conformitate cu dreptul comunitar a fost asigurată în mod voluntar, reclamantei i-ar fi fost satisfăcută pretenția și, prin urmare, nu ar mai avea niciun interes să introducă o acțiune în anularea deciziei atacate. În cazul unei anulări, situația reclamantei ar fi mai puțin satisfăcătoare decât cea care rezultă din decizia atacată, care ar urmări să modifice schema de ajutoare într-un sens mai favorabil interesului comun.

83

Reclamanta contestă opinia Comisiei.

84

Potrivit unei jurisprudențe constante, o acțiune în anulare nu este admisibilă decât în măsura în care reclamantul, persoană fizică sau juridică, are un interes să obțină anularea actului atacat. Acest interes trebuie să fie născut și actual și este apreciat la data la care este formulată acțiunea (Hotărârea Tribunalului din 14 aprilie 2005, Sniace/Comisia, T-141/03, Rec., p. II-1197, punctul 25, și Hotărârea Tribunalului din , Salvat père & fils și alții/Comisia, T-136/05, Rep., p. II-4063, punctul 34).

85

Un astfel de interes presupune ca însăși anularea acestui act să poată avea consecințe juridice sau, potrivit unei alte formulări, ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat-o (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 28 septembrie 2004, MCI/Comisia, T-310/00, Rec., p. II-3253, punctul 44 și jurisprudența citată). O decizie care dă în întregime satisfacție reclamantului nu poate, prin definiție, să îi creeze un prejudiciu (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din , Germania/Comisia, C-242/00, Rec., p. I-5603, punctul 46, Hotărârea Tribunalului din , NBV și NVB/Comisia, T-138/89, Rec., p. II-2181, punctul 32), iar acest reclamant nu are interes să solicite anularea deciziei.

86

Dimpotrivă, din moment ce reclamantul susține că actul în cauză, chiar dacă eventual îi este parțial favorabil, nu îi protejează totuși în mod adecvat situația juridică, trebuie să i se recunoască un interes de a exercita acțiunea pentru ca instanța comunitară să verifice legalitatea acestei decizii. În acest caz, aprecierea caracterului favorabil sau nefavorabil al actului atacat ține de fondul acțiunii, iar nu de admisibilitatea acesteia (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Tesauro prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Curții din 9 noiembrie 1989, Katsoufros/Curtea de Justiție, 55/88, Rec., p. 3579, 3585-3587).

87

În decizia atacată, Comisia, la care reclamanta a depus o plângere ce viza în special schema taxei pentru servicii publice audio-vizuale, a apreciat că un anumit număr de angajamente ale Republicii Franceze erau de natură să asigure compatibilitatea acestei scheme cu piața comună. Reclamanta, în ceea ce o privește, consideră că aceste angajamente nu sunt adaptate scopului urmărit și atacă decizia tocmai pentru motivul că validează angajamentele și, astfel, ar încălca, în detrimentul său, dispozițiile din Tratat în materie de ajutoare de stat.

88

Trebuie constatat că argumentul Comisiei, potrivit căruia reclamanta nu ar avea interes să solicite anularea deciziei atacate pentru motivul că ar constitui o decizie care i-ar fi favorabilă, se întemeiază pe premisa că ceea ce reclamanta contestă pe fond, și anume, în special caracterul vădit neadaptat al acestor angajamente, este greșit.

89

Or, este clar că reclamanta, în calitate de operator de televiziune concurent al posturilor France 2 și France 3, avea interesul să solicite instanței comunitare să stabilească dacă, în decizia atacată, această instituție a considerat în mod legal că angajamentele luate de Republica Franceză permiteau să asigure compatibilitatea schemei franceze privind taxa pentru servicii publice audio-vizuale cu piața comună.

90

În plus, contrar celor susținute de Comisie, o anulare a deciziei atacate care ar fi motivată de o eroare vădită pe care această instituție a făcut-o în stabilirea măsurilor utile care trebuie aplicate sau de o motivare insuficientă a caracterului adecvat al acestor măsuri pentru soluționarea problemelor identificate nu ar plasa reclamanta într-o situație mai puțin favorabilă decât cea care rezultă din decizia atacată.

91

Astfel, o anulare pentru unul dintre aceste motive ar însemna că decizia atacată fie conținea, fie putea conține angajamente inadecvate și, prin urmare, ar fi defavorabilă reclamantei. În urma acestei anulări, având în vedere condițiile prezente de finanțare a France 2 și a France 3, Comisia ar avea obligația să aprecieze, în cadrul examinării permanente a ajutoarelor existente, oportunitatea altor propuneri de măsuri utile pentru viitor.

92

Prin urmare, contrar celor susținute de Comisie, reclamanta are un interes de a introduce o acțiune în anularea deciziei atacate.

93

Rezultă din toate considerațiile de mai sus că acțiunea este admisibilă.

94

Prezenta acțiune conține cinci motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare. Al treilea motiv este întemeiat pe un caracter insuficient al angajamentelor Republicii Franceze. Al patrulea motiv este întemeiat pe o schimbare a destinației procedurii. Al cincilea motiv este întemeiat pe o interpretare greșită a Hotărârii Curții din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C-280/00, Rec., p. I-7747, denumită în continuare „Hotărârea Altmark”).

95

Trebuie examinate mai întâi motivele întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare și pe schimbarea destinației procedurii. Va fi examinat în continuare motivul întemeiat pe interpretarea greșită a Hotărârii Altmark, punctul 94 de mai sus, iar ulterior cele două motive întemeiate pe încălcarea obligației de motivare și, respectiv, pe caracterul insuficient al angajamentelor.

96

Deși admite că procedura administrativă în materie de ajutoare de stat este deschisă numai împotriva statelor membre, reclamanta susține că, în cadrul etapei de examinare prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE, Comisia trebuie să le solicite părților în cauză să prezinte observații. Reclamanta este uimită că nu a putut avea o dezbatere cu Comisia cu privire la oportunitatea și la caracterul adecvat al angajamentelor Republicii Franceze, din moment ce, pe baza acestora, Comisia a validat menținerea unui sistem care întrunește elementele constitutive ale unui ajutor de stat contrar articolului 87 CE. Dezbaterea ar fi fost cu atât mai necesară, cu cât dialogul dintre reclamantă și Comisie, care ar fi condus la concluzia că sistemul taxei pentru servicii publice audio-vizuale era un ajutor de stat în sensul articolului 87 CE, s-ar fi întrerupt brusc în momentul în care ar fi trebuit apreciată compatibilitatea acestui sistem cu piața comună.

97

Reclamanta apreciază că locul care i-a fost rezervat în procedura în speță nu prea este compatibil cu jurisprudența potrivit căreia, chiar și în lipsa unei dispoziții scrise, Comunitatea nu poate afecta situația unei persoane fără a-i da posibilitatea să își exprime punctul de vedere. Având în vedere puterea de apreciere a Comisiei atunci când adoptă o decizie în temeiul articolului 88 alineatul (1) CE, respectarea dreptului de a fi ascultat ar trebui cu atât mai mult să fie garantat. Întreruperea dialogului dintre Comisie și reclamantă ar constitui o încălcare a dreptului la apărare al acesteia din urmă.

98

Comisia, susținută de interveniente, contestă opinia reclamantei.

99

Trebuie amintit că procedura de control al ajutoarelor de stat, având în vedere structura generală a acesteia, este o procedură deschisă împotriva statului membru responsabil, din perspectiva obligațiilor comunitare ale acestuia, de acordarea ajutorului (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Technische Glaswerke Ilmenau/Comisia, T-198/01, Rec., p. II-2717, punctul 61, și Hotărârea Tribunalului din , Saxonia Edelmetalle/Comisia, T-111/01 și T-133/01, Rec., p. II-1579, punctul 47).

100

Această afirmație, dezvoltată de jurisprudență în contextul controlului ajutoarelor noi efectuat de Comisie, este valabilă și în contextul examinării permanente a ajutoarelor existente.

101

Prin urmare, deși nimic nu interzice unei părți să transmită Comisiei informații care denunță incompatibilitatea unui ajutor de stat cu piața comună, indiferent dacă este vorba despre un ajutor nou sau despre un ajutor existent, această posibilitate nu conferă părții respective niciun drept la apărare. Comisia nu este deloc obligată să angajeze cu această parte o dezbatere în contradictoriu.

102

Este adevărat că, în cadrul procedurii oficiale de investigare prevăzute la articolul 88 alineatul (2) primul paragraf CE și la articolul 6 din Regulamentul nr. 659/1999, procedură care poate fi inițiată, în ceea ce privește controlul ajutoarelor noi, printr-o decizie adoptată în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Regulamentul nr. 659/1999 și, în ceea ce privește examinarea permanentă a ajutoarelor existente, printr-o decizie adoptată în temeiul articolului 19 alineatul (2) din același regulament, Comisia „solicită […] persoane[lor] interesate să își prezinte observațiile” [articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul nr. 659/1999]. Totuși, trebuie constatat că, în speță, decizia atacată nu a fost adoptată în urma unei astfel de proceduri oficiale de investigare, ci în urma unei propuneri de măsuri adecvate acceptate de statul membru în cauză, cu alte cuvinte în cadrul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

103

În acest stadiu al procedurii de examinare permanentă a ajutoarelor existente, Comisia nu era obligată să solicite reclamantei să îi transmită observațiile sale. Prin urmare, reclamanta revendică dreptul la apărare și se prevalează de încălcarea acestuia de către Comisie în mod greșit.

104

În aceste condiții, prezentul motiv trebuie respins.

105

În opinia reclamantei, Comisia pare să pună în sarcina autorităților naționale obligația de a detecta un ajutor de stat, deși este de competența exclusivă a acesteia. Reclamanta nu înțelege în ce mod Comisia ar putea delega astfel această competență și, prin urmare, nu înțelege în ce mod Comisia ar putea acorda un efect direct articolului 87 CE printr-o simplă decizie în care sunt consemnate angajamente, deși a fost necesar un regulament pentru a prevedea efectul direct al articolului 88 alineatul (3) CE.

106

Comisia contestă opinia reclamantei.

107

În primul rând, trebuie constatat că, în mod contrar celor ce par a fi contestate prin prezentul motiv, decizia atacată nu are ca obiect să pună în sarcina autorităților naționale obligația, cu privire la care reclamanta susține că este de competența exclusivă a Comisiei, de a detecta un eventual ajutor de stat, având în vedere că, în fond, astfel cum Curtea a arătat, instanța națională este oricum competentă să constate, eventual, existența unui ajutor de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 22 martie 1977, Steinike & Weinlig, 78/76, Rec., p. 595, punctul 14).

108

În al doilea rând, în măsura în care, prin prezentul motiv, reclamanta urmărește să denunțe un pretins transfer, de la Comisie către autoritățile naționale, al competenței exclusive de a aprecia compatibilitatea unui ajutor de stat cu piața comună, trebuie constatat că prin decizia atacată nu se efectuează deloc un astfel de transfer de competență.

109

Dimpotrivă, tocmai prin exercitarea competenței sale exclusive de a aprecia compatibilitatea ajutoarelor de stat cu piața comună, prin decizia atacată, Comisia a obținut de la Republica Franceză anumite angajamente vizând să asigure compatibilitatea schemei taxei pentru servicii publice audio-vizuale cu această piață. În plus, decizia atacată, după cum se precizează la punctul 73 din aceasta, nu afectează cu nimic puterea Comisiei, în temeiul articolului 88 alineatul (1) CE, de a examina permanent schemele de ajutor existente și de a propune măsurile utile impuse de dezvoltarea progresivă sau de funcționarea pieței comune.

110

În aceste condiții, prezentul motiv trebuie respins.

111

În opinia reclamantei, Comisia a comis o eroare de drept în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 86 alineatul (2) CE în cazul unui ajutor care rezultă din compensarea excesivă a costului generat de obligațiile de serviciu public.

112

În Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, Curtea ar fi optat pentru o abordare denumită „compensatorie”. Alegerea acestei abordări compensatorii ar fi fost confirmată în jurisprudența ulterioară atât a Curții, cât și a Tribunalului.

113

În opinia reclamantei, contrar celor afirmate de Comisie, Curtea, în Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, nu confirmă implicit că un ajutor care compensează sau, mai degrabă, supra-compensează costurile suportate de o întreprindere pentru furnizarea unui serviciu de interes economic general (denumit în continuare „SIEG”) poate fi declarat compatibil cu piața comună dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 86 alineatul (2) CE.

114

Astfel, nu ar fi de competența Curții să răspundă, nici măcar implicit în cadrul unei trimiteri preliminare, la o întrebare care nu îi este adresată.

115

În plus, Curtea ar fi făcut trimitere la Hotărârea sa din 22 noiembrie 2001, Ferring (C-53/00, Rec., p. I-9067, denumită în continuare „Hotărârea Ferring”). Or, în această hotărâre, Curtea ar fi exclus în mod expres aplicarea articolului 86 alineatul (2) CE declarând că un avantaj care depășește costurile suplimentare rezultând din misiunea de interes general „nu ar putea, în orice caz, să fie considerat necesar pentru a le permite acestor operatori să își îndeplinească misiunea specială”.

116

În continuare, aplicarea articolului 86 alineatul (2) CE ar presupune întrunirea condițiilor privind definiția, mandatul și controlul misiunii de serviciu public, precum și proporționalitatea compensației financiare acordate pentru acest serviciu. Or, în Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, Curtea ar fi utilizat aceste condiții drept criterii cumulative pentru a aprecia nu compatibilitatea, ci însăși existența ajutorului, prin intermediul primei, al celei de a doua și al celei de a treia dintre cele patru condiții definite la punctul 95 și în dispozitivul acelei hotărâri (denumite în continuare, împreună, „condițiile Altmark”). Cu alte cuvinte, în opinia Curții, controlul proporționalității s-ar efectua la stadiul calificării drept ajutor, adică la un stadiu anterior celui în care Comisia intenționează să îl aplice.

117

În sfârșit, în practica sa, Comisia ar fi aplicat articolul 86 alineatul (2) CE în unele situații în care a doua și a patra condiție Altmark nu erau îndeplinite, cu consecința implicită că, atunci când prima și a treia condiție Altmark nu sunt îndeplinite, salvarea măsurii prin intermediul examinării acesteia în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE ar fi exclusă. Or, în speță, faptul că însăși Comisia ar fi constatat că a treia condiție Altmark nu era îndeplinită ar fi trebuit să conducă în mod necesar la concluzia că era într-adevăr vorba despre un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, fără a trebui examinată eventuala compatibilitate a acestuia.

118

Comisia ar fi comis, așadar, o eroare de drept verificând dacă o măsură de stat de compensare a costurilor unui serviciu public putea fi justificată în temeiul articolului 86 alineatul (2) CE, deși însăși Comisia ar fi constatat că măsura respectivă nu îndeplinea condițiile Altmark care ar fi permis să se evite calificarea acesteia drept ajutor de stat.

119

În cadrul replicii, reclamanta susține că nu contestă competența exclusivă a Comisiei de a se pronunța asupra compatibilității unui ajutor cu piața comună, după cum ar confirma și depunerea plângerii sale. Aceasta contestă mai degrabă condițiile în care Comisia a efectuat o astfel de examinare.

120

Astfel, reclamanta amintește că, în Hotărârea Ferring, punctul 115 de mai sus, Curtea nu se referă la articolul 86 alineatul (2) CE ca justificare a soluției adoptate. Mai mult decât atât, după ce ar fi stabilit principiul potrivit căruia o compensație care respectă condiția echivalenței nu este un ajutor, Curtea ar adăuga că, „în cazul în care s-ar dovedi că distribuitorii angrosiști obțin din neaplicarea taxei pe vânzări directe de medicamente un avantaj care depășește costurile suplimentare suportate pentru îndeplinirea unor obligații de serviciu public care le sunt impuse prin reglementarea națională, acest avantaj, pentru partea care depășește acele costuri suplimentare, nu poate, în orice caz, să fie considerată necesară pentru a permite acestor operatori să își îndeplinească misiunea specială”. În consecință, în opinia Curții, „[ar] trebui răspuns că articolul [86] alineatul (2) [CE] trebuie interpretat în sensul că nu se referă la un avantaj fiscal de care beneficiază întreprinderile însărcinate cu gestionarea unui serviciu public, precum cele în cauză în acțiunea principală, în măsura în care acest avantaj depășește costurile suplimentare ale serviciului public”.

121

Ar fi, așadar, clar că, în opinia Curții, este exclusă orice aplicare a derogării de la articolul 86 alineatul (2) CE în favoarea unei compensări care ar depăși costurile suplimentare legate de îndeplinirea obligațiilor de serviciu public, cu consecința că astfel de ajutoare ar trebui evaluate numai în temeiul articolului 87 CE. În acest caz, examinarea compatibilității ajutorului cu piața comună ar continua să intre în competența Comisiei, însă, neputând aplica derogarea de la articolul 86 alineatul (2) CE, această examinare poate conduce în practică numai la o concluzie negativă.

122

În plus, Curtea, în Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, nu ar contrazice această analiză. Astfel, Curtea nu ar exclude expres aplicarea articolului 86 alineatul (2) CE, dar nici nu ar confirma-o.

123

Comisia, susținută de Republica Franceză și de France Télévisions, contestă argumentele prezentate de reclamantă. În esență, aceasta susține că, prin intermediul acestui motiv, reclamanta confundă două probleme care sunt totuși foarte diferite și la a căror clarificare a contribuit Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus. Prima ar consta în a ști când suntem în prezența unui ajutor de stat, în sensul tratatului, iar a doua, în a ști când un astfel de ajutor poate fi declarat compatibil cu piața comună.

124

Prin prezentul motiv, reclamanta susține, în esență, că ar fi fost comisă o eroare de drept de către Comisie atunci când a decis că sistemul taxei pentru servicii publice audio-vizuale este compatibil cu piața comună, deși chiar această instituție ar fi considerat că unele dintre condițiile Altmark nu erau respectate.

125

Acest argument nu poate fi admis, întrucât rezultă dintr-o interpretare greșită a Hotărârii Altmark, punctul 94 de mai sus.

126

În Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, Curtea a amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, calificarea drept ajutor impune ca toate condițiile menționate la articolul 87 alineatul (1) CE să fie îndeplinite (punctul 74 din hotărâre) și că această dispoziție enunță următoarele condiții. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului. În al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (punctul 75 din hotărâre).

127

În ceea ce privește condiția privind existența unui avantaj acordat beneficiarului intervenției, Curtea a arătat că decurge din jurisprudență și în special din Hotărârea Ferring, punctul 115 de mai sus, că o intervenție a statului nu intră în domeniul de aplicare al articolului 87 alineatul (1) CE în măsura în care o astfel de intervenție trebuie considerată compensație pentru prestările de servicii efectuate de întreprinderile beneficiare pentru a îndeplini obligații de serviciu public, astfel încât aceste întreprinderi nu profită, în realitate, de un avantaj financiar, iar acea intervenție nu are, așadar, ca efect să pună întreprinderile respective într-o poziție concurențială mai favorabilă în raport cu întreprinderile care le sunt concurente (Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, punctul 87).

128

Curtea a adăugat că totuși, pentru ca, într-un caz concret, o astfel de compensație să nu poată fi calificată drept ajutor de stat, trebuie îndeplinite anumite condiții (Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, punctul 88):

129

Curtea s-a pronunțat în sensul că o intervenție a statului care nu îndeplinește una sau mai multe dintre aceste condiții trebuie considerată ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

130

Rezultă din termenii lipsiți de orice ambiguitate ai Hotărârii Altmark, punctul 94 de mai sus, că cele patru condiții menționate anterior au, așadar, ca unic obiect să califice măsura în cauză drept ajutor de stat și, mai exact, să stabilească existența unui avantaj.

131

Astfel, Curtea a reluat și a explicat soluția reținută în Hotărârea Ferring, punctul 115 de mai sus, pe care reclamanta o invocă de mai multe ori în înscrisurile sale, în scopul de a permite statelor membre să evalueze mai bine dacă intervenția lor în beneficiul unei entități însărcinate cu executarea unor obligații de serviciu public constituie ajutor de stat, implicând o obligație de a notifica măsura Comisiei, în ipoteza unui ajutor nou, sau de a coopera, în cazul unui ajutor existent.

132

Este important de subliniat că argumentul reclamantei este contrazis și de punctele 104 și 105 din Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, în care Curtea răspunde la al doilea aspect al întrebării preliminare prin care instanța de trimitere solicita, printre altele, să se stabilească dacă articolul 73 CE poate fi aplicat unor subvenții publice care compensează costurile suplimentare înregistrate pentru executarea unor obligații de serviciu public.

133

La punctele citate anterior, Curtea arată că, în măsura în care subvențiile în cauză în litigiul principal trebuie considerate compensație pentru prestațiile de transport efectuate pentru executarea unor obligații de serviciu public, care îndeplinește cele patru condiții Altmark, aceste subvenții nu ar intra în domeniul de aplicare al articolului 87 CE, astfel încât nu poate fi invocată derogarea de la această dispoziție prevăzută la articolul 73 CE. Așadar, în opinia Curții, dispozițiile din dreptul primar privind ajutoarele de stat, în speță cele ale articolului 73 CE, ar fi aplicabile subvențiilor respective numai în măsura în care nu ar fi îndeplinite toate condițiile citate anterior și în care acele subvenții nu ar intra în domeniul de aplicare al Regulamentului (CEE) nr. 1191/69 al Consiliului din 26 iunie 1969 privind acțiunea statelor membre în materie de obligații inerente noțiunii de serviciu public în domeniul transporturilor pe calea ferată, pe căi rutiere și pe cale navigabilă (JO L 156, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 1, p. 25), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CEE) nr. 1893/91 al Consiliului din (JO L 169, p. 1, Ediție specială, 07/vol. 2, p. 59).

134

Astfel, reiese cu claritate că instanța comunitară a făcut o distincție între calificarea unei măsuri drept ajutor de stat, care ar rezulta în speță din neîndeplinirea celor patru condiții Altmark, și compatibilitatea acestei măsuri cu piața comună. Acest raționament al Curții privind aplicarea articolului 73 CE poate fi pe deplin transpus în speță, în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 86 alineatul (2) CE.

135

De la pronunțarea Hotărârii Altmark, punctul 94 de mai sus, deciziile Curții și ale Tribunalului care au făcut trimitere la condițiile menționate în acea hotărâre nu au contestat că aceste condiții privesc calificarea drept ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE și nu au arătat că, prin enunțarea lor, Curtea ar fi dorit să elimine aplicarea articolului 86 alineatul (2) CE în privința aprecierii compatibilității cu piața comună a măsurilor adoptate de state pentru finanțarea SIEG (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 27 noiembrie 2003, Enirisorse, C-34/01-C-38/01, Rec., p. I-14243, punctele 31-40, Hotărârea Curții din , Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, C-451/03, Rec., p. I-2941, punctele 61-72, Hotărârea Curții din , Laboratoires Boiron, C-526/04, Rec., p. I-7529, punctele 50-57, și Hotărârea Curții din , Essent Netwerk Noord și alții, C-206/06, Rep., p. I-5497, punctele 79-88, Hotărârea Tribunalului din , Danske Busvognmænd/Comisia, T-157/01, Rec., p. II-917, punctele 97 și 98, Hotărârea Tribunalului din , Valmont/Comisia, T-274/01, Rec., p. II-3145, punctele 130 și 131, Hotărârea Tribunalului din , Corsica Ferries France/Comisia, T-349/03, Rec., p. II-2197, punctul 310, și Hotărârea Tribunalului din , BUPA și alții/Comisia, T-289/03, Rep., p. II-81, punctul 258).

136

În special, în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, punctul 135 de mai sus, Curtea a răspuns la o întrebare preliminară prin care instanța de trimitere solicita să se stabilească dacă remunerația primită de centrele de asistență fiscală pentru elaborarea și transmiterea unei declarații fiscale, conform legislației naționale, constituia un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

137

În hotărârea pronunțată, Curtea a amintit cele patru condiții Altmark, subliniind că îndeplinirea acestora permite ca o intervenție a statului, considerată compensație pentru prestațiile efectuate de întreprinderile beneficiare pentru executarea unor obligații de serviciu public, să nu fie calificată drept ajutor de stat.

138

După ce a precizat că examinarea ultimelor două condiții privind nivelul remunerației în cauză necesita o apreciere a faptelor din litigiul principal și a amintit că nu era competentă în această privință, Curtea a arătat că instanța națională avea obligația să aprecieze, în lumina acelor fapte, dacă remunerația în cauză constituia un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

139

Trebuie subliniat că instanța comunitară a avut grijă să adauge în acest context că instanța națională nu are competența să aprecieze compatibilitatea măsurilor de ajutor sau a unei scheme de ajutor cu piața comună, această apreciere fiind de competența exclusivă a Comisiei, care acționează sub controlul instanței comunitare (Hotărârea Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, punctul 135 de mai sus, punctul 71).

140

Această ultimă considerație a Curții demonstrează în mod clar că prezentul motiv se întemeiază pe o confuzie făcută de reclamantă între testul Altmark, care urmărește să stabilească existența unui ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, și testul de la articolul 86 alineatul (2) CE, care permite să se stabilească dacă o măsură ce constituie un ajutor de stat poate fi considerată compatibilă cu piața comună.

141

În aceste circumstanțe, trebuie constatat că, în speță, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept.

142

Astfel, în decizia atacată, Comisia a examinat mai întâi dacă sistemul taxei pentru servicii publice audio-vizuale constituia un ajutor de stat. După ce a constatat că era îndeplinită condiția existenței unui ajutor de stat privind utilizarea resurselor statului (punctul 21 din decizia atacată), Comisia a verificat condiția privind existența unui avantaj selectiv (punctele 22-25 din decizia atacată) și a considerat în acest cadru că a doua și a patra condiție Altmark nu erau respectate (punctele 24 și 25 din decizia atacată), fără a se pronunța asupra celorlalte condiții Altmark. În sfârșit, Comisia a constatat că sistemul taxei pentru servicii publice audio-vizuale afecta schimburile dintre statele membre (punctul 26 din decizia atacată).

143

În consecință, Comisia a conchis că acest sistem constituia un ajutor de stat (punctul 27 din decizia atacată).

144

În continuare, această instituție a examinat dacă, astfel cum considerase cu titlu introductiv în momentul adoptării deciziei de inițiere a procedurii oficiale de investigare din 27 septembrie 1999 (a se vedea punctul 10 de mai sus), sistemul taxei pentru servicii publice audio-vizuale constituia într-adevăr un ajutor de stat existent. După ce a constatat că acest sistem a fost instituit înainte de intrarea în vigoare a tratatului și că nu a făcut obiectul unor modificări esențiale (punctele 28-35 din decizia atacată), Comisia a conchis că acesta constituia un ajutor de stat existent, în temeiul articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul nr. 659/1999 (punctul 36 din decizia atacată).

145

În sfârșit, Comisia a examinat, în mod întemeiat, măsura în cauză din perspectiva articolului 86 alineatul (2) CE pentru a decide în final să închidă procedura având în vedere angajamentele luate de autoritățile franceze de a modifica legislația în scopul de a oferi garanții suficiente împotriva unei eventuale compensări excesive a costurilor generate de serviciul public.

146

Astfel, contrar afirmațiilor reclamantei, Comisia a respectat Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus.

147

Rezultă din toate considerațiile care precedă că al cincilea motiv invocat de reclamantă trebuie respins ca neîntemeiat.

148

Reclamanta susține că decizia atacată nu cuprinde nicio indicație care să permită să se înțeleagă pentru care motiv Comisia a ales să condiționeze compatibilitatea măsurii denunțate de angajamentele propuse de Republica Franceză. Contrar a ceea ce ar pretinde Comisia, reclamanta nu ar confunda criticarea motivării cu criticarea temeiniciei deciziei atacate, ci s-ar limita să susțină că decizia atacată este, din perspectiva specială a angajamentelor, insuficient motivată. Aceasta ar insista asupra caracterului cu atât mai regretabil al acestei nemotivări, cu cât aceasta ar finaliza o procedură începută cu mai bine de zece ani în urmă. Reclamanta afirmă că, fără a aborda aspectul legat de temeinicia acestora, se limitează să constate lipsa explicațiilor din decizia atacată, care, după 65 de puncte consacrate constatării că schema taxei pentru servicii publice audio-vizuale nu prezintă garanții suficiente pentru a-i asigura compatibilitatea cu piața comună, acceptă fără nicio altă explicație, în 7 puncte, angajamentele luate de Republica Franceză.

149

Având în vedere că cerința motivării ar trebui apreciată, printre altele, în funcție de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate de a primi explicații, Comisia ar proceda greșit încercând să limiteze aprecierea caracterului suficient al motivării deciziei atacate numai la relațiile dintre această instituție și Republica Franceză. Aceasta ar însemna să se reducă la zero drepturile terților interesați în procedura de anulare a deciziilor în materie de ajutoare de stat.

150

Insuficiența motivării ar fi cu atât mai gravă în lumina interesului manifestat de reclamantă în acest dosar și reflectat în numeroasele contacte și scrisori trimise.

151

O motivare în care Comisia s-ar mulțumi să amintească oficial criteriile de apreciere a existenței unui ajutor de stat, pentru ca ulterior să constate, la punctul 24 din decizia atacată, că „a doua condiție impusă de Hotărârea Altmark, punctul 94 de mai sus, nu este îndeplinită”, pentru motivul că „Legea din 1986 nu identifică parametrii obiectivi și transparenți pe baza cărora să fie calculată compensarea costurilor de serviciu public”, nu poate fi considerată suficientă, din moment ce această nemotivare ar afecta posibilitatea de a aprecia pertinența angajamentelor luate de Republica Franceză.

152

Pentru aceleași motive, o analiză care s-ar limita să constate că legislația franceză nu este de natură să împiedice o compensare excesivă a obligațiilor de serviciu public sau a subvențiilor încrucișate anticoncurențiale, fără ca totuși să stabilească valoarea acestora, nu poate fi considerată suficientă.

153

Analiza reclamantei nu ar fi modificată de faptul că Republica Franceză a primit din partea Comisiei o scrisoare în care aceasta din urmă propune măsuri utile și că această instituție a urmat modul de abordare enunțat în Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor privind ajutoarele de stat serviciilor publice de radiodifuziune (JO 2001, C 320, p. 5, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 19, denumită în continuare „comunicarea privind radiodifuziunea”). Astfel, insuficiența motivării deciziei atacate nu ar putea fi compensată de motivarea conținută în scrisoarea din 10 decembrie 2003, care nu ar fi fost destinată reclamantei. Pe de altă parte, reclamanta nu ar contesta analiza Comisiei care conduce la concluzia că schema taxei pentru servicii publice audio-vizuale constituie un ajutor de stat care nu prezintă garanții suficiente pentru a-i asigura compatibilitatea cu piața comună. Totuși, reclamantei îi este în continuare imposibil să aprecieze temeinicia angajamentelor acceptate de Comisie, având în vedere că această instituție nu a prezentat explicații referitoare la motivul pentru care a acceptat acele angajamente.

154

Comisia, susținută de interveniente, contestă afirmațiile reclamantei.

155

Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă de articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente, să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acest act. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Curții din 13 martie 1985, Țările de Jos și Leeuwarder Papierwarenfabriek/Comisia, 296/82 și 318/82, Rec., p. 809, punctul 19, Hotărârea Curții din , Delacre și alții/Comisia, C-350/88, Rec., p. I-395, punctele 15 și 16, Hotărârea Curții din , Belgia/Comisia, C-56/93, Rec., p. I-723, punctul 86, și Hotărârea Curții din , Comisia/Sytraval și Brink’s France, C-367/95 P, Rec., p. I-1719, punctul 63).

156

În decizia atacată, după ce, în primul rând, a amintit procedura care se află la originea acestei decizii (punctele 2-16 din decizia atacată), în al doilea rând, a descris schema taxei pentru servicii publice audio-vizuale și a stabilit că aceasta avea natura unui ajutor de stat existent (punctele 17-36 din decizia atacată), în al treilea rând, a constatat că era îndeplinită condiția de aplicare a articolului 86 alineatul (2) CE privind existența unui SIEG (punctele 41-50 din decizia atacată), precum și condiția privind mandatul și controlul (punctele 51-55 din decizia atacată) și, în al patrulea rând, a inițiat examinarea condiției privind proporționalitatea compensației cu necesitățile serviciului public (punctul 56 și următoarele din decizia atacată), Comisia a considerat, în cadrul acestei din urmă examinări, că „legislația franceză nu [prezenta] garanții suficiente împotriva unei eventuale compensări excesive a costurilor generate de serviciul public” (punctul 60 din decizia atacată).

157

La punctele 61-63 din decizia atacată, Comisia a explicat pentru care motive considera că legislația franceză nu prezenta astfel de garanții.

158

La punctul 64 din decizia atacată, Comisia a descris recomandarea prin care propusese adoptarea unor măsuri adecvate și pe care, în consecință, o adresase Republicii Franceze prin scrisoarea din 10 decembrie 2003.

159

Apoi, Comisia a evocat schimburile avute cu autoritățile franceze și a descris și a examinat angajamentele prezentate de aceste autorități ca răspuns la recomandarea prin care Comisia propunea adoptarea unor măsuri adecvate. Constatând că aceste angajamente corespundeau recomandării făcute, Comisia a decis să închidă procedura de examinare a taxei pentru servicii publice audio-vizuale (punctele 65-72 din decizia atacată).

160

Trebuie constatat mai întâi că motivarea deciziei atacate, astfel amintită, menționează în mod clar și inteligibil raționamentul care a stat la baza deciziei Comisiei de a închide procedura de examinare a taxei pentru servicii publice audio-vizuale.

161

Pe de altă parte, atunci când, în cadrul acțiunii formulate, pretinde că decizia atacată nu îi oferă nicio indicație care să îi permită să înțeleagă pentru care motiv Comisia a decis în final să condiționeze compatibilitatea măsurii denunțate cu angajamentele propuse de Republica Franceză, reclamanta nu prezintă niciun element precis în susținerea acestei afirmații. Astfel, deși menționează, de mai multe ori în înscrisurile sale, existența plângerii sale, precum și a corespondenței avute cu Comisia, reclamanta nu indică deloc pentru care motiv, în lumina anumitor elemente precise din această plângere, din corespondența respectivă sau din alte elemente care ar fi fost în posesia Comisiei, instituția ar fi fost obligată să motiveze decizia atacată mai mult decât a făcut-o.

162

Reclamanta se limitează să evoce cu caracter general faptul că procedura în fața Comisiei ar fi durat mai mult de zece ani, că această instituție ar fi beneficiat de o completare a plângerii, precum și de numeroase contacte cu reclamanta, că instituția respectivă ar fi recurs la un studiu extern, că ar fi publicat comunicarea privind radiodifuziunea la care decizia atacată s-ar limita să facă trimitere și, în sfârșit, că numai 7 puncte din cele 72 din decizia atacată ar fi consacrate justificării închiderii procedurii. În lumina acestor generalități, reclamanta, potrivit propriilor cuvinte, „se limitează […] să constate lipsa explicațiilor furnizate de Comisie” cu privire la aspectul special al angajamentelor.

163

Trebuie constatat că, prin aceste afirmații, reclamanta nu furnizează niciun element de natură să dovedească insuficiența motivării deciziei atacate în ceea ce privește aspectul respectiv.

164

În continuare, în ceea ce privește obiecția privind motivarea punctului 24 din decizia atacată referitoare la a doua condiție Altmark, trebuie amintit că, la acel punct, Comisia a constatat că respectiva condiție nu era îndeplinită, ceea ce reclamanta nu contestă. Comisia a motivat această constatare prin faptul că „Legea din 1986 nu identifică parametrii obiectivi și transparenți pe baza cărora să fie calculată compensarea costurilor de serviciu public”. Trebuie considerat că această motivare, prezentată pentru a putea califica taxa pentru servicii publice audio-vizuale drept ajutor de stat, este suficientă.

165

În măsura în care privește motivarea compatibilității schemei taxei pentru servicii publice audio-vizuale cu piața comună, această obiecție trebuie respinsă ca lipsită de pertinență, din moment ce, astfel cum s-a arătat deja, testul Altmark și motivarea conținută la punctul 24 din decizia atacată privesc calificarea măsurii drept ajutor de stat, iar nu compatibilitatea acestui ajutor cu piața comună.

166

În sfârșit, în ceea ce privește obiecția întemeiată, în esență, pe faptul că în decizia atacată Comisia ar fi trebuit să stabilească existența și valoarea unei pretinse compensări excesive, obiecție care, în lumina afirmației reclamantei potrivit căreia sistemul taxei pentru servicii publice audio-vizuale ar fi indus o compensare excesivă, constituie mai mult o obiecție privind fondul, întemeiată pe o încălcare a obligației de examinare, decât o obiecție privind motivarea, trebuie arătat că, potrivit unei jurisprudențe constante, examinarea ajutoarelor existente nu poate conduce decât la adoptarea unor măsuri pentru viitor (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 15 iunie 2000, Alzetta și alții/Comisia, T-298/97, T-312/97, T-313/97, T-315/97, T-600/97-T-607/97, T-1/98, T-3/98-T-6/98 și T-23/98, Rec., p. II-2319, punctele 147 și 148, Hotărârea Tribunalului din , Regione autonoma Friuli-Venezia Giulia/Comisia, T-288/97, Rec., p. II-1169, punctul 91, și Hotărârea Tribunalului din , Diputación Foral de Álava/Comisia, T-127/99, T-129/99 și T-148/99, Rec., p. II-1275, punctul 172). Prin urmare, numai în cazul în care Comisia consideră că sistemul de finanțare în cauză prezintă un risc de compensare excesivă pentru viitor, aceasta poate fi pusă în situația de a propune măsuri utile.

167

În aceste condiții, deși este posibil ca, în cadrul examinării permanente a unui ajutor existent, analiza unei eventuale compensări excesive din trecut să poată prezenta, potrivit circumstanțelor particulare ale speței, un interes pentru aprecierea compatibilității acestui ajutor cu piața comună, totuși nu este mai puțin adevărat că o astfel de analiză nu este, în sine, indispensabilă pentru o apreciere corectă a necesității de a propune măsuri utile pentru viitor și pentru stabilirea acestor măsuri. Riscul sau lipsa riscului unei compensări excesive pentru viitor depinde, în definitiv, mai ales de modalitățile concrete ale schemei de finanțare în sine, iar nu de circumstanța că, din punct de vedere practic, această schemă ar fi ocazionat o compensare excesivă în trecut.

168

Or, nu reiese din dosar și nici reclamanta nu dovedește că, în circumstanțele din speță, pentru necesitățile legate de examinarea sistemului taxei pentru servicii publice audio-vizuale în temeiul articolului 88 alineatul (1) CE, Comisia ar fi trebuit să compare, pe lângă examinarea caracteristicilor proprii ale acestui sistem, toate sursele de finanțare ale serviciului public cu costurile acestui serviciu pentru a stabili dacă în trecut Republica Franceză a compensat în mod excesiv acele costuri.

169

În această privință, este cert că, în Decizia din 10 decembrie 2003 și în urma plângerii reclamantei, un astfel de control a fost deja efectuat de Comisie pentru perioada 1988-1994, iar aceasta a concluzionat că nu exista o compensare excesivă a costurilor serviciului public pentru această perioadă.

170

În plus, reclamanta nu pretinde că ar fi depus o plângere prin care ar denunța o compensare excesivă în perioada ulterioară anului 1994.

171

Cel mult, reclamanta a depus în martie 1997 un act adițional prin care și-a completat plângerea din 10 martie 1993. Indiferent de faptul că, în orice caz, această completare a plângerii putea avea pertinență numai pentru perioada anterioară depunerii sale, trebuie arătat că reclamanta, cu excepția unei menționări scurte și fără o importanță deosebită a acestui document în cererea introductivă, nu a făcut nicio trimitere, fie și cu caracter general, în înscrisurile depuse la dosar și, prin urmare, nu extrage de aici niciun argument particular în susținerea obiecției potrivit căreia Comisia ar fi trebuit să examineze, în decizia atacată, aspectul privind existența unei compensări excesive pentru trecut.

172

În consecință, reclamanta nu dovedește că, în circumstanțele din speță, pentru necesitățile legate de examinarea taxei pentru servicii publice audio-vizuale ca ajutoare existente și a unei eventuale propuneri de măsuri utile, Comisia ar fi trebuit să examineze dacă acest mecanism de compensare a condus, împreună cu celelalte surse de finanțare ale France 2 și ale France 3, la o compensare excesivă a costurilor serviciului public în perioada anterioară adoptării deciziei atacate. Astfel cum arată Comisia, reclamanta nu prezintă în acțiunea introdusă niciun element de probă a faptului că această instituție nu și-ar fi îndeplinit obligația de a proceda la o examinare diligentă și imparțială.

173

În plus, în măsura în care obiecția reclamantei trebuie interpretată în sensul că se reproșează Comisiei că, în decizia atacată, nu a încercat să stabilească valoarea compensării excesive care poate interveni în viitor în lipsa unei propuneri de măsuri utile, trebuie arătat că, în orice caz, o astfel de analiză, dincolo de caracterul său pur speculativ, nu este necesară pentru constatarea existenței unui risc de compensare excesivă și pentru formularea unei propuneri de măsuri utile.

174

Rezultă din considerațiile de mai sus că trebuie respins prezentul motiv, întemeiat pe insuficiența motivării, precum și obiecția pe fond, prezentată cu ocazia acestui motiv și întemeiată, în esență, pe o pretinsă încălcare de către Comisie a obligației acesteia de examinare în ceea ce privește existența și valoarea unei compensări excesive pentru trecut sau pentru viitor.

175

În opinia reclamantei, angajamentele Republicii Franceze sunt inadecvate pentru a garanta compatibilitatea sistemului francez al taxei pentru servicii publice audio-vizuale cu normele comunitare în materie de ajutoare de stat. Astfel, lipsa unei compensări excesive a obligațiilor de serviciu public, desfășurarea unor activități comerciale de către France Télévisions în conformitate cu practicile pieței, vânzarea de spații publicitare la prețul pieței, instituirea unei autorități independente pentru a asigura respectarea acestor norme ar constitui tot atâtea obiective care ar fi putut să fie deja realizate pe alte căi sau pe alte temeiuri juridice.

176

Aceste angajamente ar fi pur formale și s-ar limita, în general, la o periere legislativă care nu aduce o îmbunătățire notabilă în raport cu instrumentele existente, care s-ar fi dovedit incapabile să evite compensarea excesivă și prestarea unor activități comerciale în condiții care nu corespund celor ale pieței. Menționarea expresă, în legea franceză, a unor principii de drept comunitar care oricum sunt deja aplicabile nu poate avea un efect mai mare decât chiar acele principii.

177

Reclamanta își exprimă uimirea în special cu privire la faptul că, după ce a constatat, la punctul 24 din decizia atacată, lipsa unor parametri obiectivi și transparenți pe baza cărora să fie calculată compensația costurilor pentru serviciu public, Comisia se abține să precizeze care ar trebui să fie acești parametri sau, cel puțin, să obțină angajamente concrete din partea Republicii Franceze în această privință.

178

Comisia ar fi trebuit mai degrabă să propună suprimarea taxei pentru servicii publice audio-vizuale, întrucât aceasta ar compensa în mod excesiv costul obligațiilor de serviciu public și ar constitui o subvenție anticoncurențială.

179

Aceasta ar fi fost cu atât mai necesară cu cât, pentru 2006, angajamentele Republicii Franceze ar fi departe de a fi puse în aplicare, încălcând obligația de cooperare loială a acestui stat membru. Astfel, pentru 2006, France Télévisions Publicité s-ar fi angajat să situeze unul dintre costurile sale GRP [Gross Rating Point (indicator al presiunii exercitate de media)] la 25% din costul GRP al reclamantei și al postului de radiodifuziune comercial M6, ceea ce nu prea ar fi compatibil cu angajamentul Republicii Franceze de a obliga France Télévisions, prin introducerea unei dispoziții legale în acest sens, să respecte condițiile pieței în cadrul activităților sale comerciale.

180

Din afirmația reclamantei potrivit căreia respectarea normelor în materie de ajutoare de stat reprezintă un obiectiv care ar fi putut să fie deja realizat pe alte căi sau pe alte temeiuri juridice, Comisia, susținută de interveniente, deduce că instituirea unor noi garanții prin intermediul unor măsuri utile era într-adevăr necesară și arată că această afirmație a reclamantei nu demonstrează că angajamentele Republicii Franceze ar fi avut un caracter insuficient.

181

În opinia Comisiei, nu este corect să se afirme că angajamentele Republicii Franceze nu sunt eficiente pentru motivul că nu ar fi necesare.

182

Reclamanta nu ar face decât să afirme, fără a prezenta vreun început de probă, că aceste angajamente nu pot îndeplini cerințele dreptului comunitar.

183

Aceste angajamente nu ar privi o simplă periere legislativă, ci înscrierea în ordinea juridică franceză, pentru a le face obligatorii în conformitate cu norma juridică franceză, a dispozițiilor care garantează că finanțarea posturilor franceze din cadrul serviciului public respectă principiile din Comunicarea privind radiodifuziunea.

184

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia numeroase texte comunitare ar fi deja obligatorii în ordinea juridică națională, Comisia arată că, dacă s-ar aplica acest raționament până la sfârșit, procedurile de control al ajutoarelor existente și al ajutoarelor noi prin intermediul deciziilor individuale ar deveni inutile, regulile orizontale fiind suficiente.

185

Contrar celor susținute de reclamantă în privința absenței unor parametri obiectivi și transparenți constatate în decizia atacată, care permit să se verifice lipsa unei compensări excesive, autoritățile franceze și-ar fi luat angajamentele necesare. În această privință, Comisia menționează punctul 67 din decizia atacată.

186

Argumentul privind practicile tarifare ale posturilor publice în 2006, invocat în replică, ar fi unul nou și deci inadmisibil. În orice caz, practicile invocate ar părea să intre tot în sfera procedurii de examinare a ajutoarelor existente atât timp cât termenul de doi ani nu ar fi expirat. Prin urmare, nu ne putem întemeia pe aceste practici pentru a demonstra pretinsa ineficacitate a angajamentelor. În special, pe fond, reclamanta nu ar dovedi că practicile pretinse ar reprezenta un dumping privind prețul.

187

Potrivit articolului 18 din Regulamentul nr. 659/1999, Comisia, în cazul în care ajunge la concluzia că o schemă de ajutor existentă nu este sau nu mai este compatibilă cu piața comună, „emite o recomandare prin care propune statului membru în cauză adoptarea de măsuri adecvate”. Potrivit aceleiași dispoziții, „[r]ecomandarea poate propune în special […] modificări de fond ale schemei de ajutor sau […] introducerea unor cerințe procedurale sau […] abrogarea schemei de ajutor”. Potrivit articolului 19 alineatul (1) din același regulament, „în cazul în care statul membru în cauză acceptă măsurile propuse și informează Comisia în această privință, Comisia consemnează acest fapt”.

188

Astfel cum reiese din cuprinsul articolului 18 din Regulamentul nr. 659/1999, Comisia deține o largă putere de apreciere în exercitarea competenței sale pentru a adopta, potrivit articolului 26 alineatul (1) din același regulament, o decizie în temeiul „articolului 18 coroborat cu articolul 19 alineatul (1)” din acest regulament și, în acest cadru, pentru a stabili măsurile utile apte să răspundă concluziei sale potrivit căreia schema de ajutor existentă în cauză nu este sau nu mai este compatibilă cu piața comună.

189

În aceste condiții, Tribunalul nu poate substitui aprecierea Comisiei cu propria apreciere, controlul exercitat de acesta trebuind să se limiteze la a verifica dacă această instituție nu a comis o eroare vădită de apreciere considerând că angajamentele luate erau de natură să rezolve problemele de concurență create de schema de ajutor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 5 noiembrie 1997, Ducros/Comisia, T-149/95, Rec., p. II-2031, punctul 63, Hotărârea Tribunalului din , Keller și Keller Meccanica/Comisia, T-35/99, Rec., p. II-261, punctul 77; a se vedea, prin analogie, și Hotărârea Tribunalului din , Royal Philips Electronics/Comisia, T-119/02, Rec., p. II-1433, punctul 78, Hotărârea Tribunalului din , ARD/Comisia, T-158/00, Rec., p. II-3825, punctul 329, și Hotărârea Tribunalului din , easyJet/Comisia, T-177/04, Rec., p. II-1931, punctul 128).

190

Prin prezentul motiv, reclamanta susține, în esență, că angajamentele Republicii Franceze, luate pentru a răspunde propunerilor de măsuri utile ale Comisiei și acceptate de această instituție, nu prezintă nicio îmbunătățire notabilă în raport cu unele instrumente existente care s-ar fi dovedit incapabile să evite o compensare excesivă.

191

Trebuie constatat că, pe lângă faptul că afirmația reclamantei, potrivit căreia sistemul de taxă pentru servicii publice audio-vizuale ar fi condus la o compensare excesivă, nu este deloc argumentată, această afirmație este, în orice caz, lipsită de pertinență.

192

Astfel, pentru necesitățile legate de controlul pe care Tribunalul îl exercită în privința legalității deciziei atacate, întrebarea pertinentă nu este aceea dacă sistemul de taxă pentru servicii publice audio-vizuale a condus sau nu a condus la o compensare excesivă pentru perioada anterioară adoptării acestei decizii, ci numai aceea dacă, în circumstanțele particulare ale speței, Comisia ar fi trebuit, pentru a examina acest sistem de finanțare și pentru a propune măsuri utile, să verifice dacă exista o astfel de compensare excesivă.

193

Or, astfel cum s-a constatat deja (a se vedea punctele 172 și 173 de mai sus), Comisia nu și-a încălcat obligația de examinare atunci când nu a procedat, în circumstanțele speței, la această analiză în cadrul deciziei atacate.

194

În măsura în care reclamanta, în memoriile depuse (a se vedea punctul 179 de mai sus), dar și în scrisoarea din 9 octombrie 2008, se prevalează de elemente ulterioare deciziei atacate, acestea trebuie respinse. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, legalitatea unui act comunitar se apreciază în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului (Hotărârea Curții din , Franța/Comisia, 15/76 și 16/76, Rec., p. 321, punctul 7, Hotărârea Tribunalului din , Altmann și alții/Comisia, T-177/94 și T-377/94, Rec., p. II-2041, punctul 119, și Hotărârea Tribunalului din , Roquette Frères/Comisia, T-322/01, Rec., p. II-3137, punctul 325). În consecință, în momentul aprecierii legalității acestui act, elementele ulterioare datei la care acesta a fost adoptat nu sunt luate în considerare (Hotărârea Roquette Frères/Comisia, citată anterior, punctul 25; a se vedea în acest sens și Hotărârea Tribunalului din , Deutsche Bahn/Comisia, T-229/94, Rec., p. II-1689, punctul 102, și Hotărârea Tribunalului din , Vounakis/Comisia, T-165/04, RecFP, p. I-A-2-155 și II-A-2-735, punctul 114).

195

În plus, în ceea ce privește în special documentele prezentate de reclamantă în scrisoarea din 9 octombrie 2008 și despre care aceasta susține că sunt fapte juridice noi, trebuie constatat că, în cadrul ședinței, reclamanta nu a dovedit pe baza acestor documente existența unor fapte anterioare deciziei atacate, care ar fi fost cunoscute de Comisie, dar nu și de reclamantă, și care ar fi fost dezvăluite prin intermediul acestor documente. Pe de altă parte, în ceea ce privește în special Hotărârea SIC/Comisia, punctul 22 de mai sus, reclamanta nu a dovedit, și nici nu reiese că această hotărâre ar fi clarificat sau explicat semnificația unei dispoziții de drept comunitar astfel cum ar fi trebuit să fie interpretată de la intrarea acesteia în vigoare, având drept consecință faptul ca decizia atacată să apară, în lumina dispoziției și a semnificației acesteia astfel explicate, drept nelegală.

196

Rezultă din considerațiile de mai sus că, în mod contrar celor susținute de reclamantă, întrebarea nu este aceea dacă măsurile propuse constituiau o îmbunătățire notabilă în raport cu unele instrumente existente care s-ar fi dovedit incapabile să evite o compensare excesivă, ci dacă aceste măsuri și angajamentele luate de Republica Franceză răspund în mod adecvat problemelor identificate de Comisie în cadrul examinării efectuate de aceasta a compatibilității taxei pentru servicii publice audio-vizuale cu piața comună, amintindu-se că, în lipsa oricărui indiciu privind neîndeplinirea de către Comisie a obligației de examinare cu diligență și cu imparțialitate (a se vedea punctul 172 de mai sus), calitatea acestei identificări a problemelor efectuată de Comisie nu poate fi contestată.

197

Pentru efectuarea acestei examinări, trebuie analizat conținutul deciziei atacate.

198

La punctul 56 din decizia atacată, Comisia începe examinarea proporționalității, indicând că „trebuie să se asigure că mecanismul [de finanțare] prezintă garanții împotriva unei eventuale compensări excesive a costurilor generate de serviciul public”.

199

La punctul 60 din decizia atacată, Comisia „consideră că legislația franceză nu prezintă garanții suficiente împotriva unei eventuale compensări excesive”, după care, la punctele 61-63 din această decizie, enunță preocupările pe care le are.

200

În esență, Comisia reproșează legislației franceze, în primul rând, că „nu conț[ine] nicio dispoziție explicită potrivit căreia compensarea de către stat a costului activităților de serviciu public ale unui post investit cu misiuni de serviciu public nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a acoperi acest cost, luând în considerare profitul net al activităților comerciale ale acestui post” (punctul 61 din decizia atacată), în al doilea rând, că „nu indic[ă] nicăieri în mod explicit că [aceste] activități comerciale […] trebuie desfășurate în conformitate cu practicile pieței” (punctul 62 din decizia atacată), în al treilea rând, că „[nu] preved[e] în mod explicit că orice utilizare în scop comercial a unui program de televiziune care intră în cadrul misiunilor de serviciu public, precum și vânzarea de spații publicitare de către un post de televiziune învestit cu misiuni de serviciu public trebuie făcute la prețul pieței” (punctul 63 din decizia atacată).

201

Reiese din cele de mai sus că dificultățile identificate de Comisie, pe care se întemeiază afirmația acesteia potrivit căreia legislația franceză nu prezintă garanții suficiente și care îi motivează, așadar, propunerea de măsuri utile, țin de faptul că această legislație nu conține în mod explicit, în însăși textul său, anumite cerințe formulate în dreptul comunitar.

202

Trebuie constatat că propunerile de măsuri utile făcute de Comisie în continuare în decizia atacată răspund pe deplin acestor preocupări.

203

Astfel, atunci când, la punctul 64 din decizia atacată, Comisia precizează că autoritățile franceze ar trebui să adopte măsurile necesare pentru a asigura respectarea anumitor principii, această instituție formulează principiile respective, în număr de trei, în termeni care răspund cu exactitate preocupărilor exprimate la punctele 61-63 din decizia atacată.

204

În plus, în afara acestui apel la respectarea anumitor principii și la adoptarea măsurilor necesare în acest sens, Comisia indică, în propunerea sa de măsuri utile, că o autoritate independentă va trebui să verifice periodic respectarea de către posturile serviciului public a obligațiilor acestora de a-și exercita activitățile comerciale în conformitate cu practicile pieței și, printre altele, de a nu practica dumping privind prețul de vânzare al spațiilor publicitare (punctul 64 a doua și a treia liniuță in fine din decizia atacată).

205

În ceea ce privește angajamentele propuse de autoritățile franceze și descrise de Comisie la punctele 67, 69 și 71 din decizia atacată, acestea urmăresc să răspundă preocupărilor și propunerilor de măsuri utile ale acestei instituții.

206

Primul angajament urmărește să răspundă preocupării (a se vedea punctul 61 din decizia atacată) și propunerii (a se vedea punctul 64 prima liniuță din decizia atacată) privind compensarea excesivă a costurilor nete ale serviciului public. Astfel, autoritățile franceze „s-au angajat să vegheze că, în cadrul elaborării legii finanțelor, valoarea mijloacelor financiare care este propusă […] spre a fi atribuită grupului France Télévisions acoperă numai costul executării obligațiilor de serviciu public” (punctul 67 din decizia atacată). Autoritățile franceze „au indicat de asemenea că «profitul eventual constatat la sfârșitul exercițiului este […] reinvestit integral în activități[le] [posturilor publice], mai exact în scopul reînnoirii sau al modernizării aparatelor de producție»” și că acest profit eventual ar fi luat în considerare la evaluarea bugetului pentru exercițiul următor (punctul 67 din decizia atacată). La același punct, autoritățile franceze s-au angajat să înscrie în reglementarea franceză principiul necompensării excesive a costurilor serviciului public.

207

Al doilea angajament urmărește să răspundă preocupărilor (a se vedea punctele 62 și 63 din decizia atacată) și propunerilor (a se vedea punctul 64 a doua și a treia liniuță din decizia atacată) privind comportamentul comercial al posturilor publice și urmărește să modifice, în acest scop, conținutul legislației franceze (punctul 69 din decizia atacată).

208

În plus, drept răspuns la propunerea de măsuri utile a Comisiei privind un control periodic, Republica Franceză și-a luat angajamentul de a controla anual, prin intermediul unui organism de audit independent al cărui raport este transmis Parlamentului European, respectarea de către posturile publice a obligației de a-și exercita activitățile comerciale în condițiile pieței (a se vedea punctul 69 ultima teză din decizia atacată).

209

Având în vedere cele de mai sus, există, așadar, o corespondență perfectă între preocupările Comisiei exprimate la punctele 61-63 din decizia atacată și propunerile acesteia de măsuri utile, precum și între aceste propuneri și angajamentele Republicii Franceze.

210

În ceea ce privește obiecția reclamantei întemeiată pe punctul 24 din decizia atacată și prezentată, pentru prima dată, în cadrul replicii, fără ca totuși această obiecție să rezulte din elemente de drept sau de fapt apărute în cursul procedurii și fără a constitui o dezvoltare a unui motiv invocat în cererea introductivă, aceasta trebuie respinsă ca inadmisibilă în temeiul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. În orice caz, obiecția respectivă este nefondată în măsura în care se întemeiază pe un punct din decizia atacată care nu privește decât calificarea schemei taxei pentru servicii publice audio-vizuale drept ajutor de stat.

211

Prin urmare, Comisia nu a comis o eroare vădită de apreciere nici când a formulat propunerile de măsuri utile, nici când a acceptat angajamentele Republicii Franceze.

212

În aceste condiții, prezentul motiv trebuie respins.

213

Întrucât reclamanta a căzut în pretenții cu privire la toate motivele invocate, prezenta acțiune trebuie respinsă ca neîntemeiată.

214

Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie și de France Télévisions, conform concluziilor acestora din urmă.

215

Potrivit articolului 87 alineatul (4) primul paragraf din același regulament, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Prin urmare, Republica Franceză va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște:

Cadrul juridic

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la respectarea termenului de introducere a acțiunii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la natura deciziei atacate

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la interesul reclamantei de a exercita acțiunea

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la fond

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la apărare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe schimbarea destinației procedurii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe interpretarea greșită a Hotărârii Altmark

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe caracterul insuficient al angajamentelor Republicii Franceze

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată