1

Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF), instituit prin Decizia 1999/352/CE, CECO, Euratom a Comisiei din 29 aprilie 1999 (JO L 136, p. 20, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 148), are în special sarcina de a efectua, în cadrul instituțiilor, investigații administrative în vederea identificării situațiilor grave, legate de îndeplinirea sarcinilor profesionale, care ar putea constitui abateri de la obligațiile funcționarilor și ale angajaților Comunităților, susceptibile să conducă la proceduri disciplinare sau, dacă este cazul, la proceduri penale.

2

Regulamentul (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de OLAF (JO L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 129) se referă la inspecțiile, verificările și alte măsuri luate de angajații OLAF pentru îndeplinirea îndatoririlor acestora. Investigațiile efectuate de OLAF sunt investigații „externe”, și anume în afara instituțiilor comunitare, și investigații „interne”, în cadrul acestor instituții.

3

Considerentul (10) al Regulamentului nr. 1073/1999 prevede:

„întrucât aceste investigații trebuie efectuate în conformitate cu tratatul și în special cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, respectând Statutul funcționarilor și Regimul aplicabil celorlalți agenți […], și respectând în totalitate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, în special principiul echității, dreptul persoanelor implicate de a-și exprima opiniile asupra faptelor care le privesc și principiul conform căruia concluziile unei investigații se pot baza exclusiv pe elementele care au valoare probatorie; întrucât, în acest scop, instituțiile, organismele, oficiile și agențiile trebuie să prevadă termenii și condițiile în care sunt efectuate aceste investigații interne; întrucât, în consecință, statutul personalului ar trebui modificat pentru a prevedea drepturile și obligațiile funcționarilor și ale altor agenți în ceea ce privește investigațiile interne”.

4

Considerentul (13) al Regulamentului nr. 1073/1999 prevede:

„întrucât este de datoria autorităților naționale competente sau a instituțiilor, organismelor, oficiilor sau agențiilor, după caz, de a decide asupra măsurilor ce trebuie luate privind investigațiile încheiate pe baza raportului redactat de către [OLAF]; întrucât, cu toate acestea, ar trebui să fie de datoria directorului [OLAF] să înainteze direct autorităților judiciare ale statului membru respectiv informațiile culese de către [OLAF] în decursul investigațiilor interne privind situații care atrag după sine urmărirea penală”.

5

Articolul 4 din Regulamentul nr. 1073/1999 are următorul conținut:

„Investigațiile interne

(1)   În domeniile menționate la articolul 1, [OLAF] efectuează investigații administrative în cadrul instituțiilor, organismelor, oficiilor și agențiilor […]

Aceste investigații interne sunt efectuate conform normelor tratatelor și, în special, celor din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, ținând seama în mod corespunzător de statutul personalului în condițiile și în conformitate cu procedurile prevăzute în prezentul regulament și în deciziile adoptate de către fiecare instituție, organism, oficiu și agenție. Instituțiile se consultă între ele cu privire la reglementările care urmează a fi prevăzute prin asemenea decizii.

[…]

(5)   În cazul în care investigațiile arată că un membru, director, funcționar sau alt agent poate fi personal implicat, instituția, organismul, oficiul sau agenția de care aparține acesta este informată de acest lucru.

În cazurile în care păstrarea secretului este esențială în scopul investigației sau în situațiile care necesită recurgerea la mijloace de investigație care sunt de competența unei autorități judiciare naționale, furnizarea acestor informații poate fi amânată.

[…]”

6

În temeiul articolului 6 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1073/1999:

„Investigațiile se desfășoară fără întrerupere pe o perioadă care trebuie să fie proporțională cu împrejurările și complexitatea cazului.”

7

Articolul 8 din Regulamentul nr. 1073/1999, intitulat „Confidențialitatea și protecția datelor”, are următorul conținut:

„(1)   Informațiile obținute în cursul investigațiilor externe, indiferent de forma acestora, sunt protejate de dispozițiile relevante.

(2)   Informațiile transmise sau obținute în cursul investigațiilor interne, indiferent de forma acestora, sunt supuse secretului profesional și se bucură de protecția acordată de dispozițiile aplicabile instituțiilor Comunităților Europene.

Aceste informații nu pot să fie comunicate altor persoane decât celor din cadrul instituțiilor Comunităților Europene sau din statele membre a căror funcție necesită cunoașterea acestora și nu pot fi utilizate în alte scopuri decât în lupta antifraudă, împotriva corupției sau oricăror alte activități ilegale.

(3)   Directorul garantează că angajații [OLAF] și alte persoane care acționează sub autoritatea sa respectă dispozițiile comunitare și naționale privind protecția datelor personale și, în special, pe cele prevăzute în Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 referitoare la protecția persoanelor în privința prelucrării datelor personale și la libera circulație a acestor date [JO L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10].

(4)   Directorul [OLAF] și membrii Comitetului de supraveghere menționați la articolul 11 asigură aplicarea prezentului articol și a articolelor 286 [CE] și 287 [CE].”

8

Articolul 9 din Regulamentul nr. 1073/1999, intitulat „Raportul investigației și măsurile întreprinse în urma investigațiilor”, prevede:

„(1)   La încheierea unei investigații efectuate de către [OLAF], acesta redactează un raport, sub autoritatea directorului, menționând faptele constatate, prejudiciul financiar, dacă există, și concluziile investigației, inclusiv recomandările directorului [OLAF] privind măsurile ce ar trebui luate.

(2)   La redactarea acestor rapoarte se iau în considerare cerințele procedurale prevăzute în legislația națională a statului membru respectiv. Rapoartele redactate pe această bază constituie probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora se dovedește necesară, în același mod și în aceleași condiții ca și rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naționali. Acestea sunt supuse acelorași reguli de apreciere ca și cele aplicabile rapoartelor administrative redactate de către inspectorii administrativi naționali și au aceeași valoare ca și acele rapoarte.

(3)   Rapoartele redactate în urma unei investigații externe și orice informații conexe utile sunt transmise autorităților competente ale statelor membre în cauză în conformitate cu reglementările legate de investigațiile externe.

(4)   Rapoartele redactate în urma unei investigații interne și orice informații conexe utile sunt transmise instituției, organismului, oficiului sau agenției respective. Instituția, organismul, oficiul sau agenția respectivă ia acele măsuri, îndeosebi disciplinare sau judiciare, privind investigațiile interne, pe care rezultatele investigațiilor le reclamă și raportează aceste măsuri directorului [OLAF] în termenul stabilit de către acesta în concluziile raportului său.”

9

Articolul 10 din Regulamentul nr. 1073/1999, intitulat „Transmiterea informațiilor de către [OLAF]”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere articolelor 8, 9 și 11 din prezentul regulament și dispozițiilor din Regulamentul (Euratom, CE) nr. 2185/96, [OLAF] poate înainta în orice moment autorităților competente ale statelor membre respective informațiile obținute în cursul investigațiilor externe.

(2)   Fără a aduce atingere articolelor 8, 9 și 11 din prezentul regulament, directorul [OLAF] transmite autorităților judiciare din statul membru respectiv informațiile obținute de către [OLAF] în cursul investigațiilor interne asupra chestiunilor susceptibile de a avea ca rezultat urmărirea penală. În funcție de cerințele investigației, acesta informează simultan statul membru respectiv.

(3)   Fără a aduce atingere articolelor 8 și 9 din prezentul regulament, [OLAF] poate în orice moment să transmită instituției, organismului, oficiului sau agenției respective informațiile obținute în cursul investigațiilor interne.”

10

Articolul 11 din Regulamentul nr. 1073/1999, intitulat „Comitetul de supraveghere”, prevede:

„(1)   Comitetul de supraveghere întărește independența [OLAF] prin monitorizarea periodică a punerii în aplicare a funcției de investigație.

La cererea directorului sau din proprie inițiativă, comitetul transmite directorului avizul său privind activitățile [OLAF], fără însă a interveni în efectuarea investigațiilor în desfășurare.

[…]

(7)   Directorul transmite comitetului de supraveghere, în fiecare an, programul de activități al [OLAF] menționat la articolul 1 din prezentul regulament. Directorul informează periodic comitetul asupra activităților [OLAF], a investigațiilor sale, a rezultatelor acestora și a măsurilor luate în urma acestora. În cazul în care o investigație este în curs de peste nouă luni, Directorul informează Comitetul de supraveghere asupra motivelor pentru care nu a fost încă posibilă încheierea investigației și asupra momentului estimat al încheierii acesteia. Directorul informează comitetul în legătură cu cazurile în care instituția, organismul, oficiul sau agenția respectivă nu a acționat în urma recomandărilor transmise de către acesta. Directorul informează comitetul în legătură cu cazurile care necesită transmiterea de informații autorităților judiciare ale unui stat membru.

[…]”

11

Articolul 12 alineatul (3) al doilea și al treilea paragraf din Regulamentul nr. 1073/1999 prevede:

„Directorul raportează periodic Parlamentului European, Consiliului, Comisiei și Curții de Conturi asupra concluziilor investigațiilor efectuate de către [OLAF], respectând confidențialitatea acelor investigații, drepturile legitime ale persoanelor implicate și, unde este cazul, dispozițiile naționale aplicabile acțiunilor în justiție.

Instituțiile de mai sus asigură respectarea confidențialității investigațiilor efectuate de către [OLAF], precum și a drepturilor legitime ale persoanelor implicate și, în cazul în care au fost declanșate proceduri judiciare, respectarea tuturor dispozițiilor naționale aplicabile acestora.”

12

Decizia 1999/396/CE, CECO, Euratom a Comisiei din 2 iunie 1999 privind condițiile și metodele de efectuare a investigațiilor interne pentru combaterea fraudei, a corupției și a oricăror activități ilegale care afectează interesele Comunităților (JO L 149, p. 57, Ediție specială 01/vol. 2, p. 156) prevede la articolul 4 modalitățile de informare a persoanei interesate, în termenii următori:

„În cazul în care apare posibilitatea implicării unui membru, funcționar sau agent al Comisiei, partea interesată este informată rapid, atât timp cât acest lucru nu prejudiciază investigația. În orice situație, la finalizarea investigației, nu pot fi trase concluzii care fac trimitere nominală la un membru, funcționar sau agent al Comisiei fără ca părții interesate să i se fi oferit posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere asupra tuturor faptelor care o privesc.

În cazurile în care este necesară menținerea secretului absolut în scopul desfășurării investigației și care necesită utilizarea unor proceduri de investigație care sunt de competența unei autorități judiciare naționale, respectarea obligației de a invita membrul, funcționarul sau agentul Comisiei să își exprime punctul de vedere poate fi amânată cu acordul președintelui Comisiei sau, respectiv, al secretarului său general.”

13

În temeiul articolului 2 din Regulamentul interior al Comitetului de supraveghere al OLAF (JO 2000, L 41, p. 12), intitulat „Respectarea legalității”:

„Comitetul veghează ca activitățile OLAF să se desfășoare cu respectarea deplină a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu tratatele și cu dreptul derivat, în special cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile și cu Statutul funcționarilor. [traducere neoficială]”

14

În temeiul articolului 14 alineatele 1-3 din Regulamentul interior al Comitetului de supraveghere al OLAF:

„(1)   Ședințele Comitetului de supraveghere nu sunt publice. Deliberările sale, precum și documentele de orice natură care au fost utilizate pentru aceste deliberări sunt confidențiale, dacă nu s-a decis altfel de către Comitetul de supraveghere.

(2)   Documentele și informațiile prezentate de către directorul OLAF sunt supuse dispozițiilor articolului 287 [CE] privind protecția secretului profesional.

(3)   Comitetul de supraveghere deliberează în baza documentelor și a proiectelor de opinii, rapoarte sau decizii.” [traducere neoficială]

15

Articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO), semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, privind „dreptul la un proces echitabil”, prevede:

„[…]

2.   Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3.   Orice acuzat are, în special, dreptul:

[…]”

16

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1, denumită în continuare „carta”), prevede:

„Articolul 41

Dreptul la bună administrare

(1)   Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

(2)   Acest drept include în principal:

(3)   Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre.

[…]

Articolul 48

Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare

(1)   Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.

(2)   Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”

17

Reclamanții, domnul Yves Franchet și domnul Daniel Byk, sunt fostul director general al Eurostat (Biroul Statistic al Comunităților Europene), respectiv, fostul director al acestuia.

18

Mai multe audituri interne ale Eurostat au evidențiat posibile nereguli în gestiunea financiară. În consecință, OLAF a început mai multe investigații privind, în special, contractele încheiate de Eurostat cu societățile Eurocost, Eurogramme, Datashop, Planistat și CESD Communautaire și subvențiile acordate acestora.

19

La 4 iulie 2002, OLAF a comunicat autorităților judiciare luxemburgheze un dosar privind investigația referitoare la Eurocost, precum și un alt dosar referitor la Eurogramme.

20

La 13 noiembrie 2002, domnul Franchet a adresat o scrisoare directorului general al OLAF, redactată în termenii următori:

„[…]

Aflu prin intermediul Cocobu că le-ați furnizat informații privind dosarele pe care le-ați transmis autorităților judiciare luxemburgheze, informații pe care nu le dețin; citesc în revista Stern că ați identificat în cadrul Eurostat «o serie de cazuri» despre care serviciile dumneavoastră nu mi-au comunicat nimic.

[…]”

21

La 13 martie 2003, Parlamentul European a adoptat o rezoluție privind cazul Eurostat.

22

La 19 martie 2003, directorul general al OLAF a trimis autorităților judiciare franceze o scrisoare ce avea ca obiect „Transmiterea unor informații privind fapte care pot fi încadrate penal CMS Nr. IO/2002/0510 — Eurostat/Datashop/Planistat” (denumită în continuare „scrisoarea din ”), însoțită de o notă întocmită de doi investigatori OLAF, adresată în aceeași zi directorului general al OLAF, având ca obiect „Denunțarea unor fapte care pot fi încadrate penal CMS Nr. IO/2002/0510 — Eurostat/Datashop/Planistat” (denumită în continuare „nota din ”).

23

La 3 aprilie 2003, directorul general al OLAF a adresat o notă de sinteză în atenția secretarului general al Comisiei, privind investigațiile în curs referitoare la Eurostat.

24

La 19 mai 2003, reclamanții au solicitat Comisiei „asistență în temeiul articolului 24 din statut pentru a le proteja reputația și dreptul [lor] la apărare împotriva autorilor și a celor care difuzează informații mincinoase” și să suspendați din funcție pentru a-și putea asigura apărarea.

25

La 21 mai 2003, la cererea lor, reclamanții au fost transferați.

26

La 26 mai 2003, reclamanții au adresat două scrisori directorului general al OLAF și au solicitat, în special, să fie informați „cât mai repede posibil asupra criticilor și a acuzațiilor formulate de OLAF” în ceea ce îi privește în scopul de a asigura respectarea dreptului la apărare în cadrul audierilor stabilite la sfârșitul lunii iunie 2003. Aceștia au solicitat astfel accesul la dosarul integral. Reclamanții au subliniat că nu fuseseră nici informați, nici ascultați înainte de comunicarea dosarelor către autoritățile judiciare naționale. În plus, aceștia au arătat că „apare ca evident faptul că au avut loc scurgeri de informații confidențiale de la OLAF către presă, aceste scurgeri fiind, eventual, organizate intenționat în cadrul unei campanii de denigrare și de acuzare a Eurostat sau chiar a altor persoane cu funcții înalte din cadrul Comisiei”.

27

În aceeași zi, reclamanții au adresat de asemenea două scrisori Comitetului de supraveghere al OLAF prin care l-au informat că au aflat din presă că OLAF a sesizat autoritățile judiciare naționale cu un dosar ce cuprindea acuzații privind „infracțiuni precum abuzul de încredere, complicitate la abuzul de încredere și asociere în scopul săvârșirii de infracțiuni”, că nu au fost niciodată ascultați de OLAF și că au existat scurgeri de informații. Aceștia au solicitat Comitetului de supraveghere să se „pronunțe asupra comportamentului inadmisibil al OLAF, care, fie a organizat aceste scurgeri, fie nu a luat toate măsurile necesare pentru a le evita, asumându-și astfel întreaga răspundere în privința [acestora] […] și, pe de altă parte, să someze OLAF ca pe viitor să vegheze la deplina respectare a drepturile lor fundamentale”.

28

La 26 mai 2003, reclamanții au adresat încă două scrisori secretarului general al Comisiei și, respectiv, unui director general din cadrul acesteia, solicitând Comisiei să precizeze conținutul asistenței pe care aceasta acceptase să le-o acorde. Reclamanții au solicitat de asemenea să poată consulta elementele din dosarul OLAF care se afla, eventual, la dispoziția Comisiei.

29

La 5 iunie 2003, reclamanții s-au adresat directorului general al OLAF solicitând să aibă acces la dosar înaintea audierilor prevăzute pentru sfârșitul lui iunie 2003.

30

La 11 iunie 2003, Comisia a mandatat Serviciul de audit intern (SAI) să examineze contractele încheiate și subvențiile acordate de Eurostat în continuarea procedurii de descărcare bugetară. SAI a întocmit trei rapoarte, primul la , al doilea la , iar al treilea la .

31

În cursul lunilor iunie și iulie 2003, Comisia pentru control bugetar a Parlamentului European (Cocobu) s-a întrunit și a procedat la un schimb de opinii cu privire la dosarul Eurostat, în special, cu anumiți membri ai Comisiei.

32

La 18 iunie 2003, reclamanții s-au adresat din nou directorului general al OLAF, susținând că „dreptul de a fi ascultat presupune ca persoana interesată să fie informată asupra criticilor care i se aduc și ca aceasta să aibă acces la dosar”, arătând că audierile prevăzute pentru sfârșitul lunii iunie nu puteau, prin urmare, să aibă loc în mod legal. Aceștia au constatat că „[d]upă ce vor avea acces la dosar și după ce avocații și clienții lor vor avea timpul necesar pentru a examina documentele, audierile ar putea să continue”.

33

La 23 iunie 2003, cu ocazia unei prime audieri de către OLAF, domnul Franchet a depus o declarație prealabilă împreună cu o notă juridică privind dreptul la apărare. La și , acesta a fost ascultat de OLAF în legătură cu dosarul Eurocost. La și a fost ascultat în legătură cu dosarele Datashop și Planistat, iar la în legătură cu dosarul CESD Communautaire.

34

La 1 iulie 2003, domnul P., șef de unitate la Secretariatul general al Comisiei, a trimis o notă în atenția membrilor Comisiei, referitoare la ședința Cocobu, precum și la schimbul de opinii cu secretarul general al Comisiei și cu directorul general al OLAF din .

35

La 3 și la , domnul Byk a fost ascultat de OLAF cu privire la dosarele Datashop și Planistat. Acesta a depus la rândul său o declarație preliminară împreună cu o analiză juridică privind dreptul la apărare.

36

La 9 iulie 2003, Comisia a decis să inițieze o procedură disciplinară împotriva reclamanților. Această procedură a fost imediat suspendată din cauza faptului că investigația OLAF era încă în curs. Comisia a constituit de asemenea o echipă operațională multidisciplinară numită „task-force” (denumită în continuare „task-force”).

37

În aceeași zi, Comisia a publicat un comunicat de presă cu titlul „Comisia adoptă măsuri în urma unor malversațiuni financiare în cadrul Eurostat” (IP/03/979).

38

La 17 iulie 2003, reclamanții au adresat scrisori președintelui Comisiei, prin care l-au informat despre situația lor.

39

La 22 iulie 2003, reclamanții au adresat o scrisoare Comisiei, în cuprinsul căreia au prezentat greșelile pe care pretindeau că le-ar fi săvârșit Comisia și care ar fi angajat răspunderea acesteia. Reclamanții au solicitat de asemenea ca aceasta să le comunice documentele menționate în deciziile de inițiere a procedurilor disciplinare.

40

Procesele verbale de audiere a reclamanților la sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie au fost întocmite la 11 august 2003.

41

La 24 septembrie 2003, directorul general al OLAF a comunicat președintelui Comisiei un „Rezumat al cazurilor Eurostat încheiate până în prezent”. Potrivit notei de transmitere, „nu se poate considera în niciun caz că această notă de sinteză reprezintă un raport final al investigației în sensul Regulamentului nr. 1073/1999”, iar aceasta „are scopul unic a evidenția principalele concluzii care rezult[au] din investigațiile efectuate”.

42

Acest rezumat, însoțit de un raport intitulat „Raport al task-force Eurostat (TFES) — Rezumat și concluzii” și de o notă de informare privind Eurostat, bazată pe al doilea raport intermediar întocmit de SAI, au fost comunicate în aceeași zi Parlamentului European.

43

La 25 septembrie 2003, OLAF a întocmit rapoartele finale ale investigațiilor în sensul articolului 9 din Regulamentul nr. 1073/1999, în cazurile Eurocost, Datashop, Planistat și CESD Communautaire.

44

În aceeași zi, președintele Comisiei a fost ascultat de Cocobu și a ținut de asemenea un discurs în fața Conferinței președinților grupurilor parlamentare din Parlamentul European.

45

La 25 septembrie 2003, reclamanții au adresat o scrisoare Comisiei în care au făcut referire la documentele comunicate Parlamentului European la . În această scrisoare, reclamanții considerau că „este inacceptabil să fie acuzați în mod public fără să li se permită accesul la documente care îi acuză” și se întrebau dacă „este normal ca, din nou, să afle din presă că sunt acuzați de diverse malversațiuni”. Prin această scrisoare, reclamanții solicitau în plus Comisiei să le comunice aceste rapoarte, precum și documentele solicitate prin scrisoarea din , și anume:

46

La 1 octombrie 2003, Comisia a adoptat o decizie privind reorganizarea Eurostat, care își producea efectele din . S-a decis desființarea unui departament și a unei funcții de director.

47

La 10 octombrie 2003, reclamanții au primit o copie a rapoartelor finale din în cauzele Eurocost, Datashop și CESD Communautaire, precum și copia a trei documente comunicate Parlamentului European la , menționate la punctul 42 de mai sus. La aceeași dată, aceștia au primit documentele menționate în deciziile de inițiere a procedurilor disciplinare, solicitate prin scrisorile din și din , cu excepția scrisorii și a notei din , pe motiv că „este vorba despre corespondența adresată de OLAF autorităților judiciare franceze la Paris și că aceasta face parte prin urmare dintr-o procedură de anchetă penală la nivel național”.

48

La 23 octombrie 2003, reclamanții au formulat o cerere în temeiul articolului 90 alineatul (1) din Statutul funcționarilor Comunităților Europene, în versiunea aplicabilă în prezenta speță (denumit în continuare „statutul”), având ca obiect repararea prejudiciilor suferite din cauza greșelilor săvârșite de Comisie, inclusiv a celor imputabile OLAF.

49

Prin decizia din 10 mai 2004, primită de reclamanți la , autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) a respins această cerere.

50

La 19 mai 2004, reclamanții au formulat o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei din La , reclamanții au formulat o completare la reclamația lor.

51

Prin decizia din 27 octombrie 2004, notificată reclamanților prin scrisoarea din , AIPN a respins în mod explicit această reclamație.

52

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 16 martie 2004, reclamanții au introdus prezenta acțiune.

53

În baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a hotărât deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a solicitat părților să prezinte anumite documente și să răspundă la anumite întrebări scrise. Acestea au răspuns în parte acestor solicitări în termenele acordate.

54

Prin Ordonanța din 6 iunie 2007, conform articolului 65 litera (b), articolului 66 alineatul (1) și articolului 67 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură, Tribunalul a solicitat Comisiei să prezinte toate documentele transmise autorităților judiciare franceze în cadrul cazului Eurostat și a dispus totodată ca aceste documente să nu fie comunicate reclamanților în această etapă. Comisia a dat curs solicitării.

55

La 11 iunie 2007, Comisia a depus observațiile sale privind răspunsurile reclamanților la întrebările și cererile de furnizare de documente adresate de Tribunal. În aceeași zi, reclamanții au depus observațiile lor privind răspunsurile Comisiei la întrebările și cererile menționate.

56

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 3 octombrie 2007.

57

În cadrul ședinței, părțile au confirmat că, printre documentele prezentate de Comisie în urma activității de cercetare judecătorească dispusă de Tribunal, singurele documente de care nu dispuneau reclamanții erau anexele la nota din 19 martie 2003, plângerea din și raportul final Planistat. Reclamanții și-au dat acordul ca Tribunalul să poată utiliza, dacă este cazul, informațiile cuprinse în aceste documente care nu le fuseseră comunicate, fapt care a fost consemnat în procesul-verbal. Tribunalul a considerat necesar să utilizeze numai documentele de care dispun și reclamanții.

58

În ședință, la cererea Tribunalului, Comisia a depus o notă a OLAF din 16 mai 2003. Reclamanții nu s-au opus depunerii acesteia, fapt care a fost consemnat în procesul-verbal.

59

Reclamanții solicită Tribunalului:

60

Comisia solicită Tribunalului:

61

În susținerea acțiunii în despăgubiri, reclamanții invocă existența unor greșeli săvârșite atât de OLAF, cât și de Comisie, producerea unui prejudiciu material și moral grav, precum și existența unei legături de cauzalitate directe între greșelile care aceștia pretind că au fost săvârșite și prejudiciul care ar rezulta în urma lor.

62

Cu titlul preliminar, Comisia contestă prezentarea de către reclamanți a anumitor documente ale Comitetului de supraveghere al OLAF, incluse în anexa la prezenta cerere.

63

Comisia consideră de asemenea că, în parte, acțiunea în despăgubiri este prematură.

64

Comisia solicită ca anumite documente ale Comitetului de supraveghere al OLAF prezentate de reclamanți în susținerea cererii lor să fie înlăturate din dosar. Este vorba despre șase anexe la cererea introductivă.

65

Pe de o parte, Comisia susține că aceste documente sunt de natură internă și nu au vocația să fie făcute publice. Pe de altă parte, acestea ar fi fost obținute de reclamanți prin mijloace nelegale și ar trebui, prin urmare, să fie înlăturate din dosar, inclusiv trimiterile și citatele preluate în cerere (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1981, Ludwigshafener Walzmühle Erling și alții/Consiliul și Comisia, 197/80-200/80, 243/80, 245/80 și 247/80, Rec., p. 3211, punctele 13-16).

66

Comisia subliniază că, în susținerea acțiunii lor, reclamanții nu pot folosi documente interne confidențiale decât dacă pot demonstra că le-au obținut prin mijloace legitime.

67

Or, în speță, documentele în cauză ar fi de fapt documente interne ale Comitetului de supraveghere al OLAF și, în temeiul articolului 14 din Regulamentul interior al acestuia, documentele ar fi confidențiale. Comitetul de supraveghere nu ar fi decis niciodată să renunțe la această confidențialitate a documentelor respective și să le facă publice și nici măcar să le comunice reclamanților în cadrul apărării acestora. Dat fiind că ar fi vorba despre documente destinate să rămână pur interne, faptul că aceste documente nu poartă mențiunea „confidențial” nu ar fi de natură să înlăture caracterul lor confidențial.

68

În orice caz, potrivit Comisiei, reclamanții trebuie să arate prin ce mijloace legitime au obținut aceste documente, spre exemplu, printr-o cerere de acces urmată de un răspuns favorabil al Comitetului de supraveghere al OLAF. Nu ar constitui o justificare a obținerii legitime a documentelor menționate prezentarea de către reclamanți a unor atestări potrivit cărora nici nu au sustras, nici nu au furat ori interceptat vreun document intern întocmit de secretariatul Comitetului de supraveghere al OLAF, fapt de care Comisia nu i-ar fi acuzat niciodată.

69

În sfârșit, potrivit Comisiei, niciunul dintre aceste documente nu este de natură să probeze în vreun fel pretinsele greșeli ale OLAF sau ale Comisiei.

70

Reclamanții contestă natura confidențială a documentelor, precum și faptul că le-ar fi obținut prin mijloace ilicite.

71

Reclamanții subliniază că, dacă într-un dosar precum cel din prezenta cauză, în cadrul căruia se urmărește repararea unui prejudiciu, nu ar fi posibil să se comenteze și nici să se permită accesul la documente care dovedesc în mod efectiv greșelile săvârșite de OLAF și de Comisie, care sunt elemente esențiale pentru angajarea răspunderii, este clar că ar exista o atingere gravă și efectivă a respectării depline a dreptului la apărare și a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă.

72

Reclamanții susțin că documentele în cauză le consolidează poziția în ceea ce privește criticile privind funcționarea OLAF, acesta fiind motivul real pentru care Comisia contestă prezentarea documentelor.

73

Comisia susține că anumite anexe la cerere sunt documente interne confidențiale ale Comitetului de supraveghere al OLAF, care nu au fost obținute în mod legal de reclamanți. Este vorba despre următoarele documente:

74

Trebuie subliniat că nici eventualul caracter confidențial al documentelor în cauză, nici faptul că aceste documente au fost obținute, eventual, în mod nelegal nu împiedică menținerea lor la dosar.

75

Într-adevăr, nu există vreo dispoziție care să prevadă expres interdicția de a ține cont de probele obținute în mod ilegal, spre exemplu, prin încălcarea drepturilor fundamentale.

76

Cu siguranță, în Hotărârea Ludwigshafener Walzmühle Erling și alții/Consiliul și Comisia, punctul 65 de mai sus, invocată de Comisie, Curtea a constatat că, întrucât exista o îndoială atât cu privire la caracterul documentului contestat, cât și cu privire la problema dacă intervenienții îl obținuseră prin mijloace legitime, documentul trebuia să fie înlăturat de la dosar (punctul 16).

77

Astfel, în general, o instituție este îndreptățită să solicite retragerea unui document intern atunci când acesta nu a fost obținut prin mijloace legitime de către cel care îl invocă. Într-adevăr, un document intern are un caracter confidențial, cu excepția cazului în care instituția de la care provine a acceptat divulgarea acestuia.

78

Cu toate acestea, în jurisprudența ulterioară, Curtea nu a exclus ca inclusiv documente interne să poată, în anumite cazuri, să figureze în mod legitim în dosarul unei cauze (Ordonanța Curții din 19 martie 1985, Tordeur și alții, 232/84, punctul 8, și Ordonanța Curții din , LAISA/Consiliul, 31/86, punctul 5). În plus, Tribunalul a acceptat uneori să țină cont de probe despre care nu stabilise totuși că fuseseră obținute prin mijloace legitime.

79

Astfel, în anumite situații, nu a fost necesar ca reclamantul să demonstreze că a obținut în mod legal documentul confidențial invocat în susținerea tezei sale. Tribunalul a considerat, procedând la o comparare a intereselor care trebuie protejate, că trebuie apreciat dacă circumstanțe particulare, precum caracterul decisiv al prezentării unui document pentru a asigura controlul regularității procedurii de adoptare a actului atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 6 martie 2001, Dunnett și alții/BEI, T-192/99, Rec., p. II-813, punctele 33 și 34) sau pentru a proba existența unui abuz de putere (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din , Lopes/Curtea de Justiție, T-280/94, RecFP, p. I-A-77 și II-239, punctul 59), justificau neretragerea unui document de la dosar.

80

Trebuie subliniat că, în speță, cadrul specific al prezentei acțiuni permite să se considere că elementele în cauză trebuie să fie menținute la dosar. Într-adevăr, aceste documente sunt necesare pentru a aprecia conduita OLAF în cadrul investigațiilor privind Eurostat. Prin urmare, caracterul particular al prezentei acțiuni, în cadrul căreia reclamanții urmăresc să demonstreze ilegalitatea conduitei OLAF, justifică faptul de a nu se proceda la retragerea acestor documente (a se vedea în acest sens Hotărârea Dunnett și alții/BEI, punctul 79 de mai sus, punctele 33 și 34).

81

În această privință, trebuie reamintit că este vorba despre documente pregătitoare ale Comitetului de supraveghere al OLAF, a cărui sarcină este, în temeiul articolului 2 din regulamentul său interior, de a veghea „ca activitățile OLAF să se desfășoare cu respectarea deplină a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu tratatele și cu dreptul derivat, în special cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile și cu Statutul funcționarilor”, precum și de o reproducere exactă a intervenției secretarului general al Comisiei în fața acestui comitet. În plus, trebuie să se constate că reclamanții se găsesc într-o situație dificilă pentru a demonstra eventualul caracter ilegal al conduitei OLAF. În sfârșit, trebuie subliniat că aceste documente sunt susceptibile să demonstreze faptele pe care reclamanții le reproșează OLAF și pot astfel să aibă o anumită importanță pentru soluționarea prezentului litigiu.

82

În consecință, având în vedere natura documentelor în cauză și circumstanțele particulare ale litigiului, trebuie să se respingă cererea de retragere a acestor documente de la dosar.

83

Comisia susține că majoritatea susținerilor reclamanților privind pretinsele nereguli săvârșite în cursul procedurii de investigație au un caracter prematur.

84

Comisia precizează că nu a invocat inadmisibilitatea acțiunii, ci susține caracterul prematur al acțiunii deoarece consideră, pe de o parte, că anumite motive ale reclamanților privind erori de procedură săvârșite de aceasta sau de OLAF nu pot fi apreciate decât luând în considerare consecințele pe care aceste erori le-ar putea avea asupra unei eventuale decizii finale care va interveni în procedurile penale sau disciplinare (Hotărârea Tribunalului din 18 decembrie 1992, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T-10/92-T-12/92 și T-15/92, Rec., p. II-2667, punctul 48) și, pe de altă parte, că, presupunând că ar putea să i se reproșeze greșeli Comisiei sau OLAF, aprecierea prejudiciului suferit ar varia în funcție de soluția deciziilor penale și/sau disciplinare respective. Astfel, aprecierea pretinsului prejudiciu moral ar fi legată de gradul de „vinovăție”, iar consecințele greșelilor săvârșite de OLAF sau de Comisie, presupunând că acestea ar fi dovedite, nu ar putea fi apreciate fără a se ține cont de eventualele greșeli ale reclamanților.

85

Comisia se referă la Hotărârea Curții din 28 martie 1979, Granaria/Consiliul și Comisia (90/78, Rec., p. 1081, punctul 6) și trimite la posibilitatea Tribunalului de a se pronunța, într-o primă etapă a procedurii, cu privire la aspectul dacă o anumită conduită a OLAF sau a Comisiei este de natură să angajeze răspunderea Comunității, în funcție de natura greșelilor reținute, problema întinderii prejudiciului moral fiind eventual amânată într-o etapă ulterioară.

86

Reclamanții contestă pretinsul caracter prematur al acțiunii și constată că, în această privință, concluziile Comisiei nu sunt clare.

87

Reclamanții susțin că acțiunea îndeplinește toate condițiile de admisibilitate și de fond necesare pentru a angaja răspunderea Comisiei și pentru a permite Tribunalului să exercite controlul jurisdicțional.

88

Nimic nu ar permite să se considere că o acțiune în despăgubiri prezintă un caracter subsidiar în raport cu inițierea unei proceduri disciplinare și/sau cu anchetele desfășurate de autoritățile judiciare ale unui stat membru. S-ar încălca principiul fundamental al dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă și la o corectă administrare a justiției dacă un eveniment viitor și incert ar putea, prin el însuși, să condiționeze și să se opună unei acțiuni în despăgubiri, cu consecința că prejudiciul ar continua să crească și că persoanele interesate ar fi lipsite de dreptul de a obține repararea acestuia.

89

Potrivit reclamanților, prejudiciul este născut și actual din momentul în care greșelile au fost săvârșite de către Comisie și acesta crește în timp.

90

Este necontestat faptul că procedurile judiciare naționale sunt încă în curs. Cu toate acestea, eventualele rezultate ale acestor proceduri nu sunt susceptibile să afecteze prezenta procedură. Într-adevăr, în prezenta procedură nu se pune problema dacă faptele care li se impută reclamanților sunt dovedite sau nu sunt dovedite, această problema nefiind de competența Tribunalului. Astfel, în speță nu este vorba de a ști dacă reclamanții au săvârșit sau nu au săvârșit greșeli în activitatea lor profesională, ci de a examina modul în care OLAF a desfășurat și a finalizat o investigație care îi menționează nominal și eventual stabilește în sarcina lor răspunderea pentru neregulile constatate în mod public cu mult înaintea unei decizii finale, precum și modul în care Comisia s-a comportat în contextul acestei investigații. Nici ipoteza ca autoritățile judiciare naționale să considere că reclamanții sunt nevinovați nu ar repara în mod necesar eventualul prejudiciu pe care aceștia l-ar fi suferit.

91

Prin urmare, dat fiind că pretinsul prejudiciu invocat în cadrul prezentei acțiuni este distinct de acela care ar putea rezulta din declararea nevinovăției reclamanților de către autoritățile judiciare naționale, concluziile privind despăgubirile nu pot fi respinse ca premature, astfel încât reclamanții să nu poată formula o astfel de cerere decât după eventualele decizii definitive ale autorităților judiciare naționale.

92

În consecință, întrucât acțiunea nu are caracter prematur, nu este necesar să se amâne examinarea aspectelor privind natura și întinderea prejudiciului într-o eventuală etapă ulterioară.

93

Rezultă dintr-o jurisprudență constantă că angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității pentru conduita ilicită a organelor sale, în sensul articolului 288 al doilea paragraf CE, este supusă întrunirii mai multor condiții, și anume: nelegalitatea conduitei imputate instituțiilor, existența unui prejudiciu real și existența unei legături de cauzalitate între conduita respectivă și prejudiciul invocat (Hotărârea Curții din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, Rec., p. 3057, punctul 16, Hotărârea Tribunalului din , International Procurement Services/Comisia, T-175/94, Rec., p. II-729, punctul 44, Hotărârea Tribunalului din , Efisol/Comisia, T-336/94, Rec., p. II-1343, punctul 30, și Hotărârea Tribunalului din , Oleifici Italiani/Comisia, T-267/94, Rec., p. II-1239, punctul 20).

94

În cazul în care una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, acțiunea în despăgubire trebuie să fie respinsă în totalitate, fără a fi necesară examinarea celorlalte condiții (Hotărârea Tribunalului din 20 februarie 2002, Förde-Reederei/Consiliul și Comisia, T-170/00, Rec., p. II-515, punctul 37; a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din , KYDEP/ Consiliul și Comisia, C-146/91, Rec., p. I-4199, punctul 81).

95

În ceea ce privește prima condiție, jurisprudența impune proba unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor (Hotărârea Curții din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C-352/98 P, Rec., p. I-5291, punctul 42). În ceea ce privește cerința potrivit căreia încălcarea trebuie să fie suficient de gravă, criteriul decisiv în funcție de care se apreciază dacă este îndeplinită este nerespectarea manifestă și gravă, de către instituția comunitară în cauză, a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. Atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă, chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a proba existența unei încălcări suficient de grave (Hotărârea Curții din , Comisia/Camar și Tico, C-312/00 P, Rec., p. I-11355, punctul 54, și Hotărârea Tribunalului din , Comafrica și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, T-198/95, T-171/96, T-230/97, T-174/98 și T-225/99, Rec., p. II-1975, punctul 134).

96

Reclamanții susțin că atât OLAF, cât și Comisia au săvârșit greșeli, iar aceasta din urmă este singura care poate fi urmărită pentru toate aceste greșeli. OLAF ar fi săvârșit greșeli atât față de reclamanți, cât și față de Comisie.

97

Astfel, Tribunalul consideră că este necesar să se examineze în primul rând aspectul dacă OLAF și/sau Comisia au încălcat suficient de grav o normă de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor.

98

În primul rând, reclamanții subliniază distincția netă existentă, în ceea ce privește transmiterea informațiilor de către OLAF, între investigațiile externe și investigațiile interne. Aceștia subliniază confuzia care se face în legătură cu natura investigației și cu cea a trimiterii din 19 martie 2003 către autoritățile judiciare franceze. Într-adevăr, potrivit declarațiilor directorului general al OLAF în fața Cocobu, la , ar fi fost vorba despre un „dosar extern”, care ar fi menționat, cu toate acestea, numele reclamanților. Or, investigația ar fi fost de natură pur internă, ceea ce ar fi necesitat ca instituția respectivă să fie informată înaintea oricărei transmiteri externe.

99

Potrivit reclamanților, OLAF a calificat prin urmare investigațiile sale interne drept investigații externe pentru a acoperi erorile de procedură legate de faptul că nici Comisia, nici Comitetul de supraveghere al acestuia nu ar fi fost informate în prealabil despre transmiterea de către OLAF a dosarului Eurostat către autoritățile judiciare franceze și luxemburgheze.

100

În continuare, reclamanții susțin că nu au fost informați în prealabil despre transmiterea de către OLAF a dosarelor Datashop și Planistat către autoritățile judiciare franceze și că domnul Franchet nu a fost informat despre transmiterea dosarului Eurocost, în care domnul Byk nu era implicat, către autoritățile judiciare luxemburgheze.

101

Prin urmare, OLAF ar fi încălcat în mod deliberat principiul bunei administrări, principiul contradictorialității, dreptul la apărare și cerința unei investigații care să ia în considerare elementele în acuzare și pe cele în apărare, consacrate în special în CEDO și în cartă.

102

Reclamanții invocă de asemenea articolul 4 din Decizia 1999/396 și se referă în acest sens la Decizia Ombudsmanului din 26 aprilie 2002 privind o plângere înregistrată cu referința 781/2001/IJH, în măsura în care privește OLAF, potrivit căreia „această dispoziție obligă OLAF să nu ajungă la concluzii nefavorabile unei persoane în legătură cu care efectuează o investigație decât după ce a informat persoana interesată în legătură cu acuzațiile care i se aduc și cu faptele pe care se întemeiază acestea și după ce i-a oferit ocazia să își exprime punctul de vedere”, Ombudsmanul considerând de altfel că „este vorba despre un element normal al oricărei proceduri de investigație eficiente și echitabile” și că, „în plus, o mărturie care nu poate fi astfel contestată nu are în mod obișnuit valoare probatorie”.

103

Potrivit reclamanților, Comisia interpretează într-un mod prea restrictiv articolele 4 și 10 din Regulamentul nr. 1073/1999, precum și articolul 4 din Decizia 1999/396 și, prin urmare, încalcă drepturile fundamentale. Conform unei astfel de interpretări, decizia OLAF de a amâna informarea instituției nu ar fi în principiu supusă unui control, iar OLAF ar putea ca atare să ia o astfel de decizie pentru a se exonera, fără vreo limită reală în timp, de orice obligație de informare.

104

Într-adevăr, nici OLAF, nici Comisia nu ar fi explicat niciodată de ce ar fi fost necesar secretul absolut sau în ce fel se justifică pretinsa necesitate de a amâna informarea Comisiei, cu excepția notei de sinteză privind investigațiile în curs privind Eurostat adresată de directorul general al OLAF în atenția secretarului general al Comisiei la 3 aprilie 2003 (a se vedea punctul 23 de mai sus). În ceea ce privește necesitatea de a amâna informarea funcționarului respectiv, din câte cunosc reclamanții, secretarul general nu ar fi exprimat niciodată acordul impus de articolul 4 al doilea paragraf din Decizia 1999/396.

105

Reclamanții invocă de asemenea o Propunere de regulament al Parlamentului European și al Consiliului din 10 februarie 2004 de modificare a Regulamentului nr. 1073/1999 [COM (2004) 103 final], precum și un Proiect de acord instituțional din , având ca obiect întocmirea unui cod de conduită în scopul asigurării unui schimb rapid de informații între OLAF și Comisie în cadrul investigațiilor interne [SEC (2003) 871 consolidat], care prevede în special obligația de a da substanță informării OLAF. De asemenea, potrivit propunerii de modificare a Regulamentului nr. 1073/1999, funcționarul implicat ar trebui ascultat în momentul comunicării unei informații către autoritățile judiciare naționale, fapt care nu ar constitui o modificare a regulamentului existent, întrucât acesta nu ar face decât să consacre principiile fundamentale prevăzute în special în cartă, după cum ar fi amintit Comisia. Reclamanții arată că au fost ascultați de OLAF deoarece au solicitat această audiere, și nu pentru că OLAF i-ar fi invitat.

106

În sfârșit, potrivit reclamanților, OLAF a „orientat” autoritățile judiciare franceze, întrucât a realizat deja încadrarea penală a unor fapte pe care a considerat că le poate identifica în cazul Eurostat, ceea ce ar fi contrar rolului său de a efectua investigații administrative. Nota din 19 martie 2003, trimisă autorităților judiciare franceze, ar conține o veritabilă analiză juridică de drept francez a faptelor prezentate și ar proceda la o calificare penală potrivit dreptului francez, ceea ce depășește cadrul unei comunicări de informații prevăzute în temeiul Regulamentului nr. 1073/1999.

107

În primul rând, Comisia arată că reclamanții nu pot să se prevaleze de obligația OLAF de a o informa, de a-i asculta sau de a-i informa anterior transmiterii informațiilor către autoritățile judiciare naționale, oricare ar fi calificarea investigației (internă sau externă).

108

Comisia susține că, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1073/1999, OLAF trebuie să transmită autorităților judiciare ale statului membru vizat informațiile obținute în urma investigațiilor interne asupra unor fapte care pot face obiectul urmăririi penale, în timp ce, în cadrul investigațiilor externe, această transmitere nu este decât o simplă opțiune. Nicio dispoziție a acestui articol nu ar prevedea că această transmitere trebuie să fie precedată sau însoțită de o informare a instituției vizate sau de o informare a funcționarilor care sunt, eventual, implicați.

109

Comisia face trimitere la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1073/1999 și constată că neinformarea instituției de care aparțin funcționarii care ar putea fi implicați personal poate fi justificată prin necesitatea de a amâna această informare. Presupunând chiar că o astfel de amânare nu poate fi justificată în speță, eventuala lipsă de informare a Comisiei ar rămâne fără efect asupra legalității procedurii privind reclamanții, din moment ce aceștia din urmă nu ar fi fost în niciun fel prejudiciați prin această lipsă a informării.

110

În ceea ce privește dreptul reclamanților de a fi ascultați sau informați, Comisia susține că, potrivit articolului 4 din Decizia 1999/396, informarea funcționarului care ar putea fi implicat personal este supusă condiției ca aceasta să nu prejudicieze investigația, această condiție rămânând la aprecierea OLAF. Obligația de a oferi persoanei interesate ocazia de a-și exprima punctul de vedere în legătură cu faptele care o privesc ar fi determinantă în momentul în care OLAF desprinde concluziile în urma finalizării investigației, îndeplinirea acestei obligații neputând fi amânată, în anumite cazuri specifice, decât cu acordul președintelui Comisiei sau al secretarului general al acesteia, însă nu în momentul în care, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1073/1999, OLAF transmite în cursul investigației informații autorităților judiciare ale unui stat membru.

111

În plus, potrivit articolului 4 din Decizia 1999/396, reclamanților li s-ar fi oferit ocazia de a-și exprima punctul de vedere în legătură cu toate faptele care îi priveau înainte ca OLAF să desprindă concluziile investigațiilor legate de aceștia.

112

Contrar susținerilor reclamanților, ar fi greșit să se afirme că o decizie a OLAF de a amâna informarea instituției nu ar putea, în principiu, să facă obiectul unui control, iar un astfel de control nu ar putea fi efectuat decât la finalizarea investigației dacă nu s-ar lua măsuri în urma acesteia ori la finalizarea procedurii penale și/sau disciplinare. Prin urmare, potrivit Comisiei, lipsa informării este justificată de necesitatea de a menține secretul absolut în scopul desfășurării investigației sau de necesitatea de a utiliza proceduri de investigație care sunt de competența unei autorități judiciare naționale, iar solicitarea de a exercita un control asupra acestei justificări într-o etapă anterioară ar echivala cu „a o lipsi de substanță”.

113

În plus, Comisia subliniază că o greșeală nu poate rezulta decât din încălcarea cadrului legal existent la data faptelor, și nu din încălcarea unei dispoziții cuprinse într-o propunere privind un nou cadru legal, prezentată ulterior faptelor.

114

În al doilea rând, Comisia arată că încadrarea penală a faptelor realizată de OLAF pe care o transmite unei autorități judiciare naționale nu reprezintă decât o simplă sugestie, care nu o obligă pe aceasta din urmă în niciun fel. Nu ar fi vorba decât despre rezultatul reflecțiilor agenților OLAF care au instrumentat un astfel de dosar, întrucât transmiterea către o autoritate judiciară nu se justifică decât dacă OLAF consideră că faptele în cauză sunt susceptibile să fie încadrate penal. Comisia subliniază că autoritățile judiciare naționale sesizate de OLAF rămân pe deplin libere să accepte și/sau să limiteze această sesizare și că nu este de competența OLAF să dea vreo instrucțiune acestor autorități.

115

Pe de altă parte, reclamanții ar interpreta greșit punctul 3.4.3 din Raportul Comisiei din 2 aprilie 2003 privind evaluarea activităților OLAF [COM (2003) 154 final]. Comisia nu ar fi intenționat niciodată să afirme că sesizarea unei autorități judiciare naționale avea ca efect să angajeze această autoritate în ceea ce privește rezultatele de pe teren ale OLAF, ci dimpotrivă.

116

Trebuie reamintit că, în temeiul Regulamentului nr. 1073/1999, investigațiile efectuate de OLAF sunt investigații „externe”, și anume în afara instituțiilor comunitare, și investigații „interne”, în cadrul acestor instituții. Normele procedurale care trebuie respectate de OLAF diferă în funcție de natura investigației.

117

Reclamanții susțin că OLAF a calificat investigațiile sale interne drept investigații externe pentru a acoperi erori de procedură. Ancheta ar fi avut o natură pur internă, ceea ce ar fi necesitat ca instituția respectivă, Comitetul de supraveghere al OLAF și funcționarii implicați să fie informați înaintea oricărei transmiteri către exterior.

118

Tribunalul subliniază că a existat, într-adevăr, o confuzie privind natura diferitelor investigații în cauză în timpul desfășurării acestora.

119

În această privință, din nota de sinteză din 3 aprilie 2003 (a se vedea punctul 23 de mai sus) reiese că OLAF calificase drept investigații interne investigații privind dosarele Eurocost (transmis autorităților judiciare luxemburgheze) și Datashop (transmis autorităților judiciare franceze). În „Rezumatul cazurilor Eurostat încheiate în prezent”, investigația desfășurată în dosarul Eurocost fusese calificată drept investigație internă, cea privind dosarul Eurogramme drept investigație externă, cea privind dosarul CESD Communautaire drept investigație internă și cea privind dosarul Datashop drept investigație internă. În cadrul acestuia se constată de asemenea că investigația internă privind rețeaua Datashop a permis evidențierea rolului central al societății Planistat, motiv pentru care OLAF a deschis, la , o investigație externă în privința acestei societăți.

120

Or, din nota din 1 iulie 2003 (a se vedea punctul 34 de mai sus) privind reuniunea Cocobu și schimbul de opinii cu secretarul general al Comisiei și cu directorul general al OLAF din reiese că această calificare nu era clară. Într-adevăr, potrivit acestei note, directorul general al OLAF subliniase că în dosarul Eurostat aspectele interne și cele externe se suprapuneau și, mai precis, că, în dosarele Eurocost și Eurogramme, capitolul referitor la investigația externă era aproape încheiat, că dosarul fusese transmise autorităților judiciare luxemburgheze și că dosarele Datashop și Planistat prezentau aceeași suprapunere a aspectelor extern și intern.

121

În plus, în raportul Comitetului de supraveghere al OLAF din 15 ianuarie 2004, întocmit la cererea Parlamentului European, în legătură cu problemele de procedură apărute în investigațiile privind Eurostat, comitetul amintit constatase următoarele:

„OLAF a întâmpinat de asemenea dificultăți cu ocazia punerii în aplicare a dispozițiilor regulamentului privind investigațiile interne, pe de o parte, și investigațiile externe, pe de altă parte. Inițial, OLAF a început investigații externe și numai atunci când s-a constatat că ar putea fi implicați funcționari a început și investigații interne. Această divizare pur administrativă a acelorași dosare a constituit o sursă de confuzii.”

122

Din dosar reiese că, cel puțin la sfârșitul investigațiilor, dosarele Eurocost, Datashop și CESD Communautaire erau dosare interne, în timp ce dosarele Eurogramme și Planistat erau dosare externe. Cu toate acestea, reiese de asemenea că dosarele Datashop și Planistat erau în strânsă legătură.

123

Este important să se determine natura trimiterii din 19 martie 2003 către autoritățile judiciare franceze. În această privință, trebuie subliniat că nu are relevanță faptul că, în scrisoarea și în nota din , trimiterea menționează dosarul extern Planistat (deschis în ziua anterioară), și nu dosarul intern Datashop. Un astfel de fapt nu poate înlătura obligațiile procedurale legate de investigațiile interne, din moment ce există funcționari implicați. În plus, în ciuda trimiterii la un dosar extern, în nota din , investigatorii se referă la dispoziția relevantă din Regulamentul nr. 1073/1999 privind transmiterea unor informații obținute de OLAF cu ocazia investigațiilor interne. În scrisoarea din nu se specifică în mod explicit dacă este vorba despre o investigație internă sau despre una externă. Cu toate acestea, conform titlului scrisorii, ar fi vorba despre „[t]ransmiterea de informații privind fapte care pot fi încadrate penal”, ceea ce corespunde conținutului articolului 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999 privind transmiterea de informații obținute cu ocazia investigațiilor interne privind fapte care pot face obiectul urmăririi penale. Astfel, nemenționarea referinței corespunzătoare dosarului intern nu are drept consecință faptul de a autoriza ignorarea dreptului la apărare al persoanelor care sunt menționate în acesta. În orice caz, potrivit referinței dosarului, se menționează „Eurostat/Datashop/Planistat”. În plus, însuși directorul general al OLAF a constatat, în nota din (a se vedea punctul 23 de mai sus), că dosarul intern Datashop, în care erau implicați funcționari, a fost transmis către Procureur de la République de Paris (Franța) (prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris, denumit în continuare „Parchetul de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris”).

124

În consecință, trebuie să se considere că, în scopul prezentei proceduri, trimiterea dosarului Eurocost către autoritățile judiciare luxemburgheze la 4 iulie 2002 privea o investigație internă, la fel ca și trimiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze la .

125

Astfel, trebuie să se examineze dacă OLAF a încălcat o normă de drept care conferă drepturi particularilor cu ocazia transmiterii dosarelor de investigație internă către autoritățile judiciare naționale.

126

Reclamanții susțin că nu au fost informați în prealabil despre transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze și că domnul Franchet nu a fost informat nici despre transmiterea dosarului Eurocost, în care nu era implicat domnul Byk, către autoritățile luxemburgheze. Prin urmare, OLAF ar fi încălcat în mod deliberat principiul bunei administrări, principiul contradictorialității, dreptul la apărare și cerința unei investigații care să ia în considerare elementele în acuzare și cele în apărare, consacrate în special în CEDO și în cartă. Reclamanții se referă de asemenea la articolul 4 din Decizia 1999/396.

127

Tribunalul amintește că informarea funcționarilor vizați este prevăzută numai în cazul investigațiilor interne, la articolul 4 din Decizia 1999/396, prin care Comisia a definit punerea în aplicare a condițiilor și a metodelor de efectuare a investigațiilor interne.

128

Din dispozițiile articolului 4 primul paragraf din Decizia 1999/396 reiese că funcționarul interesat trebuie să fie informat rapid în legătură cu posibilitatea implicării sale personale atunci când acest lucru nu prejudiciază investigația și că, în orice caz, la finalizarea investigației nu pot fi desprinse concluzii care fac trimitere nominală la un funcționar fără ca părții interesate să i se fi oferit posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere asupra tuturor faptelor care o privesc [Ordonanța președintelui Curții din 8 aprilie 2003, Gómez-Reino/Comisia, C-471/02 P(R), Rec., p. I-3207, punctul 63].

129

Încălcarea acestor dispoziții, care determină condițiile în care respectarea dreptului la apărare al funcționarului vizat poate fi conciliată cu cerințele de confidențialitate proprii oricărei investigații de această natură, ar constitui o încălcare a condițiilor de fond aplicabile procedurii de investigație (Ordonanța Gómez-Reino/Comisia, punctul 128 de mai sus, punctul 64).

130

Cu toate acestea, articolul 4 din Decizia 1999/396 nu privește în mod explicit transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare naționale și, prin urmare, nu prevede obligația de a informa funcționarul vizat înainte de o astfel de transmitere. Într-adevăr, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1073/1999, OLAF poate (investigații externe) sau trebuie (investigații interne) să transmită informații către autoritățile judiciare naționale. Prin urmare, această transmitere a informațiilor poate preceda „concluziile desprinse la finalizarea investigației”, care sunt în mod normal incluse în raportul investigației.

131

În plus, potrivit Ordonanței Gómez-Reino/Comisia, punctul 128 de mai sus (punctul 68), concluziile desprinse de OLAF la finalizarea investigației, care face trimitere nominală la un funcționar, în sensul articolului 4 din Decizia 1999/396, sunt în mod necesar cele conținute în raportul întocmit sub autoritatea directorului acestui oficiu, după cum se prevede la articolul 9 din Regulamentul nr. 1073/1999, iar măsurile pe care le ia instituția respectivă în urma investigației pot fi îndeosebi disciplinare și judiciare.

132

Astfel, se poate considera că, la momentul transmiterii informațiilor către autoritățile judiciare naționale, nu exista niciun raport în sensul articolului 9 din Regulamentul nr. 1073/1999 care ar fi fost prezentat de OLAF Comisiei și care ar fi implicat personal reclamanții.

133

Cu toate acestea, trebuie să se analizeze în plus dacă, eventual, „informațiile” transmise autorităților judiciare luxemburgheze și franceze trebuie să fie interpretate în sensul că acestea conțin „concluzii care fac trimitere nominală” la reclamanți.

134

În ceea ce privește, în primul rând, transmiterea dosarului Eurocost către autoritățile judiciare luxemburgheze la 4 iulie 2002, în nota de transmitere se arată că nici domnul Franchet, nici reprezentanții Eurostat nu au fost ascultați de OLAF, și aceasta intenționat, cu scopul de a nu compromite rezultatele anchetei judiciare. Astfel, fără îndoială, domnul Franchet nu a fost ascultat în legătură cu acest dosar înaintea transmiterii sale către autoritățile judiciare luxemburgheze.

135

În această notă se arată că domnul Franchet este unul dintre fondatori și a fost de asemenea președinte, vice-președinte și membru al Eurocost, că era în mod constant prezent la adunările generale ale Eurocost și că a semnat contractul de muncă al directorului Eurocost în perioada în care era președinte. Directorul general al OLAF subliniază că există un conflict de interese potențial și că în concluziile unui audit intern sunt evidențiate numeroase nereguli și cazuri de fraude săvârșite de responsabili ai Eurocost în prejudiciul Eurostat. În ceea ce privește „manipulările contabile în vederea mascării unor fraude în prejudiciul Eurostat”, în notă se arată că a fost evocată existența unor acorduri tacite cu Eurostat în legătură cu acest subiect. Sunt de asemenea menționate „finanțări duble sau chiar triple ale anumitor costuri”.

136

Trebuie subliniat că această notă de transmitere, care îl menționează expres pe domnul Franchet în ceea ce privește un potențial conflict de interese, trebuie interpretată în sensul că include „concluzii care fac trimitere nominală” la domnul Franchet. În această privință, trebuie de asemenea subliniat că, în nota din 3 aprilie 2003 (a se vedea punctul 23 de mai sus), directorul general al OLAF a arătat că, „[p]rin scrisoarea din , procureur d’État de Luxembourg [prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Luxemburg] nu s-a opus audierii funcționarilor incriminați de investigatorii OLAF” și că „[d]irectorul general [al Eurostat] ar putea fi implicat”.

137

În al doilea rând, în ceea ce privește transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze la 19 martie 2003, este necontestat faptul că reclamanții nu au fost nici informați, nici nu li s-a oferit ocazia să își exprime punctul de vedere asupra dosarului înainte de transmiterea acestuia. În continuare, trebuie amintit că scrisoarea din avea ca obiect „[t]ransmiterea de informații privind fapte care pot fi încadrate penal”, iar nota care o însoțea – „[d]enunțarea unor fapte care pot fi încadrate penal”.

138

În scrisoarea din 19 martie 2003, directorul general al OLAF arată că, sub rezerva aprecierii de către autoritățile judiciare franceze, „s-ar părea că OLAF a dezvăluit acțiuni frauduloase care au cauzat un prejudiciu bugetului comunitar și care ar putea fi încadrate penal”, precizând că „[i]nvestigația a evidențiat că faptele erau săvârșite de membri ai societății Planistat Europe SA, cu sediul la Paris, cu complicitatea activă a unor funcționari europeni”.

139

În nota din 19 martie 2003, în cadrul „[i]storicul[ui] faptelor ce fac obiectul investigației”, la punctul 2.3, intitulat „Constatările realizate în cursul investigației”, se arată că un raport de audit intern al Eurostat din septembrie 1999 privind unitățile Datashop din Bruxelles (Belgia), Luxemburg (Luxemburg) și Madrid (Spania), în baza căruia ar fi început investigația OLAF, „a evidențiat numeroase nereguli săvârșite în conducerea celor trei unități Datashop începând cu anul 1996 și până la sfârșitul anului 1999” și că, „[î]n speță, o parte importantă din cifrele de afaceri «declarate» de cele trei unități Datashop – între 50 și 55 % – alimentau fonduri obscure, a căror utilizare era subordonată autorizării de către un funcționar al [Eurostat]”.

140

În cadrul acestei note se menționează de asemenea că „[s]ingurii care au o perspectivă de ansamblu asupra acestui caz sunt directorii Grupului Planistat și, după toate probabilitățile, domnul Byk, șef de unitate în cadrul Eurostat, cetățean francez”, că facturile false „erau plătite din fondurile obscure […] după aprobarea dată de domnul Daniel Byk, director al Eurostat, de cetățenie franceză”, că „[a]proximativ 922500 [de euro] au fost astfel facturați și plătiți” și că „prin stratagema fondurilor obscure, Eurostat a remediat un deficit important al Planistat Europe SA, care ar fi trebuit în mod normal să rămână în sarcina cocontractantului Comisiei”, precizând totodată că „fondurile obscure au servit de asemenea la plata unor cheltuieli legate de restaurante, hoteluri, călătorii […] pentru anumiți funcționari ai Eurostat, printre care domnul Byk”.

141

În cadrul descrierii faptelor penale în cauză, la punctul 3.1, intitulat „Abuz de încredere”, se constată cele ce urmează:

„Crearea de către anumiți funcționari comunitari a unei rețele de operatori economici, care are printre obiective și pe acela de a ascunde față de Comisie o parte din veniturile provenite din vânzarea unor produse și prestații statistice comunitare, poate constitui o deturnare «de fonduri, de valori sau a unui bun oarecare», astfel cum se prevede la articolul 314-1 din Codul penal, care definește abuzul de încredere. Toate elementele constitutive ale infracțiunii au fost realizate printr-o acțiune comună de către funcționarii comunitari, directorii grupului Planistat și directorii unităților Datashop vizate. Funcționarii comunitari nu puteau ignora regulamentul financiar în vigoare, care îi obliga să prezinte totalitatea veniturilor.

În plus, aceiași funcționari comunitari au dispus de sumele în cauză în scopuri străine de interesul comunitar, în măsura în care aceste sume au servit în mod evident la plata unor cheltuieli neprevăzute în contractul încheiat între societatea Planistat Europe SA și Comisie sau chiar a unor cheltuieli personale ale funcționarilor. Intenția de fraudă reiese din această utilizare în alte scopuri decât în cele comunitare.”

142

După ce s-a analizat problema complicității la abuzul de încredere, în ceea ce privește societatea Planistat, la punctul 3.3, intitulat „Asocierea în scopul săvârșirii de infracțiuni”, se arată următoarele:

„Potrivit articolului 450-1 din Codul penal, „[c]onstituie o asociere în scopul săvârșirii de infracțiuni orice grupare constituită sau înțelegere stabilită în vederea pregătirii, caracterizată prin unul sau mai multe fapte materiale, a uneia sau mai multor infracțiuni pedepsite cu cel puțin cinci ani de închisoare…”

Rămâne întrebarea dacă această încadrare nu ar putea fi aplicată și în cadrul prezentului dosar în măsura în care, pentru a efectua deturnarea de fonduri, a fost necesară asocierea funcționarilor, a directorilor Planistat și a celor ai Datashop, care au săvârșit fapte ce reprezintă un abuz de încredere.

[…]”

143

În sfârșit, la punctul 3.5, intitulat „Aplicarea legii franceze în cazul infracțiunilor săvârșite în străinătate de către francezi”, se arată:

„[…]

În cadrul prezentului dosar, domnul Yves Franchet, director al Eurostat, și domnul Daniel Byk, șef de unitate în cadrul Eurostat, ambii funcționari ai Comisiei Europene, cu domiciliul în Luxemburg, care ar fi pus la punct întregul sistem sau o parte din acesta, sunt cetățeni francezi.

Toate elementele care au fost prezentate mai sus permit să se afirme că OLAF se găsește în fața unei vaste operațiuni de deturnare de fonduri comunitare, ce are la bază o serie de fapte care, sub rezerva aprecierii de către autoritatea judiciară competentă, pot fi încadrate penal.

În consecință, prezenta notă și documentele anexate trebuie transmise către Parchetul de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris.”

144

Din nota din 19 martie 2003 reiese în mod clar că aceasta conține „concluzii care fac trimitere nominală” la reclamanți.

145

În consecință, înainte de transmiterea dosarului Eurocost către autoritățile judiciare luxemburgheze, în ceea ce îl privește pe domnul Franchet, și înainte de transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze, în ceea ce îi privește pe domnul Franchet și pe domnul Byk, aceștia din urmă ar fi trebuit, în principiu, să fie informați și ascultați în raport cu faptele care îi privesc, în baza articolului 4 din Decizia 1999/396.

146

Cu toate acestea, articolul respectiv prevede o excepție în privința cazurilor care necesită menținerea secretului absolut în scopul desfășurării investigației sau utilizarea unor proceduri de investigație care sunt de competența unei autorități judiciare naționale. În astfel de cazuri, obligația de a invita funcționarul să își exprime punctul de vedere poate fi amânată cu acordul secretarului general al Comisiei. Astfel, pentru amânarea informării, trebuie îndeplinită dubla condiție a necesității de a menține secretul absolut în scopul desfășurării investigației și a necesității de a utiliza proceduri de investigație care sunt de competența unei autorități judiciare naționale. În plus, trebuie să se obțină un acord prealabil al secretarului general al Comisiei.

147

În această privință, în cea ce privește transmiterea dosarului Eurocost către autoritățile judiciare luxemburgheze, din scrisoarea din 2 august 2002 a secretarului general al Comisiei către directorul general al OLAF reiese că primul și-a dat acordul pentru a nu informa persoanele interesate. Acesta și-a motivat acordul arătând că „[î]n așteptarea finalizării discuțiilor între serviciile [lor] în ceea ce privește modul de ameliorare a procedurilor existente, [acesta poate] să își dea acordul legat de propunere[a] [directorului general al OLAF] de a nu informa părțile interesate în cazul citat în titlul scrisorii”. Astfel, secretarul general al Comisiei nu a menționat niciuna dintre condițiile precedente. În orice caz, acest acord a fost dat ulterior transmiterii dosarului în cauză.

148

În ceea ce privește transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze, din nota din 3 aprilie 2003, care este deci ulterioară transmiterii din , reiese că directorul general al OLAF a constatat în cuprinsul acesteia că erau implicați funcționari ai Eurostat și ai Oficiului pentru Publicații Oficiale ale Comunităților Europene, că acest aspect al investigației făcuse obiectul unei transmiteri către autoritățile judiciare franceze și că era cazul să se amâne informarea funcționarilor în conformitate cu articolul 4 din Decizia 1999/396, datorită necesității de a menține secretul absolut în scopul desfășurării investigației. Cu toate acestea, nu se face nicio mențiune cu privire la a doua condiție amintită anterior.

149

În plus, ca răspuns la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, Comisia a confirmat că secretarul său general „nu a avut ocazia să își dea acordul pentru amânarea executării obligației de a invita reclamanții să își exprime punctul de vedere”.

150

În consecință, condițiile pentru aplicarea excepției prevăzute la articolul 4 din Decizia 1999/396, care permit să se amâne informarea, nu erau îndeplinite în speță.

151

Trebuie subliniat că obligația de a solicita și de a obține acordul secretarului general al Comisiei nu este o simplă formalitate care ar putea, eventual, să fie îndeplinită ulterior. Într-adevăr, cerința de a obține un astfel de acord și-ar pierde rațiunea de a exista, și anume aceea de a garanta că este respectat dreptul la apărare al funcționarilor vizați, că informarea lor nu este amânată decât în cazuri cu adevărat excepționale și că aprecierea acestui caracter excepțional nu revine numai OLAF, ci necesită și aprecierea secretarului general al Comisiei.

152

În aceste împrejurări, OLAF a încălcat articolul 4 din Decizia 1999/396 și dreptul la apărare al reclamanților cu ocazia transmiterii dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze, precum și articolul amintit și dreptul la apărare al domnului Franchet cu ocazia transmiterii dosarului Eurocost către autoritățile judiciare luxemburgheze.

153

Nu se poate contesta că norma de drept încălcată în speță, potrivit căreia persoanele care fac obiectul unei investigații trebuie să fie informate și să li se dea ocazia să își exprime punctul de vedere asupra tuturor faptelor care îi privesc, conferă drepturi particularilor (a se vedea în acest sens, prin analogie, Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Nikolaou/Comisia, T-259/03, Rep., p. II-99*, punctul 263).

154

Cu certitudine, articolul 4 din Decizia 1999/396 conferă OLAF o marjă de apreciere în cazurile în care este necesară menținerea secretului absolut în scopul bunei desfășurări a investigației și utilizarea unor proceduri de investigație care sunt de competența unei autorități judiciare naționale (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Nikolaou/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctul 264). Cu toate acestea, în ceea ce privește modalitățile de adoptare a deciziei de a amâna informarea funcționarilor vizați, OLAF nu dispune de nicio marjă de apreciere. De asemenea, OLAF nu dispune de vreo marjă de apreciere în ceea ce privește verificarea condițiilor de aplicare a articolului 4 din Decizia 1999/396.

155

Cum s-a constatat mai sus, condițiile și modalitățile de aplicare a acestei excepții nu au fost respectate în speță, întrucât OLAF nu a invocat aplicarea unor astfel de proceduri și nu a solicitat, și cu atât mai puțin a obținut, acordul secretarului general al Comisiei în timp util pentru a amâna invitarea obligatorie a funcționarului vizat de investigație pentru a-și exprima punctul de vedere.

156

În aceste împrejurări, prin nerespectarea obligației de informare care îi revine, OLAF a săvârșit o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept ce are ca obiect acordarea de drepturi particularilor.

157

Reclamanții susțin că Comisia nu a fost informată în prealabil despre transmiterea de către OLAF a dosarelor privind Eurostat către autoritățile judiciare luxemburgheze și franceze. Tribunalul consideră că acest argument trebuie interpretat în sensul că este vorba despre a determina dacă într-adevăr Comisia trebuia informată printr-o altă modalitate decât în cadrul aplicării articolului 4 din Decizia 1999/396 pentru ca secretarul său general să își dea acordul, ceea ce a fost examinat mai sus.

158

În această privință, trebuie reamintit că, în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999, OLAF trebuie să transmită autorităților judiciare ale unui stat membru vizat informațiile obținute cu ocazia investigațiilor interne asupra unor fapte care pot fi încadrate penal, în timp ce, în cadrul anchetelor externe, o astfel de transmitere este numai o opțiune. În speță, trebuie remarcat că rapoartele de investigație nu erau încă întocmite și că, prin urmare, transmiterea dosarelor consta, a priori, în transmiterea de informații, chiar dacă acestea conțineau concluzii care făceau trimitere nominală la reclamanți, și nu în transmiterea rapoartelor de investigație, reglementată de articolul 9 din Regulamentul nr. 1073/1999. În temeiul articolului 10 alineatul (3), transmiterea către instituția interesată a unor informații obținute în cursul investigațiilor interne este de asemenea o opțiune. Nicio dispoziție a acestui articol nu prevede că transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare naționale trebuie să fie precedată sau însoțită de informarea instituției vizate.

159

Informarea instituției vizate în cadrul investigațiilor interne este prevăzută la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1073/1999. Totuși, această dispoziție nu prevede niciun termen pentru efectuarea acestei informări. Aceasta nu prevede, spre exemplu că instituția respectivă trebuie să fie informată înainte de transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare naționale. În plus, dispoziția prevede o excepție în cazul în care este necesară menținerea unui secret absolut în scopul desfășurării investigației. Într-un asemenea caz, OLAF poate amâna informarea. Din dosar reiese că OLAF a considerat că, cel puțin în ceea ce privește dosarul Datashop — Planistat, este vorba despre un caz în care este necesară menținerea secretului absolut în scopul desfășurării investigației (a se vedea nota din 3 aprilie 2003, citată la punctul 23 de mai sus). Trebuie subliniat că OLAF are libertatea de a decide dacă această excepție trebuie aplicată.

160

În speță, trebuie subliniat că OLAF nu era obligat să informeze Comisia înainte de transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare naționale în baza articolului 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1073/1999.

161

Prin urmare, prin neinformarea Comisiei înainte de transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare naționale, OLAF nu a încălcat articolele 4 și 10 din Regulamentul nr. 1073/1999.

162

În orice caz, reclamanții nu au demonstrat prin ce anume faptul că nu a fost informată Comisia înainte de transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare naționale le-ar fi lezat drepturile, sub rezerva considerațiilor prezentate în cadrul aplicării articolului 4 din Decizia 1999/396. Într-adevăr, trebuie subliniat că dispozițiile menționate la punctul precedent nu conțin nicio normă de drept care conferă drepturi particularilor, a cărei respectare este garantată de instanța comunitară.

163

Reclamanții susțin că nici Comitetul de supraveghere al OLAF nu a fost informat înainte de transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare luxemburgheze și franceze.

164

În această privință, Tribunalul amintește că, în temeiul articolului 11 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1073/1999, în cadrul controlului exercitat de Comitetul de supraveghere, „[d]irectorul [OLAF] informează comitetul în legătură cu cazurile care necesită transmiterea de informații autorităților judiciare ale unui stat membru”. Trebuie subliniat că modul de redactare a acestei dispoziții arată că această informare trebuie efectuată înainte de transmitere. Într-adevăr, altfel aceasta nu s-ar referi la „cazurile care necesită transmiterea de informații”, expresie care trimite la un eveniment viitor. Această interpretare este de asemenea confirmată prin declarația președintelui Comitetului de supraveghere al OLAF în fața House of Lords Select Committee on the European Union (Comisia specială privind Uniunea Europeană a Camerei Lorzilor, Regatul Unit) din 19 mai 2004, în care acesta afirmă că „OLAF are obligația de a informa comitetul [de supraveghere] înainte de a se adresa în vreun fel unei autorități judiciare”.

165

Din răspunsul Comisiei la întrebarea scrisă adresată de Tribunalul reiese că, la 25 octombrie 2002, directorul general al OLAF a informat Comitetul de supraveghere în legătură cu transmiterea dosarelor Eurocost și Eurogramme către autoritățile judiciare luxemburgheze, și anume ulterior transmiterii efectuate la . De asemenea, la , Comitetul de supraveghere a fost informat în legătură cu transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze, de asemenea ulterior transmiterii efectuate la .

166

Prin urmare, OLAF a încălcat articolul 11 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1073/1999. Cu toate acestea, trebuie să se examineze în plus dacă este vorba despre o normă de drept ce conferă drepturi particularilor, a cărei respectare este garantată de instanța comunitară.

167

În această privință, trebuie amintit că, deși, în temeiul articolului 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1073/1999, Comitetul de supraveghere al OLAF nu intervine în efectuarea investigațiilor în curs, în temeiul articolului 2 din regulamentul său interior, acesta „veghează ca activitățile OLAF să se desfășoare cu respectarea deplină a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu tratatele și cu dreptul derivat, în special cu Protocolul privind privilegiile și imunitățile și cu Statutul funcționarilor”.

168

Astfel, acest comitet are vocația de a proteja drepturile persoanelor care fac obiectul investigațiilor OLAF. Prin urmare, nu se poate contesta că cerința de a consulta acest comitet înainte de transmiterea informațiilor către autoritățile judiciare naționale are ca obiect să confere drepturi persoanelor vizate.

169

Prin urmare, este necesar să se considere că, prin încălcarea articolului 11 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1073/1999, OLAF a încălcat o normă de drept care conferă drepturi particularilor.

170

În plus, dat fiind că articolul 11 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1073/1999 prevede că informarea Comitetului de supraveghere este o obligație necondiționată și nu lasă nicio marjă de apreciere, este vorba despre o încălcare suficient de gravă.

171

Reclamanții arată că OLAF a „orientat” autoritățile judiciare franceze, întrucât a realizat deja încadrarea penală a unor fapte pe care a considerat că le poate identifica în cazul Eurostat, ceea ce ar fi contrar rolului său de a efectua investigații administrative.

172

Tribunalul amintește că măsurile pe care autoritățile naționale le iau în urma informațiilor transmise de către OLAF angajează în mod exclusiv și integral răspunderea acestora. Astfel, acestor autorități le revine sarcina de a verifica la rândul lor dacă astfel de informații justifică sau necesită începerea urmăririi penale. În consecință, protecția jurisdicțională împotriva urmăririi penale trebuie să fie asigurată la nivel național cu toate garanțiile prevăzute de dreptul intern, inclusiv cele care rezultă din drepturile fundamentale, care, fiind parte integrantă din principiile generale de drept comunitar, trebuie de asemenea să fie respectate de către statele membre atunci când pun în aplicare o reglementare comunitară [Hotărârea Curții din 13 iulie 1989, Wachauf, 5/88, Rec., p. 2609, punctul 19, Hotărârea Curții din , Booker Aquaculture și Hydro Seafood, C-20/00 și C-64/00, Rec., p. I-7411, punctul 88, și Ordonanța președintelui Curții din , Tillack/Comisia, C-521/04 P(R), Rec., p. I-3103, punctul 38].

173

Prin urmare, argumentul reclamanților privind influența exercitată asupra autorităților judiciare naționale este inoperant.

174

Reclamanții reproșează OLAF că a încălcat obligația de confidențialitate consacrată în special în articolele 8 și 12 din Regulamentul nr. 1073/1999, principiul bunei administrări și principiul prezumției de nevinovăție. În fapt, pe de o parte, scurgerile de informații ar fi avut loc în ceea ce privește comunicarea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze. Reclamanții ar fi luat cunoștință din presă, în mai 2003, de acuzațiile care li se aduc și de faptul că fuseseră sesizate autoritățile judiciare franceze.

175

Pe de altă parte, aceste scurgeri de informații ar fi continuat. Potrivit reclamanților, acestea sunt bazate pe aspecte ce țin fie de raportul și de elementele comunicate autorităților judiciare naționale, fie direct de întrevederile pe care reclamanții le-ar fi avut cu investigatorii OLAF între 23 iunie și . Prin urmare, originea lor ar fi bine stabilită. Explicațiile furnizate în fața investigatorilor OLAF s-ar fi regăsit în ziua următoare sau la interval de câteva zile, transcrise aproape cuvânt cu cuvânt, în presă.

176

Comunicarea de către OLAF, la 24 septembrie 2003, către președintele Comisiei a „Rezumatului cazurilor Eurostat încheiate în prezent” ar constitui de asemenea o încălcare a obligației de confidențialitate. Acest document nu ar fi fost comunicat reclamanților, iar directorului general al OLAF ar fi trebuit să știe că acesta urma să fie utilizat în mod public de președintele Comisiei în ziua următoare și că, în ziua precedentă, făcuse obiectul unei difuzări publice în Parlamentul European.

177

În plus, OLAF ar fi afirmat în mod public – inclusiv prin scurgeri de informații către presă – că reclamanții se fac vinovați de o serie de fapte penale, fapt care ar fi incitat la a crede în vinovăția lor și ar fi anticipat aprecierea faptelor de către instanța franceză, încălcând astfel principiul prezumției de nevinovăție. Directorul general al OLAF ar fi făcut declarații în presă și în fața Cocobu, calificând dosarul drept grav și serios, declarații care ar fi conținut astfel o pronunțare asupra cazului, în timp ce investigația era încă în curs. Prin urmare, OLAF nu ar fi respectat nici obligația de confidențialitate.

178

Comisia contestă argumentele reclamanților și constată că aceștia trebuie să demonstreze temeinicia acuzației sau a imputării grave, ce prejudiciază onoarea OLAF, pe care au formulat-o.

179

În ceea ce privește comunicarea „Rezumatului cazurilor Eurostat încheiate în prezent” din 24 septembrie 2003, Comisia face trimitere la articolul 10 din Regulamentul nr. 1073/1999 și constată că, deși era vorba despre o investigație externă, OLAF ar fi putut transmite aceste informații inclusiv Comisiei, din moment ce aceasta era interesată în ceea ce privește protecția intereselor financiare comunitare.

180

În sfârșit, Comisia consideră că motivul privind încălcarea prezumției de nevinovăție este lipsit de orice fundament. Într-adevăr, OLAF nu ar putea să adopte nicio decizie judiciară sau disciplinară împotriva reclamanților, întrucât acesta nu ar fi un organ judiciar sau disciplinar. Chiar dacă o atingere a prezumției de nevinovăție ar putea proveni de asemenea de la alte autorități publice, reclamanții nu ar fi demonstrat în ce circumstanțe OLAF i-ar fi considerat în mod public vinovați de o serie de fapte penale.

181

Potrivit reclamanților, pe de o parte, ar fi avut loc scurgeri de informații în ceea ce privește comunicarea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze. Pe de altă parte, aceste scurgeri de informații ar fi continuat.

182

Tribunalul amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri, reclamantului îi revine sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii extracontractuale a Comunității în sensul articolului 288 al doilea paragraf CE (Hotărârea Tribunalului din 19 martie 2003, Innova Privat-Akademie/Comisia, T-273/01, Rec., p. II-1093, punctul 23, și Hotărârea Tribunalului din , DLD Trading/Consiliul, T-146/01, Rec., p. II-6005, punctul 71). Astfel, în măsura în care reclamanții nu ar fi dovedit, în speță, că publicarea informațiilor relative la investigația care îi privea se datora unei divulgări de informați imputabilă OLAF, în principiu, nu i s-ar putea reproșa acestuia o astfel de publicare (a se vedea în acest sens Hotărârea Nikolaou/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctul 141).

183

Cu toate acestea, există o atenuare a acestei norme în cazul în care un fapt cauzator de prejudicii a avut la origine mai multe cauze diferite, iar instituția comunitară nu a prezentat niciun element de probă care să permită să se stabilească care anume dintre aceste cauze era la originea faptului, deși instituția era cea mai în măsură să furnizeze probele în această privință, astfel încât se poate considera că incertitudinea care subzistă i se datorează acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 octombrie 1986, Leussink-Brummelhuis/Comisia, 169/83 și 136/84, Rec., p. 2801, punctele 16 și 17). Trebuie să se aleagă această abordare pentru a examina dacă reclamanții au dovedit că anumite informații fuseseră divulgate de OLAF sau de unul dintre agenții săi, fără a afecta în acest stadiu aprecierea Tribunalului asupra aspectului dacă aceste eventuale divulgări reprezintă ilegalități săvârșite de OLAF (a se vedea în acest sens Hotărârea Nikolaou/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctul 142).

184

Este necesar să se sublinieze că existența unor scurgeri de informații trebuie să fie considerată un fapt notoriu în prezenta cauză. Într-adevăr, Comisia a admis ea însăși în ședință că „a existat o comunicare către autoritățile judiciare naționale, că la un moment dat au avut loc cu siguranță scurgeri de informații, astfel încât, câteva săptămâni mai târziu, informațiile au apărut în presă”. În ciuda acestei recunoașteri generale privind existența unor scurgeri de informații, Comisia insistă asupra faptului că reclamanților le revine sarcina probei în ceea ce privește existența unor scurgeri de informații din cadrul OLAF. La rândul lor, reclamanții admit că nu dețin probe scrise că anumite persoane ar fi fost la originea acestor scurgeri de informații, ci un ansamblu de indicii și prezumții care indică faptul că acestea ar fi provenit de la OLAF.

185

În această privință, trebuie să se constate că reproducerea exactă a intervenției secretarului general al Comisiei în fața Comitetului de supraveghere al OLAF din 3 septembrie 2003 dovedește existența unor scurgeri de informații. Este necesar să se citeze un pasaj din această reproducere exactă, a cărei înlăturare de la dosar a fost solicitată de către Comisie, care demonstrează existența unor dificultăți:

„Cu privire la problemele legate de audierea persoanelor, sunt cu totul de acord, este vorba despre o adevărată problemă. Totul poate să meargă foarte bine dacă se menține această confidențialitate. Dacă există cu adevărat confidențialitate, un dosar pregătit de OLAF este transmis unui parchet, iar acesta va aprecia dacă trebuie sau [nu trebuie] audiate persoanele în cauză. Totul merge foarte bine dacă nu există scurgeri de informații. Din păcate, pentru moment, [în cadrul OLAF] totul iese la lumină. Prin urmare, așa-numita confidențialitate – să presupunem că aș fi [domnul Franchet sau domnul Byk] și aș citi în Financial Times că sunt acuzat de deturnare de fonduri comunitare. Vă rog să mă scuzați, însă reputația mea ar fi distrusă. Nu există niciun remediu, chiar dacă ulterior are loc o disculpare completă, acești oameni sunt distruși profesional și chiar personal. Prin urmare, toate acestea reprezintă un lucru serios. Nu ne putem juca cu cariera, cu viața personală, cu integritatea persoanelor. Prin urmare, în opinia mea, în măsura în care scurgerile de informații nu au fost evitate, trebuie să existe o foarte mare atenție în legătură cu ceea ce se scrie și cu ceea ce se spune; se impune mai curând prudență.”

186

În plus, conform notei secretariatului Comitetului de supraveghere al OLAF în atenția președintelui Comitetului de supraveghere, din 27 mai 2003:

„Diverse articole apărute mai ales în presa germană și ulterior în presa franceză au informat despre transmiterea unor informații de către OLAF către Parchetul de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris.

Scurgerile de informații către presa germană par să fi fost bine sincronizate cu, pe de o parte, deplasările în Germania ale anumitor responsabili ai OLAF și, pe de altă parte, cu ceremoniile prilejuite de [a 50-a] aniversare a Eurostat.

Articolul anexat din ziarul Libération, publicat la 22 mai 2003, a fost redactat, se pare, exclusiv în baza transmiterii de către OLAF către Parchetul de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris. Articolul este semnat de doi jurnaliști care lucrează la Bruxelles, ceea ce conduce la ideea că scurgerile de informații își au originea la Bruxelles, și nu la Paris.”

187

De asemenea, potrivit raportului Comitetului de supraveghere al OLAF din 15 ianuarie 2004, întocmit la cererea Parlamentului European, în legătură cu problemele de procedură apărute în investigațiile privind Eurostat:

„Derularea acestui caz a fost marcată de comunicarea de către OLAF, intenționată sau neintenționată, în presă și către instituții, a unor informații și a unor declarații care, întrucât implică drepturile individuale ale persoanelor investigate și buna desfășurare a investigației, ar fi trebuit să fie confidențiale.”

188

Din nota din 1 iulie 2003 (a se vedea punctul 34 de mai sus) reiese de asemenea că scurgerile de informații erau un fapt cunoscut pentru directorul general al OLAF, dat fiind că acesta arătase următoarele: „În ceea ce privește scurgerile de informații, Serviciul de securitate al Comisiei face investigații.”

189

În aceste condiții, trebuie subliniat că existența unor scurgeri de informații este deja suficient dovedită în baza documentelor menționate anterior.

190

În răspunsurile la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, reclamanții precizează că informațiile și termenii utilizați în scrisoarea și în nota OLAF din 19 martie 2003 se află la baza unei prime serii de articole sau de luări de poziție publice ale media sau ale parlamentarilor europeni care au avut în mod evident acces la aceste documente. Aceștia citează în această privință mai multe articole din presă.

191

În observațiile sale privind răspunsul reclamanților, Comisia contestă faptul că articolele de presă prezentate dovedesc existența unor scurgeri de informații, în special provenind de la OLAF, și constată că este vorba despre o afirmație nedovedită. Comisia susține că nimic din cuprinsul acestor articole nu permite să se afirme că OLAF ar fi la originea scurgerilor de informații legate de transmiterea efectuată la 19 martie 2003 către autoritățile judiciare franceze sau a oricărui alt eveniment.

192

În această privință, Tribunalul arată că articolele de presă prezentate de reclamanți confirmă existența unor scurgeri de informații. Acestea conțin trimiteri în special la o „sursă bine informată”, precum și citate directe din scrisoarea și din nota din 19 martie 2003, trimise către autoritățile judiciare franceze.

193

În continuare, trebuie citate unele dintre aceste articole în scopul de a examina în detaliu conținutul scurgerilor de informații.

194

Potrivit unui articol apărut în Süddeutsche Zeitung la 26 aprilie 2003:

„Aceasta ar trebui să fie o zi de sărbătoare. La 16 mai, Biroul Statistic al Comunităților Europene va împlini 50 de ani […]

S-ar putea totuși ca sărbătoarea să fie mai puțin grandioasă decât se prevăzuse. Chiar înainte de acest mare jubileu, conducerea Eurostat este ținta unor critici. Potrivit unei informații primite de Süddeutsche Zeitung, unele audituri interne aduc acuzații grave. Este vorba despre «fonduri obscure» care și-ar avea originea în fonduri ce provin de la organisme finanțate de Uniunea Europeană. De câteva luni, OLAF […] investighează intens subiectul.

[…] Cel mai târziu începând cu anul 1999, cel puțin 900000 de euro – corespunzând veniturilor încasate de aceste «Data Shops» – au fost deturnați din conturi oficiale. Se bănuiește că înalți funcționari au deturnat fonduri în interes propriu prin aceste fonduri obscure.

Se cunosc încă prea puține detalii. Trebuie să se prezume nevinovăția tuturor participanților până ce se dovedește contrariul. Dacă acuzațiile se vor menține, ne vom afla în prezența unei fraude deosebit de îndrăznețe. […]

Bănuielile au vizat de asemenea conducerea, sub coordonarea francezului Yves Franchet. Franchet face parte dintre fondatorii societății Eurocost, care a primit mult timp ajutoare financiare de la Biroul Statistic. După cum arăta Parlamentul European în luna martie, Eurocost este acuzată în special că și-a modificat bilanțul.

[…]

Cu această nouă acuzație privind fonduri obscure, cazul Eurostat ar putea să ia proporții. Conform spuselor doamnei S., parlamentar european: «Dacă această acuzație gravă se confirmă, cazul va căpăta o nouă dimensiune» […]”

195

La 16 mai 2003, în Financial Times a fost publicat un alt articol, potrivit căruia:

„În Franța, Ministerul Public a deschis o anchetă penală legată de unele acuzații privind o «vastă operațiune de deturnare» de fonduri ce aparțin Uniunii Europene, care implică cele două cadre principale din conducerea Eurostat […]

[…]

Anunțul efectuării unei anchete penale a apărut cu cinci zile înainte de cea de a 50-a aniversare a Eurostat […]

Pentru moment, este vorba despre urmărirea penală începută împotriva unui autor necunoscut, dispusă de Tribunalul de Mare Instanță din Paris. Aceasta a fost inițiată ca urmare a unei investigații a OLAF […] împotriva a doi înalți funcționari francezi, Yves Franchet, multă vreme director general al Eurostat, și Daniel Byk, director al uneia dintre cele șase direcții ale Eurostat.

Potrivit dosarului transmis de către OLAF autorităților franceze la 1[9] martie, cei doi sunt bănuiți că au deschis un cont într-o bancă de economii din Luxemburg, care a fost folosit pentru a acumula circa 900000 de euro din fondurile care ar fi trebuit să parvină Eurostat.

[…]”

196

Într-un alt articol, scris de același jurnalist la Bruxelles, se menționează „[o] anchetă penală condusă de Ministerul Public din Franța cu privire la acuzațiile aduse domnului Yves Franchet, directorul general, și domnului Daniel Byk, unul dintre directorii instituției”, aceștia fiind „bănuiți că ar fi implicați în deschiderea, la o bancă de economii din Luxemburg, a unui cont bancar care nu era verificat de investigatorii financiari”. Acest articol se referă de asemenea la dosarele Eurocost, Eurogramme și CESD Communautaire.

197

În plus, potrivit articolului apărut în La Voix du Luxembourg la 16 mai 2003, „după o investigație aprofundată și în conformitate cu o sursă bine informată, rezultă că acest caz este mult mai avansat decât părea a fi” și că „este dovedit că, într-o scrisoare din adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris, directorul general al [OLAF] denunță identificarea unor «acțiuni frauduloase ce au cauzat un prejudiciu bugetului comunitar și care pot fi încadrate penal»”. Trebuie subliniat că acest articol conține citate directe din scrisoarea și din nota din , trimise autorităților judiciare franceze.

198

În consecință, din aceste articole reiese că, foarte probabil, presa era în posesia anumitor informații privind transmiterea de informații către autoritățile judiciare franceze. În aceste articole se face trimitere la „fonduri obscure” și reclamanții sunt menționați nominal ca fiind susceptibili să fi pus la punct o parte sau întregul sistem.

199

În plus, la 14 mai 2003, domnul Franchet a trimis secretarului general al Comisiei o scrisoare anonimă pe care o primise și care, potrivit acestuia, fusese trimisă unui ziar luxemburghez. Trebuie subliniat că această scrisoare anonimă, al cărei titlu este „A 50-a aniversare a Eurostat”, conține extrase din scrisoarea și din nota din trimise autorităților judiciare franceze și menționează în mod explicit numele reclamanților. Trebuie subliniat de asemenea că aceste extrase sunt similare cu cele care se găsesc în articolul apărut în La Voix du Luxembourg, citat la punctul 197 de mai sus.

200

Pe de altă parte, din declarația din 16 mai 2003 privind Eurostat, care a fost difuzată prin comunicatul de presă din (IP/03/709) și pe care reclamanții au prezentat-o ca răspuns la o întrebare scrisă adresată de Tribunal, reiese că Comisia „regretă încălcarea caracterului confidențial al acestei investigații a OLAF, care cre[a] o situație dificilă, în primul rând pentru funcționarii menționați în media, însă și pentru Comisie, care nu e[ra] în măsură să decidă în legătură cu măsurile care eventual ar trebui luate, întrucât nu e[ra] în posesia unor informații corespunzătoare care să provină din investigația OLAF”. Comisia constatase în această declarație că „circul[au] informații în media legate de presupusele activități ilegale privind «datashops» ale Eurostat și de implicarea posibilă a [anumitor] funcționari [ai săi]” și că „aceste afirmații f[ăceau] obiectul unei investigații a OLAF, cu privire la anumite aspecte în legătură cu care OLAF transmisese un dosar Ministerului Public francez”.

201

Astfel, în baza tuturor acestor documente, trebuie subliniat că, în linii generale, au existat scurgeri de informații și că reclamanții au aflat din presă de transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze, fapt necontestat de Comisie.

202

În ceea ce privește posibilitatea de a considera că OLAF se face vinovat de aceste scurgeri de informații, în răspuns la întrebarea adresată de Tribunal în cadrul ședinței, Comisia a arătat că, dat fiind că informațiile conținute în transmiterea către autoritățile judiciare franceze fuseseră comunicate Comitetului de supraveghere al OLAF și serviciului juridic al Comisiei înainte ca aceste informații să apară în presă, nu se putea stabili în mod cert că scurgerile de informații nu puteau proveni decât de la OLAF. În această privință, Tribunalul consideră că este suficient să se constate că o eventuală scurgere de informații ce provine de la Comitetul de supraveghere al OLAF ar fi imputabilă OLAF și că, în orice caz, chiar dacă scurgerile de informații proveneau de la serviciul juridic al Comisiei, Comunitatea ar fi de asemenea responsabilă.

203

În aceste împrejurări și dat fiind că nu a fost invocată de Comisie posibilitatea ca sursa scurgerii de informații să aibă o natură extracomunitară, cum ar fi autoritățile judiciare franceze, faptul că informația ar fi putut fi cunoscută prin intermediul acestor autorități extracomunitare nu înlătură prezumția că sursa acestei informații era OLAF sau o altă sursă aflată sub răspunderea Comunității.

204

Prin urmare, trebuie să se considere că existența acestor scurgeri de informații este dovedită în ceea ce privește transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze. În plus, întrucât toate indiciile care figurează în dosar, precum și contextul acestuia (a se vedea analiza diferitelor documente efectuată mai sus) permit să se considere că sursa scurgerilor de informații este OLAF, și în lipsa indiciilor care să demonstreze că sursa ar fi mai degrabă serviciul juridic al Comisiei, trebuie să se prezume că sursa acestor scurgeri de informații este chiar OLAF.

205

În ceea ce privește pretinsele scurgeri de informații legate de întrevederile reclamanților cu investigatorii OLAF între 23 iunie și sau cele privind rapoartele, trebuie subliniat că documentele examinate mai sus nu demonstrează în mod explicit că ar fi avut loc scurgeri de informații în ceea ce privește întrevederile sau rapoartele menționate. Reclamanții nu au reușit să dovedească acest lucru nici prin intermediul articolelor din presă pe care le-au furnizat. În consecință, existența acestor eventuale scurgeri de informații nu este suficient dovedită.

206

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se concluzioneze că, în lipsa oricărui element de probă prezentat de către Comisie și care să urmărească să demonstreze că scurgerile de informații puteau să aibă o altă origine, OLAF răspunde pentru scurgerile de informații conținute în scrisoarea și în nota din 19 martie 2003 privind transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze și pentru faptul că aceste informații s-au regăsit în presă în urma acestor scurgeri.

207

Prin urmare, trebuie să se examineze dacă OLAF a încălcat o normă de drept care conferă drepturi particularilor.

208

Reclamanții invocă în special încălcarea obligației de confidențialitate a investigațiilor OLAF, încălcarea principiului bunei administrări și încălcarea principiului prezumției de nevinovăție.

209

În ceea ce privește principiul prezumției de nevinovăție, Tribunalul amintește că acest principiu, care constituie un drept fundamental, prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din CEDO și la articolul 48 alineatul (1) din cartă, conferă particularilor drepturi a căror respectare este garantată de instanța comunitară (Hotărârea Tribunalului din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T-193/04, Rec., p. II-3995, punctul 121).

210

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 6 alineatul (2) din CEDO reglementează întreaga procedură penală, indiferent de soluția dată urmăririi penale, și nu numai examinarea temeiniciei acuzării. Această dispoziție garantează oricărei persoane dreptul de a nu fi declarată și nici tratată ca fiind vinovată de săvârșirea unei infracțiuni înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de către o instanță. Prin urmare, aceasta impune în special ca, în exercitarea atribuțiilor lor, judecătorii unei instanțe să nu pornească de la prejudecata că învinuitul a săvârșit actul incriminat. Prezumția de nevinovăție este afectată de declarațiile sau de deciziile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată, care incită publicul să creadă în vinovăția sa sau care anticipează aprecierea faptelor de către judecătorul competent (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Panty împotriva Regatul Belgiei din 21 septembrie 2006, §§ 41 și 42).

211

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că, deși principiul prezumției de nevinovăție consacrat la articolul 6 alineatul (2) din CEDO se numără printre elementele unui proces penal echitabil impus de articolul 6 alineatul (1) din CEDO, acesta nu se limitează la o garanție procedurală în materie penală: domeniul său de aplicare este mult mai extins și impune ca niciun reprezentant al unui stat să nu declare că o persoană este vinovată de săvârșirea unei infracțiuni înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de către o instanță (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Y. B. și alții împotriva Turciei din 28 octombrie 2004, § 43). Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja, în Hotărârea Allenet de Ribemont împotriva Franței din (seria A nr. 308, §§ 35 și 36), invocată de reclamanți, amintind că CEDO trebuie interpretată în sensul că garantează drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii, că o atingere a prezumției de nevinovăție poate să provină nu numai de la un judecător sau de la o instanță, ci de asemenea de la alte autorități publice. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat importanța alegerii termenilor de către agenții statului în cadrul declarațiilor pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată și declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Ceea ce prezintă importanță în scopul aplicării articolului 6 alineatul (2) din CEDO este sensul real al declarațiilor în cauză, și nu forma lor literală. Cu toate acestea, aspectul dacă declarația unui agent public constituie o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție trebuie soluționat în contextul împrejurărilor particulare în care a fost formulată declarația în litigiu (Hotărârea Y. B. și alții împotriva Turciei, citată anterior, § 44).

212

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște că articolul 6 alineatul (2) din CEDO nu ar putea, în lumina articolului 10 din CEDO, care garantează libertatea de exprimare, să împiedice autoritățile să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs, însă impune ca aceste autorități să realizeze informarea cu toată discreția și cu toată reținerea pe care le impune respectarea prezumției de nevinovăție (Hotărârea Allenet de Ribemont împotriva Franței, punctul 211 de mai sus, § 38, și Hotărârea Y. B. și alții împotriva Turciei, punctul 211 de mai sus, § 47).

213

Acest principiu își găsește expresia în obligația de confidențialitate care se impune OLAF, potrivit articolului 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999.

214

De asemenea, s-a stabilit că, în temeiul obligației de solicitudine și al principiului bunei administrări, trebuie ca administrația, pe de o parte, să evite să ofere presei informații care ar putea cauza un prejudiciu funcționarului în cauză și, pe de altă parte, să ia toate măsurile necesare pentru a preveni, în cadrul instituției, orice formă de difuzare a informațiilor care ar putea avea un caracter compromițător față de acesta (a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 12 decembrie 1995, Connolly/Comisia, T-203/95 R, Rec., p. II-2919, punctul 35).

215

În speță, reclamanții susțin că OLAF ar fi afirmat în mod public – inclusiv prin scurgeri de informații în presă – că se fac vinovați de o serie de fapte penale, fapt care ar fi incitat la a crede în vinovăția lor și ar fi anticipat aprecierea faptelor de către instanța franceză, încălcând astfel principiul prezumției de nevinovăție.

216

Trebuie amintit că, spre exemplu, în articolul de presă din 16 mai 2003, apărut în Financial Times, citat la punctul 195 de mai sus, se arată clar, în baza unor informații care proveneau, după toate probabilitățile, din scurgeri de la OLAF, că reclamanții ar fi putut săvârși o „vastă operațiune de deturnare de fonduri comunitare”. Este evident că declarația încalcă principiul prezumției de nevinovăție în măsura în care aceasta reflectă sentimentul că reclamanții sunt vinovați și incită publicul să creadă în vinovăția lor.

217

Astfel, permițând scurgerea unor informații care conțineau deja o astfel de declarație, OLAF a încălcat principiul prezumției de nevinovăție. Prin aceste scurgeri de informații a fost încălcată de asemenea obligația de confidențialitate a investigațiilor și, provocând divulgarea în presă a unor elemente sensibile ale investigațiilor, a fost adusă atingere interesului unei bune administrări, în măsura în care s-a permis accesul publicului larg, în cursul procedurii de investigație, la informații confidențiale ale administrației.

218

După cum s-a constat deja mai sus, principiul prezumției de nevinovăție conferă drepturi particularilor. Trebuie subliniat că obligația de confidențialitate conferă de asemenea drepturi particularilor implicați într-o investigație a OLAF, în măsura în care au dreptul să se aștepte ca investigațiile care îi privesc să fie efectuate respectând drepturile lor fundamentale. De asemenea, reclamanții au dreptul să invoce în speță principiul bunei administrări, în măsura în care acesta implică dreptul de a beneficia de respectarea confidențialității în propriile cauze.

219

Trebuie subliniat că este vorba despre încălcări suficient de grave ale acestor norme de drept, în măsura în care OLAF trebuie să vegheze ca astfel de scurgeri de informații, ce încalcă drepturile fundamentale ale persoanelor vizate, precum prezumția de nevinovăție, să nu aibă loc, administrația nedispunând de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește respectarea acestei obligații.

220

Reclamanții susțin că OLAF a încălcat obligația de confidențialitate prin comunicarea, la 24 septembrie 2003, către președintele Comisiei a „Rezumatului cazurilor Eurostat încheiate în prezent”.

221

Acest rezumat a fost trimis președintelui Comisiei de către directorul general al OLAF. Conform notei de transmitere, acesta din urmă i-a transmis un „scurt rezumat al cazurilor Eurostat încheiate în prezent, care ar putea face obiectul unei eventuale difuzări”. În plus, directorul general a precizat că „nu se poate considera în niciun caz că această notă de sinteză reprezintă un raport final de investigație în sensul Regulamentului nr. 1073/1999”. În sfârșit, acesta a remarcat că „respectivul document de lucru, cu sens general, are scopul unic de a evidenția principalele concluzii care se desprind din investigațiile efectuate”. Rezumatul însuși indică pentru fiecare dosar (Eurocost, Eurogramme, Datashop, Planistat și CESD Communautaire) obiectul investigației, rezultatele și concluziile acesteia.

222

În această privință, este suficient să se amintească faptul că, în temeiul articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1073/1999, OLAF poate transmite în orice moment instituției vizate informațiile obținute în cursul investigațiilor interne. În plus, reclamanții se contrazic în parte în argumentele lor, întrucât, pe de o parte, aceștia reproșează OLAF că nu a comunicat anumite informații Comisiei și, pe de altă parte, că i-a adus la cunoștință alte informații. În plus, trebuie amintit că reclamanții fuseseră deja ascultați în legătură cu aceste dosare cu ocazia audierilor din iunie și din iulie 2003 și, prin urmare, aceștia nu ar putea pretinde că nu au fost ascultați înaintea acestei trimiteri.

223

În orice caz, dat fiind că OLAF avea dreptul de a trimite acest document Comisiei, trebuie subliniat că nu poate răspunde pentru eventualitatea utilizării acestui document de către președintele Comisiei și a difuzării publice a acestuia în Parlamentul European. Acest aspect va fi examinat mai departe, în cadrul examinării eventualei conduite ilicite a Comisiei.

224

Reclamanții arată că directorul general al OLAF a luat poziție în legătură cu dosarul, calificându-l drept grav și serios, atât în presă, cât și cu ocazia declarațiilor în fața Cocobu.

225

În ceea ce privește pretinsele declarații de presă ale directorului general al OLAF, Tribunalul constată că reclamanții nu furnizează nicio probă. În plus, aceștia nu au dovedit prin ce anume declarația directorului general al OLAF, făcută într-un interviu televizat, la 30 iunie 2003, potrivit căreia cazul Eurostat era un „caz grav” adusese atingere confidențialității cauzei. În orice caz, reclamanții nu furnizează niciun element de natură să permită verificarea conținutului declarațiilor televizate menționate.

226

În legătură cu declarațiile directorului general al OLAF în fața Cocobu la 30 iunie și la , reclamanții nu au demonstrat nici prin ce anume faptul că acesta a calificat dosarul Eurostat drept „anormal” și „ieșit din tipare” a adus atingere confidențialității cauzei.

227

Cu toate acestea, reclamanții invocă de asemenea în această privință încălcarea principiului prezumției de nevinovăție.

228

În această privință, trebuie să se examineze ceea ce a spus directorul general al OLAF cu ocazia declarațiilor în fața Cocobu. Potrivit notei din 1 iulie 2003, directorul general al OLAF a constatat, cu ocazia intervenției, la , în fața Cocobu, că „OLAF continuă investigația internă și că domnul Franchet și domnul Byk vor fi ascultați, investigația neputând fi totuși terminată la sfârșitul lui iunie”. Acesta a afirmat în plus că „[î]n ceea ce privește chestiunea de a nu fi luat măsuri disciplinare precum suspendarea, [acesta] a menționat ezitările OLAF, însă a arătat în special că OLAF nu a dorit să compromită investigația internă trăgând imediat semnalul de alarmă”. Pe de altă parte, directorul general a subliniat că „în niciun moment domnul Franchet și domnul Byk nu au încercat să influențeze investigația”. Cu ocazia intervenției din în fața Cocobu, directorul general al OLAF a subliniat: „faptul că un director general era implicat avea un caracter cu totul excepțional” și „inițial, acest element nu apăruse”. Acesta a menționat în plus că „un raport de audit nu implică în mod necesar existența unor probe”. Directorul general a constatat de asemenea că domnul Franchet fusese informat despre deschiderea investigațiilor, precum și despre transmiterea rezultatelor către autoritățile judiciare luxemburgheze.

229

Trebuie subliniat că, în ciuda faptului că directorul general al OLAF a menționat explicit numele reclamanților cu ocazia intervențiilor în fața Cocobu, nu s-ar putea considera că acesta a încălcat principiul prezumției de nevinovăție. Într-adevăr, afirmațiile sale aveau mai degrabă un caracter informativ, în special ca răspuns la întrebările membrilor Cocobu, decât unul de natură să incite la a crede în vinovăția reclamanților.

230

În aceste împrejurări, OLAF nu a încălcat principiul prezumției de nevinovăție în această privință.

231

Reclamanții se referă la Decizia Ombudsmanului din 3 iulie 2003 privind plângerea împotriva OLAF înregistrată cu referința 1625/2002/IJH, potrivit căreia principiul bunei administrări presupune ca investigațiile administrative ale OLAF să fie efectuate „cu precauție, imparțialitate și obiectivitate”. Or, nu aceasta ar fi situația în speță.

232

Într-adevăr, OLAF ar fi desprins deja concluzii într-o notă din 1 iulie 2002, referitoare la dosarul Eurocost, deși era departe de a fi terminat cercetarea în acest dosar și de a-l fi ascultat pe domnul Franchet, care ar fi fost vizat totuși în trimiterea din către autoritățile judiciare luxemburgheze.

233

În plus, nici „Rezumatul cazurilor Eurostat încheiate în prezent” din 24 septembrie 2003, nici rapoartele finale ale OLAF nu luau în considerare elementele comunicate de reclamanți în cursul audierilor din iunie și din iulie 2003 privind dosarele Eurocost, Datashop — Planistat și CESD Communautaire. De asemenea, OLAF nu ar fi argumentat motivele pentru care nu le-ar fi luat în considerare. Simplul fapt de a menționa că persoanele vizate contestă răspunderea lor nu ar însemna că acestea ar fi fost în mod eficient ascultate de investigatorii OLAF.

234

În plus, OLAF nu ar fi prezentat concluziile sale reclamanților înainte de întocmirea rapoartelor finale, încălcând astfel, din nou, dreptul lor de a fi ascultați.

235

Reclamanții subliniază că, potrivit considerentului (10) al Regulamentului nr. 1073/1999, concluziile unei investigații se pot baza exclusiv pe elementele care au valoare probatorie. Prin urmare, OLAF ar trebui să țină cont de toate elementele din cadrul investigației pentru a-și argumenta concluziile și nu ar putea să le interpreteze în scopul de a susține cauza sau obiectivul dinainte stabilit.

236

Pe de altă parte, OLAF ar fi făcut presiuni semnificative asupra autorităților judiciare naționale pentru ca acestea să înceapă urmărirea penală a reclamanților. În fapt, comunicarea de către OLAF autorităților judiciare franceze a rapoartelor finale privind dosarele CESD Communautaire și Datashop — Planistat ar încălca articolul 9 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1073/1999, întrucât măsurile disciplinare și judiciare care trebuiau luate în urma rapoartelor finale ar fi de competența instituției respective, și nu a OLAF.

237

În legătură cu obligația de a efectua investigațiile cu precauție și imparțialitate, Comisia subliniază că OLAF poate decide el însuși momentul în care consideră că trebuie să transmită informațiile obținute în cursul unei investigații. Comisia contestă faptul că investigatorii au indicat că ar fi transmis informațiile în lipsa unei cunoașteri exacte și complete a faptelor la care se referă. Reclamanții ar recunoaște ei înșiși că ar fi fost ascultați de investigatorii OLAF. Cu toate acestea, investigatorii nu ar fi putut să îi asculte decât în momentul în care stadiul avansat al investigației ar fi permis acest lucru, ceea ce ar relativiza afirmația reclamanților potrivit căreia aceștia nu ar fi fost ascultați decât la cerere.

238

În ceea ce privește neluarea în considerare a elementelor comunicate OLAF de către reclamanți cu ocazia audierilor din iunie și din iulie 2003, Comisia constată că dosarele în cauză sunt în prezent de competența autorităților judiciare franceze și luxemburgheze și că, în consecință, acesta consideră că nu trebuie să se pronunțe asupra fondului acestor dosare în cadrul prezentei cauze. În orice caz, OLAF nu ar fi obligat să împărtășească punctul de vedere al reclamanților. În plus, „Rezumatul cazurilor Eurostat încheiate în prezent” precizează că funcționarii vizați ar fi fost ascultați și că aceștia ar contesta răspunderea lor.

239

În ceea ce privește pretinsele presiuni ale OLAF asupra autorităților judiciare franceze, legate de faptul că ar fi fost de competența Comisiei, și nu a OLAF, să efectueze comunicarea rapoartelor în temeiul articolului 9 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1073/1999, Comisia subliniază că această dispoziție nu împiedică în niciun fel OLAF să adreseze cu titlu de informare raportul final al unei investigații interne către o autoritate judiciară națională, în special dacă aceasta a fost deja sesizată în legătură cu informațiile respective în cursul investigației. Această dispoziție ar stabili exclusiv în sarcina instituției vizate răspunderea de a lua, în urma rezultatelor unei investigații interne, măsurile disciplinare și judiciare pe care le consideră corespunzătoare.

240

În primul rând, în ceea ce privește nota din 1 iulie 2002, este suficient să se sublinieze că această notă nu conține nicio referire la domnul Franchet, nici măcar implicită. În orice caz, dat fiind că Tribunalul a constatat deja că domnul Franchet ar fi trebuit ascultat în legătură cu transmiterea dosarului Eurocost către autoritățile judiciare luxemburgheze, nu mai este necesar să se examineze aspectul dacă ar fi trebuit ca acesta să fie ascultat în legătură cu această notă, care făcea parte din dosarul trimis autorităților menționate.

241

În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa neluare în considerare, cu ocazia întocmirii rapoartelor finale, a elementelor comunicate de către reclamanți, este suficient să se constate că reclamanții se limitează să prezinte pe larg faptele, fără a aduce totuși nicio dovadă în susținerea acestora. În plus, nu este de competența Tribunalului să reexamineze aceste dosare. Mai mult, după cum constată Comisia, OLAF și investigatorii săi nu sunt obligați să împărtășească punctul de vedere al reclamanților. Pe de altă parte, în „Rezumatul cazurilor Eurostat încheiate în prezent” din 24 septembrie 2003, s-a subliniat că funcționarii vizați, ascultați de serviciile OLAF, au contestat răspunderea lor pentru faptele care li se impută, estimând în special că au acționat întotdeauna în interesul Comisiei.

242

În plus, în ceea ce privește argumentul reclamanților potrivit căruia concluziile unei investigații se pot baza exclusiv pe elementele care au valoare probatorie și, prin urmare, OLAF ar trebui să ia în considerare toate elementele din cadrul investigației, fără să le interpreteze în scopul de a susține cauza sau obiectivul dinainte stabilit, este suficient să se constate că reclamanții nu au probat în niciun fel faptul că OLAF și-ar fi întemeiat concluziile pe elemente de probă nepertinente sau că și-ar fi fixat dinainte un anumit obiectiv.

243

Pe de altă parte, în ceea ce privește pretinsa încălcare a obligației de motivare prin faptul că OLAF nu ar fi explicat motivele pentru care nu a luat în considerare observațiile reclamanților, este suficient să se sublinieze că, potrivit unei jurisprudențe constante, încălcarea obligației de motivare, consacrată la articolul 253 CE, nu este, în sine, de natură să angajeze răspunderea Comunității (Hotărârea Curții din 15 septembrie 1982, Kind/CEE, 106/81, Rec., p. 2885, punctul 14, Hotărârea Curții din , AERPO și alții/Comisia, C-119/88, Rec., p. I-2189, punctul 20, și Hotărârea Curții din , Eurocoton și alții/Consiliul, C-76/01 P, Rec., p. I-10091, punctul 98, Hotărârea Tribunalului din , Nölle/Consiliul și Comisia, T-167/94, Rec., p. II-2589, punctul 57, Hotărârea Tribunalului din , Exporteurs in Levende Varkens și alții/Comisia, T-481/93 și T-484/93, Rec., p. II-2941, punctul 104, Hotărârea Tribunalului din , Cordis/Comisia, T-18/99, Rec., p. II-913, punctul 79, și Hotărârea Tribunalului din , Emesa Sugar/Consiliul, T-43/98, Rec., p. II-3519, punctul 63). Prin urmare, acest argument trebuie respins.

244

În orice caz, obligația de motivare nu implică cerința de a discuta toate aspectele de fapt și de drept invocate de către persoanele interesate în cursul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1984, VBVB și VBBB/Comisia, 43/82 și 63/82, Rec., p. 19, punctul 22, Hotărârea Tribunalului din , Stevens/Comisia, T-277/01, RecFP, p. I-A-253 și II-1273, punctul 71, și Hotărârea Tribunalului din , N/Comisia, T-198/02, RecFP, p. I-A-115 și II-507, punctul 109).

245

Prin urmare, reclamanții nu s-ar putea prevala de faptul că OLAF nu ar fi ținut cont de toate elementele și observațiile comunicate de aceștia.

246

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamanților potrivit căruia OLAF nu ar fi prezentat concluziile sale reclamanților înainte de întocmirea rapoartelor finale, încălcând astfel dreptul lor de a fi ascultați, este suficient să se constate că reclamanții au fost ascultați la sfârșitul lunii iunie și la începutul lunii iulie în legătură cu dosarele în cauză, și anume înainte ca OLAF să întocmească aceste rapoarte, în septembrie 2003. Dreptul de a fi ascultat nu impune ca OLAF să prezinte concluziile sale reclamanților.

247

În al patrulea rând, în ceea ce privește comunicarea rapoartelor finale către autoritățile judiciare naționale și pretinsele presiuni exercitate asupra acestora, trebuie amintit că, în temeiul articolului 9 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1073/1999, rapoartele redactate în urma unei investigații interne și orice informații conexe utile sunt transmise instituției, organismului, oficiului sau agenției respective, care, în urma investigațiilor interne, ia acele măsuri, îndeosebi disciplinare sau judiciare, pe care rezultatele investigațiilor le reclamă și raportează aceste măsuri directorului OLAF.

248

Trebuie amintit de asemenea că, în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999, directorul OLAF transmite autorităților judiciare din statul membru respectiv informațiile obținute de OLAF în cursul investigațiilor interne asupra unor fapte pentru care s-ar putea începe urmărirea penală.

249

În speță, OLAF transmisese deja informații în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999 către autoritățile judiciare franceze. Trebuie subliniat că articolul 9 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1073/1999 nu împiedică OLAF să adreseze cu titlu de informare raportul final al unei investigații interne către o autoritate judiciară națională, în special dacă aceasta a fost deja sesizată în legătură cu informațiile respective în cursul investigației. Articolul 9 alineatul (4) din regulamentul menționat stabilește exclusiv în sarcina instituției respective răspunderea de a lua, în urma rezultatelor unei investigații interne, măsuri disciplinare și judiciare și de a raporta aceste măsuri directorului OLAF.

250

În orice caz, reclamanții nu au reușit să demonstreze că OLAF ar fi făcut în mod efectiv presiuni semnificative asupra autorităților judiciare franceze.

251

Din cele de mai sus reiese că reclamanții nu au reușit să demonstreze că, în ceea ce privește întocmirea și comunicarea notelor și a rapoartelor finale, conduita OLAF ar fi fost ilicită, cu excepția comportamentului ilegal deja constatat cu ocazia examinării transmiterii de informații către autoritățile judiciare luxemburgheze și franceze.

252

Reclamanții susțin că, prin faptul că a refuzat să le comunice dosarul în integralitatea sa, OLAF a săvârșit un act de administrare defectuoasă, în plus față de atingerea adusă drepturilor lor fundamentale. Într-adevăr, niciun element din reglementarea relevantă nu ar justifica refuzul comunicării dosarului instrumentat și, a fortiori, a raportului investigației (externe sau interne) unei persoane vizate de OLAF, indiferent dacă investigația a fost încheiată integral sau parțial.

253

Nu s-ar putea recunoaște în favoarea OLAF dreptul de a refuza accesul la documentele sale pe motivul de ordin general de a garanta eficiența și confidențialitatea misiunii care îi este încredințată, precum și pe motivul independenței sale. Accesul la documente reprezentând un drept fundamental, orice limitare eventuală ar trebui interpretată în mod restrictiv.

254

Comisia arată că OLAF nu s-a opus într-un mod ilegal accesului la documente, întrucât nu are nicio obligație în acest sens în etapa preliminară a investigației. Accesul la dosar ar fi deschis numai într-o etapă ulterioară, dacă, în urma rapoartelor OLAF, se iau măsuri în cadrul unei proceduri disciplinare și/sau judiciare. În plus, documentele relevante ar fi fost prezentate reclamanților în cursul audierilor lor, în funcție de întrebările care li se adresau.

255

Trebuie amintit că OLAF nu este obligat să permită unui funcționar comunitar care se pretinde vizat de o investigație internă – înainte de a fi luată de către AIPN o decizie finală care îi cauzează un prejudiciu – accesul la documentele care fac obiectul unei astfel de investigații sau la cele întocmite de OLAF cu această ocazie; altfel, ar putea fi afectate eficacitatea și confidențialitatea misiunii atribuite OLAF, precum și independența acestuia. În particular, simplul fapt că o parte dintr-un dosar confidențial de investigație pare să fi fost comunicată presei în mod ilegal nu justifică, în sine, derogarea în favoarea funcționarului care pretinde că este vizat, de la confidențialitatea acestui dosar și a investigației efectuate de OLAF. Respectarea dreptului la apărare al funcționarului în cauză este garantată în mod suficient prin articolul 4 din Decizia 1999/396 (Ordonanța Tribunalului din 18 decembrie 2003, Gómez-Reino/Comisia T-215/02, RecFP, p. I-A-345 și II-1685, punctul 65, Hotărârea Nikolaou/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctul 241).

256

Prin urmare, articolul 4 din Decizia 1999/396 nu obligă OLAF să permită accesul la documentele care fac obiectul unei investigații interne sau la cele întocmite chiar de OLAF, în special datorită faptului că o interpretare a dispoziției menționate în sensul că ar exista o astfel de obligație ar împiedica activitatea acestui organism (Hotărârea Nikolaou/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctul 242).

257

Această abordare nu este în contradicție cu respectarea dreptului la o bună administrare, prevăzut la articolul 41 din cartă, potrivit căruia acest drept presupune dreptul de acces al oricărei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial. Astfel, conform acestui principiu, accesul la dosar poate fi refuzat atunci când respectarea confidențialității o impune.

258

Dat fiind că această interpretare exclude orice obligație pentru OLAF de a permite accesul la dosarul său înainte de adoptarea raportului său final, trebuie să se respingă argumentul reclamanților privind accesul la dosarul investigației.

259

În ceea ce privește accesul la raportul final, trebuie să se constate că niciuna dintre obligațiile care rezultă din articolul 4 din Decizia 1999/396 nu se referă la acest aspect. În ceea ce privește principiul contradictorialității, existența unei ilegalități în ceea ce privește OLAF nu ar putea fi dovedită decât în ipoteza în care raportul final ar fi publicat sau în măsura în care acesta ar fi urmat de adoptarea unui act cauzator de prejudiciu (a se vedea în acest sens, prin analogie, Hotărârea Nikolaou/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctele 267 și 268).

260

În speță, nu se invocă faptul că rapoartele ar fi fost publicate fără să fi fost comunicate în prealabil reclamanților. În măsura în care destinatarii rapoartelor finale, și anume Comisia și autoritățile judiciare franceze sau luxemburgheze, ar avea intenția să adopte un astfel de act în legătură cu reclamanții în baza rapoartelor finale, aceste autorități, și nu OLAF, sunt cele care, dacă este cazul, trebuie să permită accesul reclamanților la aceste rapoarte, potrivit propriilor norme procedurale (a se vedea în acest sens Hotărârea Nikolaou/Comisia, punctul 153 de mai sus, punctul 269).

261

Trebuie prin urmare să se considere că OLAF nu a săvârșit nicio ilegalitate în speță în ceea ce privește accesul la rapoartele finale.

262

În orice caz, astfel cum rezultă de la punctul 47 de mai sus, reclamanții au avut, la cerere, acces la rapoartele finale, cu excepția raportului final de investigație privind dosarul Planistat, în ceea ce privește capitolul referitor la investigația externă din dosarului Datashop — Planistat.

263

Reclamanții reproșează OLAF faptul că, în urma investigațiilor, rapoarte finale nu s-au întocmit decât la 25 septembrie 2003, ceea ce înseamnă la aproape trei ani de la începerea investigațiilor în dosarele Eurocost și Datashop — Planistat sau trei ani și jumătate de la sesizarea OLAF în aceste cazuri și, respectiv, 18 luni de la începerea investigațiilor în dosarul CESD Communautaire sau aproape doi ani de la sesizarea OLAF în acest dosar. Prin urmare, aceste termene nu ar fi rezonabile și nu ar fi justificate în raport cu termenul de 9 luni prevăzut la articolul 11 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1073/1999 și cu obligația prevăzută la articolul 6 alineatul (5) din același regulament ca investigațiile să se desfășoare fără întrerupere pe o perioadă care trebuie să fie proporțională cu împrejurările și cu complexitatea cazului.

264

În fapt, domnul Franchet ar fi comunicat către OLAF rapoartele de audit care stau la baza investigațiilor încă din martie 2000 (în cazul Eurocost) și din noiembrie 2001 (în cazul CESD Communautaire). Controlorul financiar ar fi avut la dispoziție raportul de audit privind dosarul Datashop — Planistat din februarie 2000 și l-ar fi transmis către OLAF în martie 2000. OLAF nu ar fi început investigațiile decât la 6 octombrie 2000 în dosarele Eurocost și Datashop — Planistat și la în dosarul CESD Communautaire, fiind necesare astfel opt luni (în cazurile Eurocost și Datashop — Planistat) și, respectiv, patru luni (în cazul CESD Communautaire) pentru a decide începerea unei investigații, fără să fi găsit, cu toate acestea, timpul necesar pentru a asculta reclamanții.

265

Potrivit reclamanților, OLAF nu a informat niciodată Comitetul său de supraveghere asupra motivelor pentru care nu a fost posibilă încheierea investigației în termenul de 9 luni și nici asupra momentului estimat al încheierii investigației.

266

În consecință, prin faptul că s-a consacrat mult timp începerii investigațiilor, efectuării și finalizării acestora, precum și prin sesizarea autorităților judiciare în condiții puțin coerente și în baza unor investigații incomplete și nefinalizate, OLAF ar fi avut o conduită care ar fi încălcat noțiunea de termen rezonabil și principiile bunei administrări și bunei gestiuni.

267

În plus, reclamanții ar fi suferit un prejudiciu din cauza acestui termen și ar fi întemeiați să critice durata excesivă a unei investigații chiar înainte de a fi implicați mod activ într-o astfel de investigație sau înainte ca implicarea lor în această investigație să fie cunoscută.

268

Comisia recunoaște că între momentul în care au fost comunicate către OLAF diferitele dosare, cel în care au început investigațiile și cel în care aceste investigații au fost încheiate s-a scurs un lung interval de timp. Acest interval de timp s-ar explica în parte chiar prin instituirea OLAF, care și-ar fi început activitatea la 1 iunie 1999 cu personalul fostei task-force „Coordonarea luptei antifraudă”, pe care a înlocuit-o. Sosirea noilor agenți s-ar fi desfășurat în etape începând de la mijlocul anului 2001 până la mijlocul anului 2002, această schimbare de personal implicând o reorganizare completă a serviciului și modificări în structura de conducere, precum și reatribuirea unor dosare.

269

Cu toate acestea, termenului nu ar fi în sine nerezonabil dacă se ține cont de gradul de complexitate al cazului. În fapt, OLAF ar fi fost sesizat punctual cu diferite dosare privind acest caz, iar întreaga dimensiune a problemei ar fi apărut abia după compararea acestor dosare diferite, fapt care s-ar fi realizat numai după un anumit timp.

270

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1073/1999, investigațiile se desfășoară fără întrerupere pe o perioadă care trebuie să fie proporțională cu împrejurările și cu complexitatea cazului.

271

În plus, articolul 11 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1073/1999 prevede că directorul informează Comitetul de supraveghere asupra motivelor pentru care nu a fost încă posibilă încheierea investigației și asupra momentului estimat al încheierii acesteia.

272

Astfel, trebuie să se constate că Regulamentul nr. 1073/1999 nu prevede niciun termen precis și imperativ pentru încheierea investigațiilor de către OLAF.

273

În această privință, trebuie amintit că obligația de a respecta un termen rezonabil în desfășurarea procedurilor administrative constituie un principiu general de drept comunitar a cărui respectare este asigurată de instanța comunitară și care este de altfel preluat, drept componentă a dreptului la o buna administrare, de articolul 41 alineatul (1) din cartă (Hotărârea Tribunalului din 11 aprilie 2006, Angeletti/Comisia, T-394/03, punctul 162).

274

Prin urmare, procedura desfășurată în fața OLAF nu poate fi prelungită dincolo de un termen rezonabil, care trebuie apreciat în funcție de circumstanțele cazului.

275

În speță, din dosar reiese că OLAF dispunea de rapoartele de audit privind dosarele Datashop, Eurocost și CESD Communautaire de la 17 martie 2000, de la și, respectiv, de la .

276

Din dosar reiese de asemenea că OLAF a început investigațiile interne în dosarele Datashop și Eurocost la 6 octombrie 2000, iar în dosarul CESD Communautaire la . Astfel, a fost nevoie de aproape șapte luni, și, respectiv, șase luni, pentru a începe investigațiile în cazurile Datashop și Eurocost și de patru luni în cazul CESD Communautaire.

277

Aceste investigații au fost încheiate prin rapoartele finale de investigație la 25 septembrie 2003. Prin urmare, investigațiile efectuate în cazurile Datashop și Eurocost au fost încheiate la aproape trei ani și jumătate de la sesizarea OLAF și la aproape trei ani de la începerea lor; investigația efectuată în cazul CESD Communautaire a fost încheiată la aproximativ un an și zece luni de la sesizarea OLAF și la un an și jumătate de la începerea sa.

278

Trebuie subliniat că aceste termene pot fi considerate relativ lungi.

279

Astfel cum recunoaște Comisia însăși, între momentul în care au fost comunicate către OLAF diferitele dosare, cel în care au început investigațiile și cel în care aceste investigații au fost încheiate s-a scurs un lung interval de timp. Acest interval de timp s-ar explica în parte chiar prin instituirea OLAF, care și-ar fi început activitatea la 1 iunie 1999 cu personalul fostei task-force „Coordonarea luptei antifraudă”, pe care a înlocuit-o. Sosirea noilor agenți s-ar fi desfășurat în etape, începând de la mijlocul anului 2001 până la mijlocul lui 2002, această schimbare de personal implicând o reorganizare completă a serviciului și modificări în structura de conducere, precum și reatribuirea unor dosare.

280

Tribunalul consideră că astfel de explicații nu pot, prin ele însele, să justifice aceste termene lungi. Într-adevăr, după cum constată în mod întemeiat reclamanții, funcționarii vizați nu trebuie să fie afectați de deficiențele privind organizarea administrativă a serviciilor Comisiei. Faptul că OLAF a întâmpinat dificultăți legate de începerea activității nu poate constitui o cauză de exonerare a răspunderii Comisiei.

281

Cu toate acestea, după cum subliniază Comisia, trebuie să se țină cont și de gradul de complexitate al cazului. Complexitatea cazului Eurostat, inerentă diferitelor investigații pe care le-a necesitat și eventualei interacțiuni între acestea din urmă nu este contestată și reiese din dosar.

282

În consecință, nu se poate considera că termenele nu sunt rezonabile în circumstanțele prezentului caz.

283

În ceea ce privește argumentul reclamanților potrivit căruia OLAF nu a informat niciodată Comitetul său de supraveghere asupra motivelor pentru care nu a fost posibilă încheierea investigației în termenul de 9 luni și nici asupra momentului estimat al încheierii investigației, este suficient să se constate că, inclusiv în cazul în care aceasta ar fi fost situația în speță, reclamanții nu au demonstrat că este vorba despre o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect acordarea de drepturi particularilor.

284

În aceste împrejurări, trebuie să se respingă motivul reclamanților privind un pretins termen nerezonabil al investigațiilor.

285

Din considerațiile de mai sus reiese că OLAF a săvârșit mai multe greșeli susceptibile să angajeze răspunderea Comunității. Aceste greșeli constau în transmiterea de informații către autoritățile judiciare luxemburgheze și franceze fără să fi ascultat în prealabil reclamanții și Comitetul de supraveghere și în scurgerile de informații privind transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze.

286

Reclamanții susțin că instituțiile sunt obligate să asigure respectarea confidențialității investigațiilor efectuate de OLAF și a drepturilor legitime ale persoanelor implicate, în temeiul articolului 12 alineatul 3 din Regulamentul nr. 1073/1999, precum și respectarea drepturilor fundamentale, ceea ce nu ar fi făcut Comisia.

287

În speță, transmiterea unor informații sau a unor rapoarte de către OLAF autorităților judiciare naționale ar fi condus la „scurgeri de informații mai mult sau mai puțin orchestrate, cel mai probabil intenționate, din partea OLAF”, ceea ce ar fi determinat o campanie mediatică de denigrare a reclamanților, care ar fi adus o gravă atingere drepturilor lor legitime, onoarei și demnității lor. De asemenea, după audierile reclamanților de către investigatorii OLAF, presa ar fi luat cunoștință de elemente extrem de precise ale cazului Eurostat. Astfel, Comisia nu ar fi garantat respectarea confidențialității. Pe de altă parte, reclamanții subliniază că aceste fapte nu sunt contestate de Comisie.

288

În plus, Comisia ar fi procedat ea însăși la difuzarea unor informații, încălcând obligația sa de confidențialitate, precum și principiile contradictorialității și al prezumției de nevinovăție. Reclamanții se referă la un comunicat de presă din 9 iulie 2003, în care Comisia a anunțat că inițiază procedurile disciplinare împotriva a trei dintre funcționarii săi. Chiar dacă în acest comunicat se preciza că inițierea procedurilor amintite a fost hotărâtă fără să se încalce principiul prezumției de nevinovăție, acesta intervenea într-un context care în mod necesar aducea atingere drepturilor legitime ale reclamanților. În plus, în acest comunicat de presă, Comisia ar fi făcut publice elemente confidențiale privind cazul Eurostat bazându-se pe investigații în cursul cărora reclamanții nu fuseseră ascultați în prealabil.

289

Pe de altă parte, la 24 septembrie 2003, Comisia ar fi difuzat în cadrul Parlamentului European trei documente care îi acuză sau îi critică pe reclamanți (a se vedea punctul 42 de mai sus), care nu ar fi fost în prealabil comunicate reclamanților și în legătură cu care aceștia din urmă nu ar fi avut, prin urmare, ocazia să formuleze observații și care nu ar fi fost comunicate reclamanților decât la cererea acestora, la , în ciuda largii difuzări a acestor documente în incinta instituțiilor și în presă începând cu .

290

Reclamanții arată că, deși documentele în cauză, care provin de la task-force și de la SAI, nu îi acuză în mod specific și individual pe aceștia, dat fiind că misiunea acestor organisme nu era de a se pronunța în mod formal asupra existenței unei fraude sau de a acuza pe cineva în mod individual, simplul fapt că acestea cuprind semne de întrebare privind legalitatea anumitor elemente constatate constituie un prejudiciu pentru aceștia.

291

În replică, reclamanții susțin că această difuzare a fost efectuată cu încălcarea Acordului-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisie (anexa XIII la Regulamentul de procedură al Parlamentului European), potrivit căruia cele două instituții trebuie să respecte, în cadrul oricărei informări confidențiale, în special „drepturile fundamentale ale persoanei, inclusiv dreptul la apărare și la protecția vieții private”. În plus, informațiile confidențiale nu ar putea fi comunicate decât președintelui Parlamentului European, președinților comisiilor parlamentare interesate, precum și Biroului și Conferinței președinților. Or, în speță, difuzarea ar fi fost mai extinsă, din moment ce documentele difuzate ar fi fost accesibile în practică oricărui parlamentar și, mai mult, presei. În plus, președintele Comisiei ar fi intervenit în fața președinților grupurilor parlamentare, categorie care nu ar fi vizată de articolul 1 alineatul (4) din acordul-cadru menționat.

292

În plus, în discursul său din 25 septembrie 2003 în fața Conferinței președinților grupurilor parlamentare din Parlamentul European, președintele Comisiei ar fi formulat acuzații extrem de grave la adresa reclamanților și în special a domnului Franchet. Chiar dacă președintele Comisiei nu l-a nominalizat în acuzațiile sale pe domnul Franchet ca fiind responsabil pentru neregulile respective, acesta i-ar fi reproșat că a permis săvârșirea unor astfel de nereguli. Domnul Franchet ar fi fost de asemenea acuzat că a dezinformat membrul Comisiei responsabil, după cum ar recunoaște Comisia, și că a avut un interes să „disimuleze adevărul privind fapte din trecut”.

293

În consecință, prin această acuzație, neprecedată în niciun fel de ascultarea persoanei acuzate, ce ar fi fost astfel „indicată ca țap ispășitor” membrilor Cocobu și presei, și exclusiv în baza rapoartelor întocmite într-un climat de suspiciune în ceea ce privește Comisia, care trebuia prin urmare să își arate fermitatea, președintele acesteia din urmă nu ar fi avut o conduită caracterizată prin demnitatea și onestitatea pe care fiecare cetățean este îndreptățit să o aștepte de la acesta. Președintele Comisiei nu ar fi respectat drepturile fundamentale, și în special dreptul la apărare, și și-ar fi întemeiat aprecierile pe fapte eronate. Potrivit reclamanților, este inacceptabil ca acesta să fi decis, pentru motive exclusiv politice, să identifice un vinovat pentru a se exonera de orice critică. Această „strategie de a se pune la adăpost”, cum ar fi calificat-o presa, nu ar fi avut drept scop decât să tragă de timp.

294

Comisia subliniază că, dat fiind faptul că, în cadrul misiunii sale de investigație, OLAF acționează în deplină independență, nu este de competența acesteia să intervină în actele de investigație ale OLAF. Articolul 12 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1073/1999 ar impune Comisiei confidențialitatea investigațiilor OLAF în privința informațiilor pe care le-ar deține despre acestea. Comisia și-ar asuma toată răspunderea eventuală imputată OLAF, însă aceasta nu i-ar conferi nicio competență de a interveni în actele de investigație ale acestuia pentru a garanta confidențialitatea actelor respective.

295

În ceea ce privește comunicatul de presă din 9 iulie 2003, precum și deciziile luate în aceeași zi, potrivit Comisiei, conținutul acestora pare deosebit de prudent, echilibrat și interesat de protecția individului, dacă se ține cont de contextul, „marcat de apariția unui incontestabil climat de tensiune interinstituțională [în] urma procedurii de descărcare de gestiune pentru exercițiul 2001”.

296

În ceea ce privește cele trei documente comunicate Parlamentului European la 24 septembrie 2003 (a se vedea punctul 42 de mai sus), Comisia constată că rezumatul și concluziile lucrărilor task-force nu conțin nicio acuzație la adresa reclamanților. Nota de informare, întemeiată pe al doilea raport intermediar întocmit de SAI, ar conține constatări preliminare a căror exhaustivitate nu ar fi garantată și nu ar aborda eventuala răspundere directă și individuală a reclamanților, care nu ar putea deci să invoce faptul că aceste documente nu le-ar fi fost comunicate în prealabil și că nu ar fi avut ocazia să formuleze observații. Aceste documente se limitează la a constata disfuncționalități de sistem. A admite că rapoartele care provin de la structuri precum task-force sau SAI pot crea un prejudiciu funcționarilor prin simplul fapt că ar cuprinde semne de întrebare privind legalitatea anumitor acte sau conduite ar echivala pur și simplu cu a nega orice posibilitate de a desfășura o activitate de audit.

297

În ceea ce privește discursul președintelui Comisiei din 25 septembrie 2003, acesta din urmă ar fi analizat fără concesii o situație gravă, fără a încerca totuși să se refere la reclamanți ca la niște „țapi ispășitori”. Chiar dacă acesta îi reproșase domnului Franchet că nu s-a retras suficient de repede din anumite entități, contrar instrucțiunilor date de Comisia anterioară, și că a continuat relațiile contractuale cu anumite societăți, în ciuda rezultatelor anumitor audituri care erau la dispoziția sa, ceea ce ar fi contrar principiului precauției în accepțiunea sa cea mai elementară, cu toate acestea, președintele Comisiei nu i-ar fi acuzat pe reclamanți de săvârșirea acestor nereguli.

298

Potrivit Comisiei, principala acuzație adusă domnului Franchet nu constă în eventuala sa implicare personală în săvârșirea unor fraude sau a unor nereguli, ci în insuficienta informare transmisă membrilor Comisiei responsabili; cu ocazia intrării sale în funcție, membrul Comisiei responsabil nu a fost informat despre cazul Eurostat. Comisia arată că președintele Comisiei a identificat de asemenea în mod clar problemele de comunicare dintre OLAF și aceasta și a recunoscut necesitatea de a ameliora guvernanța financiară la nivelul controlului central. Acesta nu ar fi pus în discuție niciodată răspunderea penală sau disciplinară a reclamanților, însă ar fi invocat în mod clar „răspunderea administrativo-politică” a domnului Franchet.

299

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește motivul reclamanților potrivit căruia Comisia nu a vegheat la confidențialitatea investigațiilor cu ocazia transmiterilor către autoritățile judiciare naționale, este suficient să se sublinieze că, în mod cert, în temeiul articolului 12 alineatul (3) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 1073/1999, instituțiile asigură respectarea confidențialității investigațiilor efectuate de OLAF și a drepturilor legitime ale persoanelor implicate. Totuși, această dispoziție nu poate fi interpretată ca impunând Comisiei obligația generală de a garanta respectarea confidențialității de către OLAF, care efectuează investigațiile în deplină independență. Într-adevăr, această dispoziție trebuie coroborată cu alineatul precedent, potrivit căruia directorul general al OLAF raportează periodic instituțiilor rezultatul acestor investigații, cu respectarea acelorași principii. Astfel, din articolul 12 din Regulamentul nr. 1073/1999 reiese că, în cazul în care directorul general al OLAF a comunicat instituțiilor, inclusiv Comisiei, informații legate de investigații, acestea trebuie să asigure confidențialitatea acestor informații și drepturile legitime ale persoanelor implicate în procesarea acestor informații.

300

În consecință, trebuie să se examineze dacă, atunci când a divulgat ea însăși diferite informații în cadrul investigațiilor în cauză, Comisia a avut un comportament ilegal.

301

Reclamanții, referindu-se la comunicatul de presă din 9 iulie 2003 (IP/03/979), susțin că însăși Comisia a difuzat informații, încălcând obligația sa de confidențialitate, precum și principiile contradictorialității și prezumției de nevinovăție.

302

Este necesar să se citeze acest comunicat de presă:

„Comisia ia măsuri în urma unor malversațiuni financiare la Eurostat

În aceste ultime săptămâni, Comisia Europeană a început propria investigație în cadrul [Eurostat]. Rezultatele preliminarii ale acestor analize indică în mod clar existența unor carențe și a unor nereguli în sistemul de gestiune din cadrul Eurostat. Cu tot respectul datorat măsurilor luate în prezent în deplină independență de către [OLAF], Comisia consideră că este cazul să se abordeze imediat aceste subiecte preocupante. În consecință, Comisia a hotărât astăzi adoptarea unei serii de măsuri menite să soluționeze cât mai urgent aceste probleme.

Președintele Comisiei […] a declarat: «Așteptăm cu nerăbdare rezultatul diferitelor investigații în curs. Cu toate acestea, propriile analize ne oferă motive să acționăm încă de pe acum, iar Comisia dorește foarte mult ca lucrurile să se accelereze. Din acest moment, vor fi dispuse măsuri radicale și neplăcute, însă indispensabile. Oricare ar fi faptele care s-au petrecut în trecut, acestea vor fi îndreptate, iar funcționarea Eurostat se va supune normelor și principiilor pe care prezenta Comisie a jurat să le aplice».

Măsuri

Comisia a inițiat proceduri disciplinare împotriva a trei funcționari ai Comisiei. Cu titlu provizoriu, un număr de persoane din conducerea Eurostat vor fi transferate și vor exercita funcția de consilier.

Dacă se va dovedi că un actual sau un fost membru al personalului Eurostat a săvârșit o încălcare a Regulamentului financiar și a Statutului funcționarilor, acesta va face obiectul unei proceduri disciplinare. Comisia ține să sublinieze că deciziile de inițiere a unei proceduri disciplinare sau de transfer al funcționarilor sunt luate fără a se aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție.

[…]

[Analiza efectuată de DG »Buget« a rapoartelor de audit întocmite în urma auditului intern în cadrul Eurostat] demonstrează că au avut loc un anumit număr de încălcări grave ale Regulamentul financiar și că măsuri luate în legătură cu mai multe aspecte importante ale rapoartelor de audit interne nu au avut amploarea și rigoarea necesare și nici nu au condus la adoptarea unor măsuri esențiale.

[…]

Rezultatele [SAI] au un caracter preliminar și urmează să fie confirmate. Totuși, aceste rezultate și primele indicii conduc la ideea că au fost săvârșite nereguli grave.

Se așteptă încă raportul OLAF, prevăzut pentru sfârșitul lunii iunie.”

303

Potrivit reclamanților, comunicatul de presă aduce atingere drepturilor lor legitime și încalcă principiul prezumției de nevinovăție.

304

Tribunalul subliniază că reclamanții nu sunt nominalizați în acest comunicat de presă. Cu toate acestea, dat fiind că numele lor erau deja larg difuzate în public, în special în mai 2003, în legătură cu existența unor carențe și a unor nereguli în sistemul de gestiune din cadrul Eurostat, nu exista nicio îndoială că acest comunicat de presă se referea la reclamanți.

305

Într-adevăr, Comisia făcuse publice ea însăși numele reclamanților prin declarația referitoare la Eurostat pe care a difuzat-o prin comunicatul de presă din 19 mai 2003 (IP/03/709) și pe care reclamanții au prezentat-o în răspuns la o întrebare scrisă adresată de Tribunal. Potrivit acestei declarații:

„Vinerea trecută, Comisia a primit o scurtă notă intermediară din partea OLAF privind investigațiile în curs legate de pretinsele nereguli din trecut din cadrul Eurostat, care confirmă că unele dintre subiectele investigate ar putea pune în discuție răspunderea individuală a anumitor înalți funcționari. Cu toate acestea, această notă nu furnizează încă vreo dovadă privind anumiți funcționari. În plus, funcționarii implicați nu au fost ascultați de OLAF.

Comisia va analiza această situație cu ocazia următoarei ședințe de miercuri, în perspectiva de a adopta orice măsură corespunzătoare în scopul asigurării unei finalizări rapide a investigațiilor în curs și în scopul apărării intereselor financiare ale Comunității, precum și a reputației instituției și a funcționarilor săi. În acest context, Comisia va studia cererile domnilor Yves Franchet, director general al Eurostat, și Daniel Byk, director în cadrul Eurostat, de a fi transferați din postul actual, pentru a proteja interesele instituției și pentru a-și asigura apărarea.

Comisia solicită OLAF să accelereze investigația sa în curs și, în special, să le dea ocazia de a fi ascultați funcționarilor pe care îi consideră eventual implicați.”

306

Astfel, Comisia a asociat în mod clar numele reclamanților cu pretinsele nereguli din cadrul cazului Eurostat. Aceasta s-a întâmplat și la 21 mai 2003, când Comisia a publicat un alt comunicat de presă, intitulat „Comisia acționează pentru a apăra interesele instituției și ale personalului său în ceea ce privește acuzațiile legate de Eurostat” (IP/03/723), pe care reclamanții l-au furnizat în răspuns la o întrebare scrisă adresată de Tribunal și potrivit căruia:

„Astăzi Comisia a studiat situația creată prin acuzațiile privind Biroul Statistic al Comunităților Europene, Eurostat. În acest context, Comisia a adoptat patru măsuri ce vizează apărarea intereselor instituției și ale personalului său.

În primul rând, Comisia acceptă, la cerere, transferul în alte funcții al directorului general al Eurostat, Yves Franchet, și al directorului din cadrul Eurostat Daniel Byk, pe durata investigației. Aceste transferuri nu reprezintă în niciun caz o măsură disciplinară, însă au loc în scopul de a proteja interesele instituției și de a crea persoanelor implicate condiții adecvate de a se apăra împotriva acestor acuzații. Din acest moment, cele două persoane sunt numite temporar în funcția de consilier în cadrul Direcției Generale [«]Administrație[»]. Comisia a decis de asemenea să îl numească temporar în funcția de director general Eurostat [pe domnul V. A.], în prezent director general al Direcției traduceri, în scopul de a asigura continuitatea conducerii Eurostat.

Comisia remarcă faptul că [OLAF] are intenția de a întocmi un raport asupra implicării potențiale a funcționarilor Comisiei în contextul investigațiilor sale până la sfârșitul lunii iunie a acestui an.

În al doilea rând, dată fiind situația creată în raport cu domnul Franchet și cu domnul Byk, în special în media, Comisia a decis să le acorde asistență pentru a-și apăra reputația și dreptul lor la apărare.

În al treilea rând, Comisia a însărcinat Direcția Generală [«]Buget[»] să analizeze rapoartele de audit întocmite de Eurostat în scopul de a verifica [dacă] au fost respectate condițiile prevăzute de Regulamentul financiar în cazurile care fac obiectul unei investigații a OLAF.

În sfârșit, Comisia a decis să se constituie parte civilă în investigația deschisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul de Mare Instanță din Paris, în scopul de a apăra atât interesele civile, cât și pe cele financiare ale instituției.

Comisia subliniază că investigațiile OLAF sunt în curs și remarcă faptul că OLAF, pe de o parte, va oferi funcționarilor potențial implicați ocazia de a fi ascultați și, pe de altă parte, va încerca să își definitiveze investigațiile cât mai rapid posibil.

Comisia dorește de asemenea să pună accent pe dreptul fiecărei persoane la prezumția de nevinovăție și amintește că informațiile de care dispune în acest stadiu nu permit să se desprindă concluzii privind răspunderea funcționarilor respectivi.

OLAF a fost instituit tocmai pentru a apăra interesele financiare ale Comunităților, iar independența sa operațională și în materie de investigații este garantată. Comisia respectă prerogativele OLAF. În consecință, aceasta se abține să întreprindă vreo acțiune care ar putea periclita rezultatul investigațiilor sale și nu anticipează rezultatul acestora. Aceasta înseamnă că Comisia nu este în măsură să desprindă propriile concluzii înainte ca OLAF să își finalizeze munca și să întocmească un raport.”

307

Astfel, acest comunicat de presă a asociat din nou, în mod clar, numele reclamanților cu acuzațiile privind cazul Eurostat.

308

În consecință, având în vedere contextul și publicitatea pe care însăși Comisia a făcut-o deja în raport cu reclamanții și cu eventuala lor implicare în neregulile din cadrul Eurostat, trebuie subliniat că respectiva comunicare către public a deciziei Comisiei din 9 iulie 2003 de a iniția procedurile disciplinare împotriva a trei dintre funcționarii săi a putut acredita ideea că reclamanții pot fi vinovați sau, cel puțin, suspectați de malversațiunile care făceau obiectul investigațiilor privind gestionarea programelor ce țin de competența Eurostat. Această impresie nu este înlăturată de indicația potrivit căreia „Comisia dorește să sublinieze că deciziile de inițiere a unei proceduri disciplinare sau de transfer al funcționarilor sunt luate fără a se aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție” (a se vedea în acest sens Hotărârile Tribunalului din , Clotuche/Comisia, T-339/03, punctul 145, și Caló/Comisia, T-118/04 și T-134/04, punctul 120).

309

Trebuie subliniat că formele în care a fost făcută comunicarea către public a deciziei de inițiere a procedurilor disciplinare din 9 iulie 2003 au produs în mod necesar în rândul publicului, sau cel puțin în rândul unei părți a acestuia, impresia că reclamanții erau implicați în neregulile săvârșite în cadrul Eurostat (a se vedea în acest sens Hotărârea Clotuche/Comisia, punctul 308 de mai sus, punctul 219, și Hotărârea Caló/Comisia, punctul 308 de mai sus, punctul 155).

310

În această privință, trebuie amintit, după cum s-a constatat la punctele 210 și 211 de mai sus, că principiul prezumției de nevinovăție impune ca o persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni să fie prezumată nevinovată atât timp cât nu a fost dovedită vinovăția sa mai presus de orice îndoială în cursul unui proces. Or, la momentul publicării acestui comunicat de presă, precum și în prezent, vinovăția reclamanților nu a fost încă dovedită.

311

Cu toate acestea, trebuie amintit de asemenea că instituțiile nu pot fi împiedicate să informeze publicul asupra anchetelor în curs (a se vedea punctul 212 de mai sus). Or, în speță, nu se poate considera că această informare a fost efectuată de către Comisie cu toată discreția și cu toată reținerea necesare, respectând un echilibru just între interesele reclamanților și cele ale instituției. Într-adevăr, cu publicitatea pe care a decis să o acorde cazului Eurostat, urmărind să asocieze numele reclamanților cu malversațiunile săvârșite, aceasta nu a rămas în limitele a ceea ce era justificat de interesul de serviciu.

312

În aceste împrejurări, argumentul Comisiei potrivit căruia comunicatul de presă din 9 iulie 2003 ar fi deosebit de prudent, echilibrat și preocupat de protecția individului nu poate fi reținut dacă se ține cont de contextul „marcat de apariția unui incontestabil climat de tensiune interinstituțională [în] urma procedurii de descărcare de gestiune pentru exercițiul 2001”.

313

În consecință, prin publicarea acestui comunicat de presă, Comisia a încălcat principiul prezumției de nevinovăție.

314

După cum s-a constatat la punctul 209 de mai sus, acest principiu conferă drepturi particularilor. În plus, trebuie amintit că, în circumstanțele din speță, această încălcare trebuie considerată suficient de gravă, întrucât Comisia nu are nicio marjă de apreciere în ceea ce privește obligația care îi revine de a respecta prezumția de nevinovăție.

315

Reclamanții susțin că, la 24 septembrie 2003, Comisia a difuzat în cadrul Parlamentului European trei documente care îi acuză sau îi critică pe aceștia, care nu le-ar fi fost comunicate în prealabil și în legătură cu care aceștia nu ar fi avut, prin urmare, ocazia să formuleze observații.

316

Este vorba despre „Rezumatul cazurilor Eurostat încheiate în prezent”, întocmit de directorul general al OLAF, de raportul intitulat „Raport al task-force Eurostat (TFES) — Rezumat și concluzii” și de o notă de informare privind Eurostat, bazată pe al doilea raport intermediar întocmit de SAI.

317

În ceea ce privește „Rezumatul cazurilor Eurostat încheiate în prezent”, acesta a fost trimis președintelui Comisiei de către directorul general al OLAF. Trebuie subliniat că reclamanții reproșează numai Comisiei faptul că nu le-a comunicat acest document și nu i-a ascultat înaintea transmiterii sale. Or, este suficient să se sublinieze că, dat fiind că nu este vorba despre un document întocmit de Comisie, aceasta nu era obligată să asculte reclamanții înainte de a-l transmite Parlamentului European. În plus, astfel cum reiese de la punctele 33 și 35 de mai sus, OLAF i-a ascultat pe reclamanți în iunie și în iulie 2003, prin urmare, cu mult înainte de a întocmi acest rezumat.

318

În continuare, în ceea ce privește documentele întocmite de task-force și de SAI în cauză, reclamanții arată că, deși acestea nu îi acuză în mod specific și individual, dat fiind că misiunea acestor organisme nu era de a se pronunța în mod formal asupra existenței unei fraude sau de a acuza pe cineva în mod individual, simplul fapt că acestea cuprind semne de întrebare privind legalitatea anumitor elemente constatate constituie un prejudiciu pentru aceștia.

319

În această privință, Tribunalul subliniază că documentul ce conține rezumatul și concluziile întocmite de task-force nu include nicio acuzație directă la adresa reclamanților. Într-adevăr, nu este vorba despre un act cauzator de prejudiciu, astfel încât principiul respectării dreptului la apărare nu poate fi invocat în mod eficient de către reclamanți pentru a critica faptul că nu au fost ascultați înainte de întocmirea acestui raport. Reclamanții nu pot nici să se prevaleze de un eventual prejudiciu care ar rezulta din trimiterea documentului către Parlamentul European.

320

În ceea ce privește nota informativă referitoare la Eurostat, bazată pe al doilea raport intermediar întocmit de SAI, nici aceasta nu conține o acuzație directă la adresa reclamanților. Potrivit reclamanților, acest document include elemente prejudiciabile în special împotriva domnului Franchet, prin faptul că menționează lipsa de transparență și de comunicare între fostul director general al Eurostat și acel membru al Comisiei care era responsabil. În plus, aceștia subliniază că în document se constată că „lipsa unor controale în gestionarea acestor fonduri implică riscul de a se expune, într-o măsură inacceptabilă, fraudei și neregulilor”. Cu toate acestea, Tribunalul arată că reclamanții omit să citeze fraza următoare, potrivit căreia, „[ț]inând cont de natura mandatului SAI, pronunțarea asupra posibilității săvârșirii unei fraude ce implică îmbogățirea personală [nu este posibilă]”. Trebuie subliniat că aceste elemente nu sunt suficiente pentru a demonstra că reclamanții ar fi trebuit ascultați în această privință înainte de întocmirea acestui raport și nici că respectiva sa comunicare către Parlamentul European le-ar fi cauzat vreun prejudiciu. În orice caz, raportul SAI pe care se bazează această notă nu reprezenta încă raportul final. În plus, nu s-ar putea considera că este vorba despre un act cauzator de prejudiciu.

321

În sfârșit, în replică, reclamanții susțin că difuzarea celor trei documente în discuție s-a făcut cu încălcarea Acordului-cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisie (anexa XIII la Regulamentul de procedură al Parlamentului European), potrivit căruia cele două instituții trebuie să respecte, în cadrul oricărei informări confidențiale, în special „drepturile fundamentale ale persoanei, inclusiv dreptul la apărare și la protecția vieții private”.

322

În această privință, Tribunalul consideră că este suficient să se constate că este vorba despre un motiv nou, invocat pe parcursul procesului, care nu se bazează pe elemente de drept sau de fapt care au apărut în cursul procedurii. În consecință, acesta trebuie respins ca inadmisibil, în temeiul articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

323

Cu titlu suplimentar, trebuie subliniat că reclamanții nu au demonstrat în niciun fel că, în speță, Comisia ar fi comunicat informații confidențiale altor destinatari decât cei care sunt menționați în Acordul-cadru amintit și că documentele difuzate ar fi fost accesibile în practică oricărui parlamentar și, mai mult, presei.

324

În consecință, întrucât Comisia nu era obligată să asculte reclamanții înainte de transmiterea către Parlamentul European a celor trei documente în cauză sau să le comunice aceste documente înainte de transmitere, motivul invocat de reclamanți trebuie să se respingă în această privință.

325

Reclamanții susțin că, în discursul său din 25 septembrie 2003 din fața Conferinței președinților grupurilor parlamentare din Parlamentul European, președintele Comisiei ar fi formulat acuzații extrem de grave la adresa reclamanților, și în special a domnului Franchet, și că, prin urmare, președintele Comisiei nu a respectat drepturile lor fundamentale.

326

Potrivit Comisiei, în discursului său, președintele Comisiei nu i-a acuzat pe reclamanți de săvârșirea unor nereguli. Cu toate acestea, Tribunalul subliniază că interpretarea pe care Comisia o dă acestui discurs (a se vedea punctele 297 și 298 de mai sus) nu reflectă realitatea. Cu certitudine, în acest discurs, președintele Comisiei subliniază lipsa de transparență și de comunicare dintre fostul director general al Eurostat și acel membru al Comisiei care era responsabil. Cu toate acestea, discursul lasă să se înțeleagă faptul că implicarea în aceste nereguli a directorului general al Eurostat, precum și a altui înalt funcționar este neîndoielnică.

327

Spre exemplu, acesta constată că, „[î]n ciuda instrucțiunilor date de precedenta Comisie de a se retrage din aceste organisme […], directorul general continuă totuși cooperarea cu aceste entități în alte forme și în alte condiții”, că „s-au produs derapaje” și că „anumite rapoarte de audit subliniau nereguli, uneori grave și foarte grave, în raport cu normele în vigoare și care aduceau prejudicii intereselor financiare ale Uniunii”. În continuare, acesta subliniază că faptele au fost relevate Comisiei „în toată gravitatea și amploarea lor în mai 2003, în prima notă importantă comunicată de către OLAF secretarului general”, că „[î]n afară de gravitatea faptelor, elementul fără precedent și cel mai copleșitor era acuzarea directorului general al Eurostat însuși și a altui înalt funcționar în cauza Datashop” și că „dispărea o verigă esențială”, și anume „încrederea legitimă acordată unui director general la nivel politic, ceea ce punea într-o lumină total diferită întregul dosar Eurostat și impunea o relectură aprofundată a întregii cronologii a evenimentelor”.

328

În baza celor de mai sus, președintele Comisiei ajunge la concluzia că faptele în cauză „constituie, în afara eventualei lor încadrări penale, un exemplu de rele practici, de toleranță excesivă, […] chiar de amatorism în ceea ce privește gestiunea și controlul, nereguli vădite și riscuri de fraudă, dacă nu fraude propriu-zise” și că „toate acestea [sunt] asumate la cel mai înalt nivel al ierarhiei Eurostat”.

329

În plus, în ceea ce privește lipsa de comunicare dintre fostul director general al Eurostat și acel membru al Comisiei care era responsabil, președintele Comisiei constată că, începând din momentul în care cabinetul său a primit, la cerere, o „notă de briefing”, în iulie 2002, în urma publicării comunicatului OLAF ce anunța transmiterea către autoritățile judiciare luxemburgheze a dosarelor privind Eurostat, „câteva bucăți din puzzle erau disponibile la cabinet, bucăți care prin ele însele erau insuficiente pentru a declanșa o reacție, întrucât din acesta lipsea elementul cel mai important”, și anume „acuzarea directorului general însuși”. Președintele Comisiei continuă admițând că „[f]iecare poate, conform propriei culturi administrative, să evalueze această lipsă evidentă de comunicare și, prin urmare, de reacție”, cu alte cuvinte, că „[a]numite persoane pot considera că era obligația cabinetului să exercite o mai mare vigilență și să solicite informații pe care directorul general nu le oferea în mod spontan”. În ceea ce îl privește, președintele Comisiei consideră totuși că trebuie să se determine „[c]ine avea interesul să disimuleze adevărul privind fapte din trecut” și că „acesta nu ar fi, în mod sigur, [acel membru al Comisiei]”.

330

Trebuie subliniat că rezultă în mod clar din aceste pasaje că, deși președintele Comisiei nu l-a acuzat în mod nominal pe domnul Franchet că este responsabil de aceste nereguli, i-a reproșat acestuia că a permis săvârșirea unor astfel de nereguli și că, din punctul său de vedere, răspunderea acestuia nu putea fi pusă la îndoială. În plus, îl acuză destul de direct că a disimulat adevărul privind faptele în cauză. De asemenea, acesta menționează, în ceea ce privește cazul Datashop, un „alt înalt funcționar”, ceea ce nu lasă nicio îndoială asupra identității domnului Byk, al cărui nume fusese deja făcut public de către Comisie însăși.

331

În aceste împrejurări, trebuie să se considere că, prin acest discurs, președintele Comisiei nu a respectat pe deplin drepturile fundamentale ale reclamanților și în special principiul prezumției de nevinovăție, în măsura în care declarații precum „toate acestea asumate la cel mai înalt nivel al ierarhiei Eurostat” și „acuzarea directorului general însuși și a altui înalt funcționar”, conținute în aceste discursuri, reflectă sentimentul că reclamanții sunt vinovați de neregulile menționate în acestea. Un astfel de comportament constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept ce conferă drepturi particularilor.

332

Din considerațiile de mai sus reiese că, prin comunicatul de presă din 9 iulie 2003 și prin discursul președintelui Comisiei din , Comisia a săvârșit încălcări suficient de grave ale principiului prezumției de nevinovăție pentru a angaja răspunderea Comunității.

333

Reclamanții susțin că, în speță, Comisia a adoptat un comportament contradictoriu. Într-adevăr, Comisia ar fi decis inițierea procedurilor disciplinare, pentru a le suspenda la scurt timp, în așteptarea rezultatelor investigațiilor administrative pe care le declanșase, atitudine cu atât mai puțin de înțeles cu cât inițierea acestor proceduri disciplinare s-ar baza pe fapte care nu ar fi diferite de contextul în care Comisia ar fi decis să le acorde asistență reclamanților. Reclamanții arată că formularea unei plângeri penale nu împiedică instituția să continue procedura disciplinară, întrucât o eventuală sancțiune nu ar putea fi aplicată la nivel disciplinar decât după terminarea procedurii penale desfășurate în fața autorităților judiciare naționale.

334

Potrivit reclamanților, inițierea unei proceduri disciplinare înainte de finalizarea investigațiilor interne nu are niciun sens și este contrară principiilor bunei gestiuni și bunei administrări. În fapt, în temeiul Dispozițiilor generale de executare privind desfășurarea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare, publicate în Informations administratives nr.o86-2004 din 30 iunie 2004, directorul general al personalului și al administrației inițiază procedura disciplinară după raportul Biroului de investigații și disciplină al Comisiei (IDOC) sau, dacă este cazul, direct după raportul OLAF.

335

Or, în speță, prin faptul că a declanșat, la 9 iulie 2003, investigații multiple și paralele și că a inițiat procedurile disciplinare, Comisia ar fi acționat într-o situație de panică pentru „a calma spiritele”, ceea ce ar rezulta din afirmațiile făcute de președintele Comitetului de supraveghere al OLAF cu ocazia ședinței Comitetului de supraveghere din . Comisia ar fi trebuit astfel să aștepte finalizarea investigațiilor interne pe care le dispusese și finalizarea lucrărilor OLAF, precum și începutul lucrărilor IDOC, care nu debutaseră încă, și rezultatele acestora înainte de a se pronunța cu privire la inițierea unei proceduri disciplinare împotriva reclamanților.

336

Reclamanții susțin că, deși decizia de a iniția procedurile disciplinare nu constituie un act cauzator de prejudiciu, aceasta este de natură a crea un prejudiciu din cauza caracterului dezonorant pe care îl are în mod necesar o astfel de decizie.

337

Comisia subliniază că decizia de a iniția o procedură disciplinară nu constituie decât o etapă procedurală pregătitoare, care nu anticipează poziția finală a administrației și nu ar putea, prin urmare, să fie considerată un act cauzator de prejudiciu. În plus, reclamanții nu ar demonstra că actele efectuate de către AIPN ar fi ilegale, din moment ce obiecțiile formulate de AIPN în sprijinul inițierii procedurilor disciplinare ar fi fost susținute de mai multe rapoarte și informații comunicate de OLAF în notele sale din 3 și din .

338

Potrivit Comisiei, era de dorit să se suspende procedurile disciplinare referitoare la reclamanți pentru a evita eventualele interferențe între aceste proceduri și procedurile penale deja începute în legătură cu fapte similare, și aceasta cu atât mai mult cu cât autoritățile judiciare naționale dispun de mijloace de investigație de care nu dispun autoritățile administrative.

339

Reclamanții reproșează Comisiei, pe de o parte, că a decis inițierea procedurilor disciplinare pentru a le suspenda la scurt timp, în așteptarea rezultatelor investigațiilor, și, pe de altă parte, că a inițiat procedurile disciplinare înainte de finalizarea investigațiilor interne.

340

Cu titlu preliminar, Tribunalul amintește că decizia AIPN de a iniția o procedură disciplinară nu constituie decât o etapă procedurală pregătitoare. Aceasta nu anticipează poziția finală a administrației și nu poate, prin urmare, să fie considerată un act cauzator de prejudiciu în sensul articolului 91 din Statutul funcționarilor. În consecință, decizia nu poate fi atacată decât în mod incident, în cadrul unei acțiuni îndreptate împotriva unei decizii disciplinare finale care cauzează un prejudiciu funcționarului (Hotărârea Tribunalului din 13 martie 2003, Pessoa e Costa/Comisia, T-166/02, RecFP, p. I-A-89 și II-471, punctul 37).

341

În ceea ce privește, în primul rând, faptul că procedurile disciplinare au fost suspendate, trebuie amintit că articolul 88 al cincilea paragraf din Statutul funcționarilor prevede că, „atunci când funcționarul se află sub urmărire penală pentru aceleași fapte, situația sa este reglementată definitiv numai după ce hotărârea pronunțată de instanța competentă a rămas definitivă”. Din această dispoziție reiese că îi este interzis AIPN să soluționeze definitiv situația funcționarului respectiv pe plan disciplinar pronunțându-se asupra unor fapte care fac în același timp obiectul unei proceduri penale, atât timp cât decizia pronunțată de instanța penală sesizată nu a rămas definitivă (Hotărârea Pessoa e Costa/Comisia, punctul 340 de mai sus, punctul 45). Prin urmare, articolul 88 al cincilea paragraf din Statut nu acordă puteri discreționare AIPN în sensul de a soluționa definitiv situația funcționarului în privința căruia este inițiată o procedură disciplinară, spre deosebire de articolul 7 al doilea paragraf din Anexa IX la statut, conform căruia Comisia de disciplină poate decide, în cazul declanșării unei proceduri în fața unei instanțe penale, că trebuie să se suspende adoptarea unui aviz până la pronunțarea instanței (Hotărârea Tribunalului din 19 martie 1998, Tzoanos/Comisia, T-74/96, RecFP, p. I-A-129 și II-343, punctele 32 și 33, și Hotărârea Tribunalului din , François/Comisia, T-307/01, Rec., p. II-1669, punctul 59).

342

Trebuie să se precizeze că articolul 88 al cincilea paragraf din Statut are o dublă rațiune. Pe de o parte, acest articol vine în întâmpinarea preocupării de a nu afecta poziția funcționarului în cauză în cadrul urmăririi penale care ar fi începute împotriva sa din cauza faptelor care fac totodată obiectul unei proceduri disciplinare în cadrul instituției sale (Hotărârea Tzoanos/Comisia, punctul 341 de mai sus, punctul 34). Pe de altă parte, suspendarea procedurii disciplinare în așteptarea încheierii procedurii penale permite luarea în considerare, în cadrul acestei proceduri disciplinare, a constatărilor de fapt efectuate de instanța penală atunci când decizia sa a rămas definitivă. În acest sens, trebuie amintit că articolul 88 al cincilea paragraf din Statutul funcționarilor consacră principiul potrivit căruia „penalul ține în loc procedura disciplinară”, ceea ce se justifică în special prin faptul că instanțele penale naționale dispun de atribuții de investigație mai importante decât AIPN (Hotărârea Tribunalului din 21 noiembrie 2000, A/Comisia, T-23/00, RecFP, p. I-A-263 și II-1211, punctul 37). Prin urmare, în cazul în care aceleași fapte ar putea constitui o faptă penală și o încălcare a obligațiilor din Statutul funcționarilor, administrația este ținută de constatările de fapt efectuate de instanța penală în cadrul procedurii penale. După ce aceasta din urmă constată existența faptelor din speță, administrația poate proceda la calificarea juridică a acestora în raport cu noțiunea de greșeală disciplinară, verificând în special dacă acestea constituie încălcări ale obligațiilor statutare (Hotărârea François/Comisia, punctul 341 de mai sus, punctul 75).

343

Astfel, în speță, dat fiind că este stabilit că procedurile disciplinare declanșate împotriva reclamanților priveau, cel puțin parțial, aceleași fapte care făceau obiectul procedurilor penale, îi era interzis Comisiei să se pronunțe definitiv asupra situației reclamanților din punct de vedere disciplinar atât timp cât nu intervenise o decizie definitivă a instanțelor penale (a se vedea în acest sens Hotărârea François/Comisia, punctul 341 de mai sus, punctul 73).

344

În aceste împrejurări, nu i se poate reproșa Comisiei că a suspendat procedurile disciplinare declanșate împotriva reclamanților; dimpotrivă, aceasta era obligată să le suspende.

345

În continuare, în ceea ce privește faptul că Comisia a deschis procedurile disciplinare înainte de finalizarea investigațiilor interne, este adevărat că, în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Dispozițiile generale de executare privind desfășurarea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare, la care se referă reclamanții:

„Înainte de deschiderea anchetei, directorul general al personalului și al administrației consultă [OLAF] pentru a se asigura că acesta nu efectuează la rândul său o investigație și că nu are intenția să o efectueze. Atât timp cât OLAF efectuează o investigație în sensul Regulamentului nr. 1073/1999, nu va fi deschisă nicio anchetă administrativă în sensul alineatului precedent, privind aceleași fapte.”

346

Astfel, în temeiul acestei dispoziții, o procedură disciplinară nu poate fi inițiată atât timp cât investigația OLAF privind aceleași fapte este încă în curs. Or, această decizie nu era încă aplicabilă în momentul adoptării deciziilor de inițiere a procedurilor disciplinare, la 9 iulie 2003. La momentul respectiv, dispoziția relevantă era articolul 5 alineatul (2) din Decizia C (2002) 540 a Comisiei din privind desfășurarea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare, potrivit căreia:

„Înainte de deschiderea anchetelor, directorul general al personalului și al administrației consultă mai întâi [OLAF] pentru a se asigura că acesta nu efectuează la rândul său o investigație și nu are intenția să o efectueze.”

347

Chiar dacă această dispoziție nu conținea interdicția explicită de a iniția o procedură disciplinară înainte de finalizarea investigației OLAF în legătură cu aceleași fapte, se ridică întrebarea care este utilitatea acestei dispoziții dacă nu ar trebui interpretată în acest sens. Într-adevăr, dacă se prevedea că directorul general al personalului și al administrației trebuia să se asigure că OLAF nu efectua la rândul său o investigație și nu avea intenția să o efectueze, aceasta ar echivala cu a spune că, în această situație, o investigație disciplinară nu ar putea avea încă loc.

348

În plus, articolul 5 alineatul (7) din Decizia C (2002) 540 prevedea că: „[a]tunci când AIPN primește un raport de investigație de la OLAF, aceasta îl examinează, dacă este cazul, într-un termen minim de două săptămâni și solicită OLAF, dacă aceasta consideră util, să completeze raportul sau să efectueze o anchetă administrativă suplimentară”. Prin urmare, în baza acestui raport de investigație al OLAF, AIPN ia decizia să efectueze eventual o anchetă administrativă și, dacă este cazul, să inițieze o procedură disciplinară.

349

În plus, trebuie amintit că, în temeiul articolului 9 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1073/1999, instituțiile iau, în urma investigațiilor interne ale OLAF, acele măsuri, îndeosebi disciplinare și judiciare pe care rezultatele investigațiilor le reclamă.

350

În aceste împrejurări, trebuie să se considere că Comisia nu ar fi trebuit să decidă inițierea procedurilor disciplinare la 9 iulie 2003, dat fiind că investigațiile OLAF privind aceleași fapte nu fuseseră încheiate. Aceasta ar fi putut să ia o astfel de decizie numai după , după primirea rapoartelor finale de investigație.

351

Prin urmare, Comisia a încălcat normele privind procedura disciplinară și care interzic inițierea procedurii disciplinare înainte de finalizarea investigațiilor efectuate de OLAF.

352

Trebuie subliniat că obiectivul urmărit prin aceste norme este, în special, de a proteja funcționarul vizat, prin garantarea faptului că AIPN dispune, înainte de inițierea procedurii disciplinare, de elemente precise și pertinente, în special în apărare, stabilite cu ocazia investigației efectuate de OLAF, care dispune de mijloace de investigație extinse. În consecință, normele care reglementează procedura disciplinară evocate mai sus constituie norme de drept care conferă drepturi particularilor.

353

În plus, trebuie subliniat că este vorba despre o încălcare suficient de gravă a acestor norme, din moment ce Comisia nu dispune de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește obligația sa de a respecta normele privind procedura disciplinară. Pe de altă parte, din dosar reiese că nu se poate exclude în totalitate faptul că, astfel cum susțin reclamanții, Comisia a inițiat aceste proceduri disciplinare pentru „a calma spiritele”. Astfel, prin inițierea procedurilor disciplinare înainte de finalizarea acestor investigații, Comisia nu a ținut cont suficient de interesele reclamanților.

354

Reclamanții susțin că drepturile lor fundamentale au putut fi afectate prin constituirea task-force, întrucât aceasta din urmă era compusă din funcționari care nu aparțineau OLAF și care nu erau, prin urmare, supuși normelor stricte ce se impun funcționarilor OLAF în ceea ce privește autorizarea, mandatul și confidențialitatea conform articolului 6 din Regulamentul nr. 1073/1999, și aceasta chiar dacă task-force se afla, la 23 iulie 2003, sub autoritatea directă a directorului general al OLAF. În plus, întrucât Comisia ar fi decis să mărească personalul OLAF cu 20 de unități pentru dosarul Eurostat, legăturile dintre cele două grupuri de lucru nu erau cunoscute.

355

Potrivit reclamanților, confuzia rezultată din proceduri provine din pluralitatea de anchete administrative. În fapt, cel puțin opt anchete ar fi fost efectuate în paralel în dosarul Eurostat: cel puțin cinci investigații de către OLAF, o investigație de către SAI, o investigație de către task-force și o investigație de către Direcția Generală (DG) „Buget” a Comisiei. În plus, ar fi fost sesizate două autorități judiciare naționale. Existența acestor anchete diferite, condițiile lor și suprapunerea acestora ar fi ridicat mai multe semne de întrebare, precum caracterul proporțional al anchetelor în raport cu costurile.

356

Scrisoarea secretarului general al Comisiei din 10 octombrie 2003 nu ar răspunde la întrebările reclamanților legate de acest aspect. Aceștia remarcă faptul că obiectul task-force până la era de a se ocupa de aspectele interne și externe ale investigațiilor OLAF și de a efectua o anchetă administrativă în scopul de a evalua răspunderea personalului privind neregulile financiare. În raportul său din , intitulat „Raport al task-force Eurostat (TFES) — Rezumat și concluzii”, aceasta din urmă ar fi menționat o serie de probleme și de semne de întrebare legate efectiv de reclamanți, și în orice caz de domnul Franchet.

357

Reclamanții susțin că punerea la dispoziția task-force a personalului IDOC nu este întâmplătoare și nu este lipsită de consecințe în privința anchetei administrative pe care IDOC putea fi solicitat să o efectueze în dosarul Eurostat. În fapt, dat fiind că task-force ar fi examinat în mod necesar aspectele referitoare la reclamanți și care erau de natură să vizeze implicarea personală a acestora, s-ar părea că IDOC a efectuat o anchetă în afara cadrului său organizatoric.

358

Pe de altă parte, reclamanții susțin că, în speță, Comisia a încălcat principiul bunei administrări. În fapt, aceștia nu ar fi fost niciodată ascultați în cadrul numeroaselor anchete deschise de Comisie. Singura ocazie pe care au avut-o de a formula observații a privit raportul DG „Buget” din iunie 2003.

359

Acest comportament ar demonstra o lipsă cronică de comunicare și de transparență în privința Eurostat. Reclamanții se întreabă de ce controlorul financiar nu a interpelat niciodată Eurostat pentru a-i solicita explicații sau un schimb de opinii în urma transmiterii raportului de audit Datashop și de ce acesta s-a adresat direct OLAF, în termeni deosebit de alarmanți. Controlorul financiar nu ar fi păstrat pentru Eurostat nicio copie a notei sale din 2 martie 2000 către OLAF, și aceasta contrar recomandărilor incluse în acea notă. Controlorul financiar nu ar fi întrebat niciodată Eurostat în legătură cu deficiențele eventuale legate de mecanismele sale de gestiune sau de control, în timp ce acesta, SAI și DG „Buget” ar fi formulat astfel de critici în 2003. Dacă astfel de critici ar fi fost întemeiate și dacă ar fi existat conținut pentru acuzațiile grave formulate și făcute publice de președintele Comisiei, aceste servicii ar fi trebuit să sesizeze membrul responsabil al Comisiei. Totuși, acestea nu ar fi acționat timp de mai mulți ani. Potrivit reclamanților, nimic nu poate justifica lipsa de acțiune repetată a Comisiei.

360

În plus, reclamanții se referă la două întrebări parlamentare adresate Comisiei în iulie și în octombrie 2003, care pun în evidență perplexitatea pe care o provoacă comportamentul Comisiei și al OLAF în cazul Eurostat, precum și legalitatea deciziilor adoptate. Aceștia invocă de asemenea faptul că presa a putut măsura „pagubele” produse de OLAF și de Comisie.

361

În ceea ce privește înființarea task-force, Comisia susține că secretarul său general a explicat pe larg acest aspect reclamanților, în scrisoarea din 10 octombrie 2003. În plus, ar rezulta în mod clar din raportul task-force din că aceasta și-ar fi concentrat lucrările pe disfuncții de sistem și nu ar fi formulat concluzii privind persoanele. Desemnarea unui membru al IDOC pentru a face parte din task-force ar fi intervenit ad-hoc, pentru îmbogățirea paletei de competențe a task-force. Potrivit Comisiei, această desemnare era posibilă, întrucât activitățile task-force nu intrau în domeniul de aplicare al Deciziei C (2002) 540, ci aveau un obiectiv diferit de cel al anchetelor administrative și al procedurilor disciplinare, și anume dezvăluirea disfuncțiilor de sistem.

362

În orice caz, reclamanții nu ar putea judeca oportunitatea modului în care Comisia a decis să efectueze anchetele interne ce vizau clarificarea tuturor activităților Eurostat, întrucât aceste diferite anchete nu ar fi afectat drepturile lor individuale.

363

În ceea ce privește dreptul de a fi ascultat, reclamanții înșiși recunosc că au avut posibilitatea să formuleze observații privind raportul DG „Buget” din iunie 2003.

364

În sfârșit, Comisia subliniază că nu este de competența sa să răspundă în acest stadiu afirmațiilor care se raportează în particular la conținutul acuzațiilor care au determinat-o să inițieze procedurile disciplinare împotriva reclamanților. Argumentele reclamanților ce vizează să demonstreze lipsa de temei a criticilor formulate împotriva lor ar fi examinate, cu respectarea dreptului la apărare, numai în cadrul acestor proceduri.

365

În primul rând, în ceea ce privește constituirea task-force, este suficient să se constate că reclamanții nu demonstrează în mod concret prin ce anume simpla constituire a task-force ar fi încălcat drepturile lor fundamentale și prin ce anume eventualul caracter inoportun al constituirii acesteia le-ar fi afectat direct drepturile. Prin urmare, trebuie să se respingă acest argument.

366

În al doilea rând, în ceea ce privește pluralitatea de anchete, este suficient de asemenea să se constate că reclamanții nu demonstrează în mod concret prin ce anume simpla deschidere și existența acestor diferite anchete ar constitui o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care le conferă drepturi. După cum constată Comisia, chiar dacă o astfel de confuzie ar corespunde realității, reclamanții nu pot să se pronunțe asupra oportunității modului în care Comisia a decis să efectueze anchetele interne privind clarificarea activităților Eurostat. În plus, problema caracterului proporțional al anchetelor în raport cu costurile nu depinde în niciun fel de o normă de drept care conferă drepturi particularilor. În consecință, trebuie să se respingă argumentele privind pluralitatea de anchete.

367

În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului bunei administrări prin faptul că, în cadrul numeroaselor anchete deschise de Comisie, aceasta nu i-ar fi ascultat niciodată pe reclamanți, este suficient să se constate că dreptul reclamanților de a fi ascultați a fost deja examinat mai sus, în cadrul analizei argumentelor concrete formulate în acest sens. Trebuie numai amintit că, din moment ce nu era vorba despre acte ale Comisiei cauzatoare de prejudicii reclamanților, principiul respectării dreptului la apărare nu ar putea fi invocat în mod eficient de reclamanți pentru a critica faptul că nu fuseseră ascultați înaintea întocmirii rapoartelor sau a notelor din cadrul diferitelor anchete.

368

În sfârșit, în ceea ce privește celelalte critici generale formulate în ceea ce privește conduita Comisiei, este suficient să se constate că, din nou, reclamanții nu au demonstrat existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor.

369

Reclamanții susțin că, în speță, Comisia refuză să le comunice documentele care sunt în posesia sa și care provin de la OLAF, aducând astfel atingere dreptului fundamental de acces la documente, consacrat în articolul 255 CE, în articolul 41 din cartă și în Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76).

370

Reclamanții se referă la acțiunile lor întemeiate pe Regulamentul nr. 1049/2001, care fac obiectul cauzelor conexate T-391/03 și T-70/04. Totuși, reclamanții subliniază că obiecția lor în cadrul prezentei acțiuni este independentă de Regulamentul nr. 1049/2001, întrucât vizează interesul lor propriu, independent de dreptul de acces al oricărui cetățean la documente ale Comisiei. Aceștia ar avea un interes cu totul special să obțină comunicarea documentelor deținute de Comisie și care provin de la OLAF, dată fiind situația lor personală în cadrul cazului Eurostat.

371

În particular, Comisia ar fi refuzat să comunice scrisoarea și nota din 19 martie 2003 adresate autorităților judiciare franceze, justificând aceasta, în scrisoarea din , prin faptul că documentele respective ar face parte integrantă dintr-o procedură de investigație la nivel național. Or, ar fi vorba despre documente esențiale în cadrul acestui dosar, care ar fi de natură să permită reclamanților să examineze și să critice legalitatea conduitei Comisiei și a serviciului său administrativ, OLAF, precum și să își apere drepturile.

372

Comisia se limitează să menționeze faptul că, în cauzele conexate T-391/03 și T-70/04, reclamanții au introdus acțiuni în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001 și să sublinieze că cererea reclamanților de acces la documente și respingerea acesteia se circumscriu regulamentului menționat.

373

În măsura în care aceștia invocă accesul la documente în temeiul Regulamentului nr. 1049/2001, cererea reclamanților nu face obiectul prezentei proceduri, întrucât această cerere a fost deja examinată în cadrul Hotărârii din 6 iulie 2006, Franchet și Byk/Comisia (T-391/03 și T-70/04, Rec., p. II-2023).

374

În plus, în măsura în care reclamanții invocă interesul lor particular, este suficient să se constate că aceștia au obținut, în cadrul prezentei proceduri, accesul la scrisoarea și la nota din 19 martie 2003, comunicate autorităților judiciare franceze, și prin urmare au avut posibilitatea să își apere drepturile în mod eficient. De asemenea, aceștia au obținut în ședință accesul la nota OLAF din , la care se face trimitere în comunicatul de presă din , și au avut posibilitatea să își apere drepturile în mod eficient.

375

Astfel, nu mai este necesar ca Tribunalul să se pronunțe asupra cererii de acces la documentele OLAF aflate în posesia Comisiei.

376

Din considerațiile de mai sus reiese că, în speță, Comisia a săvârșit mai multe greșeli susceptibile să angajeze răspunderea Comunității. Aceste greșeli constau în publicarea comunicatului de presă din 9 iulie 2003, în discursul din al președintelui său și în inițierea procedurilor disciplinare înainte de finalizarea investigațiilor.

377

Prin urmare, trebuie să se examineze caracterul real al prejudiciilor invocate și existența unei legături de cauzalitate între greșelile constatate de Tribunal și prejudiciile suferite.

378

Ținând cont de legătura deosebit de strânsă care există, în circumstanțele prezentei spețe, între problema dacă reclamanții au suferit un prejudiciu susceptibil să fie reparat și aceea a legăturii de cauzalitate între nelegalitățile constatate și prejudiciul invocat, aceste două probleme trebuie examinate împreună.

379

Reclamanții susțin în primul rând că reputația lor profesională, care era recunoscută și apreciată de toți, atât în cadrul Eurostat și al Comisiei, cât și în afara acestei instituții, „a fost grav pătată în mod public”. Fără avertisment și fără a fi ascultați, reclamanții ar fi fost „discreditați, într-o reacție de apărare precipitată”, care ar fi nedemnă de întreaga ierarhie. În plus, atacurile violente îndreptate împotriva reclamanților de o parte din presa germană, care prelua afirmații total străine de realitatea faptelor, exprimate în cadrul Parlamentului European și de către anumiți funcționari, i-ar fi obligat pe reclamanți să depună, la 21 mai 2003, plângeri pentru calomnie.

380

Reclamanții invocă astfel respingerea din mediul lor profesional și atingerea iremediabilă adusă reputației lor. Aceștia ar fi suferit un veritabil „«linșaj» profesional”. În această privință, reclamanții se referă la intervenția secretarului general al Comisiei în fața Comitetului de supraveghere al OLAF, la 3 septembrie 2003.

381

Domnul Franchet, pensionat în martie 2004, ar fi suferit o ruptură totală și brutală a oricărei legături cu colaboratorii săi, cu partenerii săi și cu mediul profesional. Ar fi circulat „bârfe” despre acesta, într-un mod agresiv și injust.

382

În ceea ce îl privește pe domnul Byk, deși Comisia de selecție l-a considerat cel mai calificat pentru ocuparea postului de director al Eurostat, pentru care a candidat în urma reorganizării Biroului Statistic, acesta nu ar fi putut fi numit în funcție din cauza procedurii inițiate împotriva sa. Transferat la DG „Personal și Administrație”, acesta ar fi abandonat orice perspectivă și orice speranță de a-și găsi în viitor un post care să corespundă specializării și experienței sale. Acuzațiile neîntemeiate difuzate în presă i-ar fi cauzat imense suferințe și un sentiment de disperare incontestabil.

383

Pe de altă parte, reclamanții invocă unele consecințe grave asupra vieții lor private și sociale. Apropiații lor s-ar fi întrebat în legătură cu acest subiect. În plus, starea de sănătate a reclamanților ar fi avut de suferit, iar domnul Byk ar fi fost victima unui atac cerebral, legat eventual de neliniștea și de iritarea provocate de cazul Eurostat. Aceștia consideră că au fost victimele care avut de suportat consecințele unui joc politic ce s-ar fi țesut în jurul lor și că ar fi avut de suferit foarte mult prin respectarea obligației de rezervă.

384

În ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral, reclamanții îl estimează, cu titlu provizoriu, la 800000 de euro, sumă ce ar corespunde cu gravitatea greșelilor săvârșite de Comisie și de OLAF și cu urmările pe care acestea le-ar fi avut asupra stării lor de sănătate fizică și mentală. Această sumă ar trebui repartizată în părți egale între reclamanți, întrucât aceștia ar fi avut de suferit în urma acelorași greșeli, în aceleași condiții, iar consecințele asupra stării lor de sănătate, deși ușor diferite, ar trebui apreciate în mod echivalent.

385

Potrivit reclamanților, dacă OLAF și Comisia ar fi acționat din momentul transmiterii rapoartelor de audit intern de către domnul Franchet, din 2000 pentru dosarele în cauză, și dacă s-ar fi deschis un dialog în acel moment, nu ar mai fi existat cazul Eurostat și nimeni nu ar mai fi fost afectat în mod injust. Lipsa de reacție a Comisiei și a OLAF ar fi în mare parte cauza turnurii pe care ar fi luat-o ulterior evenimentele și a acuzațiilor nejustificate formulate împotriva reclamanților.

386

Reclamanții subliniază că, în ochii tuturor, ei sunt vinovați, chiar dacă cercetarea penală a domnului Byk este încă în curs la Paris, iar procedurile disciplinare sunt în continuare deschise. Condamnarea publică fără judecată și fără o investigație prealabilă veritabilă ar reprezenta o greșeală gravă și sursa unui prejudiciu moral considerabil și în creștere în măsura în care suferința ar persista. Această condamnare publică ar putea avea de asemenea o influență asupra rezultatului anchetei desfășurate de autoritățile judiciare franceze.

387

Comisia nu contestă faptul că situația trăită de reclamanți poate constitui un prejudiciu moral. Cu toate acestea, Comisia nu înțelege cum a fost evaluat eventualul prejudiciu la suma de 800000 de euro și nici ce parte din această sumă ar reveni fiecăruia dintre aceștia și în ce temei.

388

Reclamanții susțin că prejudiciul material pe care l-au suferit constă în principal în cheltuielile importante pe care au trebuit să le suporte pentru apărarea drepturilor lor începând cu data (mai 2003) la care au luat cunoștință, pentru prima oară, de acuzațiile care li se aduceau.

389

Aceștia evaluează prejudiciul material la 200000 de euro, cu titlu provizoriu și sub rezerva majorării. Acest prejudiciu ar putea fi redus în cazul în care Tribunalul ar urma să decidă obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată în integralitate.

390

În replică, reclamanții precizează că prejudiciul material nu constă numai în rambursarea cheltuielilor și a onorariilor avocaților, cu titlu de cheltuieli de judecată. În fapt, ar rămâne în sarcina acestora cheltuieli importante, neincluse în cheltuielile de judecată, precum cheltuielile de transport pentru deplasările numeroase care au fost efectuate între Nisa și Luxemburg, chiar până la Bruxelles, după deschiderea acestei proceduri, în mai 2003. În plus, reclamanții ar fi trebuit să își asigure apărarea începând cu această dată și să facă apel la asistența avocaților lor în fața OLAF și pe tot parcursul procedurii precontencioase privind cererea și reclamația, aceste costuri nefiind incluse în cheltuielile de judecată. În plus, ar exista costuri și cheltuieli adiționale ocazionate de procedurile desfășurate în Franța, ce includ deplasările și onorariile avocaților francezi. Reclamanții se referă de asemenea la acțiunile lor întemeiate pe Regulamentul nr. 1049/2001.

391

La cererea Tribunalului, reclamanții sunt pregătiți să detalieze elementele constitutive ale prejudiciului material, cu excluderea cheltuielilor legate de procedura de judecată.

392

Comisia susține că reclamanții nu demonstrează niciun prejudiciu material. Cheltuielile pe care reclamanții le-ar fi efectuat pentru a-și asigura apărarea nu ar putea constitui un prejudiciu material, ci cheltuieli de judecată. Aceștia nu ar putea obține rambursarea părții din cheltuieli care ar fi nerecuperabilă, calificând-o drept prejudiciu material, întrucât aceasta rezultă din cheltuielile efectuate în cursul procedurii precontencioase.

393

Reclamanții susțin că toate prejudiciile pe care le-au suferit sunt cauzate direct de conduita culpabilă a Comisiei și a OLAF, precum și a altor servicii. Aceștia ar fi fost profund lezați, spre exemplu, prin caracterul neprevăzut al atacurilor care ar fi fost îndreptate împotriva lor, prin inculparea lor, fără investigație prealabilă și fără ca autoritățile judiciare franceze să respecte dreptul la apărare, prin lipsa unei audieri prealabile, prin scurgeri de informații orchestrate, care urmăreau să dăuneze, precum și prin inițierea unor proceduri disciplinare suspendate imediat, pentru a permite Comisiei să „salveze aparențele” față de Parlamentul European.

394

Reclamanții subliniază că, în cazul în care Comisia ar fi acționat corect, nu ar mai fi avut loc acuzarea reclamanților și reputația lor nu ar fi fost distrusă în mod public. Aceștia nu ar fi fost „abandonați” de mediul profesional și declarați responsabili de cele mai rele josnicii de către președintele Comisiei. În fapt, nu ar fi existat cazul Eurostat. „Perturbarea la nivel instituțional” care ar fi trebuit să conducă la o condamnare a Comisiei nu ar fi putut fi evitată decât printr-o astfel de manevră, și anume culpabilizarea reclamanților. În plus, acuzațiile publice ar fi susceptibile să prejudicieze investigațiile efectuate în privința domnului Byk de către autoritățile judiciare franceze.

395

În sfârșit, reclamanții se întreabă ce ar fi determinat prejudiciului lor, dacă nu modalitatea în care ar fi fost tratați de Comisie și de OLAF. Aceștia se întreabă cum poate Comisia, pe de o parte, să recunoască existența prejudiciului lor moral real și, pe de altă parte, să nege legătura de cauzalitate între nașterea acestui prejudiciu și greșelile săvârșite de Comisie.

396

Comisia susține că reclamanții nu aduc probe pentru a demonstra legătura de cauzalitate. Cauza directă a prejudiciului suferit de reclamanți ar fi scurgerile de informații în presă, însă aceștia nu ar aduce niciun element de natură să demonstreze că răspunderea pentru aceste scurgeri de informații revine Comisiei sau OLAF.

397

Trebuie amintit, cu titlu preliminar, că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a se putea obține repararea unui prejudiciu, trebuie ca acesta să rezulte în mod suficient de direct din conduita criticată (Hotărârea Curții din 4 octombrie 1979, Dumortier Frères și alții/Consiliul, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 și 45/79, Rec., p. 3091, punctul 21, Hotărârea Tribunalului International Procurement Services/Comisia, punctul 93 de mai sus, punctul 55, Hotărârea Tribunalului din , Perillo/Comisia, T-7/96, Rec., p. II-1061, punctul 41, și Hotărârea Tribunalului din , Meyer/Comisia, T-72/99, Rec., p. II-2521, punctul 49). Dintr-o jurisprudență bine stabilită rezultă de asemenea că reclamantul are sarcina de a proba legătura de cauzalitate, în sensul articolului 288 al doilea paragraf CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din , Finsider și alții/Comisia, C-363/88 și C-364/88, Rec., p. I-359, punctul 25, Hotărârea Tribunalului din , Blackspur și alții/Consiliul și Comisia, T-168/94, Rec., p. II-2627, punctul 40, și Hotărârea Tribunalului din , Coldiretti și alții/Consiliul și Comisia, T-149/96, Rec., p. II-3841, punctul 101).

398

În această privință, trebuie amintit că greșelile OLAF susceptibile să angajeze răspunderea Comunității constau în transmiterea de informații către autoritățile judiciare luxemburgheze și franceze fără să fi ascultat în prealabil reclamanții și Comitetul de supraveghere și în scurgerile de informații privind transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze (a se vedea punctul 285 de mai sus); greșelile Comisiei susceptibile să angajeze răspunderea Comunității constau în publicarea comunicatului de presă din 9 iulie 2003, în discursul din al președintelui său și în inițierea procedurilor disciplinare înainte de finalizarea investigațiilor (a se vedea punctul 376 de mai sus).

399

Reclamanții au invocat două prejudicii distincte în speță, și anume un prejudiciu moral și un prejudiciu material. Tribunalul consideră că trebuie să se examineze succesiv fiecare tip de prejudiciu pentru a aprecia în ce măsură este probată existența acestora, pe de o parte, și legătura de cauzalitate care există între fiecare dintre aceste prejudicii și una dintre nelegalitățile săvârșite de OLAF sau de Comisie, pe de altă parte.

400

Trebuie subliniat că faptul că OLAF a transmis dosarele Eurocost și Datashop — Planistat către autoritățile judiciare naționale fără să fi ascultat reclamanții le-a cauzat acestora un prejudiciu. Într-adevăr, faptul de a nu se fi putut exprima cu privire la faptele care îi priveau direct și de a nu se fi putut apăra le-a provocat în mod necesar sentimente de nedreptate și de frustrare. Trebuie să se constate că acest prejudiciu rezultă direct din conduita ilegală a OLAF și că există astfel o legătură de cauzalitate între această conduită și prejudiciul respectiv.

401

În ceea ce privește faptul că OLAF nu și-a informat Comitetul de supraveghere înaintea acestor transmiteri, este suficient să se sublinieze că un asemenea fapt nu a cauzat niciun prejudiciu suplimentar reclamanților. Într-adevăr, consecințele acestei nelegalități sunt aceleași cu cele care au rezultat din faptul că reclamanții nu au fost ascultați și, prin urmare, nu poate constitui un prejudiciu distinct.

402

În ceea ce privește scurgerile de informații privind transmiterea dosarului Datashop — Planistat către autoritățile judiciare franceze, se admite chiar de către Comisie că există o atingere a onoarei și a reputației profesionale a reclamanților, ținând cont de informațiile care au fost publicate în presă. Trebuie de asemenea să se constate că nu există îndoială cu privire la caracterul direct al legăturii de cauzalitate între nelegalitatea săvârșită de OLAF și prejudiciul moral produs reclamanților Într-adevăr, din moment ce informații confidențiale fac obiectul unor scurgeri de informații, publicarea acestora este consecința previzibilă și naturală a acestei nelegalități, astfel încât legătura de cauzalitate rămâne suficient de directă.

403

În ceea ce privește publicarea comunicatului de presă din 9 iulie 2003 (a se vedea punctul 302 de mai sus), trebuie să se sublinieze că, dând impresia, prin acest comunicat de presă accesibil în mod liber publicului, că reclamanții erau implicați în malversațiunile în cauză, Comisia a adus atingere reputației și onoarei acestora (a se vedea punctele 308-310 de mai sus). Dat fiind că acest comunicat de presă a fost publicat de către Comisie însăși, nu există îndoială cu privire la existența unei legături de cauzalitate directe între această nelegalitate săvârșită de Comisie și un astfel de prejudiciu moral.

404

De asemenea, în ceea ce privește discursul președintelui Comisiei, nu se poate nega faptul că, prin declarațiile sale în fața Parlamentului European, acesta a adus atingere reputației și onoarei reclamanților (a se vedea punctele 326-331 de mai sus) și prin urmare există o legătură de cauzalitate directă între aceste declarații și acest prejudiciu.

405

În ceea ce privește faptul că Comisia a inițiat procedurile disciplinare împotriva reclamanților înainte de finalizarea investigațiilor OLAF, trebuie subliniat că această împrejurare a cauzat reclamanților o atingere a reputației lor și perturbări în viața lor privată și i-a plasat într-o stare de incertitudine, constituind un prejudiciu moral care trebuie reparat (a se vedea în acest sens Hotărârea François/Comisia, punctul 341 de mai sus, punctul 110). În plus, deși Comisia le-a suspendat imediat, această suspendare nu a avut niciun efect asupra publicului, întrucât comunicatul de presă din 9 iulie 2003 menționa numai deciziile de inițiere a procedurilor disciplinare, nu și suspendarea acestora. Cu toate acestea, dat fiind că investigațiile OLAF au fost încheiate la două luni de la inițierea procedurilor disciplinare, moment în care Comisia putea să inițieze în mod valabil aceste proceduri, această stare de incertitudine nu a durat mult timp.

406

În plus, reclamanții susțin că deși domnul Byk a fost considerat de către comisia de selecție cel mai calificat pentru ocuparea postului de director al Eurostat, pentru care candidase în urma restructurării Biroului Statistic, în toamna anului 2003, nu a putut fi numit în funcție din cauza procedurii inițiate împotriva sa. În această privință, Tribunalul constată că reclamanții nu au dovedit această susținere. Dimpotrivă, din nota din 5 martie 2004, pe care reclamanții au prezentat-o Tribunalului în răspuns la o întrebare scrisă, reiese că trei candidaturi, printre care cea a domnului Byk, întruneau calificările necesare pentru postul în cauză. Din această notă reiese că de asemenea Comitetul consultativ remarcase calificările bune ale altor doi candidați. Astfel, acest argument trebuie respins.

407

În orice caz, era posibil ca domnul Byk să solicite anularea acestei pretinse respingeri a candidaturii dacă aceasta s-ar fi întemeiat, în mod eronat, pe existența unei proceduri disciplinare în curs în privința sa (a se vedea în acest sens Hotărârea Pessoa e Costa/Comisia, punctul 340 de mai sus, punctul 69).

408

Pe de altă parte, reclamanții invocă un prejudiciu legat de starea lor de sănătate. Tribunalul subliniază în primul rând că reclamanții nu și-au susținut în niciun fel argumentele cu acte justificative, cum ar fi certificate medicale, și că, prin urmare, acest prejudiciu nu a fost dovedit.

409

În orice caz, trebuie subliniat că reclamanții nu reușesc să dovedească faptul că nelegalitățile identificate mai sus ar fi fost cauza directă, în sensul jurisprudenței citate la punctul 397 de mai sus, a unei eventuale deteriorări a stării lor de sănătate fizică sau mentală. În plus, reclamanții s-au referit ei înșiși la „atacuri violente împotriva lor ale unei părți din presa germană”, ceea ce ar putea de asemenea să constituie o cauză.

410

În sfârșit, în ceea ce privește componenta prejudiciului moral legată de consecințele grave asupra persoanelor apropiate, trebuie subliniat că afirmațiile reclamanților nu sunt susținute prin niciun element concret care să dovedească existența acestei componente a prejudiciului invocat, a legăturii de cauzalitate între acest pretins prejudiciu și procedurile de investigație și disciplinare în care au fost implicați (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2002, Zavvos/Comisia, T-21/01, RecFP, p. I-A-101 și II-483, punctul 334).

411

Din considerațiile de mai sus reiese că reclamanții au trebuit să facă față unor sentimente de nedreptate și de frustrare și că s-a adus atingere onoarei și reputației lor profesionale din cauza conduitei ilegale a OLAF și a Comisiei. Ținând cont de circumstanțele particulare din prezenta cauză și de faptul că reputația reclamanților a fost foarte serios afectată, trebuie să se evalueze cuantumul acestui prejudiciu ex aequo et bono la 56000 de euro.

412

Reclamanții susțin că prejudiciul material pe care l-au suferit constă în principal în cheltuielile importante pe care au trebuit să le suporte pentru a-și apăra drepturile începând cu data (mai 2003) la care au luat cunoștință, pentru prima oară, de acuzațiile care li se aduc.

413

Tribunalul constată că cererea având ca obiect repararea prejudiciului material nu poate fi considerată admisibilă. Deși au evaluat în mod global acest prejudiciu la suma de 200000 de euro, reclamanții nu au estimat valoarea diferitelor componente ale pretinsului prejudiciu și nu au dovedit și nici nu au invocat măcar existența unor circumstanțe particulare care să justifice de ce au omis să facă o estimare a acestui prejudiciu în cuprinsul cererii. În această privință, nu este suficient să se arate că, „la cererea Tribunalului”, aceștia sunt „pregătiți să detalieze elementele constitutive ale [pretinsului] prejudiciu material, cu excepția cheltuielilor legate de procedura de judecată”. Prin urmare, trebuie subliniat că, în speță, cererea de reparare a prejudiciului material nu îndeplinește cerințele impuse de articolul 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură și, în consecință, trebuie respinsă ca inadmisibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 23 septembrie 2004, Hectors/Parlamentul European, C-150/03 P, Rec., p. I-8691, punctul 62, Hotărârea Tribunalului din , Hanning/Parlamentul European, T-37/89, Rec., p. II-463, punctul 82, și Hotărârea Tribunalului din , Camós Grau/Comisia, T-309/03, Rec., p. II-1173, punctul 166).

414

Cu titlu suplimentar, trebuie subliniat, după cum constată în mod just Comisia, că acele cheltuieli pe care reclamanții le-ar fi efectuat pentru a-și asigura apărarea nu reprezintă un prejudiciu material, ci cheltuieli de judecată. În această privință, trebuie amintit că nu se poate considera că acele cheltuieli efectuate de părți în scopul bunei desfășurări a procedurii jurisdicționale reprezintă, în sine, un prejudiciu distinct de obligația de plată a cheltuielilor de judecată (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 10 iunie 1999, Comisia/Montorio, C-334/97, Rec., p. I-3387, punctul 54).

415

În ceea ce privește onorariile de avocat suportate înainte de introducerea procedurii jurisdicționale, prejudiciul invocat rezultă în realitate din propria inițiativă a reclamanților și nu poate fi, în consecință, imputat direct Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 iunie 2007, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, C-331/05 P, Rep., p. I-5475, punctul 27).

416

În consecință, reclamanții nu au temei să solicite, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri, repararea prejudiciului ce rezultă din cheltuielile pe care pretind că le-au efectuat în etapa administrativă a procedurii în fața Comisiei. Trebuie subliniat că aceeași soluție este valabilă în ceea ce privește onorariile de avocat legate de procedura în fața OLAF.

417

În ceea ce privește eventualele cheltuieli corespunzătoare derulării procedurii în fața instanțelor naționale, trebuie să se considere că acestea nu pot fi rambursate în cadrul prezentei cauze, în lipsa unei legături de cauzalitate între acest pretins prejudiciu și greșelile săvârșite de OLAF și de Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea François/Comisia, punctul 341 de mai sus, punctul 109). În orice caz, problema rambursării cheltuielilor de judecată efectuate la nivel național este de competența exclusivă a instanței naționale, care, în lipsa unor măsuri de armonizare comunitară în acest domeniu, trebuie să soluționeze o astfel de problemă în temeiul dreptului național aplicabil (a se vedea în acest sens Hotărârea Nölle/Consiliul și Comisia, punctul 243 de mai sus, punctul 37).

418

În aceste circumstanțe, trebuie să se constate că, în speță, cererea reclamanților de reparare a prejudiciului material este inadmisibilă și, în orice caz, neîntemeiată.

419

Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, dat fiind că, în temeiul articolului 88 din același regulament, în litigiile dintre Comunități și agenții acestora, cheltuielile efectuate de către instituții rămân în sarcina acestora.

420

În speță, întrucât acțiunea a fost admisă în parte, se va proceda la o justă apreciere a cauzei, ținând cont de contextul particular al acesteia, prin luarea hotărârii de a obliga Comisia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, toate cheltuielile de judecată efectuate de reclamanți.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște:

Cadrul juridic

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

În drept

I — Cu privire la solicitarea de retragere de la dosar a anumitor anexe la cererea introductivă

A — Argumentele părților

B — Aprecierea Tribunalului

II — Cu privire la caracterul prematur al acțiunii

A — Argumentele părților

B — Aprecierea Tribunalului

III — Cu privire la angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității

A — Cu privire la nelegalitatea conduitei OLAF

1. Cu privire la greșelile săvârșite cu ocazia transmiterii de către OLAF a dosarelor privind cazul Eurostat către autoritățile judiciare franceze și luxemburgheze

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

Cu privire la calificarea investigațiilor

Informarea reclamanților, a Comisiei și a Comitetului de supraveghere al OLAF

— Informarea reclamanților

— Informarea Comisiei

— Informarea Comitetului de supraveghere al OLAF

Influența exercitată asupra autorităților judiciare naționale

2. Cu privire la divulgarea unor informații de către OLAF

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

Cu privire la scurgerile de informații

— Cu privire la existența și la conținutul scurgerilor de informații

— Analiza încălcărilor invocate ale unor norme de drept care conferă drepturi particularilor și care ar fi putut rezulta din divulgarea unor informații de către OLAF

Cu privire la trimiterea din 24 septembrie 2003

Cu privire la luările de poziție ale directorului general al OLAF

3. Cu privire la pretinsele greșeli legate de întocmirea și de comunicarea notelor și a rapoartelor finale

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

4. Cu privire la refuzul accesului la documente

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

5. Cu privire la soluționarea cazului Eurostat într-un termen rezonabil și la încălcarea articolelor 6 și 11 din Regulamentul nr. 1073/1999

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

B — Cu privire la caracterul ilicit al conduitei Comisiei

1. Cu privire la divulgarea unor informații de către Comisie

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

Cu privire la comunicatul de presă al Comisiei din 9 iulie 2003

Cu privire la documentele comunicate Parlamentului European la 24 septembrie 2003

Cu privire la discursul președintelui Comisiei din 25 septembrie 2003

2. Cu privire la procedurile disciplinare

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

3. Cu privire la diferitele anchete ale Comisiei și la desfășurarea acestora

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

4. Cu privire la refuzul accesului la documente

a) Argumentele părților

b) Aprecierea Tribunalului

C — Cu privire la prejudiciu și la legătura de cauzalitate

1. Argumentele părților

a) Cu privire la prejudiciul moral

b) Cu privire la prejudiciul material

c) Cu privire la legătura de cauzalitate

2. Aprecierea Tribunalului

a) Cu privire la prejudiciul moral

b) Cu privire la prejudiciul material

Cu privire la cheltuielile de judecată