1

Prin recursul formulat, domnul Colin Brown, funcționar al Comisiei Europene, solicită Curții anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 5 octombrie 2020, Brown/Comisia (T‑18/19, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2020:465), prin care s‑a respins acțiunea având ca obiect anularea deciziei Comisiei din 19 martie 2018 prin care i s‑a retras dreptul la plata indemnizației de expatriere și, în consecință, dreptul la cheltuielile de călătorie între locul său de repartizare și locul său de origine, începând de la 1 decembrie 2017, după ce acesta a dobândit cetățenia statului membru pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Articolul 1d alineatul (5) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă litigiului care a condus la această acțiune (denumit în continuare „statutul”), prevede:

„În cazul în care o persoană vizată de prezentul statut, care se consideră nedreptățită ca urmare a faptului că nu i s‑a aplicat principiul egalității de tratament, astfel cum este acesta definit mai sus, prezintă fapte din care se poate presupune existența unei discriminări directe sau indirecte, instituția are responsabilitatea de a dovedi că nu a existat nicio încălcare a principiului egalității de tratament. […]”

3

Articolul 4 din anexa VII la statut prevede:

„(1)   Indemnizația de expatriere, egală cu 16 % din valoarea totală a salariului de bază, a alocației pentru locuință și a alocației pentru creșterea copilului plătite funcționarului, se acordă:

[…]

(2)   Funcționarul care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care nu îndeplinește condițiile prevăzute la alineatul (1) are dreptul la o indemnizație de reședință în afara țării de origine egală cu un sfert din indemnizația de expatriere.

(3)   Pentru aplicarea alineatelor (1) și (2), funcționarul care a dobândit prin căsătorie, în mod automat și fără posibilitatea de a renunța la aceasta, cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare beneficiază de același regim ca și funcționarul menționat la alineatul (1) litera (a) prima liniuță.”

4

Articolul 7 alineatul (4) din anexa VII la statut prevede:

„Locul de origine al funcționarului se stabilește la începerea activității acestuia, ținându‑se seama, în principiu, de locul unde a fost recrutat sau, la cererea expresă și motivată corespunzător a acestuia, de centrul său de interese. Locul de origine astfel stabilit poate fi revizuit ulterior, pe perioada în care funcționarul în cauză își exercită atribuțiile sau la încetarea raporturilor de muncă, printr‑o decizie specială a autorității împuternicite să facă numiri. Cu toate acestea, cât timp funcționarul în cauză este în activitate, decizia respectivă nu poate fi luată decât în situații excepționale și după prezentarea de către funcționar de documente justificative în mod corespunzător.”

5

Articolul 8 alineatul (1) din anexa VII la statut prevede:

„Funcționarul care are dreptul la indemnizația de expatriere sau la indemnizația de reședință în afara țării de origine are dreptul, în limita stabilită la alineatul (2), în fiecare an calendaristic, la o sumă forfetară corespunzătoare cheltuielilor de călătorie de la locul de repartizare la locul de origine, așa cum sunt definite la articolul 7 pentru funcționarul în cauză și, în cazul în care acesta are dreptul la alocație pentru locuință, suma forfetară se plătește și pentru soț și persoanele aflate în întreținerea funcționarului, în sensul articolului 2.”

6

Articolul 20 prima teză din statut prevede:

„Funcționarul are obligația de a‑și stabili domiciliul fie la locul său de repartizare, fie la o distanță de acesta care să nu îi afecteze exercitarea atribuțiilor. […]”

7

Articolul 85 primul paragraf din statut prevede:

„Orice plată nedatorată se restituie, în cazul în care beneficiarul avea cunoștință de faptul că nu existau motive pentru plata sumei respective sau în cazul în care era atât de evident că plata sumei respective nu era datorată încât era imposibil ca beneficiarul acesteia să nu fi avut cunoștință de aceasta.”

8

Situația de fapt a fost rezumată de către Tribunal la punctele 1-8 din hotărârea atacată după cum urmează:

„1 Reclamantul, domnul […] Brown, nu avea inițial decât cetățenia Regatului Unit [al Marii Britanii și Irlandei de Nord] și a trăit acolo până în anul 1996. El a studiat în Italia în anii 1996 și 1997, iar ulterior în Belgia, din luna septembrie 1997 până în luna iunie 1998. Reclamantul a efectuat apoi un stagiu la Comisia Europeană […], de la 1 octombrie 1998 până la 28 februarie 1999. În sfârșit, acesta a lucrat cu normă întreagă în sectorul privat în Belgia de la 1 martie 1999 până la 31 decembrie 2000.

2 Reclamantul și‑a început activitatea în cadrul Comisiei la 1 ianuarie 2001. Oficiul pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale (PMO) al Comisiei i‑a acordat indemnizația de expatriere în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la [s]tatut […].

3 […] [P]rim‑ministrul Regatului Unit a notificat Consiliului European, la 29 martie 2017, intenția acestui stat membru de a se retrage din Uniune și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), în aplicarea articolului 50 alineatul (2) TUE.

4 La 27 iunie 2017, reclamantul a solicitat dobândirea cetățeniei belgiene, pe care a obținut‑o la 3 noiembrie [2017]. El a notificat această schimbare a situației către PMO la 19 ianuarie 2018.

5 La 23 februarie 2018, reclamantul a fost informat, pe de o parte, că beneficiul indemnizației de expatriere îi era retras începând cu data de 31 octombrie 2017, pentru motivul că obținuse cetățenia belgiană și, pe de altă parte, că pierdea de asemenea, pe cale de consecință, beneficiul rambursării cheltuielilor de călătorie, în aplicarea articolului 8 din anexa VII la statut.

6 În urma unei cereri de explicații, reclamantul a primit la 5 martie 2018 un e‑mail din care reieșea că retragerea indemnizației de expatriere se justifica, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, prin faptul că avea reședința în Belgia din anul 1997.

7 La 19 martie 2018, PMO a înlocuit decizia din 23 februarie 2018 cu [decizia în litigiu].

8 La 17 iunie 2018, reclamantul a depus o reclamație, care a fost respinsă prin decizia autorității împuternicite să facă numiri […] din 15 octombrie 2018.”

9

În cadrul acțiunii sale în fața Tribunalului, recurentul a urmărit în special să obțină anularea deciziei în litigiu, precum și obligarea Comisiei să dispună restabilirea dreptului la plata indemnizației de expatriere, prevăzut la articolul 4 din anexa VII la statut (denumită în continuare „indemnizația de expatriere”), precum și a dreptului la plata cheltuielilor de călătorie între locul său de repartizare și locul de origine, astfel cum este definit la articolul 7 din anexa VII, începând de la 1 decembrie 2017.

10

În susținerea concluziilor sale în anulare, recurentul a invocat patru motive, care au fost respinse de Tribunal.

11

În ceea ce privește primul motiv al acțiunii în primă instanță, întemeiat pe încălcarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, Tribunalul a statuat, pe de o parte, în urma raționamentului prezentat la punctele 35-51 din hotărârea atacată, că PMO nu a încălcat această dispoziție din statut „atunci când a considerat că dobândirea cetățeniei țării de repartizare pe parcursul carierei trebuia să conducă la o reexaminare a dreptului la indemnizația de expatriere” (punctul 52 din hotărârea atacată). Pe de altă parte, Tribunalul a respins argumentația recurentului potrivit căreia riscul ca el, în calitate de resortisant al Regatului Unit, să fie „demis din oficiu din funcție” ca urmare a retragerii acestui stat din Uniune constituia un caz de forță majoră care dispensa PMO de obligația de a‑i reexamina situația din perspectiva cetățeniei belgiene pe care o dobândise (punctele 55-71 din hotărârea atacată).

12

În această privință, Tribunalul a constatat în esență că nu se poate deduce din redactarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, interpretat în lumina genezei acestei dispoziții și a obiectivului pe care îl urmărește, că administrația ar fi obligată să continue să plătească lunar indemnizația de expatriere atunci când survine un eveniment care modifică în mod substanțial situația persoanei care beneficiază de aceasta din perspectiva condițiilor sale de acordare. Or, dobândirea de către funcționarul în cauză a cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, ulterior angajării sale în muncă, constituia o astfel de schimbare substanțială de natură să conducă la retragerea dreptului la plata acestei indemnizații.

13

În ceea ce privește al doilea motiv invocat în primă instanță de recurent, întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament și nediscriminării care rezultă din reexaminarea situației sale în raport cu condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, acesta a fost respins de Tribunal în urma examinării efectuate la punctele 75-106 din hotărârea atacată.

14

Mai precis, Tribunalul a statuat în esență că respectarea acestui principiu se impune nu numai la data angajării în muncă a funcționarului în cauză, ci și cu ocazia reexaminării existenței dreptului său la plata indemnizației de expatriere, în urma unei modificări a situației sale personale. Or, Tribunalul a considerat că, începând de la data la care recurentului i s‑a acordat cetățenia belgiană, acesta trebuie să fie tratat în același mod ca orice alt resortisant sau fost resortisant belgian, a cărui reședință obișnuită în Belgia, chiar și de scurtă durată, în cursul unei „perioade de referință de zece ani” care precedă începerea activității este suficientă pentru a exclude dreptul la plata acestei indemnizații, în aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut.

15

În ceea ce privește al treilea motiv invocat în primă instanță, prin care recurentul reproșa Comisiei că a încălcat principiul egalității de tratament și nediscriminării prin adoptarea interpretării pe care a dat‑o, în decizia în litigiu, articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, Tribunalul a subliniat, la punctele 112 și 113 din hotărârea atacată, că interpretarea preconizată de recurent era incompatibilă cu însăși redactarea acestei dispoziții, precum și cu domeniul de aplicare al acesteia, astfel încât nu putea decât să fie respinsă.

16

Întemeindu‑se pe efectele acestor considerații, Tribunalul a respins și cel de al patrulea motiv invocat în primă instanță de recurent, cu titlu subsidiar, întemeiat pe o excepție de nelegalitate îndreptată împotriva articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut și a respins celelalte pretenții prezentate precum și, prin urmare, acțiunea în totalitate (punctele 123-132 din hotărârea atacată).

17

Prin recursul formulat, recurentul solicită Curții:

18

Comisia și Consiliul Uniunii Europene solicită respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

19

În susținerea concluziilor sale, recurentul invocă două motive. Primul motiv de recurs se întemeiază pe o interpretare eronată a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut. Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe discriminarea nejustificată care ar rezulta din aplicarea de către Tribunal a articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut.

20

Recurentul susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut atunci când a considerat că această dispoziție permite sau impune eliminarea dreptului unui funcționar la plata indemnizației de expatriere întrucât acesta a obținut cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, fără să fi intervenit o schimbare în privința acestui stat.

21

Recurentul arată, în primul rând, că este pe deplin de acord cu premisa raționamentului Tribunalului, prezentată la punctele 47-50 din hotărârea atacată, în ceea ce privește obiectivul indemnizației de expatriere, care constă în compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor pe care le suportă un funcționar din cauza distanței dintre statul pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare și statul pe teritoriul căruia se află locul său de origine.

22

Necesitatea de a oferi o compensare de‑a lungul carierei unui funcționar, în statul în care și‑a început activitatea, ar fi evidentă, deoarece cheltuielile și dezavantajele nu ar dispărea chiar dacă funcționarul respectiv a fost expatriat pe parcursul întregii sale cariere și a creat diverse tipuri de legături cu statul pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare. Dimpotrivă, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 47 din hotărârea atacată, aceste cheltuieli și inconveniente ar putea chiar să se agraveze.

23

Potrivit recurentului, legătura dintre statul pe teritoriul căruia se află locul de origine al funcționarului în cauză la data recrutării sale și dreptul la plata indemnizației de expatriere explică de ce redactarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, pe de o parte, se axează numai pe perioadele anterioare angajării în muncă a funcționarului respectiv, iar nu pe evenimentele care pot surveni după această angajare și, pe de altă parte, utilizează indicativul prezent în expresia „nu are și nu a avut cetățenia” statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare, ceea ce implică faptul că ar trebui luată în considerare cetățenia funcționarului menționat la data începerii activității sale.

24

Eroarea de drept care afectează hotărârea atacată ar proveni din faptul că Tribunalul a ajuns, prin raționamentul său, la un rezultat care este incompatibil cu rațiunea pentru care există indemnizația de expatriere, astfel cum a fost aceasta expusă la punctele 47-50 din hotărârea atacată, cu alte cuvinte indemnizația respectivă ar trebui acordată pe baza circumstanțelor existente la data angajării în muncă a funcționarului în cauză, iar dreptul la plata acesteia nu ar putea fi retras ulterior, cu excepția cazului în care persoana în cauză își schimbă locul de repartizare.

25

De altfel, Tribunalul ar fi admis, la punctele 36 și 50 din hotărârea atacată, că integrarea funcționarului vizat în statul pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, după începerea activității, nu afectează dreptul la plata indemnizației de expatriere.

26

În opinia recurentului și contrar celor statuate de Tribunal la punctul 51 din hotărârea atacată, în mod deliberat, legiuitorul Uniunii nu a abordat problema schimbării cetățeniei ulterior recrutării funcționarului în cauză. Or, singura concluzie care ar trebui să decurgă de aici, ținând seama de rațiunea pentru care există indemnizația de expatriere, ar fi că dobândirea unei noi cetățenii după angajarea în muncă a persoanei în cauză nu poate constitui un motiv de retragere a dreptului la plata indemnizației de expatriere dacă aceasta îndeplinea inițial condițiile necesare.

27

O astfel de interpretare ar fi, în plus, confirmată de concluzia Tribunalului, care figurează la punctul 49 din hotărârea atacată, potrivit căreia indemnizația de expatriere are ca scop încurajarea unei recrutări pe o bază geografică cât mai largă posibil. Prin urmare, această indemnizație nu ar putea fi reexaminată după începerea activității a persoanei în cauză.

28

În replică, recurentul adaugă, făcând referire la termenul „ficțiune”, utilizat la punctul 85 din hotărârea atacată, că articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut ar trebui interpretat astfel încât să se evite aplicarea unei astfel de „ficțiuni”, care constă în faptul că se consideră că schimbarea cetățeniei unui funcționar intervine retroactiv la data angajării sale în muncă. De fapt, la data adoptării articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, legiuitorul Uniunii ar fi fost perfect conștient de situațiile de dublă cetățenie sau de dobândire a unei noi cetățenii. Acesta nu ar fi prevăzut însă în mod expres ca dreptul la plata indemnizației de expatriere să fie retras în astfel de împrejurări.

29

În plus, recurentul apreciază că, dacă criteriile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut ar fi aplicate după angajarea în muncă a funcționarului în cauză, atunci ar trebui să fie luată în considerare durata reședinței în statul pe teritoriul căreia se află locul de repartizare. Or, în măsura în care schimbarea reședinței persoanei în cauză după angajarea sa în muncă – condiția privind reședința fiind cea mai importantă dintre cele două condiții pentru evaluarea nevoii de compensare, în timp ce condiția privind cetățenia este secundară – nu ar conduce la o reevaluare a nevoii de compensare, la fel ar trebui să stea lucrurile în cazul unei schimbări a cetățeniei persoanei în cauză. Potrivit recurentului, fie funcționarul a fost obligat să părăsească statul pe teritoriul căruia se află locul său de reședință pentru a se angaja, fie a putut să rămână în acest stat. Astfel, condițiile de acordare a dreptului la plata indemnizației de expatriere s‑ar întemeia în întregime pe situația anterioară angajării în muncă a persoanei în cauză.

30

Comisia, susținută de Consiliu, consideră că primul motiv de recurs trebuie respins.

31

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că recurentul nu a formulat nicio critică împotriva raționamentului prezentat la punctele 55-73 din hotărârea atacată, în urma căruia Tribunalul a respins argumentația potrivit căreia recurentul ar fi fost constrâns să solicite acordarea cetățeniei belgiene în eventualitatea retragerii Regatului Unit din Uniune.

32

Rezultă că examinarea primului motiv de recurs trebuie să pornească de la teza că recurentul, întrucât avea doar cetățenia Regatului Unit la data începerii activității sale la Comisie în 2001, a dobândit în mod voluntar cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare pe parcursul carierei, în luna noiembrie 2017.

33

Trebuie amintit că indemnizația de expatriere prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, care este calculată în special pornind de la cuantumul salariului de bază al funcționarului în cauză, constituie un element al remunerației acestuia din urmă, acordată lunar.

34

Acordarea, în dreptul funcției publice a Uniunii, a unui astfel de element de remunerație nu poate să dea naștere unor drepturi dobândite de natură să se opună unei eventuale abrogări a acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Herpels/Comisia, 54/77, EU:C:1978:45, punctul 39). Prin urmare, Tribunalul a statuat în esență, la punctul 38 din hotărârea atacată, în mod întemeiat, fără ca acest lucru să fie de altfel contestat de recurent, că nu decurge nicidecum din dispozițiile statutului, în special din articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la acesta, că acordarea dreptului la plata indemnizației de expatriere ar constitui un drept dobândit.

35

De asemenea, la punctul 37 din hotărârea atacată, Tribunalul a dedus în mod întemeiat din hotărârea citată la punctul precedent din prezenta hotărâre că, din moment ce indemnizația de expatriere este acordată lunar, administrația nu poate continua să o plătească atunci când survine un eveniment care modifică în mod substanțial situația persoanei care beneficiază de aceasta în măsura în care acest eveniment are incidență asupra condițiilor cărora le este subordonată acordarea dreptului la plata indemnizației respective.

36

Fără a critica în mod formal temeinicia acestei constatări, recurentul arată totuși că Tribunalul a considerat în mod eronat că dobândirea de către un funcționar, pe parcursul carierei, a cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare are incidență asupra condițiilor de acordare a dreptului la plata indemnizației de expatriere, prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut. Potrivit recurentului, aceste condiții trebuie, cu excepția ipotezei schimbării statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare a persoanei în cauză, să fie îndeplinite doar înainte de angajarea în muncă a acesteia.

37

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, indemnizația de expatriere se acordă funcționarului, potrivit primei liniuțe a acestei dispoziții, „care nu are și nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare” și, potrivit celei de a doua liniuțe, „care, în mod obișnuit, nu a locuit și nu și‑a exercitat activitatea profesională principală pe teritoriul european al statului respectiv, în perioada de cinci ani care se încheie cu șase luni înainte de angajarea în muncă”.

38

Având în vedere redactarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, beneficiul indemnizației de expatriere nu este acordat decât funcționarului care îndeplinește cele două condiții cumulative negative prevăzute de această dispoziție (Ordonanța din 6 iulie 2021, Karpeta‑Kovalyova/Comisia, C‑717/20 P, nepublicată, EU:C:2021:542, punctul 11), prima dintre acestea, care figurează la prima liniuță a dispoziției menționate, impunând funcționarului respectiv să nu aibă și să nu fi avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare.

39

Dacă, astfel cum pretinde recurentul, condiția potrivit căreia funcționarul respectiv „nu are și nu a avut niciodată cetățenia” statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare ar trebui apreciată numai la data începerii activității persoanei în cauză, iar nu de‑a lungul întregii sale cariere, dispoziția menționată, în care este utilizat indicativul prezent și care privește un element al remunerației acestui funcționar acordate lunar, ar fi fost redactată în mod necesar diferit, după cum Tribunalul a menționat în mod întemeiat la punctul 45 din hotărârea atacată.

40

Astfel, modul de redactare a dispoziției menționate nu s‑ar fi limitat să facă referire la data „angajării în muncă” a persoanei în cauză numai în scopul aprecierii îndeplinirii celei de a doua condiții, de asemenea negativă, de aplicare a articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, și anume inexistența reședinței obișnuite sau a unei activități profesionale pe teritoriul statului unde se află locul de repartizare al persoanei în cauză în „perioadă de referință de cinci ani” care se încheie cu șase luni înainte de această dată. Dimpotrivă, s‑ar fi făcut în mod inevitabil referire la această dată cu scopul de a examina respectarea primei condiții, potrivit căreia funcționarul vizat nu trebuie să aibă cetățenia statului respectiv.

41

Redactarea celorlalte dispoziții ale articolului 4 din anexa VII la statut, precum și economia acestui articol confirmă analiza potrivit căreia această primă condiție, referitoare la inexistența cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare, nu se limitează la cetățenia pe care funcționarul în cauză o avea înainte de angajarea în muncă.

42

Astfel, pe de o parte, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa menționată, dreptul la plata indemnizației de expatriere poate fi acordat și funcționarului „care are sau a avut cetățenia” statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care îndeplinește celelalte condiții ale acestei dispoziții. În plus, este necesar să se arate că indemnizația de expatriere, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din anexa menționată, nu este acordată decât funcționarului „care nu are și care nu a avut niciodată cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare” și care nu îndeplinește celelalte condiții prevăzute pentru a beneficia de indemnizația de expatriere. Astfel, niciuna dintre aceste dispoziții nu sugerează că această condiție referitoare la existența sau inexistența cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul de repartizare al funcționarului în cauză se raportează numai la cetățenia acestui funcționar la data începerii activității în cadrul instituțiilor Uniunii.

43

Pe de altă parte, în ceea ce privește economia articolului 4 din anexa VII la statut, trebuie arătat că, în temeiul articolului 4 alineatul (3) din anexa menționată, funcționarul care a dobândit prin căsătorie, în mod automat și fără posibilitatea de a renunța la aceasta, cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare „beneficiază de același regim” ca și funcționarul menționat la articolul 4 alineatul (1) litera (a) prima liniuță din anexa respectivă. Acest articol 4 alineatul (3), introdus în statut ca urmare a pronunțării Hotărârii din 20 februarie 1975, Airola/Comisia (21/74, EU:C:1975:24), precum și a Hotărârii din 20 februarie 1975, Van den Broeck/Comisia (37/74, EU:C:1975:25), neutralizează astfel efectele dobândirii în mod automat, prin căsătorie, a cetățeniei statului pe teritoriul căruia este situat locul de repartizare al funcționarului în cauză atunci când acesta din urmă nu poate renunța la cetățenia respectivă.

44

Or, articolul 4 alineatul (3) din anexa VII la statut ar fi lipsit de efect util dacă dispoziția la care face trimitere ar trebui să se raporteze numai la dobândirea cetățeniei statului pe teritoriul căruia este situat locul de repartizare al funcționarului în cauză înainte de angajarea în muncă. Astfel, întrucât obiectul articolului 4 alineatul (3) din anexa menționată este ca, în scopul garantării respectării principiului nediscriminării, să preîntâmpine retragerea dreptului unui funcționar la plata indemnizației de expatriere de către administrație ca urmare a dobândirii prin căsătorie a cetățeniei statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare fără posibilitatea de a renunța la aceasta, dispoziția respectivă, ca și articolul 4 alineatul (1) litera (a) prima liniuță din anexa VII la statut la care face trimitere, trebuie să se aplice chiar și atunci când această cetățenie a fost dobândită după începerea activității persoanei în cauză.

45

Pe de altă parte, admiterea criticilor recurentului formulate împotriva interpretării articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, reținută în hotărârea atacată, ar echivala, în cazul dobândirii de către funcționarul în cauză a cetățeniei statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare după angajarea în muncă, cu considerarea cetățeniei de origine a acestui funcționar ca fiind singura „cetățenie efectivă” a acestuia, ceea ce a fost înlăturat în mod expres de Curte în Hotărârea din 14 decembrie 1979, Devred/Comisia (257/78, EU:C:1979:294, punctul 14).

46

Desigur, integrarea funcționarului vizat în statul pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare, după începerea activității, este lipsită de relevanță în ceea ce privește aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță din anexa VII la statut. Este de asemenea adevărat că, astfel cum a statuat Curtea în mod repetat, indemnizația de expatriere urmărește compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor specifice care rezultă din angajarea în cadrul instituțiilor Uniunii pentru funcționarii care sunt obligați, ca urmare a acestui fapt, să își schimbe reședința (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1994, Magdalena Fernández/Comisia, C‑452/93 P, EU:C:1994:332, punctul 20, precum și Ordonanța din 6 iulie 2021, Karpeta‑Kovalyova/Comisia, C‑717/20 P, nepublicată, EU:C:2021:542, punctul 4).

47

Totuși, aceste considerații nu înseamnă că, deși condiția referitoare la cetățenia funcționarului în cauză este avută în vedere numai cu titlu subsidiar (a se vedea în special în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 1981, Vutera/Comisia, 1322/79, EU:C:1981:6, punctul 6), aplicarea acestei condiții trebuie în mod necesar să facă abstracție de acele evenimente, precum o schimbare de cetățenie, care se produc după începerea activității funcționarului în cauză.

48

Este de asemenea adevărat, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 47 din hotărârea atacată, că acele cheltuieli și dezavantaje care rezultă din angajarea în cadrul instituțiilor Uniunii este posibil să fie de durată pentru funcționarii care, asemenea recurentului, au dobândit în mod voluntar, pe parcursul carierei, cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul lor de repartizare.

49

Nu este mai puțin adevărat că statutul nu ignoră o asemenea situație, întrucât indemnizația de expatriere nu se pierde în mod automat pentru viitor într‑o astfel de situație. Astfel, în pofida schimbării substanțiale a situației personale a funcționarului în cauză care este prilejuită de dobândirea cetățeniei statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare, statutul permite funcționarului respectiv să păstreze, în anumite condiții, beneficiul unei astfel de indemnizații, însă nu în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la acesta, ci în aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (b) din aceasta.

50

Deși este adevărat, astfel cum susține recurentul și cum a subliniat, de altfel, Tribunalul la punctul 76 din hotărârea atacată, că condițiile de aplicare a articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut sunt interpretate de instanța Uniunii într‑o manieră mai restrictivă decât cele ale articolului 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță din aceasta, trebuie subliniat că recurentul nu a formulat totuși nicio critică cu privire la o astfel de diferență, după cum nu a reproșat nici faptul că Tribunalul a respins, la punctele 125-127 din hotărârea atacată, excepția de nelegalitate îndreptată împotriva articolului 4 alineatul (1) din anexa VII la statut, excepție pe care o invocase, cu titlu subsidiar, în primă instanță.

51

Prin urmare, Tribunalul a interpretat în mod întemeiat articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut în sensul că un funcționar care, după angajarea în muncă, dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare pierde, pentru viitor, beneficiul indemnizației de expatriere care i‑a fost acordată în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, ceea ce implică reexaminarea de către administrație a dreptului la plata acestei indemnizații a funcționarului respectiv, astfel cum a constatat Tribunalul în esență la punctul 52 din hotărârea atacată.

52

Rezultă că primul motiv de recurs trebuie respins ca neîntemeiat.

53

Recurentul susține că Tribunalul nu a examinat în mod corect argumentația pe care a invocat‑o în primă instanță, potrivit căreia este discriminatorie aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut în privința funcționarilor care au dobândit, după începerea activității, cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul lor de repartizare.

54

În opinia recurentului, Tribunalul nu a analizat în mod corect, pe de o parte, diferitele situații existente și, pe de altă parte, aspectul dacă discriminarea pe care ar fi trebuit să o identifice putea fi justificată în mod obiectiv.

55

Având în vedere obiectivul indemnizației de expatriere, recurentul susține că funcționarii care dobândesc cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul lor de repartizare pe parcursul carierei și funcționarii care aveau această cetățenie la data angajării lor în muncă, astfel cum au fost identificați la punctele 87 și 89 din hotărârea atacată, constituie două categorii de funcționari cu totul distincte. Aceste două categorii de funcționari ar fi astfel afectate în mod diferit de îndepărtarea de locul lor de origine.

56

Or, în niciun stadiu al analizei sale, Tribunalul nu ar fi abordat existența acestor două categorii de funcționari și nici nu ar fi avut în vedere consecințele unui tratament identic aplicat acestora. Tribunalul ar fi asimilat pur și simplu în mod eronat, la punctele 87-89 din hotărârea atacată, categoria funcționarilor care au dobândit cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul lor de repartizare după începerea activității cu cea a funcționarilor care au sau au avut această cetățenie înainte de începerea activității.

57

Dacă Tribunalul ar fi făcut distincție între cele două categorii de funcționari, ar fi constatat că, pe baza „ficțiunii” adoptate în decizia în litigiu, acestea erau tratate în același mod și erau supuse aceleiași „prezumții stricte” de existență a unor legături strânse cu locul de repartizare în cursul celor zece ani care au precedat începerea activității, prezumție care nu poate fi răsturnată decât prin demonstrarea lipsei oricărei perioade de reședință obișnuită petrecute în statul de repartizare a funcționarului în cauză în cursul acestor zece ani.

58

Potrivit recurentului, hotărârea atacată încalcă astfel principiul egalității de tratament, întrucât categoria funcționarilor care nu au dobândit cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul lor de repartizare anterior sau în cursul celor zece ani menționați ar fi supusă în mod injust acestei „prezumții stricte”.

59

În replică, recurentul adaugă că interpretarea și aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut nu ar trebui să provină dintr‑o „ficțiune”, care constă în a considera că schimbarea cetățeniei funcționarului respectiv a intervenit retroactiv la data angajării în muncă a persoanei în cauză. O asemenea abordare nu ar avea niciun sens, întrucât ar presupune să se verifice, în vederea acordării dreptului la plata indemnizației de expatriere, dacă funcționarul respectiv a întrerupt, pe parcursul acelorași zece ani, orice legătură cu statul a cărui cetățenie nu o deținea. Or, prin definiție, o legătură care nu există nu ar putea fi întreruptă.

60

În plus, această „ficțiune” ar implica o „deplasare a categoriilor”. Cu alte cuvinte, ca răspuns la argumentația recurentului referitoare la încălcarea principiului egalității de tratament, Tribunalul, asemenea Comisiei, ar fi „deplasat recurentul dintr‑o categorie la alta”. Or, potrivit recurentului, nicio plângere privind discriminarea nu ar putea fi niciodată admisă dacă ar fi posibil, astfel cum a procedat Tribunalul în hotărârea atacată, să se modifice în mod fictiv o împărțire în categorii în vederea eliminării diferenței de tratament între categoriile vizate.

61

În opinia recurentului, diferența de tratament astfel evidențiată nu poate fi justificată de obiectivul care stă la baza acordării dreptului la plata indemnizației de expatriere, chiar dacă acest obiectiv ar fi fost amintit în mod corect la punctele 47-50 din hotărârea atacată.

62

În această privință, faptul că, astfel cum a indicat Tribunalul la punctul 86 din hotărârea atacată, indemnizația de expatriere are vocația de a fi plătită pe întreaga durată a activității ar fi lipsit de relevanță. Fără a contesta exactitatea acestei afirmații, recurentul susține că trebuie să se distingă beneficiul unui avantaj statutar de temeiul juridic pe care se bazează acesta. Având în vedere că dreptul la plata indemnizației de expatriere este stabilit în funcție de împrejurările existente în perioada care a precedat angajarea în muncă a funcționarului în cauză, la originea discriminării s‑ar afla aprecierea acestei perioade, precum și decizia privind refuzul de acordare a dreptului la plata acestei indemnizații. Punctul 86 din hotărârea atacată nu ar fi de altfel în concordanță cu afirmația cuprinsă printre altele la punctul 47 din această hotărâre, potrivit căreia indemnizația menționată este acordată pentru a compensa îndepărtarea persoanei în cauză de locul său de origine, care ar dura de‑a lungul întregii cariere a funcționarului vizat.

63

Prin faptul că a omis să analizeze obiectivul indemnizației de expatriere atunci când a examinat critica referitoare la încălcarea principiului egalității de tratament, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept. De altfel, examinarea statisticilor comunicate de instituțiile Uniunii, efectuată la punctele 93-97 din hotărârea atacată, este, în această privință, lipsită de relevanță din punct de vedere juridic.

64

Tribunalul ar fi considerat de asemenea în mod greșit că nu se aplică articolul 1d alineatul (5) din statut și, în consecință, acesta ar fi statuat în mod greșit că nu revenea Comisiei obligația de a justifica orice diferență de tratament.

65

Comisia și Consiliul consideră că al doilea motiv de recurs trebuie respins.

66

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul egalității de tratament impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 25 martie 2021, Alvarez y Bejarano și alții/Comisia, C‑517/19 P și C‑518/19 P, EU:C:2021:240, punctul 52 și jurisprudența citată).

67

Potrivit articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, indemnizația de expatriere este acordată „funcționarului care are sau a avut cetățenia statului pe teritoriul căruia este situat locul său de repartizare și care, în perioada de 10 ani care se încheie la angajarea în muncă, a locuit în mod obișnuit în afara teritoriului european al statului respectiv pentru alte motive decât cele legate de exercitarea atribuțiilor în serviciul unui stat sau al unei organizații internaționale”.

68

În consecință, din moment ce un funcționar „are sau a avut” cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, acesta trebuie, pentru a beneficia de indemnizația de expatriere, să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut.

69

Este adevărat că, în situația unui funcționar care, precum recurentul, a dobândit în mod voluntar cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare pe parcursul carierei, aplicarea acestor condiții presupune să se verifice, astfel cum arată în mod întemeiat recurentul, dacă, în perioada de zece ani care a precedat angajării în muncă a persoanei în cauză, aceasta a locuit în mod obișnuit în afara teritoriului european al statului respectiv.

70

Într‑adevăr, articolul 4 alineatul (1) din anexa VII la statut nu are în vedere nicio altă situație în care un funcționar care are sau a avut cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, în sensul literei (b) a acestei dispoziții, are dreptul să obțină plata indemnizației de expatriere.

71

În aceste condiții, pe de o parte, după cum se precizează la punctul 50 din prezenta hotărâre, recurentul nu contestă aprecierea care este cuprinsă la punctul 76 din hotărârea atacată, potrivit căreia, în ceea ce privește funcționarii care au cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul lor de repartizare, împrejurarea că și‑au menținut sau și‑au stabilit acolo reședința obișnuită, chiar dacă numai pentru o perioadă foarte scurtă în „perioada de referință de zece ani”, este suficientă pentru a conduce la refuzul acordării sau la pierderea beneficiului indemnizației de expatriere.

72

Pe de altă parte, trebuie precizat că, în scopul aprecierii dreptului său de a beneficia de această indemnizație, recurentul nu a fost asimilat funcționarilor care au cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul lor de repartizare decât de la data la care el însuși a dobândit în mod voluntar această cetățenie, iar nu anterior acestei date.

73

Cu toate acestea, recurentul pretinde că, chiar de la data menționată, se află într‑o situație diferită în mod obiectiv de cea a unui funcționar care are, chiar dinainte de angajarea sa în muncă, cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, în măsura în care locul său de origine rămâne stabilit în Scoția.

74

O astfel de argumentație nu ține seama de faptul că, în timp ce, în temeiul articolului 7 alineatul (4) din anexa VII la statut, locul de origine al funcționarului respectiv este stabilit la data recrutării persoanei în cauză, iar acest loc nu poate fi modificat, în perioada în care persoana în cauză își exercită activitatea, decât în mod excepțional, la cererea sa motivată corespunzător, acordarea dreptului la plata indemnizației de expatriere răspunde unor criterii diferite, iar acest drept trebuie, în ipoteza unei schimbări substanțiale a împrejurărilor care intervine ulterior angajării în muncă a persoanei în cauză, să fie reexaminat de administrație, independent de formularea unei cereri de către aceasta.

75

Dispozițiile din statut referitoare la stabilirea și la modificarea locului de origine sunt, în consecință, lipsite de relevanță pentru a distinge în mod obiectiv situația recurentului de cea a unui alt funcționar care are sau a avut cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare înainte de angajarea sa în muncă, în aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut.

76

Prin urmare, în scopul aprecierii dreptului său de a beneficia de indemnizația de expatriere și după cum a constatat Tribunalul în esență la punctul 87 din hotărârea atacată, singura categorie de funcționari cu care recurentul poate fi comparat în mod obiectiv, după dobândirea cetățeniei belgiene, este cea a funcționarilor care au cetățenia belgiană.

77

Astfel, după dobândirea cetățeniei statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, a continua asimilarea recurentului, după cum pretinde acesta, cu funcționarii care nu au și nu au avut niciodată cetățenia acestui stat, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) prima liniuță din anexa VII la statut, ar echivala cu nerespectarea categoriilor concrete stabilite la articolul 4 din această anexă, printre care cea prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din anexa menționată.

78

Situația recurentului este, în definitiv, comparabilă cu cea a unui funcționar care, deși a avut ocazia de a recurge la posibilitatea de a renunța la cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, dobândită în mod automat ca urmare a căsătoriei sale cu un resortisant al acestui stat, a decis în mod voluntar să păstreze această cetățenie, ceea ce conduce la aplicarea în cazul funcționarului respectiv a condițiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 1979, Devred/Comisia, 257/78, EU:C:1979:294, punctele 12 și 14).

79

Prin urmare, a nu aplica articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut la situația recurentului de la data la care acesta a dobândit cetățenia belgiană ar echivala cu tratarea acestuia, fără o justificare obiectivă, mai favorabil decât funcționarii care, deși ar fi putut renunța la cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul lor de repartizare, dobândită în mod automat prin căsătorie, au ales să păstreze această cetățenie sau chiar, astfel cum a observat Tribunalul la punctul 87 din hotărârea atacată, cu tratarea acestuia mai favorabil decât cetățenii belgienii nativi angajați în muncă într‑o instituție a Uniunii al cărei sediu se află în Belgia, care au trebuit să îndeplinească condițiile stricte impuse de această dispoziție pentru a beneficia de indemnizația de expatriere de‑a lungul întregii lor cariere.

80

În plus, trebuie amintit că reexaminarea situației personale a unui funcționar, precum cea a recurentului, în aplicarea articolului 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, începând de la data la care persoana în cauză a dobândit cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, nu implică în mod automat retragerea dreptului său la plata indemnizației de expatriere pentru viitor. Astfel, în urma unei astfel de reexaminări, funcționarul respectiv nu încetează să mai beneficieze de această indemnizație decât dacă se constată că a locuit în mod obișnuit pe teritoriul european al acestui stat în perioada de zece ani înainte de angajarea în muncă.

81

Or, deși recurentul nu a pretins niciodată, pe tot parcursul litigiului, că nu a locuit efectiv în Belgia, cel puțin o parte din „perioada de referință de zece ani”, se pare că, în general, cea de a doua condiție prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut va fi mai ușor îndeplinită de un funcționar care și‑a dobândit cetățenia pe parcursul carierei decât de un funcționar care are de la naștere cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare sau care a dobândit‑o înainte de angajarea în muncă și despre care se poate presupune că a menținut legături multiple și strânse cu acest stat.

82

Prin urmare, prin faptul că a reținut în esență, la punctul 97 din hotărârea atacată, că recurentul trebuia, pentru a continua să beneficieze de indemnizația de expatriere începând de la data la care dobândise în mod voluntar cetățenia statului pe teritoriul căruia se află locul său de repartizare, să îndeplinească condițiile prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut, asemenea oricărui funcționar care are această cetățenie, Tribunalul nu a încălcat principiul egalității de tratament.

83

În consecință, al doilea motiv trebuie înlăturat ca nefondat.

84

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, întrucât niciunul dintre motivele invocate în susținerea recursului nu a fost admis, recursul trebuie respins în totalitate.

85

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

86

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din regulamentul de procedură menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

87

Întrucât, în speță, recurentul a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligat să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă.

88

În temeiul articolului 184 alineatul (4) din regulamentul de procedură menționat, în cazul în care un intervenient în primă instanță nu a formulat el însuși recurs, acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în procedura de recurs decât dacă a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții. În cazul în care un asemenea intervenient participă la procedură, Curtea poate decide ca acesta să suporte propriile cheltuieli de judecată.

89

În speță, întrucât Consiliul, intervenient în primă instanță, a participat la procedura în fața Curții fără a fi autorul recursului, este necesar să se decidă că acesta suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară și hotărăște: