1

Prin recursul formulat, Prysmian SpA și Prysmian Cavi e Sistemi Srl solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 12 iulie 2018, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi/Comisia (T‑475/14, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2018:448), prin care s‑a respins acțiunea acestora având ca obiect, pe de o parte, anularea Deciziei C(2014) 2139 final a Comisiei din 2 aprilie 2014 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul AT.39610 – Cabluri electrice) (denumită în continuare „decizia în litigiu”), în măsura în care le privește, și, pe de altă parte, reducerea cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate prin decizia în litigiu.

2

Articolul 20, intitulat „Competențele de inspecție ale Comisiei”, din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 și 102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) prevede:

„(1)   Pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia poate să desfășoare toate inspecțiile necesare la întreprinderi și asociațiile de întreprinderi.

(2)   Reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie să desfășoare o inspecție, sunt împuternicite:

[…]

(4)   Întreprinderile și asociațiile de întreprinderi sunt obligate să se supună inspecțiilor dispuse de Comisie prin decizie. Decizia indică obiectul și scopul inspecției, stabilește data la care începe și indică sancțiunile prevăzute la articolele 23 și 24, precum și dreptul de a ataca decizia la Curtea de Justiție. Comisia adoptă aceste decizii după consultarea autorității de concurență a statului membru pe teritoriul căruia urmează să se desfășoare inspecția.

[…]”

3

Articolul 21 din acest regulament, intitulat „Inspecția altor incinte”, prevede:

„(1)   În cazul în care există o suspiciune întemeiată că registre sau alte documente privind activitatea și obiectul inspecției, care ar putea fi pertinente pentru a dovedi o încălcare gravă a articolului [101] sau a articolului [102 TFUE], sunt păstrate în orice alte incinte, terenuri și mijloace de transport, inclusiv în locuințele directorilor, administratorilor sau ale altor membri ai personalului întreprinderilor sau asociațiilor de întreprinderi în cauză, Comisia poate dispune, printr‑o decizie, desfășurarea unei inspecții în aceste incinte, terenuri sau mijloace de transport.

[…]

(4)   Reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie să desfășoare o inspecție dispusă în conformitate cu alineatul (1) din prezentul articol, au competențele prevăzute la articolul 20 alineatul (2) literele (a), (b) și (c). […]”

4

Potrivit articolului 23 alineatele (2) și (3) din regulamentul menționat:

„(2)   Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

[…]

(3)   La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.”

5

Istoricul cauzei, care figurează la punctele 1-20, 39-44 și 131 din hotărârea atacată, poate fi rezumat, pentru ceea ce interesează în prezenta procedură, după cum urmează.

6

Reclamantele, Prysmian SpA și Prysmian Cavi e Sistemi Srl (denumită în continuare „PrysmianCS”), sunt două societăți italiene care constituie, în ansamblu, grupul Prysmian. A doua dintre acestea, deținută integral de prima, este un actor mondial prezent în sectorul cablurilor electrice submarine și subterane.

7

Între 18 februarie 1999 și 28 iulie 2005, Pirelli & C. SpA (denumită în continuare „Pirelli”), fostă Pirelli SpA, o societate italiană, era societatea‑mamă a Pirelli Cavi e Sistemi SpA (denumită în continuare „PirelliCS”), ulterior, a Pirelli Cavi e Sistemi Energia SpA (denumită în continuare „PirelliCSE”), care își desfășurau activitatea în sectorul cablurilor electrice submarine și subterane. La 28 iulie 2005, Pirelli a cedat această din urmă societate unei filiale a The Goldman Sachs Group, Inc. (denumită în continuare „Goldman Sachs”), o societate americană. În urma acestei cesiuni, PirelliCSE a devenit Prysmian Cavi e Sistemi Energia Srl (denumită în continuare „PrysmianCSE”), iar ulterior PrysmianCS.

8

Prin scrisoarea din 17 octombrie 2008, ABB AB, o societate cu sediul în Suedia, a transmis Comisiei Europene, în cadrul unei cereri de imunitate, în sensul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3), o serie de declarații și de documente referitoare la unele practici comerciale restrictive în acest sector.

9

Ulterior, Comisia a efectuat o investigație.

10

Miercuri, 28 ianuarie 2009, inspectorii Comisiei (denumiți în continuare „inspectorii”), însoțiți de un reprezentant al autorității italiene pentru concurență, s‑au deplasat la incintele recurentelor din Milano (Italia) pentru a efectua o inspecție în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 (denumită în continuare „inspecția în cauză”), în conformitate cu o decizie din 9 ianuarie 2009 prin care Prysmian, precum și întreprinderile controlate direct sau indirect de aceasta erau obligate să se supună unei astfel de inspecții (denumită în continuare „decizia de inspecție”). Potrivit articolului 1 al doilea paragraf din această decizie, „[i]nspecția [în cauză putea] avea loc în orice incintă a întreprinderii sau a filialelor sale, în special în birourile situate în Viale Scarca 222, 20126 Milano, Italia”. După ce au notificat această decizie recurentelor și le‑a transmis o notă explicativă privind inspecțiile, inspectorii au controlat computerele a cinci angajați, în prezența reprezentanților și a avocaților recurentelor.

11

În a doua zi a inspecției în cauză, și anume, joi, 29 ianuarie 2009, inspectorii au informat recurentele că inspecția necesita mai mult timp decât cele trei zile prevăzute inițial. Recurentele s‑au declarat pregătite fie să permită accesul în incintele lor în cursul week‑endului, fie să fie aplicate sigilii în aceste incinte pentru ca inspecția în cauză să fie reluată săptămâna următoare. Totuși, în a treia zi de inspecție, și anume vineri, 30 ianuarie 2009, inspectorii au decis să facă o copie‑imagine a hard diskurilor computerelor a trei dintre cei cinci angajați vizați inițial (denumite în continuare „computerele în discuție”) pentru a examina informațiile cuprinse în acestea în birourile Comisiei de la Bruxelles (Belgia).

12

Recurentele au arătat că metoda de control sugerată de inspectori era nelegală. După ce au fost informate de inspectori că orice opoziție la procedura de control sugerată ar fi considerată o „lipsă a colaborării”, recurentele s‑au supus acestei proceduri, rezervându‑și în același timp dreptul de a contesta în justiție legalitatea acesteia.

13

Inspectorii au efectuat ulterior copii‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție. Copiile‑imagine ale hard diskurilor a două computere au fost salvate pe un suport informatic de înregistrare a datelor. Copia‑imagine a hard diskului celui de al treilea computer a fost salvată pe un computer al Comisiei. Acest computer și suportul informatic de înregistrare a datelor în discuție au fost introduse în plicuri sigilate pe care inspectorii le‑au transportat la Bruxelles.

14

La 26 februarie 2009, plicurile sigilate menționate la punctul anterior au fost deschise în prezența avocaților recurentelor în birourile Comisiei. Inspectorii au examinat copiile‑imagini conținute în aceste plicuri și au imprimat pe hârtie documentele pe care le‑au considerat pertinente pentru investigație. O a doua copie pe hârtie și o listă a acestor documente au fost remise avocaților recurentelor. Aceste operațiuni au continuat la 27 februarie 2009 și s‑au încheiat la 2 martie 2009. Biroul în care au avut loc aceste operațiuni a fost sigilat la sfârșitul fiecărei zile de lucru, în prezența avocaților recurentelor, și a fost redeschis a doua zi, tot în prezența lor. La sfârșitul acestor operațiuni, în prezența reprezentanților recurentelor, Comisia a șters copiile‑imagini pe care le realizase după hard diskurile computerelor respective.

15

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 7 aprilie 2009 și înregistrată cu numărul T‑140/09, recurentele au introdus o acțiune având ca obiect în special anularea de către Tribunal a deciziei de inspecție și declararea nelegalității deciziei Comisiei de a face o copie‑imagine a hard diskurilor computerelor în discuție pentru a le controla ulterior în birourile sale de la Bruxelles.

16

Prin Hotărârea din 14 noiembrie 2012, Prysmian și Prysmian Cavi e Sistemi Energia/Comisia (T‑140/09, nepublicată, EU:T:2012:597), Tribunalul a anulat în parte decizia de inspecție, în măsura în care privea alte cabluri electrice decât cablurile electrice submarine și subterane de înaltă tensiune și materialul asociat acestor cabluri, și a respins acțiunea în rest.

17

În acest context, la articolul 1 din decizia în litigiu, Comisia a constatat că recurentele și alte 24 de societăți, inclusiv Nexans France SAS, precum și Silec Cable SAS, două societăți franceze, participaseră la o înțelegere (denumită în continuare „înțelegerea”), care constituia o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare „Acordul privind SEE”), în sectorul cablurilor electrice subterane și/sau submarine de (foarte) înaltă tensiune (denumită în continuare „încălcarea în cauză”).

18

În decizia respectivă, Comisia a considerat că înțelegerea avea două configurații principale care constituiau un ansamblu compozit, și anume:

19

Potrivit deciziei în litigiu, PrysmianCS a participat la înțelegere în perioada 18 februarie 1999-28 ianuarie 2009. Răspunderea Pirelli a fost reținută, în esență, din cauza exercitării, în calitatea sa de societate‑mamă, a unei influențe decisive asupra PirelliCSE, până la 28 iulie 2005. S‑a recunoscut răspunderea Prysmian pentru încălcarea în cauză în calitatea sa de societate‑mamă a PrysmianCS pentru perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009. În plus, Comisia a stabilit în sarcina The Goldman Sachs Group răspunderea pentru încălcarea în cauză în aceeași perioadă, având în vedere legăturile sale cu Prysmian și, indirect, cu PrysmianCSE.

20

Pentru calcularea cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 și metodologia expusă în Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264).

21

În primul rând, în ceea ce privește cuantumul de bază al amenzilor menționate, Comisia a stabilit valoarea vânzărilor care trebuie luate în considerare. În continuare, Comisia a stabilit proporția din această valoare a vânzărilor care reflectă gravitatea încălcării în cauză. În această privință, Comisia a apreciat că încălcarea respectivă, prin natura sa, constituia una dintre restrângerile cele mai grave aduse concurenței, ceea ce justifica aplicarea unui coeficient de gravitate de 15 %. Această instituție a majorat totodată coeficientul respectiv cu 2 % în privința tuturor destinatarilor deciziei în litigiu, din cauza cotei de piață cumulate, precum și a sferei geografice cvasimondiale a înțelegerii, care acoperea printre altele întreg teritoriul Spațiului Economic European (SEE).

22

Pe de altă parte, Comisia a considerat că comportamentul întreprinderilor europene producea mai multe prejudicii concurenței decât comportamentul celorlalte întreprinderi, în sensul că, în afară de participarea la configurația A/R, întreprinderile europene împărțiseră între ele proiectele privind cablurile electrice în cadrul configurației europene. Pentru acest motiv, Comisia a stabilit proporția din valoarea vânzărilor de care să se țină seama pentru gravitatea încălcării la 19 % în cazul întreprinderilor europene și la 17 % în cazul celorlalte întreprinderi. Cuantumul de bază astfel stabilit se ridica, în ceea ce privește PrysmianCS, la 104613000 de euro.

23

În al doilea rând, în ceea ce privește adaptarea cuantumului de bază al amenzilor, Comisia nu a constatat circumstanțe agravante și nici circumstanțe atenuante în ceea ce privește recurentele.

24

Potrivit articolului 2 literele (f) și (g) din decizia în litigiu, Comisia a aplicat, pe de o parte, PrysmianCS în solidar cu Pirelli o amendă în cuantum de 67310000 de euro, în ceea ce privește perioada cuprinsă între 18 februarie 1999 și 28 iulie 2005, și, pe de altă parte, o amendă în cuantum de 37303000 de euro PrysmianCS în solidar cu Prysmian și cu Goldman Sachs, pentru perioada cuprinsă între 29 iulie 2005 și 28 ianuarie 2009.

25

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 17 iunie 2014, recurentele au introdus o acțiune prin care au solicitat anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta le privea și reducerea cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate.

26

Prin două ordonanțe din 25 iunie 2015, Tribunalul a admis cererea de intervenție a Pirelli și a Goldman Sachs în această cauză, prima în susținerea concluziilor Comisiei, iar a doua în susținerea concluziilor recurentelor.

27

În susținerea concluziilor prin care au solicitat anularea deciziei în litigiu, recurentele au invocat nouă motive în fața Tribunalului, dintre care în special primul, întemeiat pe caracterul nelegal al inspecției în cauză, al patrulea, întemeiat pe stabilirea eronată a unei răspunderi în sarcina PrysmianCS pentru perioada anterioară datei de 27 noiembrie 2001, al șaselea, întemeiat pe insuficiența probelor privind existența unei încălcări a articolului 101 TFUE, al șaptelea, întemeiat pe stabilirea eronată a duratei încălcării în cauză, și al optulea, întemeiat, în cadrul celui de al doilea aspect, pe încălcarea principiului egalității de tratament în privința calculului amenzilor aplicate. În susținerea concluziilor privind reducerea cuantumului amenzilor care le‑au fost aplicate, recurentele au invocat, pe lângă erorile Comisiei vizate de cererea de anulare a deciziei în litigiu, și durata excesivă a procedurii administrative.

28

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins în totalitate acțiunea.

29

În ceea ce privește primul motiv al recurentelor, Tribunalul a considerat, în primul rând și contrar celor susținute de recurente, că din articolul 20 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 1/2003 nu reiese că competența Comisiei de a lua sau de a obține copii sau extrase din registrele și din documentele privind activitatea ale unei întreprinderi care face obiectul inspecției se limitează la registrele și la documentele privind activitatea pe care le‑a controlat deja. De altfel, o asemenea interpretare ar putea aduce atingere efectului util al articolului 20 alineatul (2) litera (b) din acest regulament, întrucât, în anumite împrejurări, controlul registrelor și al documentelor privind activitatea ale întreprinderii care face obiectul inspecției poate necesita realizarea prealabilă a unor copii ale acestor registre sau ale documentelor privind activitatea sau poate fi simplificat, ca în speță, prin intermediul acestei realizări. Potrivit Tribunalului, din moment ce realizarea de copii‑imagine ale hard diskurilor computerelor în discuție se înscria în cadrul aplicării programului informatic de investigare digitală, utilizat de Comisie pentru a efectua o căutare cu ajutorul unor cuvinte‑cheie în datele conținute în aceste computere, al cărei obiect era căutarea informațiilor pertinente pentru investigație, realizarea acestor copii se încadra în sfera competențelor prevăzute la articolul 20 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 1/2003.

30

În al doilea rând, Tribunalul a constatat, contrar celor susținute de recurente, că inspectorii nu depuseseră direct la dosarul de investigare documentele conținute în copiile‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție fără să fi verificat în prealabil pertinența lor în raport cu obiectul inspecției.

31

În al treilea rând, Tribunalul a statuat că articolul 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003 nu prevede că controlul registrelor și al documentelor privind activitatea ale întreprinderilor supuse inspecției se efectuează exclusiv în incintele acestora dacă, precum în speță, inspecția respectivă nu a putut fi finalizată în intervalul de timp prevăzut inițial. Acesta ar obliga Comisia numai să ofere, cu ocazia controlului documentelor în birourile sale, aceleași garanții în privința întreprinderilor care fac obiectul inspecției ca acelea care i se impun cu ocazia unui control la fața locului, lucru care s‑ar fi întâmplat în speță.

32

În al patrulea rând, Comisia nu ar fi încălcat nici sfera deciziei de inspecție, dat fiind că aceasta din urmă nu excludea posibilitatea Comisiei de a continua inspecția în birourile sale, la Bruxelles, și că recurentele nu susținuseră că durata inspecției în cauză depășise un termen rezonabil.

33

În ceea ce privește al patrulea motiv invocat de recurente, Tribunalul a statuat că Comisia considerase în mod întemeiat că răspunderea care decurgea din comportamentul ilicit al PirelliCS până la 27 noiembrie 2001 fusese transferată PirelliCSE în temeiul principiului continuității economice și că această răspundere revenea, așadar, PrysmianCS. În ceea ce privește argumentul recurentelor întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament, Tribunalul a considerat că acesta trebuie conciliat cu principiul legalității, în temeiul căruia nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia. Potrivit Tribunalului, rezulta că, chiar dacă se presupune că Comisia ar fi săvârșit o eventuală nelegalitate prin faptul că nu a reținut răspunderea Nexans France și a Silec Cable, în temeiul principiului continuității economice, o asemenea nelegalitate eventuală, cu privire la care nu ar fi sesizat în cadrul acțiunii formulate de recurente, nu îl poate determina în niciun caz să constate o discriminare și, prin urmare, o nelegalitate în privința acestora din urmă.

34

În ceea ce privește al șaselea motiv invocat de recurente, Tribunalul a statuat că acestea nu au dovedit că, în speță, Comisia nu demonstrase în mod valabil existența unei încălcări a articolului 101 TFUE.

35

În ceea ce privește al șaptelea motiv invocat de recurente, Tribunalul a decis că Comisia nu a săvârșit o eroare considerând că începutul încălcării în cauză fusese determinat de o reuniune care a avut loc la 18 februarie 1999.

36

În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al optulea motiv invocat de recurente, Tribunalul a statuat că faptul că, așa cum susțineau recurentele, participarea întreprinderilor japoneze la încălcarea în cauză a fost asemănătoare celei a întreprinderilor europene în privința participării la configurația europeană a înțelegerii, chiar dacă se presupune că este dovedit, nu era de natură să repună în discuție concluzia Comisiei că împărțirea proiectelor în cadrul SEE constituia un element suplimentar care merita să fie sancționat prin majorarea coeficientului pentru gravitate. În plus, argumentul recurentelor potrivit căruia Comisia a săvârșit o eroare de apreciere în acest sens nu ar avea nicio consecință asupra existenței unei încălcări a principiului egalității de tratament în privința recurentelor. Astfel, deși un asemenea argument, presupunând că este întemeiat, este de natură să justifice majorarea amenzii aplicate întreprinderilor japoneze, principiul egalității de tratament nu poate sta la baza niciunui drept la aplicarea nediscriminatorie a unui tratament nelegal.

37

În sfârșit, Tribunalul a respins cererea recurentelor de reducere a cuantumului amenzilor care le fuseseră aplicate.

38

Recurentele solicită Curții:

39

Comisia solicită Curții:

40

Pirelli solicită Curții:

41

În susținerea recursului, recurentele invocă cinci motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiilor răspunderii personale, securității juridice și egalității de tratament, precum și a obligației de motivare. Al treilea motiv este întemeiat pe o eroare vădită săvârșită de Tribunal prin calificarea încălcării în cauză drept încălcare unică și continuă. Al patrulea motiv este întemeiat pe erori de drept săvârșite la aprecierea delimitării duratei încălcării. Al cincilea motiv este întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește stabilirea coeficientului pentru gravitate.

42

Prin intermediul primului motiv, care vizează punctele 50-53, 58, 60 și 62-68 din hotărârea atacată, recurentele susțin că aceasta este afectată de erori de drept referitoare la interpretarea articolului 20 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 1/2003, în măsura în care Tribunalul a confirmat că Comisia avea dreptul, pe de o parte, să realizeze copii‑imagini ale hard diskurilor computerelor în cauză fără să fi efectuat în prealabil o examinare a naturii documentelor care se aflau pe aceste hard diskuri și a pertinenței lor pentru inspecția în cauză și, pe de altă parte, să continue inspecția în birourile sale, la Bruxelles.

43

În ceea ce privește realizarea unor copii‑imagini ale hard diskurilor, din modul de redactare a articolului 20 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003 ar reieși că, atunci când intră în incintele unei întreprinderi, Comisia ar trebui mai întâi să controleze documentele privind activitatea pentru a aprecia pertinența lor pentru investigație și că numai după efectuarea unui astfel de control ar putea lua o copie a „acestor registre și documente”, cu alte cuvinte, documentele pe care le‑a controlat.

44

În plus, Regulamentul nr. 1/2003 ar preciza că Comisia nu poate controla și copia decât registrele și documentele privind activitatea. Deși calculatoarele conducerii unei întreprinderi pot fi calificate drept „privind activitatea”, nu toate fișierele, datele și programele de calculator pe care le conțin ar fi calificate astfel în mod necesar. Prin urmare, prin luarea unei copii‑imagine a hard diskurilor computerelor în cauză, Comisia ar fi copiat în mod inevitabil și fișiere și date cu caracter personal și ar fi săvârșit, așadar, o încălcare flagrantă a articolului 20 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 1/2003.

45

Nota explicativă privind inspecțiile, menționată la punctul 10 din prezenta hotărâre, nu ar constitui un temei legal suficient pentru a justifica o astfel de practică. În conformitate cu principiul legalității, orice procedură care implică copierea unor ansambluri de date ar trebui să fie reglementată de un act emis de legiuitorul Uniunii sau, cel puțin, adoptat de Comisie în temeiul competențelor delegate în mod expres de acest legiuitor.

46

Situația ar fi aceeași în ceea ce privește locul în care Comisia este abilitată să efectueze controlul. Întinderea geografică a competențelor de investigație care îi sunt conferite prin articolul 20 din Regulamentul nr. 1/2003 ar fi în mod clar limitată la incintele întreprinderilor în cauză, astfel cum ar demonstra modul de redactare a articolului 20 alineatul (1) din acest regulament. În plus, din articolul 21 din regulamentul menționat ar reieși că numai cu titlu de excepție Comisia își poate exercita competențele de inspecție în alte incinte atunci când un act de drept al Uniunii o autorizează în mod expres. În speță, articolul 20 alineatul (1) din același regulament și decizia de inspecție, care ar fi preluat conținutul acestuia, ar fi interzis, așadar, Comisiei să continue inspecția în cauză în birourile sale, la Bruxelles. În consecință, interpretarea articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003 reținută de Tribunal ar fi contrară conținutului acestui regulament, precum și principiilor legalității și securității juridice.

47

Faptul că examinarea documentelor în birourile Comisiei din Bruxelles ar fi beneficiat de aceleași garanții ca acelea care i se impun acestei instituții cu ocazia unui control la fața locului nu ar repune în discuție existența unei încălcări a Regulamentului nr. 1/2003 săvârșite de aceasta întrucât a continuat inspecția în cauză în birourile sale, la Bruxelles.

48

Comisia susține că primul motiv este inadmisibil întrucât nu constituie decât o simplă reiterare a argumentelor deja invocate în procedura în primă instanță și urmărește să determine Curtea să reexamineze argumentele pe care recurentele le‑au prezentat Tribunalului. Cu titlu subsidiar, Comisia arată că acest motiv este inoperant sau cel puțin nefondat, deoarece se întemeiază pe o interpretare parțială a hotărârii atacate, care nu ține seama de constatările principale făcute de Tribunal și care figurează la punctele 50 și 56 din această hotărâre.

49

În ceea ce privește admisibilitatea primului motiv, trebuie arătat că, prin intermediul acestui motiv, recurentele contestă interpretarea pe care Tribunalul a dat‑o articolului 20 alineatul (2) litera (b) și litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003. Or, reiese din jurisprudența Curții că, în cazul în care un recurent contestă interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii efectuată de Tribunal, chestiunile de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul procedurii de recurs. Astfel, dacă un recurent nu ar putea să se bazeze în acest mod în recurs pe motive și pe argumente utilizate deja în fața Tribunalului, procedura respectivă ar fi lipsită de o parte din sensul său (Hotărârea din 16 ianuarie 2019, Comisia/United Parcel Service, C‑265/17 P, EU:C:2019:23, punctul 15 și jurisprudența citată). Rezultă că primul motiv este admisibil.

50

Cu privire la fond, trebuie arătat de la bun început că, în mod cert, recurentele nu contestă constatările Tribunalului care figurează la punctele 50 și 56 din hotărârea atacată. Potrivit acestor constatări, pe de o parte, realizarea unei copii‑imagine a hard diskurilor computerelor în cauză, în cadrul utilizării programului de investigație informatică al Comisiei, constituia în esență o etapă intermediară destinată să permită inspectorilor să caute documente pertinente pentru inspecția în cauză. Pe de altă parte, din constatările menționate reiese că, în speță, Comisia nu depusese direct la dosarul de investigare documentele conținute în aceste copii‑imagini fără să fi verificat în prealabil pertinența lor în raport cu obiectul acestei inspecții. Totuși, faptul că recurentele nu au contestat aceste constatări ale Tribunalului nu implică, contrar celor susținute de Comisie, că primul motiv este inoperant în ceea ce privește argumentele recurentelor îndreptate împotriva motivării hotărârii atacate, potrivit căreia Comisia avea dreptul de a lua copii‑imagini ale hard diskurilor computerelor în cauză. Astfel, constatările menționate nu sunt suficiente, în sine, pentru a stabili că Comisia avea competența de a efectua aceste copii.

51

Prin urmare, este necesar să se examineze dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că articolul 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003 conferă Comisiei competența de a lua astfel de copii‑imagini și de a continua inspecția la birourile sale, la Bruxelles.

52

În primul rând, în ceea ce privește pregătirea copiilor‑imagini ale hard diskurilor computerelor în cauză, trebuie să se arate că reiese atât din modul de redactare a articolului 20 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003, cât și din contextul acestuia că, autorizând Comisia, prin dispoziția menționată, „să ia sau să obțină”, sub orice formă, copii sau extrase ale registrelor, precum și ale altor documente privind activitatea, menționate la articolul 20 alineatul (2) litera (b) din acest regulament, legiuitorul Uniunii a vizat elementele de probă pe care Comisia are dreptul să le procure în vederea depunerii acestora la dosar și, dacă este cazul, să le utilizeze în cadrul unei proceduri care are ca obiect sancționarea încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii. Trebuie, așadar, să fie vorba despre documente acoperite de obiectul inspecției, ceea ce presupune că Comisia a verificat în prealabil dacă aceasta era situația (Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 58).

53

Rezultă că Tribunalul nu se putea întemeia pe articolul 20 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003 pentru a statua că Comisia avea dreptul să efectueze copii‑imagini ale hard diskurilor computerelor în cauză.

54

Totuși, articolul 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, la care Tribunalul se referă de asemenea și care autorizează Comisia să controleze registrele, precum și orice alt document privind activitatea, indiferent de suportul acestora, ale întreprinderii sau asociației întreprinderilor vizate de inspecție, furnizează un temei juridic pentru realizarea unor asemenea copii (Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 60).

55

Într‑adevăr, trebuie arătat, primo, că, limitându‑se în această privință să autorizeze Comisia să efectueze un asemenea control, fără a specifica în detaliu competența astfel recunoscută Comisiei, legiuitorul Uniunii a acordat o anumită marjă de apreciere acestei instituții în ceea ce privește modalitățile concrete ale controlului pe care îl poate efectua.

56

Comisia poate, așadar, în funcție de împrejurări, să decidă să efectueze controlul datelor conținute pe suportul de date digitale al întreprinderii care face obiectul inspecției nu pe baza originalului, ci pe baza unei copii a acestor date. Într‑adevăr, atât în cazul în care examinează datele originale, cât și în cazul în care analizează copia acestor date, este vorba despre aceleași date care fac obiectul controlului efectuat de Comisie.

57

Astfel, dreptul Comisiei de a realiza o copie‑imagine a unui hard disk al unui computer, ca etapă intermediară în cadrul examinării datelor care figurează pe acest suport, nu constituie o prerogativă suplimentară acordată Comisiei, ci, așa cum a constatat Tribunalul în mod întemeiat la punctul 53 din hotărârea atacată, face parte din competența de control pe care articolul 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003 o pune la dispoziția acestei instituții.

58

Secundo, deși rezultă, desigur, dintr‑o jurisprudență constantă că competențele de investigare cu care este învestită Comisia în materie de concurență sunt bine delimitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn și alții/Comisia, C‑583/13 P, EU:C:2015:404, punctul 31, precum și jurisprudența citată), aceasta nu înseamnă totuși că dispozițiile care conferă instituției menționate competențele de investigare trebuie să fie interpretate în mod restrictiv, chiar dacă, din această perspectivă, este necesar să se garanteze că respectivele competențe nu încalcă drepturile întreprinderilor în cauză. Or, aceste drepturi sunt garantate atunci când, precum în speță, Comisia copiază date, este adevărat, fără o examinare prealabilă, dar verifică ulterior, cu respectarea strictă a dreptului la apărare al întreprinderii în cauză, dacă aceste date sunt pertinente pentru obiectul inspecției, înainte de a depune la dosar documentele considerate pertinente în această privință și de a șterge celelalte date copiate.

59

Prin urmare, dreptul Comisiei de a efectua asemenea copii nu afectează nici garanțiile procedurale prevăzute de Regulamentul nr. 1/2003, nici celelalte drepturi ale întreprinderii care face obiectul inspecției, cu condiția ca, după completarea examinării sale, Comisia să nu depună la dosar decât documente care sunt pertinente în raport cu obiectul inspecției. Astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 56 din hotărârea atacată, aceasta a fost situația în speță.

60

Tertio, după cum reiese din constatările de fapt ale Tribunalului de la punctul 49 din hotărârea atacată, Comisia utilizează un program de investigare digitală ce presupune o etapă prealabilă numită „indexare”, care necesită în general un timp considerabil. Situația este aceeași în ceea ce privește etapa următoare a acestui proces de prelucrare a informațiilor, în cursul căreia Comisia procedează la examinarea acestor date, după cum demonstrează de altfel faptele din speță. Prin urmare, este nu numai în interesul Comisiei, ci și al întreprinderii în cauză ca această instituție să se întemeieze, pentru a efectua controlul, pe o copie a acestor date, permițând astfel întreprinderii să continue să utilizeze datele originale, precum și suporturile pe care se află de îndată ce a fost realizată această copie și deci să reducă ingerința în funcționarea acestei întreprinderi cauzată de inspecția efectuată de Comisie.

61

În aceste condiții, trebuie respinse argumentele recurentelor care vizează pregătirea copiilor‑imagini ale hard diskurilor computerelor în cauză și care se întemeiază pe modul de redactare a articolului 20 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1/2003 și pe economia generală a articolului 20 alineatul (2) din acest regulament.

62

În al doilea rând, în ceea ce privește decizia Comisiei de a continua examinarea copiilor‑imagini ale hard diskurilor computerelor în cauză în birourile sale, la Bruxelles, trebuie arătat că, desigur, atât din modul de redactare, cât și din economia articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003 reiese că o inspecție trebuie să înceapă și ar trebui, în principiu, să continue, astfel cum prevede articolul 20 alineatul (1) din acest regulament, „la întreprinderi și asociații de întreprinderi” și că, pentru acest motiv, pe de o parte, articolul 20 alineatul (2) litera (a) din regulamentul menționat autorizează Comisia „să intre în orice incinte, terenuri și mijloace de transport” ale acestora din urmă și, pe de altă parte, articolul 20 alineatul (3) din același regulament obligă Comisia să înștiințeze în timp util, înainte de inspecție, autoritatea de concurență a statului membru „pe teritoriul căruia urmează să se desfășoare inspecția”. Tot pentru acest motiv, în speță, decizia de inspecție obliga Prysmian să se supună unei inspecții „în toate incintele sale” și în cele ale filialelor sale.

63

Cu toate acestea, astfel cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 58 din hotărârea atacată, articolul 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003 nu stabilește, după cum susțin recurentele, că controlul registrelor și al documentelor privind activitatea ale întreprinderilor supuse inspecției se efectuează exclusiv în incintele acestora în orice împrejurări (Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 78).

64

Situația este aceeași în ceea ce privește decizia de inspecție, care s‑a limitat să prevadă că inspecția în cauză putea avea loc în toate incintele recurentelor.

65

Astfel, continuarea unui asemenea control în birourile Comisiei nu constituie, în sine și în raport cu un control efectuat chiar în incintele întreprinderilor care fac obiectul unei inspecții, o ingerință suplimentară în drepturile acestora, care ar necesita ca o asemenea posibilitate a Comisiei să fie prevăzută expres, fără ca ea să poată fi dedusă în mod implicit din competențele conferite acestei instituții prin articolul 20 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Faptul că în anumite cazuri posibilitatea de a efectua controlul în birourile Comisiei nu ar fi indispensabilă pentru a permite Comisiei să îl efectueze nu înseamnă că o asemenea posibilitate este exclusă în orice împrejurări (Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 80).

66

Într‑adevăr, motive legitime pot să determine Comisia, în egală măsură în interesul întreprinderilor în cauză, să decidă să continue în birourile sale din Bruxelles inspecția datelor pe care le‑a colectat în cadrul întreprinderii în cauză. În această privință trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 60 din prezenta hotărâre, timpul necesar pentru prelucrarea datelor electronice se poate dovedi a fi considerabil. Or, a constrânge Comisia să efectueze prelucrarea unor asemenea date exclusiv în incintele întreprinderii care face obiectul inspecției, atunci când este vorba despre date deosebit de voluminoase, ar putea avea drept consecință prelungirea în mod considerabil a duratei prezenței inspectorilor în incintele acestei întreprinderi, ceea ce ar putea dăuna eficacității inspecției și ar crește inutil ingerința în funcționarea întreprinderii menționate, din cauza inspecției (Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 81).

67

În plus, trebuie amintit că, așa cum reiese din cuprinsul punctului 60 din hotărârea atacată, recurentele nu reproșează Comisiei că în cadrul controlului copiilor‑imagini ale hard diskurilor computerelor în discuție efectuat în birourile acesteia din Bruxelles a acționat într‑un mod diferit de modul în care ar fi acționat dacă acest control s‑ar fi desfășurat în incintele recurentelor. Astfel, recurentele nu contestă că controlul efectuat de Comisie în birourile sale din Bruxelles s‑a desfășurat cu respectarea strictă a dreptului lor la apărare, în condițiile în care Comisia a garantat pe toată durata inspecției în cauză protecția datelor vizate și nu a depus la dosar decât documentele despre care se asigurase anterior că erau pertinente în vederea acestei inspecții.

68

Interpretarea articolului 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003 potrivit căreia Comisia poate, dacă este cazul, să continue în birourile sale din Bruxelles controlul pe care l‑a inițiat în mod valabil în incintele întreprinderii sau ale asociației de întreprinderi care făceau obiectul inspecției nu este repusă în discuție de argumentul recurentelor că numai cu titlu de excepție articolul 21 din acest regulament permite Comisiei să își exercite competențele de inspecție „în alte incinte”. Astfel, acest articol 21 privește o situație total diferită de cea vizată la articolul 20 din regulamentul menționat, și anume posibilitatea Comisiei de a efectua inspecții în alte incinte decât incintele profesionale ale întreprinderii în cauză, cum ar fi domiciliul sau mijloacele de transport ale membrilor personalului acesteia, din moment ce există o suspiciune rezonabilă că acolo sunt păstrate registre sau alte documente privind activitatea legate de domeniul care face obiectul inspecției ce ar putea fi pertinente pentru a dovedi o încălcare gravă a articolului 101 sau 102 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 85).

69

Interpretarea articolului 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003 menționată la punctul anterior nu este repusă în discuție nici de argumentul recurentelor potrivit căruia o astfel de interpretare ar da Comisiei posibilitatea să efectueze inspecții la distanță sau să oblige întreprinderile în cauză să îi transmită copii ale hard diskurilor întregi, cu condiția ca ea să acorde garanțiile adecvate. Într‑adevăr, posibilitatea Comisiei de a continua în birourile sale din Bruxelles controlul pe care l‑a inițiat în incintele întreprinderii care face obiectul inspecției nu are nicio incidență asupra aspectului dacă această instituție are dreptul, în temeiul articolului 20 alineatul (2) literele (b) și (c) din Regulamentul nr. 1/2003, să procedeze la măsuri de investigare precum cele avute în vedere de recurente. Este necesar să se arate în această privință că faptul că Comisia continuă o inspecție în propriile birouri înseamnă că este vorba despre continuarea uneia și aceleiași inspecții, inițiată în incintele unei asemenea întreprinderi, iar nu despre un nou control, la un terț (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 84).

70

Trebuie să se precizeze însă că Comisia nu poate utiliza posibilitatea, în temeiul articolului 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, de a continua în birourile sale din Bruxelles controlul registrelor și al altor documente privind activitatea întreprinderilor care fac obiectul inspecției decât atunci când poate să considere în mod legitim că este justificat să facă aceasta în interesul eficacității inspecției sau pentru a evita o ingerință excesivă în funcționarea întreprinderii în cauză (Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 87).

71

În speță, astfel cum reiese din expunerea faptelor constatate de Tribunal, amintită în esență la punctele 10-14 din prezenta hotărâre, inspectorii au petrecut în total trei zile în incintele recurentelor, și anume între 28 și 30 ianuarie 2009. Aceștia au realizat copii‑imagini ale hard diskurilor computerelor în cauză și le‑au salvat pe un suport informatic de înregistrare de date, precum și pe un computer al Comisiei. Acest suport și acest computer au fost introduse în plicuri sigilate și transportate în birourile Comisiei din Bruxelles. Ulterior, examinarea datelor transportate la Bruxelles, în prezența reprezentanților recurentelor, a durat trei zile lucrătoare, și anume de la 26 februarie la 2 martie 2009, ceea ce are drept consecință că, în momentul în care Comisia a decis să continue inspecția în cauză în birourile sale din Bruxelles, rămânea un volum deosebit de important de date digitale care trebuiau prelucrate.

72

În aceste condiții, trebuie să se conchidă că, în speță, Comisia nu a săvârșit nicio nelegalitate prin faptul că a decis să continue inspecția în cauză în birourile sale din Bruxelles. Astfel, având în vedere elementele de fapt constatate de Tribunal, Comisia putea să considere în mod legitim că era justificat să continue această inspecție în birourile sale din Bruxelles, evitând în acest mod să prelungească durata prezenței inspectorilor în incintele recurentelor, în interesul eficacității inspecției și pentru a evita o ingerință excesivă în funcționarea acestor întreprinderi (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 89).

73

În sfârșit, așa cum reiese din cuprinsul punctului 65 din prezenta hotărâre, posibilitatea Comisiei de a continua controlul registrelor și al altor documente privind activitatea ale unei întreprinderi, în temeiul articolului 20 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, în birourile sale din Bruxelles este subordonată constatării că o asemenea continuare nu implică nicio încălcare a dreptului la apărare și nu constituie o ingerință suplimentară în drepturile întreprinderilor în cauză în raport cu cea care este inerentă realizării unei inspecții în incintele acestora. Or, o astfel de ingerință ar trebui să fie constatată dacă continuarea acestui control în birourile Comisiei din Bruxelles ar implica pentru întreprinderea care face obiectul inspecției costuri suplimentare rezultate din simplul fapt al continuării respective. Rezultă că, atunci când aceasta din urmă poate implica asemenea costuri suplimentare, Comisia nu poate să o efectueze decât cu condiția de a accepta să ramburseze costurile menționate dacă îi este prezentată o cerere motivată corespunzător în acest sens de întreprinderea în cauză (Hotărârea din 16 iulie 2020, Nexans France și Nexans/Comisia, C‑606/18 P, EU:C:2020:571, punctul 90).

74

Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se respingă primul motiv ca nefondat.

75

Prin intermediul celui de al doilea motiv, care vizează punctele 130-140 și 144-148 din hotărârea atacată și care este împărțit în trei aspecte, recurentele reproșează Tribunalului că a săvârșit erori de drept prin faptul că a confirmat temeinicia deciziei în litigiu prin care s‑a reținut răspunderea PrysmianCS pentru încălcarea în cauză pentru întreaga durată a acesteia, și anume de la 18 februarie 1999 la 27 ianuarie 2009, în pofida faptului că PrysmianCS ar fi fost constituită abia la 27 noiembrie 2001.

76

Prin intermediul primului aspect al celui de al doilea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a încălcat principiile răspunderii personale și securității juridice.

77

Din jurisprudența Curții ar reieși că, în principiu, răspunderea pentru întreprinderea care a participat la încălcarea dreptului concurenței al Uniunii revine persoanei fizice sau juridice care conducea întreprinderea respectivă la momentul săvârșirii acesteia, chiar dacă, la data adoptării deciziei de constatare a încălcării, exploatarea întreprinderii respective intra în răspunderea unei alte persoane fizice sau juridice. Numai împrejurări excepționale ar putea justifica derogări de la acest principiu general, în interesul efectului util și al efectului disuasiv al normelor de concurență ale Uniunii. În aceste cazuri, răspunderea ar putea fi stabilită în sarcina acestei alte persoane fizice sau juridice, în conformitate cu principiul continuității economice. Ar rezulta de asemenea din jurisprudența Curții că aceste împrejurări ar fi întrunite atunci când persoana fizică sau juridică care a săvârșit încălcarea a încetat să existe din punct de vedere juridic sau economic și când există o legătură structurală între operatorul inițial și noul operator, care aplică, în consecință, aceleași instrucțiuni comerciale.

78

În speță, Tribunalul ar fi trebuit, așadar, mai întâi să identifice, din perspectiva dreptului național al societăților relevant, operatorul inițial al PrysmianCS, și anume Pirelli, care ar fi absorbit PirelliCS. Or, Tribunalul ar fi omis să efectueze o astfel de examinare și ar fi aplicat principiul continuității economice ca simplă alternativă la principiul răspunderii personale a entităților juridice, așa cum ar demonstra faptul că acesta a respins ca lipsită de consecințe posibilitatea ca Comisia să fi săvârșit o eroare de drept considerând PirelliCSE drept succesorul în drept al PirelliCS. Ar fi vorba despre o eroare vădită de drept, care ar fi avut ca efect să recunoască Comisiei, contrar principiului securității juridice, o putere discreționară absolută, care i‑ar permite să determine entitatea juridică căreia i se poate aplica o amendă în cadrul unui transfer de active intragrup.

79

Comisia susține că al doilea motiv este inadmisibil, în măsura în care recurentele se limitează să reitereze în fața Curții argumente pe care le‑au invocat deja în fața Tribunalului. Recurentele ar solicita astfel Curții să reexamineze elementele de probă care ar fi fost deja examinate de Tribunal.

80

Cu titlu subsidiar, al doilea motiv nu ar fi fondat.

81

Pirelli susține că principiul continuității economice își găsește aplicarea nu numai atunci când operatorul inițial care a săvârșit încălcarea a încetat să existe, ci și atunci când acesta nu mai exercită o activitate economică pe piața relevantă. În speță, și în urma divizării intervenite în cursul anului 2001, PirelliCS ar fi devenit o firmă‑paravan, iar PirelliCSE ar fi devenit singurul succesor economic și juridic al acesteia. Faptul că societatea‑mamă de origine, Pirelli, exista încă la momentul adoptării deciziei în litigiu nu ar schimba cu nimic această analiză. Pirelli adaugă că, în orice caz, nu ar fi fost exonerată de răspunderea sa pentru încălcarea în cauză, ci ar fi fost ținută răspunzătoare în solidar cu PrysmianCS pentru perioada cuprinsă între 18 februarie 1999 și 28 iulie 2005.

82

În opinia Pirelli, primul aspect al celui de al doilea motiv este, așadar, inoperant și, în orice caz, nefondat.

83

În conformitate cu jurisprudența Curții amintită la punctul 49 din prezenta hotărâre, dat fiind că primul aspect al celui de al doilea motiv privește o chestiune de drept examinată de Tribunal, motivul, în cadrul acestui aspect, trebuie să fie considerat admisibil, contrar celor susținute de Comisie, o asemenea chestiune de drept putând face obiectul unei noi discuții în stadiul recursului.

84

Cu toate acestea, trebuie să se arate că argumentația invocată de recurente în susținerea primului aspect al celui de al doilea motiv se întemeiază pe o interpretare eronată a jurisprudenței Curții în materie.

85

Desigur, Curtea a avut ocazia să precizeze, în ceea ce privește problema referitoare la împrejurările în care o entitate care nu este autoarea unei încălcări a dreptului concurenței al Uniunii poate fi totuși sancționată pentru aceasta, că reprezintă o asemenea ipoteză situația în care entitatea care a săvârșit încălcarea a încetat să existe din punct de vedere juridic sau economic, din moment ce o sancțiune aplicată unei întreprinderi care nu mai exercită activități economice riscă să fie lipsită de efect disuasiv. Dacă, în schimb, entitatea care a săvârșit încălcarea continuă atât să existe din punct de vedere juridic, cât și să exercite activități economice, Comisia este, în principiu, obligată să aplice amenda în cauză acestei entități (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, EU:C:2011:191, punctele 144 și 145).

86

Or, rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că, în cazul în care o entitate care a săvârșit o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii face obiectul unei modificări juridice sau organizaționale, această modificare nu are neapărat ca efect crearea unei noi entități, exonerată de răspunderea pentru comportamentele ilicite imputabile entității care a precedat‑o în drept, în măsura în care, cel puțin, din punct de vedere economic, există o identitate între cele două entități. Astfel, dacă întreprinderile ar putea eluda sancțiunile prin simplul fapt al modificării identității lor în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale, ar fi compromis obiectivul de a reprima comportamentele contrare dreptului concurenței al Uniunii și de a preveni repetarea acestora prin intermediul unor sancțiuni disuasive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 40, precum și jurisprudența citată).

87

Curtea a statuat astfel că, atunci când două entități constituie aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice, în special în cazul în care aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat, în esență, aceleași instrucțiuni comerciale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Comisia/Parker Hannifin Manufacturing și Parker‑Hannifin, C‑434/13 P, EU:C:2014:2456, punctul 41, precum și jurisprudența citată).

88

În temeiul acestei jurisprudențe și al elementelor de fapt supuse aprecierii sale suverane, Tribunalul a confirmat, la punctele 130-133 din hotărârea atacată, că PirelliCSE trebuia considerată entitatea care a succedat din punct de vedere economic PirelliCS începând cu 27 noiembrie 2001 și că, în speță, Comisia a considerat în mod întemeiat, în temeiul principiului continuității economice, că răspunderea pentru participarea PirelliCS la încălcarea în cauză fusese transmisă PirelliCSE.

89

Or, recurentele nu contestă îndeplinirea în speță a condițiilor menționate la punctul 87 din prezenta hotărâre.

90

În aceste împrejurări, Tribunalul a statuat fără a săvârși o eroare că Comisia era îndreptățită să considere PirelliCSE ca fiind succesorul economic al PirelliCS.

91

În plus, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 140 din hotărârea atacată, că, chiar dacă se consideră că Comisia a săvârșit o eroare apreciind că PirelliCSE este succesorul juridic al PirelliCS, această constatare nu ar avea niciun efect asupra stabilirii în sarcina primei dintre aceste societăți a răspunderii pentru participarea directă la încălcarea în cauză înainte de 27 noiembrie 2001, din moment ce, în orice caz, Comisia constatase în mod întemeiat că PirelliCSE era succesorul economic al PirelliCS.

92

Mai mult, în ceea ce privește argumentul recurentelor care vizează efectul util și efectul disuasiv al normelor de concurență ale Uniunii, trebuie amintit că, în decizia în litigiu, Comisia a reținut de asemenea răspunderea Pirelli pentru încălcarea în cauză, în calitatea sa de societate‑mamă a Pirelli CS și a PirelliCSE, în perioada cuprinsă între 18 februarie 1999 și 28 iulie 2005.

93

Având în vedere cele de mai sus, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca fiind nefondat.

94

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, recurentele reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept în cadrul aplicării în speță a principiului egalității de tratament. Nexans France și Silec Cable s‑ar fi aflat în situații comparabile cu cea a PrysmianCS, întrucât au fost constituite în urma unor restructurări interne în scopul de a prelua o activitate existentă ce implica angajații și activele care ar fi fost vizate de practicile coluzive legate de înțelegere pentru a fi cedate unor terți. Or, principiul continuității economice nu ar fi fost aplicat decât în privința PrysmianCS.

95

Din jurisprudența Curții ar reieși că, atunci când adoptă, pentru o înțelegere, o metodă specifică pentru stabilirea răspunderii societăților‑mamă pentru încălcările săvârșite de filialele lor, Comisia ar trebui, în afara unor împrejurări specifice, să aplice aceleași criterii metodologice în privința tuturor acestor societăți‑mamă. Această jurisprudență s‑ar aplica de asemenea atunci când Comisia decide să stabilească răspunderea unuia dintre destinatarii deciziei sale în temeiul principiului continuității economice, fără a supune însă alți destinatari ai acesteia aceluiași tratament. Astfel, deși dispune de o anumită putere de apreciere în ceea ce privește aplicarea acestui principiu pentru a stabili răspunderea în sarcina societăților‑mamă, Comisia nu ar fi totuși obligată să îl aplice.

96

În schimb, dacă decide să aplice principiul menționat, această instituție ar fi obligată să facă acest lucru și în privința celorlalte întreprinderi implicate în înțelegere care se aflau în situații comparabile. În speță, Tribunalul ar fi săvârșit, așadar, o eroare apreciind că nu era nelegală decizia Comisiei de a nu aplica principiul continuității economice și altor destinatari ai deciziei în litigiu decât PrysmianCS.

97

Prin urmare, ar fi lipsită de pertinență trimiterea făcută de Tribunal, la punctele 145 și 146 din hotărârea atacată, la jurisprudența Curții potrivit căreia respectarea principiului egalității de tratament trebuie să se concilieze cu respectarea principiului legalității, ceea ce implică faptul că nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia.

98

Comisia susține că al doilea motiv este inadmisibil pentru rațiunile expuse deja la punctul 79 din prezenta hotărâre și, cu titlu subsidiar, este nefondat.

99

Pirelli susține că al doilea aspect al acestui motiv este nefondat.

100

În conformitate cu jurisprudența Curții amintită la punctul 49 din prezenta hotărâre, dat fiind că al doilea aspect al celui de al doilea motiv privește o chestiune de drept examinată de Tribunal, motivul, în cadrul acestui aspect, trebuie să fie considerat admisibil, contrar celor susținute de Comisie, o astfel de chestiune de drept putând face obiectul unei noi discuții în stadiul recursului.

101

Trebuie amintit că principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea printre altele Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, C‑580/12 P, EU:C:2014:2363, punctul 51).

102

În speță, recurentele susțin că Tribunalul a încălcat acest principiu confirmând decizia Comisiei de a considera PrysmianCS răspunzătoare pentru încălcarea în cauză pentru o perioadă anterioară constituirii sale, întemeindu‑se pe principiul continuității economice, în condițiile în care Comisia nu a aplicat acest principiu în privința Nexans France și a Silec Cable, două întreprinderi care se aflau, potrivit recurentelor, într‑o situație comparabilă cu cea a PrysmianCS.

103

În susținerea acestui aspect, recurentele invocă în esență două argumente.

104

Pe de o parte, recurentele invocă jurisprudența Curții rezultată în special din Hotărârea din 18 iulie 2013, Dow Chemical și alții/Comisia (C‑499/11 P, EU:C:2013:482), în cadrul căreia s‑a statuat, la punctul 50 din acea hotărâre, că, atunci când adoptă, în privința unei înțelegeri, o metodă specifică pentru stabilirea răspunderii societăților‑mamă vizate pentru încălcările filialelor lor, Comisia trebuie, cu excepția unor împrejurări speciale, să se întemeieze pe aceleași criterii în cazul tuturor acestor societăți‑mamă.

105

În ceea ce privește acest argument, trebuie amintit că în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre era vizată o situație în care reieșea din decizia Comisiei că aceasta alesese, în ceea ce privește stabilirea răspunderii pentru o încălcare săvârșită de o filială în sarcina unei societăți‑mamă, o metodă specifică pentru a determina răspunderea societăților‑mamă în cauză, pe care trebuia, în consecință, să o aplice tuturor întreprinderilor vizate de acea încălcare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iulie 2012, Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia, C‑628/10 P și C‑14/11 P, EU:C:2012:479, punctele 50, 53, precum și 59). Or, chiar presupunând că această jurisprudență poate fi transpusă în cazul stabilirii răspunderii pentru o încălcare în temeiul principiului continuității economice, trebuie să se constate că recurentele nu demonstrează că în speță Comisia a ales să aplice o metodă privind aplicarea acestui principiu care s‑ar îndepărta de la regulile generale. Prin urmare, din decizia în litigiu nu reiese că ar fi trebuit urmată o metodă specifică pentru toate întreprinderile implicate în încălcarea în cauză.

106

Rezultă că recurentele nu se pot întemeia în mod valabil pe jurisprudența menționată la punctul 104 din prezenta hotărâre pentru a demonstra că în speță a fost încălcat principiul egalității.

107

Pe de altă parte, recurentele susțin că, din moment ce Comisia a ales să se întemeieze pe principiul continuității economice pentru a stabili răspunderea PrysmianCS pentru perioada anterioară constituirii acesteia, ea ar fi trebuit să aplice aceeași metodă în privința Nexans France și a Silec Cable. Astfel, recurentele susțin în realitate, după cum arată Pirelli în mod întemeiat, că decizia în litigiu este afectată de o nelegalitate în ceea ce privește aceste două societăți.

108

Or, așa cum a arătat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 146 din hotărârea atacată, reiese din jurisprudența Curții că respectarea principiului egalității de tratament trebuie să se concilieze cu respectarea legalității, potrivit căreia nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia (Hotărârea din 16 iunie 2016, Evonik Degussa și AlzChem/Comisia, C‑155/14 P, EU:C:2016:446, punctul 58, precum și jurisprudența citată).

109

Recurentele nu se pot întemeia, așadar, pe o eventuală nelegalitate săvârșită de Comisie față de Nexans France și de Silec Cable pentru a repune în discuție hotărârea atacată cu privire la acest aspect.

110

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se respingă al doilea aspect al celui de al doilea motiv ca fiind nefondat.

111

Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a încălcat obligația de motivare care îi revenea în conformitate cu articolul 296 TFUE prin faptul că a omis să se pronunțe cu privire la critica lor întemeiată pe caracterul excepțional al principiului continuității economice și prin faptul că și‑a susținut respingerea primului și a celui de al doilea aspect ale celui de al patrulea motiv, invocat în primă instanță de recurente, pe baza unor motive contradictorii.

112

Comisia susține că al doilea motiv este inadmisibil pentru rațiunile deja expuse la punctul 79 din prezenta hotărâre și, cu titlu subsidiar, este nefondat. De altfel, al treilea aspect ar fi inoperant, deoarece nu ar furniza un temei autonom care să permită anularea hotărârii atacate.

113

Dat fiind că motivul, în cadrul acestui aspect, se întemeiază pe un viciu de motivare al hotărârii atacate și, prin urmare, pe încălcarea obligației legale puse în sarcina instanței Uniunii, acesta trebuie să fie considerat admisibil, contrar celor susținute de Comisie.

114

Cu privire la fond, trebuie arătat, pe de o parte, că, după ce a demonstrat că abordarea urmată de Comisie în decizia în litigiu în ceea ce privește aplicarea principiului continuității economice este conformă cu jurisprudența Curții, Tribunalul nu era obligat să răspundă în mod specific la argumentul recurentelor întemeiat pe caracterul pretins excepțional al unei astfel de aplicări. Pe de altă parte, recurentele nu au precizat în ce măsură motivarea furnizată de Tribunal în această privință ar fi fost intrinsec contradictorie sau ilogică.

115

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se respingă al treilea aspect al celui de al doilea motiv și, în consecință, acest motiv în ansamblu ca fiind nefondat.

116

Prin intermediul celui de al treilea motiv, care vizează punctele 169-186 din hotărârea atacată, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare vădită în ceea ce privește calificarea încălcării în cauză drept încălcare unică și continuă. Astfel, Tribunalul ar fi confirmat că Comisia prezentase suficiente elemente precise care să permită să se demonstreze existența celor trei elemente constitutive ale înțelegerii, fără a se pronunța însă cu privire la principalul argument invocat de reclamantele în primă instanță, potrivit căruia Comisia nu dovedise că era vorba în speță despre o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE.

117

Din jurisprudența Curții ar reieși că trebuie îndeplinite trei condiții pentru a stabili în sarcina unei întreprinderi răspunderea pentru participarea sa la o încălcare unică și continuă, și anume existența unui plan general având un obiect anticoncurențial comun, contribuția întreprinderii la acest plan și cunoașterea de către aceasta a contribuției anticoncurențiale a celorlalți participanți. Or, Tribunalul ar fi confirmat în mod eronat decizia în litigiu fără a aprecia dacă existența unui acord privind „teritoriul național”, presupunând că ar fi demonstrată, ar fi suficientă pentru a stabili o legătură între elementele de probă reunite, care priveau situații și acorduri foarte disparate, pentru a demonstra corespunzător cerințelor legale existența unei încălcări unice și continue. În această privință, lista elementelor de probă, rezumată la punctele 172 și 173 din hotărârea atacată, nu ar demonstra nicidecum existența unei legături între cele două configurații ale înțelegerii și pretinsul acord privind „teritoriul național”.

118

Tribunalul ar fi denaturat în special elementele de probă referitoare la acordul privind „teritoriul național”, precum și argumentul recurentelor potrivit căruia această noțiune era inoperantă și lipsită de sens, întrucât producătorii asiatici de cabluri electrice nu arătau niciun interes să intre pe piețele producătorilor europeni și invers.

119

La punctul 180 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi considerat că un acord care urmărește să protejeze producătorii europeni pe teritoriul lor din cadrul Uniunii de o concurență reală sau potențială din partea celorlalți producători străini ar putea restrânge concurența, cu excepția situației în care nu există bariere insurmontabile la intrarea pe piața europeană care să excludă orice concurență potențială din partea acestor producători străini. Or, prin aceste considerații, Tribunalul nu ar fi răspuns la argumentul, invocat de recurente în cererea lor de sesizare a instanței, potrivit căruia Comisia extinsese domeniul de aplicare al cooperării la exportul pe întreg teritoriul Uniunii prin intermediul unui acord privind „teritoriul național”, deși aplicarea unui astfel de acord nu făcuse niciodată obiectul unor discuții în cadrul reuniunilor desfășurate în cadrul configurației A/R a înțelegerii, aceasta în special din cauză că nu ar fi fost interesant din punct de vedere strategic pentru producătorii asiatici să participe la licitații care vizau proiecte ce urmau să se realizeze pe teritoriul Uniunii.

120

Contrar celor arătate de Tribunal la punctul 183 din hotărârea atacată, recurentele ar fi susținut nu că participarea producătorilor japonezi și sud‑coreeni pe piața din SEE era „imposibilă din punct de vedere tehnic”, ci că, în general, niciun motiv de ordin economic nu ar fi justificat o investiție atât de importantă. Prin urmare, Tribunalul ar fi denaturat explicațiile furnizate de recurente în această privință.

121

Comisia susține că al treilea motiv este inadmisibil. Astfel, prin intermediul acestui motiv, recurentele ar repeta argumente invocate deja în procedura în primă instanță și ar urmări să determine Curtea să reexamineze aceste argumente. În plus, recurentele nu ar fi respectat obligația stabilită în sarcina lor la articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, din moment ce ele nu ar fi evidențiat fragmentele specifice din hotărârea atacată care ar demonstra corespunzător cerințelor legale că Tribunalul a denaturat elemente de probă.

122

Cu titlu subsidiar, Comisia arată că acest motiv este nefondat, dat fiind că Tribunalul nu s‑ar fi limitat să confirme calificarea încălcării în cauză reținută de Comisie, ci ar fi examinat numeroasele elemente de probă depuse la dosar, în special corespondența privind alocarea proiectelor europene, dovedind că acestea făceau parte dintr‑o încălcare unică și continuă care acoperea cele două configurații ale înțelegerii.

123

În ceea ce privește admisibilitatea celui de al treilea motiv, este necesar să se constate, pe de o parte, că, în mod contrar celor susținute de Comisie, fragmentele specifice din hotărârea atacată care sunt vizate de al treilea motiv al recurentelor rezultă cu suficientă claritate din cererea de recurs.

124

Pe de altă parte, trebuie arătat că, în susținerea acestui motiv, recurentele invocă două argumente distincte. Prin intermediul primului dintre acestea, recurentele susțin că Tribunalul a omis să se pronunțe cu privire la problema dacă Comisia demonstrase că încălcarea în cauză constituia o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE. În ceea ce privește al doilea argument, acesta se întemeiază pe faptul că Tribunalul ar fi denaturat elemente de probă referitoare la acordul privind „teritoriul național”.

125

În timp ce, în conformitate cu jurisprudența Curții amintită la punctul 49 din prezenta hotărâre, primul dintre aceste argumente privește o chestiune de drept examinată de Tribunal, care poate fi discutată din nou în cadrul unui recurs, situația este diferită în ceea ce privește al doilea argument.

126

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, recursul se limitează la chestiuni de drept. Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele pertinente, precum și să aprecieze elementele de probă. Aprecierea acestor fapte și elemente de probă nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs (Hotărârea din 26 septembrie 2018, Philips și Philips France/Comisia, C‑98/17 P, nepublicată, EU:C:2018:774, punctul 40, precum și jurisprudența citată).

127

Este adevărat că recurentele reproșează Tribunalului că a denaturat elemente de probă referitoare la acordul privind „teritoriul național”. Cu toate acestea, trebuie să se arate că recurentele nu au identificat elementele de probă care ar fi fost astfel denaturate și nici, a fortiori, nu au demonstrat că Tribunalului îi poate fi reproșată o asemenea denaturare. Într‑adevăr, în ceea ce privește singurul element de probă specific care este menționat în acest context, recurentele se limitează să susțină că acesta ar confirma poziția lor.

128

În consecință, argumentația recurentelor care vizează aprecierea elementelor de probă referitoare la acordul privind „teritoriul național” trebuie considerată inadmisibilă.

129

În ceea ce privește argumentul întemeiat pe o pretinsă denaturare a unuia dintre argumentele lor care ar trebui să fie dedusă din cuprinsul punctului 183 din hotărârea atacată, acesta se bazează pe o interpretare parțială a hotărârii respective. Astfel, la acest punct din hotărârea menționată, Tribunalul a considerat că, în mod contrar celor susținute de recurente, participarea producătorilor asiatici la proiecte în cadrul SEE „nu era nici imposibilă din punct de vedere tehnic, nici neviabilă din punct de vedere economic”. Chiar dacă se presupune că Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a considerat că recurentele se întemeiaseră pe imposibilitatea tehnică a unei intrări pe această piață a producătorilor asiatici, nu este mai puțin adevărat că această instanță a făcut de asemenea referire la argumentul recurentelor potrivit căruia absența acestor producători din SEE se datora unor considerații de ordin economic. În aceste împrejurări, recurentele nu au demonstrat că pretinsa eroare a Tribunalului ar putea să repună în discuție concluzia la care a ajuns acesta din urmă.

130

Cu privire la fond, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, pentru a demonstra că o întreprindere a participat la o încălcare unică a dreptului concurenței al Uniunii, trebuie să se demonstreze că această întreprindere intenționa să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de toți participanții și că avea cunoștință despre comportamentele ilicite preconizate sau puse în aplicare de alte întreprinderi pentru atingerea acelorași obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil și că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2018, Infineon Technologies/Comisia, C‑99/17 P, EU:C:2018:773, punctul 172 și jurisprudența citată).

131

Ca răspuns la o întrebare adresată de Curte în ședință, prin care invita recurentele să precizeze în ce paragraf al cererii lor în primă instanță ar fi arătat că Comisia nu demonstrase că încălcarea în cauză îndeplinea condițiile care sunt necesare, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul anterior, pentru a o califica drept încălcare unică și continuă, acestea au citat punctul 110 din cererea lor introductivă. Or, acest punct nu face referire nici la condițiile citate anterior, nici la jurisprudența menționată. Rezultă că recurentele nu au invocat în mod suficient de clar în fața Tribunalului argumentul potrivit căruia Comisia nu dovedise că încălcarea în cauză îndeplinea toate condițiile care sunt necesare pentru a fi calificată drept încălcare unică și continuă.

132

Pe de altă parte, trebuie arătat că, în cadrul celui de al șaselea motiv invocat în primă instanță, recurentele susțineau că Comisia nu demonstrase corespunzător cerințelor legale existența acordului privind „teritoriul național”, care, potrivit Comisiei, constituia elementul esențial al înțelegerii, și că, în consecință, această instituție nu demonstrase că recurentele au participat la o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE care acoperea întregul teritoriu al SEE.

133

Or, la punctul 174 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat, pe baza aprecierilor factuale din cuprinsul punctelor 170-173 din acea hotărâre, că Comisia dovedise corespunzător cerințelor legale existența acordului menționat. Trebuie amintit în această privință că, în măsura în care argumentația recurentelor urmărește să repună în discuție această apreciere, ea trebuie respinsă ca inadmisibilă, astfel cum reiese din jurisprudența Curții menționată la punctul 126 din prezenta hotărâre.

134

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că trebuie să se respingă al treilea motiv ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

135

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, care vizează punctele 199-217 din hotărârea atacată și care cuprinde patru aspecte, recurentele susțin că este afectată de erori de drept constatarea Tribunalului potrivit căreia Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat că punctul de plecare al încălcării în cauză corespundea unei reuniuni care a avut loc la 18 februarie 1999.

136

Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, recurentele reproșează Tribunalului că a statuat ultra petita și că le‑a încălcat dreptul la apărare prin faptul că și‑a întemeiat constatarea pe o motivare referitoare la Super Tension Cables Export Agreement (Acordul privind exportul de cabluri de foarte înaltă tensiune, denumit în continuare „Acordul STEA”), care privea cablurile electrice subterane, la Sub‑marine Cable Export Association (Asocierea pentru exportarea cablurilor submarine, denumită în continuare „SMEA”) și la pretinsa convenție nescrisă dintre producătorii europeni, japonezi și sud‑coreeni prin care cele trei grupe de producători se angajau să nu concureze în „teritoriile naționale” ale fiecăruia dintre ei și care ar fi însoțit aceste aranjamente (denumită în continuare „convenția nescrisă”).

137

Acțiunea introdusă la Tribunal de recurente nu ar fi privit decât pretinsa încălcare a dreptului concurenței al Uniunii săvârșită între anii 1999 și 2009, care fusese constatată în decizia în litigiu. Calificând acordul STEA, SMEA și convenția nescrisă, care ar fi încetat în 1997, drept acorduri anticoncurențiale, Tribunalul s‑ar fi pronunțat, așadar, asupra unor aspecte care nu făceau parte din obiectul litigiului astfel cum a fost delimitat în cererea de sesizare a instanței. În plus, nici acordul STEA, nici SMEA, nici convenția nescrisă nu ar fi fost niciodată considerate contrare articolului 101 TFUE în cadrul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei în litigiu. Prin urmare, recurentele nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a contesta în mod formal o asemenea constatare a nelegalității reținută împotriva lor. A fortiori, recurentele nu ar fi fost în măsură să își exercite efectiv dreptul la apărare în această privință în cursul procedurii în fața Tribunalului.

138

Comisia susține că al patrulea motiv este inadmisibil întrucât prin intermediul acestui motiv recurentele ar reitera argumente dezbătute deja în cursul procedurii în primă instanță și ar urmări să determine Curtea să le reexamineze.

139

Cu titlu subsidiar, acest motiv ar fi inoperant, întrucât s‑ar întemeia pe interpretarea pretins eronată a Acordului STEA și a SMEA, deși acestea nu au fost menționate în decizia în litigiu decât pentru a descrie contextul în care începuse înțelegerea. Ar rezulta că, presupunând chiar că al patrulea motiv ar trebui admis, aceasta nu ar constitui un motiv suficient pentru a statua că Tribunalul a săvârșit o eroare prin confirmarea datei începerii încălcării în cauză reținută de Comisie. Potrivit Comisiei, al patrulea motiv este, în orice caz, nefondat.

140

Prin intermediul primului aspect al celui de al patrulea motiv, recurentele reproșează Tribunalului că a statuat ultra petita și că le‑a încălcat dreptul la apărare. Contrar celor susținute de Comisie, acest aspect privește, așadar, o chestiune de drept referitoare la considerațiile Tribunalului, care poate fi invocată în cadrul unui recurs, și trebuie, prin urmare, să fie declarat admisibil.

141

Cu privire la fond, trebuie să se constate, în primul rând, că din hotărârea atacată reiese că, în cadrul examinării aspectului dacă Comisia stabilise în mod întemeiat începutul încălcării în cauză la data de 18 februarie 1999, Tribunalul a luat în considerare, la punctul 201 din hotărârea atacată, constatările efectuate de Comisie în considerentul (64) al deciziei în litigiu și care vizau acordul STEA, SMEA, precum și convenția nescrisă și că a arătat, la punctul 202 din hotărârea atacată, că înțelegerea reproduce schema descrisă de această instituție în ceea ce privește aranjamentele care i‑au precedat. Tocmai în cadrul aceleiași examinări, Tribunalul a adăugat, la punctul 203 din hotărârea atacată, că Comisia a prezentat probe, pe care recurentele nu le contestau în mod valabil prin intermediul unor elemente concrete, din care reieșea, pe de o parte, că producătorii de cabluri electrice care au încheiat aceste acorduri erau conștienți de caracterul lor nelegal și, pe de altă parte, că avuseseră în vedere o reorganizare a acestor acorduri în viitor.

142

Or, în urma acestei examinări, Tribunalul nu a statuat nicidecum ultra petita. Astfel, decizia pe care Tribunalul a adoptat‑o în acest scop, și anume respingerea contestării de către recurente a stabilirii începutului încălcării în cauză la data de 18 februarie 1999, era conformă cu cererea care îi fusese prezentată în acest sens de Comisie.

143

În al doilea rând, trebuie să se constate că Tribunalul nu a încălcat nici dreptul la apărare al recurentelor în această privință. Pe de o parte, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, elementele care figurează în considerentul (64) al deciziei în litigiu se aflau deja în comunicarea privind obiecțiunile pe care recurentele au avut posibilitatea să o conteste în cadrul procedurii administrative în fața Comisiei. Pe de altă parte, din considerentul (506) al deciziei în litigiu, la care Tribunalul a făcut trimitere la punctul 199 din hotărârea atacată, reiese că, pentru a evalua probele referitoare la reuniunea din 18 februarie 1999, Comisia luase în considerare comportamentul părților în cauză anterior acestei date, care, potrivit acestei instituții, demonstra că întreprinderile în cauză aveau în vedere reintroducerea aranjamentelor precedente. Or, această observație nu putea fi înțeleasă decât ca o referire la aranjamentele descrise în considerentul (64) al deciziei în litigiu. În aceste împrejurări, recurentele trebuiau să se aștepte ca Tribunalul să ia în considerare și acest context.

144

Având în vedere ceea ce precedă, primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.

145

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a denaturat elementele de probă care i‑au fost prezentate și a aplicat un criteriu juridic greșit în cadrul analizei sale, ceea ce l‑a determinat să califice în mod eronat Acordul STEA, SMEA și convenția nescrisă drept „acorduri anticoncurențiale” care afectau comerțul dintre statele membre. Astfel, Tribunalul s‑ar fi întemeiat în această privință, în mod eronat, pe constatările care figurează în considerentul (64) al deciziei în litigiu, fără a verifica dacă acestea erau susținute de elemente de probă. Mai mult, ar fi vădit eronat să se afirme că recurentele nu au contrazis niciodată și nici nu au contestat constatările efectuate de Comisie în considerentul (64) al deciziei în litigiu.

146

Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al patrulea motiv, recurentele susțin că calificarea eronată a acordului STEA și a SMEA, precum și a convenției nescrise drept „acorduri anticoncurențiale”, vizată de cel de al doilea aspect al acestui motiv, a denaturat în totalitate analiza pe care Tribunalul a făcut‑o contextului în care începuse încălcarea în cauză și a afectat în mod iremediabil confirmarea de către acesta din urmă a concluziei Comisiei din decizia în litigiu potrivit căreia pretinsa înțelegere începuse la 18 februarie 1999.

147

Astfel, dat fiind că majoritatea elementelor de probă pe care Comisia ar fi întemeiat această concluzie și pe care Tribunalul le‑ar fi avut în vedere la punctele 200-206 din hotărârea atacată ar fi privit aranjamentele referitoare la „teritoriile de export”, aceste elemente de probă nu ar fi trebuit să fie luate în considerare pentru a stabili data de început a unei încălcări care implica un acord privind „teritoriul național” ce producea efecte în SEE.

148

Această interpretare eronată a contextului factual ar fi determinat, în plus, Tribunalul să efectueze o analiză denaturată a notelor reuniunii din 18 februarie 1999, și anume a primului document, care conține referiri minime și discutabile la regula „teritoriului național”. Or, aceste note ar sugera în mod clar că participanții la această reuniune nu conveniseră cu privire la principalele caracteristici ale acordurilor viitoare.

149

Din cuprinsul punctului 210 din hotărârea atacată ar reieși că Tribunalul a interpretat aceste note drept o simplă confirmare a unor discuții anterioare. Or, din această cauză, acest punct din hotărârea atacată ar conține două afirmații eronate. Pe de o parte, niciun element de probă nu ar asocia pretinsul acord privind „teritoriul național” cu Acordul STEA și cu SMEA. Pe de altă parte, discuția descrisă la punctul 204 din hotărârea atacată, care, potrivit Tribunalului, ar confirma existența unui asemenea acord, ar fi privit în realitate împărțirea proiectelor în „teritoriile de export”.

150

În plus, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare metodologică fundamentală prin faptul că a înlăturat, la punctul 213 din hotărârea atacată, necesitatea de a aprecia una dintre discuțiile care au avut loc cu ocazia reuniunilor ulterioare datei de 18 februarie 1999, contrar a ceea ce el însuși ar fi indicat la același punct din această hotărâre.

151

Totodată, Tribunalul ar fi denaturat argumentele recurentelor atunci când a considerat, la punctul 213 din hotărârea atacată, că, în mod contrar celor susținute de acestea, valoarea probantă a notelor reuniunii din 18 februarie 1999 nu ar fi fost diminuată de faptul că ele au fost interpretate după mai mulți ani „de autorul lor, pe baza, în opinia lor, a unor «amintiri îndepărtate»”. În realitate, recurentele ar fi susținut că aceste note nu fuseseră explicate Comisiei de autorul lor, ci de alți angajați ai întreprinderii în cauză, fără niciun ajutor din partea acestui autor.

152

Tribunalul ar fi denaturat, așadar, în mod sistematic elementele de probă supuse aprecierii sale, făcând referire fără distincție la elemente de fapt și la evenimente fără legătură între ele, ale căror efecte asupra comerțului dintre statele membre nu ar fi fost demonstrate.

153

Prin intermediul acestor două aspecte ale celui de al patrulea motiv, care trebuie analizate împreună, recurentele critică aprecierea de către Tribunal a elementelor de probă invocate de Comisie în susținerea constatării sale potrivit căreia reuniunea care a avut loc la 18 februarie 1999 marca începutul încălcării în cauză.

154

Trebuie arătat în această privință că Tribunalul a examinat elementele de probă respective la punctele 199-214 din hotărârea atacată. În acest cadru, Tribunalul a analizat mai întâi, la punctele 199-206 din această hotărâre, contextul reuniunii din 18 februarie 1999. În continuare, Tribunalul a examinat, la punctele 207-214, elementele de probă privind în mod specific această reuniune.

155

În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 126 din prezenta hotărâre, aprecierea elementelor de probă efectuată de Tribunal nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestora, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs.

156

Deși recurentele menționează o denaturare sistematică a elementelor de probă de către Tribunal în această privință, ele nu fac referire, în ceea ce privește considerațiile Tribunalului care figurează la punctele 214-207 din hotărârea atacată, decât la unul dintre aceste puncte, și anume punctul 210, în care Tribunalul a statuat că notele reuniunii din 18 februarie 1999„confirmă” că, la momentul în care au fost adoptate notele menționate, întreprinderile prezente la această reuniune s‑au înțeles asupra principiului însuși al împărțirii piețelor vizate.

157

Recurentele susțin, pe de o parte, că modul de redactare a acestui punct demonstrează că Tribunalul a interpretat notele reuniunii din 18 februarie 1999 drept o simplă confirmare a discuțiilor anterioare. Or, pe lângă faptul că nu își găsește nicio susținere în motivele care figurează la punctul 210 din hotărârea atacată, acest argument nu este, în orice caz, susceptibil să demonstreze că Tribunalul a denaturat elemente de probă.

158

În ceea ce privește, pe de altă parte, argumentul recurentelor potrivit căruia notele respective ar sugera în mod clar că întreprinderile care au participat la reuniunea din 18 februarie 1999 nu conveniseră cu privire la principalele caracteristici ale acordurilor viitoare, este suficient să se amintească faptul că Tribunalul a considerat, recunoscând, la punctul 208 din hotărârea atacată, că anumite aspecte discutate cu ocazia acestei reuniuni nu au condus la un acord, că din notele acestei reuniuni reieșea că întreprinderile care participaseră la aceasta conveniseră cu privire la însuși principiul împărțirii piețelor vizate. Întrucât recurentele nu au contestat această apreciere, argumentul menționat este, așadar, inoperant.

159

În ceea ce privește punctul 213 din hotărârea atacată, chiar presupunând că notele reuniunii din 18 februarie 1999 nu au fost explicate Comisiei „de autorul lor”, această împrejurare nu servește, în orice caz, drept temei pentru concluzia la care a ajuns Tribunalul în această privință, astfel încât un asemenea argument, chiar dacă ar fi fondat, ar trebui declarat inoperant.

160

În sfârșit, în ceea ce privește eroarea metodologică pretins săvârșită de Tribunal, și anume faptul că acesta nu a luat în considerare discuțiile care au avut loc cu ocazia reuniunilor ulterioare datei de 18 februarie 1999, contrar celor indicate de el însuși la punctul 213 din hotărârea atacată, este suficient să se arate că, la același punct, Tribunalul a arătat că, pentru a ajunge la concluzia potrivit căreia încălcarea în cauză începuse la data reuniunii din 18 februarie 1999, Comisia a luat în considerare și comportamentul întreprinderilor în cauză ulterior acestei reuniuni.

161

Dat fiind că motivele care figurează la punctele 207-214 din hotărârea atacată constituie, prin ele însele, un temei valabil și suficient pentru decizia Tribunalului potrivit căreia Comisia era îndreptățită să considere că încălcarea în cauză începuse la data reuniunii din 18 februarie 1999, eventuale erori săvârșite de Tribunal în cadrul aprecierii sale cu privire la contextul înțelegerii, la punctele 199-206 din hotărârea atacată, chiar dacă ar fi întemeiate, nu pot repune în discuție această decizie, astfel încât argumentele invocate în această privință trebuie înlăturate ca inoperante.

162

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se respingă al doilea și al treilea aspect ale celui de al patrulea motiv ca fiind în parte inadmisibile și în parte nefondate.

163

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al patrulea motiv, recurentele susțin în esență că erorile vizate de celelalte aspecte ale acestui motiv și în special trimiterea făcută de Tribunal la elemente de fapt și de probă fără consecințe asupra deciziei sale de a stabili data de începere a încălcării în cauză la data reuniunii din 18 februarie 1999 conduc la o motivare incoerentă, cu încălcarea obligației ce revine Tribunalului în temeiul articolului 296 TFUE de a‑și motiva decizia.

164

În ceea ce privește acest aspect, este suficient să se arate că recurentele nu au precizat nicidecum pretinsele incoerențe la care fac referire în acest context, astfel încât motivul, sub acest aspect, trebuie declarat inadmisibil. În orice caz, trebuie arătat că Tribunalul și‑a motivat decizia corespunzător cerințelor legale.

165

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se respingă al patrulea motiv ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

166

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, care vizează punctele 251-254 din hotărârea atacată, recurentele reproșează Tribunalului o încălcare a principiului egalității de tratament în cadrul stabilirii coeficientului pentru gravitate.

167

Recurentele susțin că în fața Tribunalului arătaseră că producătorii asiatici erau la fel de implicați în configurația europeană a înțelegerii ca și producătorii europeni. Răspunsul Tribunalului de la punctele 251 și 253 din hotărârea atacată, potrivit căruia teza recurentelor, chiar dacă se presupune a fi dovedită, nu ar fi de natură să repună în discuție concluzia Comisiei că împărțirea proiectelor în cadrul SEE constituia un element suplimentar care merita să fie sancționat cu un procentaj suplimentar în temeiul gravității încălcării și că configurația europeană a înțelegerii consolidase atingerea adusă concurenței cauzată în SEE de configurația A/R a acestei înțelegeri, ar fi vădit contradictoriu.

168

În plus, astfel cum ar fi recunoscut Comisia în decizia în litigiu, configurația A/R a înțelegerii ar fi fost subordonată planului global al înțelegerii, iar aderarea la acordul privind „teritoriul național” ar fi fost echivalentă, pentru producătorii asiatici, cu abținerea de la a depune oferte pentru proiectele europene. Prin urmare, chiar dacă producătorii asiatici nu ar fi participat în mod activ la împărțirea proiectelor în SEE, ei și‑au adus contribuția la această împărțire la un nivel comparabil cu cel al producătorilor europeni.

169

În aceste împrejurări, ar fi fost ilogică și discriminatorie majorarea coeficientului pentru gravitate cu 2 % în ceea ce privește recurentele, precum și ceilalți producători europeni, în temeiul pretinsei lor participări exclusive la configurația europeană. Temeinicia acestui argument ar fi confirmată de Hotărârea din 6 iulie 2017, Toshiba/Comisia (C‑180/16 P, EU:C:2017:520), privind o înțelegere care ar fi prezentat o structură foarte asemănătoare cu structura în discuție în speță.

170

Comisia arată că al cincilea motiv este inadmisibil întrucât ar urmări obținerea unei noi aprecieri a elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului. Cu titlu subsidiar, acest motiv ar trebui respins ca nefondat.

171

Întrucât al cincilea motiv privește o chestiune de drept, acesta trebuie considerat admisibil.

172

Cu privire la fond, trebuie arătat că recurentele se limitează în această privință să critice raționamentul Tribunalului care figurează la punctele 251-253 din hotărârea atacată. Or, la punctele 256 și 257 din aceasta din urmă, Tribunalul a precizat în esență că, presupunând chiar că Comisia a săvârșit o eroare în ceea ce privește participarea producătorilor asiatici la configurația europeană a înțelegerii, o asemenea eroare ar fi de natură să justifice un coeficient de gravitate mai ridicat în sarcina producătorilor asiatici, dar nu poate constitui temeiul unui drept la „aplicarea nediscriminatorie a unui tratament nelegal”.

173

Această concluzie nu este afectată de nicio eroare de drept. Astfel, reiese din jurisprudența Curții menționată la punctul 108 din prezenta hotărâre că respectarea principiului egalității de tratament trebuie să se concilieze cu respectarea legalității, potrivit căreia nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia.

174

Rezultă că al cincilea motiv trebuie respins ca nefondat.

175

În consecință, întrucât niciunul dintre motivele invocate de recurente în susținerea recursului nu poate fi admis, se impune respingerea acestuia în integralitate.

176

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

177

Întrucât Prysmian și PrysmianCS au căzut în pretenții, iar Comisia a solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acestora să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

178

În temeiul articolului 184 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, în cazul în care un intervenient în primă instanță nu a formulat el însuși recurs, acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în procedura de recurs decât dacă a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții. În cazul în care un asemenea intervenient participă la procedură, Curtea poate decide ca acesta să suporte propriile cheltuieli de judecată.

179

Întrucât Pirelli & C. a participat la procedura în fața Curții, trebuie să se decidă ca, în împrejurările din speță, aceasta să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară și hotărăște: