1.

Prin cererea sa de decizie preliminară, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a adresat Curții patru întrebări referitoare la interpretarea Convenției privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la 30 octombrie 2007 ( 2 ) (denumită în continuare „Convenția de la Lugano II”).

2.

Aceste întrebări au fost adresate în contextul unui litigiu între acționarul unic și mai multe societăți ale unui grup multinațional, pe de o parte, și foștii directori ai acestora, pe de altă parte, în legătură cu cererile de reparare a prejudiciului cauzat printr‑o fraudă pretins comisă împotriva acestor societăți, ai cărei principali autori și beneficiari ar fi fost aceștia.

3.

În stadiul actual al litigiului principal, instanța de trimitere trebuie să stabilească dacă instanțele din Anglia și Țara Galilor au competența de a se pronunța cu privire la aceste cereri sau dacă instanțele elvețiene, în calitate de instanțe de la domiciliul directorilor puși sub acuzare, trebuie să fie sesizate în totalitate sau în parte cu aceste cereri. Răspunsul depinde de aspectul dacă aceste cereri sunt sau nu sunt „în materia contractelor individuale de muncă” în sensul dispozițiilor titlului II secțiunea 5 din Convenția de la Lugano II (denumită în continuare „secțiunea 5”).

4.

În acest context, întrebările acestei instanțe ridică probleme de drept complexe, legate de interpretarea unor noțiuni‑cheie din secțiunea 5, și anume „contract individual de muncă”, „angajat” și „angajator”. Ele ridică de asemenea problema dacă și eventual în ce condiții o cerere formulată între părțile la un asemenea „contract” și care are un temei juridic de natură delictuală în dreptul material poate fi încadrată la aceeași secțiune.

5.

În prezentele concluzii vom expune motivele pentru care directorii, care își exercită funcțiile în mod autonom, nu sunt legați de societatea pentru care le exercită printr‑un „contract individual de muncă” în sensul dispozițiilor din secțiunea 5. În subsidiar, vom arăta, pe de o parte, de ce o cerere formulată între părțile la un respectivul „contract” și care are un temei juridic delictual se încadrează la această secțiune atunci când litigiul s‑a născut cu ocazia raportului de muncă și, pe de altă parte, de ce noțiunea „angajator”, în sensul dispozițiilor secțiunii respective, nu se limitează în mod obligatoriu la persoana cu care angajatul a încheiat din punct de vedere formal contractul de muncă.

6.

Secțiunea 5, intitulată „Competența judiciară în materia contractelor individuale de muncă”, include printre altele articolele 18 și 20 din Convenția de la Lugano II.

7.

Articolul 18 alineatul (1) din această convenție prevede că, „[î]n materia contractelor individuale de muncă, competența judiciară se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune, fără a se aduce atingere articolului 4 și articolului 5 alineatul (5)”.

8.

Articolul 20 alineatul (1) din convenția menționată precizează că „[a]ngajatorul poate introduce o acțiune numai înaintea instanțelor din statul obligat prin prezenta convenție pe teritoriul căruia angajatul își are domiciliul”.

9.

Grupul Arcadia cuprinde printre altele societățile Arcadia London, Arcadia Switzerland și Arcadia Singapore. Acest grup este deținut în proporție de 100 % de societatea Farahead Holdings Ltd (denumită în continuare „Farahead”). La data faptelor în discuție în litigiul principal, domnul Peter Bosworth și domnul Colin Hurley (denumiți în continuare, împreună, „pârâții din litigiul principal”), în prezent domiciliați în Elveția, erau chief executive office (CEO) (director executiv) și, respectiv, chief financial officer (CFO) (director financiar) ai grupului respectiv. Ei erau totodată directorii celor trei societăți Arcadia în discuție. În plus, fiecare din aceștia beneficia de un contract de muncă cu una dintre societățile menționate, redactat de către ei înșiși sau sub autoritatea lor.

10.

La 12 februarie 2015, cele trei societăți Arcadia sus‑menționate și Farahead (denumite în continuare, împreună, „Arcadia”) au sesizat High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială), Regatul Unit], cu cereri de despăgubire care vizau mai multe persoane, printre care pârâții din litigiul principal. Acestea cereri vizau repararea prejudiciului pe care grupul l‑ar fi suferit în urma unei serii de operațiuni frauduloase care au implicat societățile Arcadia și care au fost realizate între luna aprilie 2007 și luna mai 2013.

11.

Potrivit Arcadia, pârâții din litigiul principal sunt principalii autori și beneficiari ai acestei fraude. În calitatea lor de CEO și de CFO ai grupului, ei s‑ar fi asociat cu celelalte persoane puse sub acuzare pentru a deturna cea mai mare parte a profiturilor care au rezultat din operațiunile litigioase și ar fi ascuns aceste operațiuni față de Farahead. La rândul lor, persoanele în cauză contestă cu fermitate aceste acuzații.

12.

În cererea sa inițială, Arcadia a susținut că presupusele abaterile săvârșite de pârâții din litigiul principal constituie (1) fapta ilicită (tort) de coluziune prin utilizarea unor mijloace ilegale (unlawful means conspiracy), (2) fapta ilicită de încălcare a obligațiilor de loialitate și de bună‑credință (breach of fiduciary duty) și (3) o încălcare a obligațiilor contractuale exprese sau implicite (breach of express and/or implied contractual duties) care le reveneau în temeiul contractelor de muncă.

13.

Prin cererea de declinare a competenței din 9 martie 2015, persoanele interesate au afirmat că, în conformitate cu Convenția de la Lugano II, instanțele din Anglia și Țara Galilor nu sunt competente pentru a se pronunța asupra cererilor formulate de Arcadia care le privesc. Astfel, aceste cereri ar fi „în materia contractelor individuale de muncă” și s‑ar încadra, prin urmare, în secțiunea 5. În consecință, doar instanțele din statul în care au domiciliul, respectiv instanțele elvețiene, ar fi competente în această privință.

14.

Ulterior, reclamantele din litigiul principal și‑au modificat cererea. Ele au renunțat la invocarea încălcării obligațiilor care decurg din contractele de muncă ale pârâților din litigiul principal și au eliminat orice referire la încălcarea acestor obligații ca mijloc ilicit utilizat pentru comiterea faptei ilicite de coluziune.

15.

Prin hotărârea din 1 aprilie 2015, High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen’s Bench (Camera comercială)], a statuat că instanțele din Anglia și Țara Galilor sunt competente să judece cererile formulate de Arcadia în măsura în care ele sunt întemeiate pe fapta ilicită de coluziune prin utilizarea de mijloace ilicite (unlawful means conspiracy). Pe de altă parte, aceasta a statuat că instanțele menționate sunt competente totodată să examineze cererile în cauză în măsura în care sunt întemeiate pe fapta ilicită de încălcare a obligațiilor de loialitate și de bună‑credință (breach of fiduciary duty), cu precizarea că nu au competența de a examina cererile formulate în temeiul respectiv de Arcadia London și Arcadia Singapore pentru fapte care au avut loc în perioada în care fiecare din aceste societăți avea un contract de muncă încheiat cu domnul Bosworth sau cu domnul Hurley. Astfel, în această măsură, și numai în această măsură, cererile formulate de Arcadia ar fi „în materia contractelor individuale de muncă” în sensul dispozițiilor secțiunii 5.

16.

Pârâții din litigiul principal au formulat apel împotriva hotărârii respective la Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă), Regatul Unit]. Apelul a fost respins prin hotărârea din 19 august 2016. Totuși, Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) a autorizat formularea recursului.

17.

În consecință, această din urmă instanță a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

18.

Decizia de trimitere a fost primită la grefa Curții la 20 octombrie 2017. Pârâții din litigiul principal, Arcadia, Confederația Elvețiană și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte. Aceleași părți, cu excepția Confederației Elvețiene, au fost reprezentate în cadrul ședinței de audiere a pledoariilor, care a avut loc la 13 septembrie 2018.

19.

Convenția de la Lugano II este o convenție internațională încheiată între Uniune, statele care fac parte din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) și Confederația Elvețiană. Curtea a fost rareori sesizată cu întrebări referitoare la interpretarea acesteia. Este vorba despre un instrument paralel cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 3 ), care are același obiect și prevede aceleași norme de competență ca regulamentul respectiv. Prin urmare, ampla jurisprudență a Curții referitoare la regulamentul menționat poate fi transpusă în cazul dispozițiilor echivalente din această convenție ( 4 ).

20.

Întrebările adresate de instanța de trimitere se înscriu în contextul următor. Arcadia consideră că instanțele engleze au competența de a soluționa cererile sale împotriva pârâților din litigiul principal, în temeiul articolului 6 punctul 1 din Convenția de la Lugano II. Astfel, acestea ar fi strâns legate de cererile similare îndreptate împotriva a alte trei persoane, domiciliate în Anglia și Țara Galilor ( 5 ).

21.

Totuși, părțile interesate contestă competența instanțelor menționate. Ele susțin că aceste cereri sunt „în materia contractelor individuale de muncă” și intră, prin urmare, sub incidența secțiunii 5.

22.

În această privință, amintim că, în temeiul articolului 18 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II, competența judiciară pentru cererile în materie se determină în conformitate cu dispozițiile secțiunii 5. În conformitate cu articolul 20 alineatul (1) din această convenție, o cerere a unui „angajator” împotriva unui „angajat” trebuie să fie introdusă la instanțele din statul de domiciliu al acestuia din urmă. În plus, potrivit Curții, dispozițiile acestei secțiuni prezintă un caracter exhaustiv ( 6 ). Presupunând că secțiunea respectivă este aplicabilă, Arcadia nu putea invoca, așadar, articolul 6 punctul 1 din convenția în cauză.

23.

Astfel, secțiunea 5 are drept obiectiv, în special ( 7 ), protejarea angajatului, considerat ca fiind partea defavorizată a contractului, prin intermediul unor norme de competență mai favorabile intereselor sale ( 8 ). În acest scop, această secțiune privează angajatorul de orice posibilitate de a opta pentru o anume competență la introducerea cererii și oferă angajatului avantajul de a putea fi acționat în justiție exclusiv la instanțele de la domiciliul său, care îi sunt considerate cele mai familiare.

24.

Soluția excepției de necompetență ridicate de pârâții din litigiul principal depinde de întinderea domeniului de aplicare al secțiunii 5. În această privință, amintim că articolul 18 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II vizează cererile „în materia contractelor individuale de muncă”. Două condiții decurg din formularea utilizată: pe de o parte, trebuie să existe un asemenea „contract” între părți; pe de altă parte, cererea trebuie să fie legată, într‑un fel sau altul, de „contractul” respectiv.

25.

A doua și a patra întrebare adresate de instanța de trimitere privesc în esență prima dintre condițiile menționate, în timp ce prima și a treia întrebare se referă la cea de a doua. Vom examina interpretarea noțiunii „contract individual de muncă” (B), apoi problema legăturii care trebuie să existe între cerere și „contract” (C) și vom reveni în final asupra noțiunii „angajator” în sensul secțiunii 5 (D).

26.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă contractele cum sunt cele încheiate între pârâții din litigiul principal și anumite societăți ale grupului Arcadia pot fi calificate ca fiind „contracte individuale de muncă” în sensul dispozițiilor din secțiunea 5. Această instanță urmărește să știe în ce măsură este necesar pentru o asemenea calificare să existe o relație de subordonare între un particular și societatea care a recurs la serviciile sale. Ea își pune întrebarea dacă o astfel de relație poate exista atunci când particularul decide termenii contractului său și dispune de întregul control și de autonomie totală în gestionarea cotidiană a afacerilor societății, precum și asupra executării atribuțiilor proprii, dar acționarii societății au dreptul de a pune capăt contractului. În plus, instanța menționată urmărește să cunoască condițiile care permit influențarea, în sensul secțiunii în cauză, existenței unor astfel de „contracte” între pârâții din litigiul principal și societățile Arcadia cu care ei nu încheiaseră din punct de vedere formal un contract ( 9 ).

27.

După cum arătă instanța de trimitere, grupul Arcadia nu a contestat în fața instanțelor naționale inferioare faptul că, în raport cu fiecare din societățile cu care au încheiat în mod formal un contract de muncă, pârâții din litigiul principal aveau statutul de angajat. Prin urmare, potrivit persoanelor interesate, nu ar fi necesar un răspuns din partea Curții la această problematică pentru soluționarea litigiului principal.

28.

Nu suntem de acord cu punctul de vedere de mai sus. În cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, revine doar instanței naționale să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și relevanța întrebărilor pe care le adresează Curții ( 10 ).

29.

În definitiv, se pare că, pe de o parte, această necontestare se explică prin faptul că Arcadia a considerat inițial că existența unui contract de muncă în sensul dreptului material implică în sine calificarea drept „contract individual de muncă” în sensul dispozițiilor din secțiunea 5. Or, grupul s‑a răzgândit ulterior și contestă cu fermitate această calificare. Pe de altă parte, părțile au dezbătut în toate etapele procedurii naționale aspectul dacă existau asemenea „contracte” între pârâții din litigiul principal și societățile din grup cu care ei nu au încheiat din punct de vedere formal un contract ( 11 ). Prin urmare, se impune în mod evident un răspuns din partea Curții.

30.

Trebuie amintit că, la data faptelor în litigiu, pârâții din litigiul principal exercitau pentru grupul Arcadia funcții de directori, în sensul dreptului societăților. Mai precis, domnul Bosworth era chief executive officer (CEO) (directorul executiv) de facto ( 12 ) al grupului, iar domnul Hurley era chief financial officer (CFO) (directorul financiar) de facto. În plus, aceste părți erau directorii de iure și/sau de facto ( 13 ) ai societăților Arcadia London, Arcadia Switzerland și Arcadia Singapore.

31.

Pârâții din litigiul principal au încheiat, pe de altă parte, fiecare, un contract de muncă, în sensul dreptului material ( 14 ), cu o anumită societate din grupul Arcadia. Identitatea societății respective a variat în timp, întrucât ei au fost angajați pe rând în special de Arcadia London și de Arcadia Singapore – dar nu de Arcadia Switzerland. Aceste contracte diferite prevedeau că persoanele în cauză trebuiau să exercite funcții de conducere precise doar pentru societatea la care erau angajați. Singura remunerație pe care o primeau din partea grupului era cea stipulată în aceste contracte, plătită de societatea angajatoare, pentru aceste funcții precise.

32.

În acest context, se ridică mai întâi problema dacă, în scopul aplicării normelor de competență prevăzute în Convenția de la Lugano II, trebuie făcută de la bun început distincția dintre relațiile care existau între pârâții din litigiul principal și societățile din grupul Arcadia cu care aceștia au încheiat din punct de vedere formal un contract, în sensul dreptului material, și cele care existau între ei și celelalte societăți ale acestui grup. Nu avem convingerea că trebuie procedat astfel, pentru două motive.

33.

În primul rând, noțiunea „contract individual de muncă”, în sensul articolului 18 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II, nu trebuie interpretată în funcție de lex causae sau de lex fori, ci în mod autonom, pentru a garanta aplicarea uniformă a normelor de competență prevăzute de convenția menționată în toate statele supuse acesteia ( 15 ).

34.

În ceea ce privește definiția autonomă menționată, reiese din Hotărârea Holterman că un asemenea „contract individual de muncă” există atunci când o persoană îndeplinește, într‑o anumită perioadă, pentru o altă persoană și sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o remunerație ( 16 ). Prin urmare, există un astfel de „contract” din momentul în care caracteristicile unui raport de muncă – prestație, remunerație și subordonare – se regăsesc în situația de fapt. Așa cum arată pârâții din litigiul principal, Confederația Elvețiană și Comisia, poate exista astfel între două persoane un asemenea „contract” chiar dacă, în sensul dreptului material aplicabil, nu ar fi fost încheiat niciun contract și ar fi vorba despre un raport de muncă pur faptic ( 17 ).

35.

Precizăm că această interpretare respectă termenii secțiunii 5, întrucât expresia „contract individual de muncă” nu implică încheierea formală a unui contract de muncă, în sensul dreptului material. De altfel, utilizarea acestei expresii în cuprinsul instrumentelor care leagă statele membre și/sau Uniunea în materia dreptului internațional privat a început odată cu Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 ( 18 ). Or, la adoptarea convenției respective, expresia în cauză a fost preferată expresiei „raport de muncă”, propusă în proiectul preliminar al convenției menționate, în principal pentru motivul că această din urmă expresie era necunoscută în anumite sisteme juridice naționale ( 19 ). Prin urmare, ar fi eronat să se pună în opoziție noțiunile „contract” și „raport” în cadrul secțiunii 5 ( 20 ).

36.

În consecință, lipsa unui contract formal, în sensul dreptului material, între pârâții din litigiul principal și o anumită societate Arcadia nu exclude deducerea existenței unui „contract”, în sensul dispozițiilor din secțiunea 5, din situația de fapt. Dimpotrivă, contractele încheiate între pârâții din litigiul principal și alte societăți din cadrul grupului nu vor fi în mod necesar considerate „contracte individuale de muncă”, în sensul secțiunii respective.

37.

În al doilea rând, reiese din decizia de trimitere că, indiferent de stipulațiile contractelor în discuție, diferitele repartizări ale pârâților din litigiul principal în calitate de angajați ai uneia sau alteia dintre societățile Arcadia și mutările lor în cadrul grupului Arcadia nu au modificat în fapt natura atribuțiilor exercitate și nici nu au avut efecte asupra rolurilor lor de CEO și, respectiv, de CFO în cadrul tuturor societăților Arcadia și al grupului în sine. Pe scurt, repartizările menționate erau pur formale. Contractele au fost întocmite de persoanele în cauză sau potrivit instrucțiunilor lor, iar acestea alegeau nu doar termenii acestor contracte, ci și să aibă un asemenea contract cu o anumită societate mai degrabă decât cu alta ( 21 ).

38.

Prin urmare, trebuie să se stabilească în continuare dacă relația care exista între pârâții din litigiul principal, în calitatea lor de directori ai unei societăți, și fiecare din societățile Arcadia, independent de existența sau inexistența unui contract formal la un moment dat, poate fi considerată echivalentă cu un „contract individual de muncă” în sensul dispozițiilor din secțiunea 5.

39.

Acceptând funcția de director al unei societăți, o persoană acceptă în mod liber obligațiile aferente. De asemenea, încredințând un astfel de mandat de reprezentare a societății acestei persoane, societatea își asumă voit anumite obligații în privința sa. În special, funcția de director al unei societăți se exercită de regulă în schimbul unei remunerații ( 22 ). Prin urmare, există obligații liber asumate între societate și director, care sunt în „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Lugano II și al Regulamentului Bruxelles I. În opinia noastră, acest lucru este valabil indiferent dacă directorul a fost numit în mod oficial (director de iure) sau, deși nu a fost astfel numit, se comportă efectiv ca atare (director de facto) ( 23 ).

40.

În cadrul „obligațiilor contractuale” convenite astfel între director și societate, primul furnizează societății o prestație în schimbul unei remunerații. Potrivit explicațiilor oferite la punctul 34 din prezentele concluzii, raportul dintre aceștia trebuie calificat drept „contract individual de muncă”, în sensul secțiunii 5, numai dacă directorul este subordonat societății în exercitarea funcțiilor sale.

41.

În această privință, în Hotărârea Holterman, Curtea a statuat că, pentru aplicarea secțiunii 5, existența unei legături de subordonare „trebuie apreciată în fiecare caz specific, în funcție de toate elementele și de toate circumstanțele ce caracterizează raporturile existente între părți”. Curtea a mai indicat că un director care deține participații la capitalul social suficiente pentru a influența, într‑un mod care „nu este neglijabil”, persoanele competente în mod normal să îi dea instrucțiuni și să controleze punerea în aplicare a acestora nu este subordonat societății ( 24 ).

42.

Ar fi eronat să se interpreteze a contrario acest raționament, în sensul că un director care nu deține o participații la capitalul social, cum era cazul pârâților din litigiul principal, este subordonat din această cauză societății. Deși Curtea a indicat în acea hotărâre o împrejurare care exclude orice ipoteză de subordonare, ea nu s‑a pronunțat asupra elementelor de natură să o caracterizeze.

43.

În ceea ce privește aceste elemente, se poate găsi o sursă de inspirație în jurisprudența Curții referitoare la noțiunea „lucrător” în sensul articolului 45 TFUE și al anumitor directive de armonizare. Potrivit acestei jurisprudențe, ceea ce caracterizează o legătură de subordonare este faptul că angajatul se află sub conducerea unei alte persoane, care îi impune nu doar prestațiile care trebuie realizate, ci mai ales modul de a le îndeplini și ale cărei instrucțiuni și norme interne este necesar să le respecte. Prin urmare, existența unui asemenea raport de subordonare se stabilește în funcție de autonomia și de flexibilitatea de care dispune angajatul în ceea ce privește alegerea orarului, a locului și a modalităților de executare a misiunilor care i‑au fost încredințate și/sau de supravegherea și controlul pe care angajatorul le exercită asupra modalității în care angajatul își exercită atribuțiile ( 25 ).

44.

Rezultă, așa cum susțin grupul Arcadia și Confederația Elvețiană, că directorul unei societăți este subordonat societății numai dacă este supus îndrumării efective a unei alte persoane în exercitarea și în organizarea atribuțiilor sale. Existența unei astfel de îndrumări se apreciază în raport cu natura atribuțiilor în discuție, cu cadrul în care se exercită, cu întinderea competențelor persoanei în cauză și cu controlul la care este supus efectiv în cadrul societății ( 26 ).

45.

Or, prin ipoteză, nu sunt subordonați societății în exercitarea atribuțiilor lor directorii unei societăți, precum pârâții din litigiul principal, care, potrivit precizărilor instanței de trimitere, în calitatea lor de CEO și de CFO, dispun de cele mai largi atribuții pentru a administra societatea în cauză și a acționa în numele și în contul ei și au întregul control și autonomie totală în gestionarea cotidiană a afacerilor acesteia și în exercitarea atribuțiilor lor – ceea ce demonstrează în speță că în realitate contractele lor de muncă succesive au fost întocmite de ei înșiși sau sub autoritatea lor, că ei alegeau termenii contractului și angajatorul formal.

46.

În special, contrar celor susținute de pârâții din litigiul principal, în opinia noastră, subordonarea nu poate să se confunde cu directivele generale primite de director din partea acționarilor în ceea ce privește orientarea afacerilor societății. Aceste directive generale nu se referă la executarea propriu‑zisă a atribuțiilor de director sau la modalitatea în care le organizează. Un director al unei societăți are mandatul să acționeze pentru societate și, în acest temei, poate primi instrucțiuni rezonabile privind misiunea sa. Pentru aceleași motive, mecanismele de control prevăzute de lege în raport cu acționarii nu caracterizează, în sine, existența unei legături de subordonare. Orice mandatar trebuie să dea socoteală mandantului său. În plus, simpla împrejurare că aceiași acționari au puterea de a revoca directorul nu poate fi suficientă pentru demonstra existența legăturii în cauză. Faptul că au o asemenea putere de revocare nu înseamnă că se pot amesteca în conducerea societății. Și în acest caz, în cadrul oricărui mandat, mandantul poate să pună capăt în mod unilateral raportului cu mandatarul său, fără ca această circumstanță în sine să demonstreze o astfel de subordonare.

47.

Având în vedere toate cele de mai sus, considerăm că în prezenta cauză existau, desigur, între pârâții din litigiul principal și fiecare din societățile Arcadia „obligații contractuale” reciproce, care intrau sub incidența articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Lugano II. Aceste obligații au fost uneori formalizate în contracte, alteori nu. În orice caz, aceleași obligații nu pot fi considerate „contracte individuale de muncă” în sensul dispozițiilor din secțiunea 5.

48.

Contrar celor susținute de pârâții din litigiul principal, această interpretare nu este repusă în discuție de Hotărârea Danosa ( 27 ) și de Hotărârea Balkaya ( 28 ). În această privință, amintim că, în prima hotărâre, Curtea a statuat, referitor la Directiva 92/85/CEE ( 29 ), că, deși „nu este exclus” ca directorii unei societăți să nu se încadreze în noțiunea „lucrător” în sensul acestei directive, „având în vedere atribuțiile specifice care le‑au fost încredințate, precum și cadrul în care își exercită aceste atribuții și modalitatea în care sunt exercitate”, un director este subordonat societății atunci când (1) face parte integrantă din societate, (2) trebuie să prezinte gestiunea unui alt organ de conducere al societății și să colaboreze cu acesta și (3) poate fi revocat de adunarea asociaților ( 30 ). În Hotărârea Balkaya ( 31 ), Curtea a transpus acest raționament în cazul Directivei 98/59/CE ( 32 ) și, în temeiul unor indicii similare, a calificat directorul ca fiind „lucrător” în sensul directivei în cauză.

49.

Interpretarea dată de Curte unei noțiuni într‑un domeniu de reglementare al dreptului Uniunii nu poate fi însă transpusă automat într‑un domeniu distinct ( 33 ). Astfel cum am indicat, este vorba doar despre o sursă de inspirație. Noțiunea „contract individual de muncă”, în sensul dispozițiilor din secțiunea 5, trebuie interpretată ca referindu‑se în principal la sistemul și la obiectivele Convenției de la Lugano II și ale Regulamentului Bruxelles I ( 34 ), precum și la principiile generale care se degajă din sistemele de drept naționale ( 35 ). Prin urmare, aceste precedente nu pot fi transpuse în cazul instrumentelor amintite decât cu prudență. De altfel, observăm că în Hotărârea Holterman Curtea nu a aplicat expressis verbis jurisprudența menționată, ci s‑a limitat să se refere la aceasta punctual.

50.

În această privință, arătăm că cele trei indicii reținute de Curte în Hotărârea Danosa ( 36 ) pentru a statua că directorul este un „lucrător” în sensul Directivei 92/85 sunt îndeplinite în ceea ce privește marea majoritate a acestora. Astfel, într‑o anumită măsură, un asemenea director (1) este în general „integrat” în societate, (2) trebuie să dea socoteală unui alt organ de conducere al societății – consiliul de administrație sau de supraveghere, adunarea asociaților etc. – și (3) poate fi revocat de un astfel de organ.

51.

Or, deși Curtea a decis să extindă în privința directorilor societății, în Hotărârea Danosa ( 37 ) și în Hotărârea Balkaya ( 38 ), protecția împotriva concedierii oferită de directivele de armonizare ale Uniunii, transpunerea raționamentului care rezultă din aceste hotărâri în cazul normelor de competență prevăzute de Regulamentul Bruxelles I și de Convenția de la Lugano II ar avea drept consecință faptul că o mare parte a contenciosului existent între o societate și directorii săi ar fi văzută prin prisma noțiunii „contract individual de muncă” și ar intra astfel sub incidența dispozițiilor din secțiunea 5.

52.

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul sistemelor naționale ale statelor membre, relația dintre o societate și directorii săi nu ține de dreptul muncii, ci de dreptul societăților comerciale. Directorii sunt organe de conducere ale societății. Funcția de director, precum și competențele și obligațiile care decurg din aceasta rezultă din statutul societății și din dispozițiile legale care îi sunt aplicabile. Desigur, în anumite state membre, printre care Regatul Unit, directorii și societățile își pot defini drepturile și obligațiile lor respective printr‑un contract – care poate fi un contract de administrare, de mandat sau de muncă ( 39 ). Totuși, dreptul societăților comerciale rămâne în centrul raportului lor.

53.

În special, litigiile în materia răspunderii directorilor față de societate și de acționarii acesteia, aspectul de bază al prezentei cauze, intră sub incidența dreptului societăților comerciale, făcând în general, în dreptul statelor membre, obiectul unor dispoziții specifice care reglementează condițiile și întinderea răspunderii respective ( 40 ).

54.

O disonanță atât de evidentă între calificările naționale și cea în temeiul Convenției de la Lugano II și al Regulamentului Bruxelles I nu ar facilita aplicarea acestor instrumente și previzibilitatea normelor de competență pe care le prevăd. În plus, dezavantajele de ordin practic care ar rezulta din aplicarea generalizată a secțiunii 5 în privința directorilor societății ar fi prea puțin adaptată specificului litigiilor referitoare la răspunderea lor și prea puțin conforme obiectivului de bună administrare a justiției. În materie, răspunderea solidară a directorilor unei societăți pentru prejudiciile cauzate acesteia în administrarea ei este soluția uzuală ( 41 ). Or, în conformitate cu secțiunea 5, fiecare din aceste persoane ar trebui să fie acționată în justiție separat, la instanțele de la domiciliul său, fără a fi posibilă regruparea acestor litigii în fața unei instanțe unice.

55.

În plus, amintim că normele de competență din Regulamentul Bruxelles I și, prin extindere, cele din Convenția de la Lugano II trebuie să fie interpretate în concordanță cu normele privind conflictul de legi prevăzute de Regulamentul Roma I ( 42 ). Or, deși cuprinde, la articolul 8, dispoziții referitoare la „contractele individuale de muncă”, regulamentul menționat prevede totodată, la articolul 1 punctul 2 litera (f), că „aspectele reglementate de dreptul societăților comerciale”, care privesc în special „organizarea internă” a acestora, sunt excluse din domeniul său de aplicare.

56.

În această privință, se admite în general că intră în această categorie chestiunile care țin de competențele și de modul de funcționare ale organelor societății, inclusiv directorii societății și răspunderea lor față de aceasta și de acționari sau de asociați în cazul utilizării ilicite a acestor competențe ( 43 ). Având în vedere excluderea prevăzută astfel de Regulamentul Roma I, determinarea legii aplicabile acestor chestiuni revine normelor privind conflictul de legi din fiecare stat membru.

57.

Ținând seama de tot ceea ce precedă, avem o puternică îndoială că legiuitorul Uniunii și autorii Convenției de la Lugano II au intenționat să extindă aplicarea secțiunii 5 la litigiile în domeniul răspunderii civile a directorilor unei societăți. De altfel, interesele aflate în joc în această materie sunt foarte diferite de cele legate de răspunderea angajaților față de angajatorii lor. Echilibrul care trebuie găsit nu este același, iar normele de drept internațional privat contribuie la acest echilibru ( 44 ).

58.

Cu alte cuvinte, nu este posibil să se rețină în cazul dispozițiilor din secțiunea 5 o interpretare a noțiunii „subordonare” identică cu cea reținută de Curte în Hotărârea Danosa ( 45 ) și în Hotărârea Balkaya ( 46 ) fără a crea o veritabilă confuzie între normele din dreptul muncii și cele din dreptul societăților comerciale, care poate fi justificată în contextul acestor hotărâri, dar care ar fi deosebit de inoportună în contextul normelor de competență prevăzute de Convenția de la Lugano II.

59.

Interpretarea propusă la punctele 45 și 47 din prezentele concluzii nu este repusă sub semnul întrebării nici de argumentul pârâților din litigiul principal potrivit căruia normele din secțiunea 5 nu disting între categoriile de angajați. Astfel, considerăm că nu este oportună realizarea de către Curte a unor distincții, care nu au fost prevăzute de autorii Convenției de la Lugano II, între angajații subordonați. Propunem Curții să rețină, în vederea aplicării acestei secțiuni, o interpretare a noțiunii „subordonare” care să țină seama de caracteristicile specifice ale dreptului societăților comerciale și de realitățile mandatelor de reprezentare a societății.

60.

Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, propunem Curții să răspundă la a doua întrebare că un director al unei societăți care dispune de întregul control și de autonomie totală în gestionarea cotidiană a afacerilor societății pe care o reprezintă și în executarea propriilor atribuții nu este subordonat societății respective și, prin urmare, nu are cu aceasta un „contract individual de muncă” în sensul articolului 18 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II. Împrejurarea că acționarii societății în cauză au puterea de a‑l revoca pe acest director nu repune în discuție această interpretare.

61.

De la bun început, în cazul în care Curtea ar decide, după cum propunem, că nu pot exista „contracte individuale de muncă” în sensul articolului 18 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II între directorii societății tot atât de omnipotenți precum pârâții din litigiul principal și societățile în cadrul cărora își exercită funcțiile, nu ar mai fi necesar să se răspundă la prima și la a treia întrebare adresate de instanța de trimitere. Prin urmare, le examinăm doar cu titlu subsidiar.

62.

Această precizare fiind făcută, amintim că, în speță, cererile formulate de Arcadia împotriva pârâților din litigiul principal se întemeiază în esență pe fapta ilicită de coluziune prin utilizarea de mijloace ilicite (unlawful means conspiracy) și pe fapta ilicită de încălcare a obligațiilor de loialitate și de bună‑credință (breach of fiduciary duty). Or, în dreptul englez, aceste temeiuri juridice sunt de natură delictuală (tort).

63.

În acest context, instanța de trimitere urmărește să afle, prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, dacă o cerere formulată între părțile la un „contract individual de muncă” și care se bazează pe asemenea temeiuri juridice delictuale poate intra sub incidența secțiunii 5 și, în cazul unui răspuns afirmativ, potrivit căror criterii.

64.

Potrivit Arcadia, secțiunea 5 nu se aplică în cazul acestor cereri, deoarece ele nu se întemeiază pe o obligație care rezultă din contractele de muncă ale pârâților din litigiul principal ( 47 ), ci pe încălcarea unor obligații legale existente independent de aceste contracte. Astfel, secțiunea menționată ar fi, prin natura sa, o subdiviziune a categoriei „materie contractuală”, avută în vedere la articolul 5 punctul 1 din Convenția de la Lugano II. Or, o cerere având astfel de temeiuri juridice s‑ar încadra în „materie delictuală”, în sensul articolului 5 punctul 3 din convenția în cauză, și ar fi, așadar, exclusă din domeniul de aplicare al aceleiași secțiuni.

65.

În schimb, pârâții din litigiul principal susțin că, în vederea aplicării secțiunii 5, criteriul decisiv ar fi aspectul dacă, independent de norma de drept material pe care își întemeiază reclamantul cererea, comportamentul reproșat poate constitui o neîndeplinire a obligațiilor contractuale care rezultă din contractul individual de muncă, de care s‑ar putea prevala ( 48 ). Or, această situație se regăsește în speță. În această privință, este cert că Arcadia și‑ar fi putut întemeia cererile pe încălcarea obligațiilor contractuale exprese sau implicite (breach of express and/or implied contractual duties) care rezultă din contractele de muncă ale persoanelor în cauză ( 49 ). Prin urmare, secțiunea menționată ar fi aplicabilă în litigiul principal.

66.

Având în vedere argumentele părților din litigiul principal și pentru a propune un răspuns exhaustiv la întrebările instanței de trimitere, considerăm util să revenim mai întâi, la modul general, asupra problematicii cererilor delictuale formulate de cocontractanți și să analizăm soluțiile aplicabile în materie în cadrul articolului 5 punctul 1 și al articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I și din Convenția de la Lugano II (1). Apoi vom explica motivele pentru care, în opinia noastră, secțiunea 5 impune o soluție diferită (2).

67.

Din punct de vedere teoretic, în materia răspunderii civile, distincția dintre ceea ce ține de domeniul contractual și ceea ce aparține domeniului delictual depinde de natura obligației invocate de reclamant împotriva pârâtului. Pe scurt, este necesar să se stabilească dacă această obligație rezultă din încălcarea unei îndatoriri care derivă direct din lege și este opozabilă tuturor (obligația este în acest caz delictuală) sau din efectele unui acord de voință între două persoane (caz în care obligația este contractuală) ( 50 ).

68.

Totuși, este posibil ca același comportament prejudiciabil să constituie în același timp încălcarea unei obligații contractuale și încălcarea unei obligații legale care revine tuturor. Există atunci o suprapunere a tipurilor de răspundere (sau o suprapunere a obligațiilor contractuale și delictuale).

69.

Frauda reproșată de grupul Arcadia pârâților din litigiul principal conduce la o asemenea suprapunere a tipurilor de răspundere. Astfel, există în dreptul englez obligația generală de a nu conspira pentru a aduce un prejudiciu altuia. Încălcarea acestei îndatoriri constituie o faptă ilicită (tort of conspiracy). Independent de aceasta, prejudicierea de către un angajat a angajatorului constituie o încălcare a obligației sale contractuale de loialitate. Prin urmare, comportamentul prejudiciabil atrage în mod potențial două tipuri de răspundere distincte.

70.

În cazul unei asemenea suprapuneri a tipurilor de răspundere, anumite sisteme naționale, printre care și dreptul englez, lasă reclamantului posibilitatea de a alege să își întemeieze cererea împotriva cocontractantului său pe răspunderea delictuală și/sau pe răspunderea contractuală ( 51 ). În schimb, alte sisteme, printre care dreptul francez, exclud în principiu o asemenea alegere, în conformitate cu regula denumită a „evitării cumulului”: un reclamant nu se poate prevala de o obligație necontractuală împotriva cocontractantului său atunci când faptele pe care le invocă constituie totodată o încălcare a obligațiilor contractuale.

71.

Regulamentul Bruxelles I și Convenția de la Lugano II preiau dihotomia „materie contractuală” (articolul 5 punctul 1) și „materie delictuală” (articolul 5 punctul 3) și prevăd norme de competență diferite în funcție de aspectul dacă o cerere se încadrează în una sau în cealaltă dintre aceste categorii. Problematica suprapunerii tipurilor de răspundere privește astfel aceste instrumente. În acest context, este necesar să se stabilească dacă posibilitatea reclamantului de a alege să își întemeieze acțiunea împotriva cocontractantului său pe răspunderea contractuală și/sau pe răspunderea delictuală este decisivă pentru competența jurisdicțională.

72.

Curtea a abordat pentru prima dată chestiunea în Hotărârea Kalfelis ( 52 ). Cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre privea un particular care a introdus o acțiune împotriva băncii sale pentru a obține repararea prejudiciului pe care l‑a suferit în contextul unor operațiuni bursiere, întemeindu‑se în același timp pe (1) răspunderea contractuală, pe (2) răspunderea delictuală și pe (3) îmbogățirea fără justă cauză (cvasicontractuală). Se ridica în special problema dacă instanța competentă în temeiul articolului 5 punctul 3 din Convenția de la Bruxelles pentru a se pronunța asupra răspunderii delictuale avea această competență și în ceea ce privește temeiurile contractuale și cvasicontractuale.

73.

În această privință, Curtea a statuat că noțiunea „materie delictuală și cvasidelictuală” trebuie să fie definită în mod autonom, în sensul că ea cuprinde „orice cerere care urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât și care nu decurge din «materi[a] contractuală», în sensul articolului 5 [punctul] 1” din Convenția de la Bruxelles. Interpretat în mod izolat, pasajul respectiv ar putea indica faptul că alegerea reclamantului de a‑și întemeia cererea împotriva cocontractantului său pe răspunderea delictuală este lipsită de relevanță în ceea ce privește competența judiciară: aceasta va intra în orice situație în categoria „materiei contractuale”. Cu toate acestea, Curtea a precizat că „o instanță competentă în temeiul articolului 5 punctul 3 [din convenția amintită] să se pronunțe asupra elementelor unor cereri care se bazează pe un temei delictual nu este competentă să se pronunțe asupra altor elemente ale aceleiași cereri care se bazează pe temeiuri nedelictuale” ( 53 ).

74.

În pofida caracterului oarecum ambiguu al răspunsului său, Curtea pare să fi considerat în hotărârea menționată că trebuie calificate ca fiind în „materie contractuală” sau în „materie delictuală” fiecare din temeiurile juridice invocate de reclamant, cu alte cuvinte, diferitele norme de drept materiale care constituie cauza pretențiilor sale. Prin urmare, competența jurisdicțională poate varia în funcție de norma materială de care se prevalează acesta ( 54 ). Precizăm că, în sensul Regulamentului Bruxelles I sau al Convenției de la Lugano II, nu se pune problema de a reține calificarea prevăzută de dreptul național. În realitate, pentru Curte, norma invocată face trimitere la o obligație. Această obligație trebuie să fie calificată în mod autonom ca fiind „contractuală” – dacă ea este „liber asumată” între părți ( 55 ) – sau în materie „delictuală sau cvasidelictuală” – dacă nu se încadrează în prima categorie. Atunci când, în cadrul aceleiași acțiuni, reclamantul invocă temeiuri juridice distincte, el se prevalează de obligații distincte – contractuale, delictuale etc. –, care pot intra în competența a tot atâtea instanțe ( 56 ).

75.

Curtea a abordat din nou această problematică în Hotărârea Brogsitter ( 57 ). În cauza în care s‑a pronunțat hotărârea respectivă, un particular a solicitat despăgubiri din partea cocontractanților săi în special în temeiul răspunderii delictuale, potrivit normelor juridice germane privind combaterea concurenței neloiale. În acest context, el le reproșa îndeosebi faptul că nu au respectat o obligație de exclusivitate care rezulta din contract. Curtea a fost întrebată cum trebuie să fie calificate, în sensul Regulamentului Bruxelles I, cererile menționate.

76.

Luând ca punct de plecare afirmația din Hotărârea Kalfelis ( 58 ) potrivit căreia „materia delictuală” cuprinde orice cerere care urmărește să pună în discuție răspunderea unui pârât și care nu se încadrează în „materie contractuală”, Curtea a considerat că, pentru a încadra cererile respective în una sau alta dintre categoriile în cauză, este necesar să se verifice „dacă acestea au, independent de calificarea lor în dreptul național, o natură contractuală” ( 59 ).

77.

Potrivit Curții, aceasta este situația „în cazul în care comportamentul reproșat poate fi considerat o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, astfel cum acestea pot fi stabilite ținând seama de obiectul contractului” ( 60 ), și „[a] priori, aceasta va fi situația în cazul în care interpretarea contractului […] este indispensabilă pentru stabilirea caracterului licit sau, dimpotrivă, ilicit al comportamentului pe care reclamantul îl reproșează pârâtului […]” ( 61 ). În consecință, revenea instanței naționale sarcina de „a stabili dacă acțiunile introduse […] au ca obiect o cerere de reparare a cărei cauză ( 62 ) poate fi considerată în mod rezonabil drept o încălcare a drepturilor și a obligațiilor din contract […], ceea ce ar face indispensabilă luarea în considerare a acestuia pentru soluționarea acțiunii” ( 63 ).

78.

Hotărârea Brogsitter ( 64 ) marchează, în opinia noastră, o ușoară modificare a abordării reținute în Hotărârea Kalfelis ( 65 ). Astfel, Curtea pare să își fi schimbat poziția în ceea ce privește calificarea cererilor în vederea aplicării normelor de competență prevăzute la articolul 5 punctul 1 și la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I și din Convenția de la Lugano II. Ea s‑a îndepărtat de calificarea ce ia ca punct de plecare temeiul juridic material de care se prevalează reclamantul, reținând calificarea bazată pe faptele invocate în susținerea cererii. Modul în care reclamantul își formulează cererea pare lipsit de relevanță în cadrul unei asemenea analize.

79.

Întinderea exactă a Hotărârii Brogsitter ( 66 ) este însă incertă. În această privință, grupul Arcadia susține că, de fapt, „criteriul Brogsitter” se află la punctul 25 din hotărârea respectivă: o cerere este „în materie contractuală” atunci când este indispensabilă interpretarea contractului pentru stabilirea caracterului licit sau, dimpotrivă, ilicit al comportamentului pe care reclamantul îl reproșează pârâtului pe temei delictual. Suntem de acord cu raționamentul de mai sus. În opinia noastră, Curtea a intenționat să califice drept „contractuale” cererile bazate pe răspunderea delictuală a căror temeinicie depinde în special de conținutul obligațiilor contractuale care leagă părțile în litigiu ( 67 ).

80.

În schimb, potrivit pârâților din litigiul principal, „criteriul Brogsitter” figurează la punctele 24 și 29 din hotărârea menționată: o cerere este „în materie contractuală” în cazul în care comportamentul reproșat poate fi considerat – cu alte cuvinte, este susceptibil să constituie – o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, de care reclamantul se prevalează sau nu se prevalează. Astfel, nu ar fi necesar să se decidă dacă este indispensabilă stabilirea conținutului obligațiilor contractuale pentru pronunțarea asupra legalității comportamentului reproșat pe plan delictual, ci dacă există o potențială corespondență între acest comportament și conținutul acestor obligații. Din moment ce, în considerarea situației de fapt, comportamentul respectiv poate constitui atât o faptă delictuală, cât și neîndeplinirea obligațiilor contractuale, iar reclamantul ar putea să se prevaleze astfel de una dintre cele două, calificarea contractuală primează din perspectiva competenței jurisdicționale.

81.

Or, în unele hotărâri recente, Curtea pare să fi interpretat Hotărârea Brogsitter ( 68 ) la fel ca pârâții din litigiul principal. În special în Hotărârea Holterman, care, amintim, are ca obiect o situație în care au fost invocate temeiuri juridice diferite în susținerea aceleiași cereri de despăgubire, Curtea a statuat că, pentru a stabili dacă o astfel de cerere este „în materie contractuală” sau „în materie delictuală”, trebuie doar să se verifice dacă comportamentul reproșat poate fi considerat o neîndeplinire a obligațiilor contractuale ( 69 ). Însă Curtea s‑a limitat să reafirme acest criteriu fără aplicarea (sau explicarea) sa efectivă, astfel încât este dificil să se stabilească cu certitudine sensul pe care Curtea a intenționat să îl atribuie acestuia.

82.

Din punctul nostru de vedere, din toate considerațiile de mai sus rezultă că jurisprudența Curții este cel puțin ambiguă în ceea ce privește modul în care articolul 5 punctul 1 și articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I și din Convenția de la Lugano II trebuie să fie aplicate în cazul suprapunerii tipurilor de răspundere potențiale pentru același comportament. Ar fi utilă clarificarea de către Curte a poziției sale în această privință.

83.

În opinia noastră, în vederea stabilirii raportului dintre articolul 5 punctul 1 și articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I și din Convenția de la Lugano II, ținând seama de obiectivele legate de securitatea juridică, de previzibilitate și de buna administrare a justiției inerente acestor instrumente, este preferabil să se rețină raționamentul care rezultă din Hotărârea Kalfelis ( 70 ) și să se califice cererea drept „contractuală” sau „delictuală” în raport cu temeiul juridic material invocat de reclamant. A minima, Curtea ar trebui să urmeze interpretarea strictă a Hotărârii Brogsitter ( 71 ) din cuprinsul punctului 79 din prezentele concluzii. Cu alte cuvinte, dacă o cerere formulată între cocontractanți nu se întemeiază pe o obligație care rezultă din contract, ci pe normele răspunderii civile delictuale, și dacă stabilirea conținutului obligațiilor contractuale nu este indispensabilă pentru a statua asupra legalității comportamentului reproșat, aceasta ar trebui să se încadreze la articolul 5 punctul 3 din instrumentele amintite ( 72 ).

84.

Cu siguranță, admitem că a condiționa competența jurisdicțională de temeiul juridic material invocat de reclamant permite un anumit nivel de „forum shopping”, reclamantul putând, într‑o anumită măsură, să își aleagă instanța vizând normele adecvate. Pe de altă parte, același comportament prejudiciabil, abordat de reclamant din perspectiva unor temeiuri juridice diferite, ar putea teoretic să fie de competența unor instanțe diferite, ceea ce implică un risc de divizare a litigiului. În acest context, o soluție precum cea propusă de pârâții din litigiul principal exclude un astfel de „forum shopping” și prezintă avantajul de a permite concentrarea litigiilor născute dintr‑un raport contractual în fața instanței competente în materie contractuală.

85.

Problemele subliniate anterior trebuie totuși relativizate. Astfel, chiar și autorii Convenției de la Lugano II și ai Regulamentului Bruxelles I au permis într‑o anumită măsură „forum shoppingul”, oferind reclamantului opțiuni privind instanța competentă. În cazul suprapunerii tipurilor de răspundere, atât instanța competentă în materie contractuală, cât și cea competentă în materie delictuală prezintă o legătură strânsă cu litigiul, iar aceste instrumente nu prevăd o ierarhizare între instanțele in discuție. În ceea ce privește riscul de divizare a litigiului, după cum Curtea însăși a arătat în Hotărârea Kalfelis ( 73 ), reclamantul ar putea oricând să își introducă cererea la instanțele de la domiciliul pârâtului, în conformitate cu articolul 2 din instrumentele menționate, care vor fi competente în acest caz să se pronunțe asupra cererii în întregul său.

86.

Recunoaștem totodată că există un aspect practic care înclină balanța. Astfel, în timp ce anumite sisteme de drept, inclusiv dreptul englez, impun reclamanților norme de tipul strict pleading, aceștia trebuind să indice în cererea lor introductivă nu doar faptele și obiectul cererii lor, ci și temeiurile juridice pe care le invocă, alte ordini juridice, printre care dreptul francez, nu obligă reclamanții să respecte o asemenea cerință. Cu toate acestea, și în acest caz este necesar un anumit relativism. Faptul că reclamantul nu este obligat să indice temeiul juridic de care se prevalează nu înseamnă că nu trebuie să țină seama de acesta la întocmirea cererii.

87.

Dar, dincolo de aceste considerații, poziția noastră este motivată în esență de imperativul simplității normelor de competență. Amintim că obiectul securității juridice impune ca instanța națională sesizată să se poată pronunța cu ușurință asupra propriei competențe, fără a fi nevoită să procedeze la examinarea cauzei pe fond ( 74 ).

88.

În această privință, a condiționa competența de temeiul juridic material (sau de obligația) invocat(ă) de reclamant oferă instanței sesizate un raționament simplu: după cum am arătat, va trebui să califice obligația în cauză ca fiind „contractuală” sau „delictuală” în sensul Regulamentului Bruxelles I sau al Convenției de la Lugano II. În schimb, a impune instanței să califice cererea în raport cu situația de fapt – există o încălcare a contractului de care s‑ar putea prevala reclamantul? – complică foarte mult misiunea sa. Așa cum arată Arcadia, aceasta însemnă să fie obligată să emită ipoteze asupra modului în care o cauză ar fi putut fi pledată. Verificarea în situația de fapt, la stadiul competenței, a unei eventuale corespondențe între comportamentul reproșat și conținutul obligațiilor contractuale nu este întotdeauna cea mai simplă misiune. În multe cazuri ar fi deosebit de împovărător pentru instanță să determine sau chiar să imagineze, încă din acest stadiu, conținutul obligațiilor în cauză: aceasta ar impune să stabilească legea aplicabilă contractului, care va determina nu doar metoda de interpretare a contractului – esențială pentru dezvăluirea conținutului său –, ci și toate consecințele implicite (implied terms) impuse de legea menționată în cazul unui astfel de contract. Previzibilitatea normelor de competență ar risca să fie afectată de o asemenea dificultate.

89.

Pe de altă parte, amintim că, în principiu, instanța sesizată trebuie să își poată determina competența pe baza simplelor afirmații ale reclamantului ( 75 ). În schimb, a obliga instanța să rețină o apreciere globală a faptelor ar presupune că, în practică, pârâtul ar putea lipsi de efect norma de competență în „materie delictuală” de la articolul 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I și din Convenția de la Lugano II invocând pur și simplu existența unui contract între părți și o posibilă concordanță între comportamentul reproșat și obligațiile din cuprinsul acestuia ( 76 ).

90.

În sfârșit, amintim totodată că, în „materie contractuală”, în cadrul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul Bruxelles I și din Convenția de la Lugano II și cu excepția contractelor specifice vizate la litera (b) a punctului menționat, competența este atribuită instanțelor de la locul în care obligația care stă la baza cererii a fost sau trebuie să fie executată. Or, avem îndoieli legate de punerea în aplicare a acestei norme în cazul în care cererea reclamantului nu se întemeiază în mod precis pe o anumită obligație contractuală, dar cererea respectivă trebuie totuși să fie calificată drept „contractuală” din perspectiva faptelor.

91.

În aceste condiții, după cum am arătat anterior, problematica cererilor în materie delictuală formulate între cocontractanți necesită, în opinia noastră, un răspuns diferit în ceea ce privește aplicarea secțiunii 5.

92.

În această privință, având în vedere în special existența unei divergențe lingvistice între versiunile germană, engleză și franceză ale articolului 18 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II și din Regulamentul Bruxelles I ( 77 ), trebuie pus accentul înainte de toate pe sistemul acestor instrumente și pe scopul protector urmărit de secțiunea 5 ( 78 ).

93.

Or, caracterul autonom și imperativ al acestei secțiuni în cadrul respectivelor instrumente, precum și acest scop protector impun, în opinia noastră, ca respectiva secțiune să nu poată fi eludată de angajator pur și simplu prin formularea cererii sale pe temei delictual ( 79 ). În acest cadru, angajatorul nu are posibilitatea de a alege. În caz contrar, secțiunea menționată și‑ar pierde orice efect util ( 80 ). Aceste elemente înclină balanța în materie în favoarea unei calificări care nu se bazează pe temeiurile juridice materiale invocate de reclamant, ci pe împrejurările de fapt ale faptelor în litigiu.

94.

În consecință, considerăm că o cerere este „în materia contractelor individuale de muncă”, în sensul secțiunii 5, atunci când există, având în vedere situația de fapt, o anumită legătură materială între această cerere și un asemenea „contract”. Această situație se regăsește dacă cererea se raportează la un diferend născut cu ocazia raportului de muncă, indiferent dacă reclamantul își întemeiază sau nu cererea pe respectivul „contract” și este puțin important dacă este sau nu este indispensabilă stabilirea conținutului obligațiilor contractuale pentru a statua asupra temeiniciei acesteia. Această condiție trebuie să fie apreciată în mod larg. Cu alte cuvinte, în măsura în care această condiție este îndeplinită, chiar și o pretenție întemeiată pe normele răspunderii civile delictuale (precum conspiracy claim formulată de Arcadia), care ar intra în principiu în domeniul de aplicare al articolului 5 punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I sau din Convenția de la Lugano II, se încadrează în secțiunea 5 ( 81 ).

95.

În ceea ce privește în mod specific problematica aflată la baza întrebărilor instanței de trimitere, și anume cea legată de o cerere de despăgubire formulată de angajator împotriva angajatului, considerăm că o astfel de cerere intră în domeniul de aplicare al secțiunii 5 dacă, așa cum a statuat Curtea în Hotărârea Holterman, primul se prevalează de abateri pretins săvârșite de acesta din urmă în exercitarea atribuțiilor sale ( 82 ).

96.

Nu putem să ne oprim însă aici. Astfel, pe lângă situațiile în care abaterea invocată este săvârșită în mod evident chiar în îndeplinirea atribuțiilor care revin angajatului și în afară de cazurile în care, dimpotrivă, abaterea este lipsită de orice legătură cu aceste atribuții ( 83 ), există de asemenea numeroase „zone gri”. Aceasta este situația dacă, atunci când a săvârșit fapta în litigiu, angajatul nu a acționat în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, dar fapta respectivă poate prezenta totuși o legătură de timp, de loc sau de mijloace cu atribuțiile în cauză ( 84 ). Prin urmare, este necesară adaptarea criteriului propus la punctul precedent?

97.

Considerăm că răspunsul este negativ. În opinia noastră, deși sunt posibile nuanțări în dreptul material, în ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii angajatului, nu ar fi oportun să facem și mai complexă analiza în vederea stabilirii competenței jurisdicționale. Trebuie amintit că, în această materie, instanța sesizată trebuie să poată decide cu ușurință asupra competenței sale, fără efectuarea unei analize detaliate a faptelor.

98.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem să nu se excludă din domeniul de aplicare al secțiunii 5 decât cererile angajatorului împotriva angajatului care au ca obiect un comportament prejudiciabil care nu este legat prin nicio împrejurare obiectivă – de loc, de timp, de mijloace sau de scop – de funcțiile exercitate de acesta din urmă ( 85 ).

99.

Această interpretare nu este repusă în discuție de argumentul Arcadia potrivit căruia, în conformitate cu jurisprudența Curții, normele de competență specială sunt de strictă interpretare și nu pot primi o interpretare care să depășească ipotezele pe care le au în vedere ( 86 ).

100.

În sfârșit, în opinia noastră, această jurisprudență implică pur și simplu că nu este posibilă îndepărtarea de la termenii clari ai acestor norme speciale, nici măcar atunci când aceasta s‑ar realiza în sensul obiectivelor pe care le urmăresc.

101.

Or, interpretarea pe care o sugerăm nu se îndepărtează nicidecum de la termenii articolului 18 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II, a cărui importanță trebuie să fie însă relativizată în ceea ce privește acest aspect, ținând cont de divergența lingvistică indicată anterior. În situația în care un angajat cauzează un prejudiciu angajatorului său, raportul de muncă este, de regulă, un element de context decisiv. Acest raport a adus angajatul în locul unde a fost comisă fapta – de exemplu, la sediul angajatorului – sau i‑a oferit mijloacele pentru comiterea ei – cum este accesul la anumite informații confidențiale ale acestuia din urmă. Pe scurt, cu excepția situației în care orice formă de legătură cu funcțiile angajatului este exclusă, între o cerere de despăgubire a angajatorului și obligațiile care decurg din „contractul individual de muncă” există o legătură materială suficientă pentru a justifica faptul că această cerere se raportează la respectivul „contract”, astfel cum impun termenii acestei dispoziții.

102.

Aceeași interpretare nu poate fi repusă în discuție nici de argumentul Arcadia potrivit căruia numai o cerere care, prin natura ei, este în „materie contractuală”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Convenția de la Lugano II și al Regulamentului Bruxelles I, poate fi „în materia contractelor individuale de muncă” în sensul dispozițiilor secțiunii 5. Cu siguranță, un „contract individual de muncă” este o categorie de contract care intră în „materia contractuală” amintită. În această măsură, secțiunea respectivă este o lex specialis în raport cu articolul 5 punctul 1 menționat. Totuși, această constatare nu împiedică să se aprecieze legătura dintre o cerere și „contract” în mod mai generos în cadrul respectivei secțiuni, aceasta fiind necesară pentru a asigura caracterul imperativ al acestei secțiuni.

103.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, sugerăm Curții să răspundă la prima și la a treia întrebare că o cerere formulată de angajator împotriva angajatului este „în materia contractelor individuale de muncă” în sensul articolului 18 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II atunci când se raportează la un diferend născut cu ocazia raportului de muncă, indiferent de temeiurile juridice materiale invocate de angajator în cererea sa introductivă. În special, o cerere de despăgubire formulată de angajator împotriva angajatului se încadrează în secțiunea 5 atunci când comportamentul reproșat are legătură în realitate cu funcția exercitată de angajat.

104.

Amintim că pârâții din litigiul principal au fost acționați în justiție în fața instanțelor din Anglia și Țara Galilor de Arcadia London, Arcadia Singapore și Arcadia Switzerland, precum și de acționarul unic al grupului, Farahead. Or, persoanele în cauză nu au avut un contract de muncă, în sensul dreptului material, decât cu o societate Arcadia, a cărei identitate a variat în timp. În consecință, prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă cererile introduse împotriva unui angajat de către o persoană care nu este angajatorul său în sensul dreptului material – cum erau în speță celelalte societăți din cadrul grupului decât societatea angajatoare – se pot încadra în domeniul de aplicare al secțiunii 5 și, dacă răspunsul este pozitiv, în ce condiții.

105.

Desigur, din nou, nu va fi necesar să se răspundă la această întrebare dacă Curtea va considera, după cum îi propunem, că pârâții din litigiul principal nu aveau „contracte individuale de muncă”, în sensul dispozițiilor secțiunii 5, cu niciuna dintre societățile Arcadia. Prin urmare, vom răspunde și la această întrebare cu titlu subsidiar, plecând de la ipoteza potrivit căreia persoanele în cauză sunt „angajați” în sensul dispozițiilor respective.

106.

Astfel, o cerere intră sub incidența secțiunii 5, în conformitate cu dispozițiile sale, doar dacă este introdusă de una dintre părțile la un „contract individual de muncă” – angajatul și angajatorul – împotriva celeilalte părți. În acest context, angajatorul este de regulă persoana fizică sau juridică pentru care angajatul îndeplinește într‑o anumită perioadă, în favoarea și sub conducerea sa, anumite prestații în schimbul cărora primește o remunerație.

107.

În schimb, o cerere introdusă de un terț față de „contractul” respectiv împotriva angajatului sau a angajatorului ori o cerere introdusă de una dintre aceste părți împotriva unui terț nu se încadrează în această secțiune. Două nuanțări sunt însă necesare în special în cazul unui grup de societăți.

108.

Pe de o parte, după cum am arătat în cadrul analizei celei de a doua întrebări, calificarea autonomă drept „contract individual de muncă” și, în această privință, criteriul privind legătura de subordonare permit să se considere că o societate cu care angajatul nu a încheiat un contract, în sensul dreptului material, are totuși un astfel de „contract” cu acesta. În cadrul unui grup de societăți, „angajatorul” unui angajat care are din punct de vedere formal un contract de muncă cu o societate A poate fi, așadar, o societate B sau pot fi chiar ambele societăți, în funcție de cine deține dreptul efectiv de a da instrucțiuni și dispoziții ( 87 ).

109.

Pe de altă parte, chiar dacă, potrivit criteriului respectiv, un angajat are un „contract individual de muncă” doar cu societatea A, dar este acționat în justiție de societatea B, obiectivul de protecție urmărit de secțiunea 5 justifică îndepărtarea de strictețea juridică și reținerea unei abordări care reflectă realitatea litigiului: deși cererea societății B privește o faptă săvârșită de angajat cu ocazia executării „contractului” său cu societatea A, societatea B trebuie considerată de asemenea ca fiind angajatorul în sensul articolului 20 alineatul (1) din Convenția de la Lugano II. Societățile aceluiași grup ar trebui să respecte aceleași restricții în ceea ce privește competența judiciară ( 88 ). În caz contrar, considerăm că există riscul să rămână, încă o dată, la dispoziția angajatorilor internaționali o anumită posibilitate de eludare a secțiunii 5. Din moment ce există o legătură organică și economică între cele două societăți, iar cea de a doua are un interes în buna executare a contractului, acest lucru nu ar contraveni obiectivului securității juridice ( 89 ). În plus, aceasta ar permite, în mod oportun, evitarea competenței mai multor instanțe pentru același raport de muncă și ar contribui astfel la buna administrare a justiției.

110.

Ținând seama de tot ce precedă, propunem Curții să răspundă la a patra întrebare că, în cazul în care, în cadrul unui grup de societăți, un angajat are un contract de muncă, în sensul dreptului material, cu o anumită societate, dar este acționat în justiție de o altă societate, această din urmă societate poate fi considerată „angajatorul” său în scopul dispozițiilor secțiunii 5 dacă:

111.

Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Supreme Court of the United Kingdom (Curtea Supremă a Regatului Unit) după cum urmează: