1.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (2) litera (b) și a articolului 29 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ), precum și a articolului 41 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență ( 3 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Skarb Panstwa Rzeczypospolitej Polskiej – Generalny Dyrektor Dróg Krajowych i Autostrad (Trezoreria Publică a Republicii Polone – Directorul general pentru drumuri naționale și autostrăzi, Polonia, denumită în continuare „reclamanta”), pe de o parte, și domnul Stephan Riel, în calitate de administrator judiciar în procedura principală de insolvență deschisă în Austria împotriva Alpine Bau GmbH, pe de altă parte, în legătură cu o acțiune având ca obiect constatarea existenței unor creanțe.

3.

Prin intermediul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări preliminare, care vor constitui obiectul principal al analizei noastre, Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria) ridică problema gradului de exigență impus în aplicarea dreptului Uniunii în ceea ce privește validitatea unei cereri de admitere a unei creanțe în procedura principală de insolvență atunci când această cerere nu conține indicații referitoare la data nașterii creanței, însă aceasta poate fi dedusă din documentele justificative prezentate.

4.

Vom arăta motivele pentru care se impune o interpretare flexibilă a articolului 41 din Regulamentul nr. 1346/2000, ceea ce ne va determina să considerăm că cerințele prevăzute la această dispoziție sunt îndeplinite atunci când indicarea datei de naștere a creanței poate fi dedusă din documentele transmise de creditor și să amintim că consecințele inexistenței unei astfel de precizări în stadiul verificării creanței sunt reglementate de legea statului membru în care a fost deschisă procedura (lex concursus).

5.

Articolul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:

„(1)   Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).

(2)   Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește:

[…]

[…]”

6.

Considerentele (2), (8), (12), (18)-(21) și (23) ale Regulamentului nr. 1346/2000 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

7.

Articolul 3 alineatele (1)-(3) din acest regulament prevede:

„(1)   Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social.

(2)   Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de al doilea stat membru.

(3)   Atunci când a fost deschisă o procedură de insolvență în temeiul alineatului (1), orice procedură de insolvență deschisă ulterior în temeiul alineatului (2) este o procedură secundară. Aceasta din urmă trebuie să fie o procedură de lichidare.”

8.

Articolul 4 din regulamentul menționat prevede:

„(1)   În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare «stat de deschidere».

(2)   Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:

[…]

[…]”

9.

Potrivit articolului 27 din același regulament:

„Deschiderea procedurii menționate la articolul 3 alineatul (1) de către o instanță dintr‑un stat membru și care este recunoscută în alt stat membru (procedura principală) permite deschiderea în cel de al doilea stat, de către o instanță competentă în temeiul articolului 3 alineatul (2), a unei proceduri secundare de insolvență, fără ca insolvența debitorului să fie examinată în cel de al doilea stat. Această procedură trebuie să fie una din procedurile menționate la anexa B. Efectele ei se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de al doilea stat membru.”

10.

Articolul 31 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 are următorul cuprins:

„(1)   Sub rezerva normelor care limitează comunicarea de informații, lichidatorul din cadrul procedurii principale și lichidatorii din cadrul procedurilor secundare au obligația de informare reciprocă. Ei sunt obligați să comunice imediat orice informație care poate fi utilă în cazul celorlalte proceduri, în special asupra stadiului depunerii cererilor de admitere a creanțelor și al verificării acestora, precum și asupra tuturor măsurilor menite să ducă la încheierea procedurilor.

(2)   Sub rezerva normelor aplicabile fiecărei proceduri, lichidatorul din cadrul procedurii principale și lichidatorii din cadrul procedurilor secundare au obligația de cooperare reciprocă.”

11.

Potrivit articolului 32 alineatul (1) din acest regulament, „[o]rice creditor poate să își înregistreze cererea de admitere a creanței sale în cadrul procedurii principale și al oricărei proceduri secundare”.

12.

Articolul 39 din regulamentul menționat prevede:

„Orice creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într‑un stat membru, altul decât statul de deschidere, inclusiv autoritățile fiscale și organismele de asigurări sociale ale statelor membre, are dreptul să își înregistreze, în scris, cererile de admitere a creanțelor în cadrul procedurii de insolvență.”

13.

Articolul 40 din Regulamentul nr. 1346/2000 are următorul cuprins:

„(1)   De îndată ce s‑a deschis o procedură de insolvență într‑un stat membru, instanța competentă din acel stat sau lichidatorul desemnat de aceasta îi va informa imediat pe creditorii cunoscuți care au reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în celelalte state membre.

(2)   Informarea, realizată prin transmiterea unei notificări individuale, include în special termenele limită, sancțiunile prevăzute în legătură cu aceste termene limită, organul sau autoritatea abilitată să înregistreze cererile de admitere a creanțelor și celelalte măsuri prevăzute. Notificarea indică și eventuala obligație a creditorilor cu creanțe garantate sau privilegiați de a înregistra cererea de admitere a propriilor creanțe.”

14.

Articolul 41 din acest regulament prevede:

„Creditorul trimite copii ale documentelor justificative, dacă acestea există, și indică natura creanței, data nașterii și valoarea acesteia, precum și existența unui privilegiu, a unei garanții reale sau a unei rezerve a dreptului de proprietate care poartă asupra acelei creanțe, inclusiv o enumerare a bunurilor care constituie garanția invocată.”

15.

Articolul 42 din regulamentul menționat prevede:

„(1)   Informarea prevăzută la articolul 40 se realizează în limba oficială sau într‑una din limbile oficiale ale statului de deschidere. În acest sens, se va utiliza un formular având titlul «Invitație de înregistrare a cererii de admitere a creanței. Termenul limită», în toate limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene.

(2)   Orice creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într‑un stat membru diferit de statul de deschidere își poate înregistra cererea de admitere a creanței în limba oficială sau într‑una din limbile oficiale ale statului respectiv. În acest caz însă, cererea de admitere a creanței sale trebuie să poarte titlul «Cerere de admitere a creanței», în limba oficială sau într‑una din limbile oficiale ale statului de deschidere. În plus, creditorului i se poate solicita să asigure traducerea în limba oficială sau într‑una din limbile oficiale ale statului de deschidere.”

16.

Articolul 102 din Bundesgesetz über das Insolvenzverfahren (Legea privind insolvența) ( 4 ) din 10 decembrie 1914, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede:

„Creditorii sunt obligați să își valorifice creanțele în procedura de insolvență în conformitate cu dispozițiile care urmează, chiar dacă ele fac obiectul unui litigiu.”

17.

Articolul 103 alineatul (1) din IO prevede:

„Cererea trebuie să indice valoarea creanței și faptele pe care se întemeiază, precum și rangul revendicat; aceasta trebuie să precizeze elementele de probă care pot fi prezentate în susținerea creanței invocate.”

18.

În temeiul articolului 104 alineatul (1) din IO, creanțele trebuie să fie declarate în scris sau să facă obiectul unei declarații orale consemnate în procesul‑verbal la instanța de insolvență.

19.

Articolul 105 din IO, inclus în titlul „Ședința de verificare”, prevede la alineatele 1-3:

„(1)   Administratorul judiciar și debitorul se înfățișează în ședința de verificare […]

(2)   Creanțele declarate sunt verificate în ordinea corespunzătoare rangului lor sau, în cazul în care au același rang, în ordinea în care au fost declarate.

(3)   Administratorul judiciar trebuie să facă o declarație privind exactitatea și rangul fiecărei creanțe declarate; atunci când face această declarație, el nu poate să emită rezerve.”

20.

În temeiul articolului 108 alineatul 1 din IO, „[r]ezultatul ședinței de verificare trebuie înscris în statutul creanțelor declarate”.

21.

Potrivit articolului 109 alineatul 1 din IO, o creanță este considerată ca fiind constatată în procedura de insolvență dacă a fost admisă de administratorul judiciar și dacă nu a fost contestată de niciunul dintre creditorii abilitați pentru aceasta.

22.

Articolul 110 alineatul 1 din IO prevede:

„Titularii creanțelor a căror exactitate sau rang rămân în litigiu pot formula o acțiune în constatarea existenței acestora, atunci când calea legală contencioasă este admisibilă, îndreptând acțiunea lor împotriva tuturor contestatorilor […]. Pretențiile formulate în cadrul acestei acțiuni pot fi întemeiate numai pe motivul invocat în cadrul cererii și în ședința de verificare; acestea nu pot privi o valoare mai ridicată decât cea care a fost indicată cu această ocazie.”

23.

Potrivit articolului 112 alineatul 1 din IO:

„Hotărârile definitive privind existența și rangul drepturilor contestate își produc efectele față de toți creditorii care sunt parte la procedura de insolvență.”

24.

Reclamanta, care este responsabilă cu administrarea infrastructurii rutiere poloneze, a încredințat Alpine Bau realizarea mai multor proiecte de infrastructură rutieră în Polonia, aceste contracte fiind atribuite în urma unor cereri de ofertă publice. Contractele referitoare la aceste proiecte cuprindeau clauze detaliate privind despăgubirile ce urmau a fi plătite în caz de întârziere a executării lor.

25.

La 19 iunie 2013 a fost deschisă în Austria o procedură de reorganizare judiciară în privința Alpine Bau, domnul Riel fiind desemnat administratorul judiciar al acestei societăți.

26.

La 4 iulie 2013, această procedură a fost recalificată ca procedură de faliment. În ziua următoare, în aplicarea unei hotărâri a Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena, Austria), s‑a menționat în registrul procedurilor de insolvență că este vorba despre o procedură principală de insolvență în sensul Regulamentului nr. 1346/2000.

27.

O procedură secundară de insolvență împotriva Alpine Bau a fost deschisă în Polonia în fața Sąd Rejonowy Poznán‑Stare Miasto w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznán‑Stare Miasto, Polonia).

28.

Reclamanta a declarat creanțe la 16 august 2013 și la 22 iunie 2016 în procedura principală de insolvență deschisă în Austria, precum și la 16 mai 2014 și la 16 iunie 2015 în procedura secundară de insolvență deschisă în Polonia.

29.

Cea mai mare parte a creanțelor astfel declarate au fost contestate de domnul Riel, desemnat în cadrul procedurii principale de insolvență din Austria, și de către administratorul judiciar desemnat în cadrul procedurii secundare de insolvență din Polonia.

30.

La 1 aprilie 2015, reclamanta a formulat, în Polonia, o acțiune în constatarea existenței unei creanțe de 309663865 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 73898402 euro) ( 5 ).

31.

Potrivit reclamantei, Alpine Bau a formulat, la 1 aprilie 2015, o acțiune prin care s‑a opus admiterii unei creanțe de 23037496,51 PLN (aproximativ 5497684 de euro). Ea afirmă de asemenea că cele două acțiuni au fost conexate, că sunt pendinte în fața Sąd Rejonowy Poznán‑Stare Miasto w Poznaniu (Tribunalul Districtual din Poznán‑Stare Miasto) și că aceste acțiuni au, „cu câteva excepții, care sunt practic neglijabile”, același obiect precum cererea de constatare a unei creanțe cu care este sesizată instanța austriacă.

32.

Astfel, la 31 octombrie 2016, reclamanta a formulat de asemenea, la Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena), o acțiune având ca obiect constatarea existenței unei creanțe de 64784879,43 euro, solicitând, în conformitate cu articolele 29 și 30 din Regulamentul nr. 1215/2012, suspendarea judecării cauzei până când hotărârea în procedurile pendinte în Polonia referitoare la verificarea creanțelor va dobândi autoritate de lucru judecat.

33.

Prin hotărârea interlocutorie din 25 iulie 2017, această instanță a respins acțiunea reclamantei în ceea ce privește suma de 265132,81 euro, fără a se pronunța cu privire la cererea acesteia de suspendare a judecării cauzei.

34.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena), invocând printre altele un viciu de procedură ca urmare a faptului că Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena) a refuzat să suspende judecarea cauzei, în condițiile în care articolul 29 din Regulamentul nr. 1215/2012 impune aceasta în mod imperativ.

35.

Instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă acțiunea în constatarea unei creanțe cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor Regulamentului nr. 1215/2012 sau al celor ale Regulamentului nr. 1346/2000.

36.

În al doilea rând, aceasta ridică problema aplicabilității fie în mod direct, fie prin analogie a normelor privind litispendența prevăzute de primul dintre aceste regulamente în cazul aplicării celui de al doilea regulament, care nu conține dispoziții similare.

37.

În al treilea rând, aceasta exprimă îndoieli în ceea ce privește conținutul cerințelor care figurează la articolul 41 din Regulamentul nr. 1346/2000, referitoare la conținutul cererii de admitere a unei creanțe depuse de creditori stabiliți într‑un stat membru. Întrucât această dispoziție menționează precizări referitoare la natura creanței, la data nașterii acesteia și la valoarea sa pentru a facilita exercitarea de către creditori a drepturilor lor, acestea s‑ar impune chiar dacă nu ar rezulta din legea aplicabilă, și anume cea a statului membru în care a fost deschisă procedura (lex concursus).

38.

Instanța de trimitere subliniază mai întâi că, potrivit jurisprudenței naționale referitoare la articolul 103 și următoarele din IO, condițiile legale privind conținutul cererilor de admitere a creanțelor la pasivul debitorului trebuie aplicate în mod strict pentru a putea dispune în ședința de verificare a creanțelor declarate de toate faptele constitutive ale drepturilor pe care se va întemeia ulterior acțiunea în constatarea existenței creanței. Aceasta adaugă în continuare că, în temeiul dreptului austriac, data la care a luat naștere creanța nu trebuie precizată. Ea arată, în sfârșit, că, în speță, explicațiile referitoare la temeinicia creanței au fost globale și că data nașterii creanței rezultă numai din documentele prezentate de creditor.

39.

Instanța de trimitere exprimă, în consecință, îndoieli cu privire la posibilitatea de a se considera că articolul 41 din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede o normă maximă și că dispozițiile lex concursus mai favorabile pot fi aplicate, subliniind în același timp că această lege reglementează efectele unei cereri de admitere incomplete în sensul acestui regulament.

40.

În aceste condiții, Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

41.

Înainte de a dezvolta analiza noastră, limitată, la cererea Curții, la cea de a patra și la cea de a cincea întrebare preliminară, referitoare la articolul 41 din Regulamentul nr. 1346/2000, vom preciza pe scurt aspectele care justifică, în opinia noastră, să fie considerat ca stabilit răspunsul la prima întrebare preliminară, care privește un element prealabil pe care se întemeiază analiza, și anume că acțiunea în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al acestui regulament.

42.

În primul rând, trebuie precizat că Regulamentul nr. 1346/2000, care a fost în vigoare între 31 mai 2002 ( 6 ) și 25 iunie 2017 ( 7 ), este aplicabil în speță având în vedere data deschiderii procedurii principale de insolvență, respectiv 19 iunie 2013.

43.

În al doilea rând, având în vedere principiile amintite în Hotărârea din 20 decembrie 2017, Valach și alții ( 8 ), la punctele 24-27 și 37, referitoare la domeniile de aplicare ale Regulamentelor nr. 1346/2000 și nr. 1215/2012 ( 9 ), reluate în esență în trei hotărâri recente, și anume cea din 4 octombrie 2018, Feniks ( 10 ), precum și cea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte ( 11 ), și cea din 6 februarie 2019, NK ( 12 ), referitoare la domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 13 ), abrogat prin Regulamentul nr. 1215/2012, considerăm că acțiunea în constatarea unor creanțe prevăzută la articolul 110 din IO intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000.

44.

Astfel, această acțiune în constatarea unor creanțe poate fi formulată numai în cadrul unei proceduri de insolvență, în cazul în care sunt contestate valoarea, exactitatea sau rangul creanțelor declarate de creditorii care participă la această procedură. În plus, aceasta are ca obiect verificarea aspectului dacă cerințele în materia declarării creanțelor au fost respectate. În sfârșit, la finalul acestei acțiuni în constatarea unor creanțe, valoarea masei insolvenței care trebuie repartizată este stabilită și este opozabilă, în funcție de existența și de rangul creanțelor contestate, tuturor creditorilor care participă la procedura de insolvență.

45.

De aici rezultă, în opinia noastră, că o acțiune precum cea în discuție în litigiul principal derivă în mod direct dintr‑o procedură de insolvență și este strâns legată de aceasta, astfel încât nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.

46.

Acestea fiind precizate, putem prezenta în continuare elementele răspunsului la ultimele două întrebări ale instanței de trimitere, referitoare la conținutul articolului 41 din Regulamentul nr. 1346/2000, pe care propunem Curții să le examineze împreună.

47.

Instanța de trimitere a exprimat îndoieli cu privire la consecințele lipsei indicării în cererea reclamantei a datei la care a luat naștere creanța acesteia, în condițiile în care această dată ar putea fi dedusă din documentele justificative prezentate, iar această precizare nu este impusă de legea națională.

48.

Curtea este astfel invitată să interpreteze, pentru prima dată, articolul 41 din Regulamentul nr. 1346/2000 pentru a se pronunța cu privire la caracterul obligatoriu al conținutului cererii de admitere a unei creanțe așa cum este prevăzut de această dispoziție.

49.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii trebuie să se țină seama nu numai de termenii acesteia și de obiectivele pe care le urmărește, ci și de contextul său, precum și de ansamblul dispozițiilor dreptului Uniunii ( 14 ).

50.

Prin urmare, în primul rând, trebuie să se constate că nu se impune o discuție cu privire la eventuale divergențe între modul de redactare a articolului 41 din Regulamentul nr. 1346/2000 în versiunile lingvistice pe care le‑am putut verifica ( 15 ).

51.

În al doilea rând, poate fi precizat că o astfel de dispoziție figura deja, în termeni identici, în Convenția din 23 noiembrie 1995 privind procedurile de insolvență ( 16 ). Deși această convenție nu a intrat în vigoare din cauza nesemnării ei de către un stat membru, ea a constituit fundamentul pe care a fost redactat Regulamentul nr. 1346/2000 ( 17 ).

52.

În al treilea rând, astfel cum a precizat deja Curtea, trebuie să se considere că Raportul explicativ al domnilor Miguel Virgós și Étienne Schmit cu privire la Convenția privind procedurile de insolvență ( 18 ) servește ca referință pentru interpretarea Regulamentului nr. 1346/2000 ( 19 ), printre altele în ceea ce privește obiectivele urmărite.

53.

Acești autori au subliniat că dispozițiile speciale ale Convenției din 23 noiembrie 1995 referitoare la cererile de admitere a creanțelor, care derogă de la aplicarea legii statului în care a fost deschisă procedura, urmăresc să faciliteze exercitarea drepturilor creditorilor în spațiul european prin enunțarea cerințelor utile pentru identificarea cererilor lor ( 20 ).

54.

Aceeași este situația în Regulamentul nr. 1346/2000. Astfel, în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (h), normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor sunt determinate de legea statului de deschidere a procedurii. Capitolul IV din acest regulament, intitulat „Informarea creditorilor și înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor lor”, care cuprinde articolele 39-42, constituie o excepție de la acest principiu, întrucât sunt precizate la articolele 39 și 41, precum și la articolul 42 alineatul (2) din regulamentul menționat anumite modalități de exercitare a dreptului de a înregistra cereri de admitere a creanțelor în procedura de insolvență de către creditori situați într‑un alt stat membru decât statul de deschidere.

55.

În al patrulea rând, în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestor norme referitoare la cererile de admitere a creanțelor, se precizează în raportul Virgós‑Schmit că, ținând seama de obiectivul urmărit ( 21 ), legislația națională nu poate impune condiții suplimentare în ceea ce privește conținutul acestor cereri ( 22 ). Normele menționate permit să se garanteze validitatea cererii de admitere a creanței în raport cu legea statului de deschidere a procedurii aplicabilă în vederea verificării acesteia.

56.

Această analiză este împărtășită de numeroși comentatori ai Regulamentului nr. 1346/2000 ( 23 ), care iau în considerare contextul inovator în care a fost examinată problema dreptului creditorilor și perspectiva foarte pragmatică din care a fost abordată aceasta.

57.

Astfel, după ce a consacrat, pentru procedura principală de insolvență, ideea universalității falimentului, enunțând la articolul 39 din Regulamentul nr. 1346/2000 principiul libertății de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor în favoarea creditorilor care au reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într‑un alt stat membru decât statul de deschidere și corelându‑l cu posibilitatea de a înregistra cereri de admitere a creanțelor nu numai în procedura principală, ci și în procedurile secundare, prevăzută la articolul 32 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, legiuitorul Uniunii a prevăzut norme care garantează egalitatea creditorilor.

58.

Această egalitate este întemeiată pe unitatea patrimoniului și pe principiul nediscriminării, cu toate că criteriul aplicat aici este cel al domiciliului creditorilor în cauză, iar nu cel al naționalității lor ( 24 ).

59.

Acesta este motivul pentru care, pentru a asigura o desfășurare eficientă a procedurii de insolvență ( 25 ), legiuitorul Uniunii a optat pentru a prevedea la articolul 41 din Regulamentul nr. 1346/2000 norme comune maxime care protejează creditorii situați într‑un alt stat membru decât cel în care a fost deschisă procedura de insolvență. Trebuie să se observe că, pentru aceleași motive, conținutul cererilor a fost definit fără modificări în Regulamentul 2015/848 ( 26 ).

60.

Este vorba despre norme de drept material ( 27 ). Asemenea guvernelor spaniol și polonez, considerăm că acestea trebuie să facă obiectul unei interpretări flexibile, pentru motivele prezentate în continuare.

61.

În primul rând, constatăm că legiuitorul Uniunii a limitat reglementarea cererilor de admitere a creanței la conținutul acesteia și la admiterea documentelor prezentate de creditor care atestă existența creanței și valoarea acesteia. Astfel cum s‑a subliniat la puțin timp după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1346/2000, nu sunt acoperite toate aspectele legate de procedura de înregistrare a cererilor ( 28 ). Este, așadar, posibil să se considere că articolul 41 din acest regulament reprezenta o formă nefinalizată de uniformizare a procedurii de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor ( 29 ).

62.

În consecință, lipsa unei proceduri uniforme instituite pentru exercitarea dreptului de înregistrare a cererilor de admitere a creanțelor și posibilitatea de a prezenta documente justificative ne determină să considerăm că nu poate fi impus ca indicațiile referitoare la creanță, enumerate la articolul 41 din Regulamentul nr. 1346/2000, să figureze în cererea de admitere și că nu pot fi deduse din documentele justificative prezentate.

63.

În al doilea rând, considerăm că admiterea documentelor justificative, impusă de legiuitorul Uniunii, oferă o marjă de apreciere, întemeiată pe legislațiile naționale aplicabile, în lipsa unei sancțiuni uniforme, pentru a aprecia validitatea cererii de admitere sau pentru a proceda la regularizarea acesteia.

64.

Astfel, etapa înregistrării cererilor de admitere a creanțelor trebuie în mod necesar diferențiată de cea a verificării lor, care rămâne supusă legislației naționale, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (h) din Regulamentul nr. 1346/2000. Astfel, această legislație determină consecințele neregularității declarațiilor creditorului și poate prevedea, în cazul în care sunt incomplete, cum este cazul în speță, ca acestea să fie regularizate prin diverse documente, dacă este cazul, la cererea autorității responsabile cu verificarea acestora ( 30 ).

65.

Considerăm că astfel de proceduri răspund preocupărilor legitime exprimate de Comisia Europeană cu privire la necesitatea de a nu complica misiunea administratorului judiciar impunându‑i să efectueze cercetări în numeroase documente.

66.

În al treilea rând, obiectivul de protecție a creditorilor, urmărit în mod constant atât în Regulamentul nr. 1346/2000, cât și în Regulamentul 2015/848, presupune că gradul de exigență față de creditori la înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor lor într‑un alt stat membru depinde de condițiile de informare a acestora, de termenul impus pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor și de dificultățile lingvistice cu care aceștia se pot confrunta.

67.

Mai exact, trebuie luat în considerare faptul că tocmai caracterul incomplet al dispozițiilor Regulamentului nr. 1346/2000 a justificat modificări substanțiale ca urmare a problemelor de ordin practic privind anumite aspecte legate de depunerea cererilor de admitere a creanțelor, care au fost sintetizate într‑un studiu de evaluare referitor la aplicarea acestui regulament, prezentat în cadrul unui raport întocmit de Comisie, în conformitate cu articolul 46 din regulamentul menționat ( 31 ).

68.

Acuitatea acestor dificultăți a justificat căutarea de către Comisie a unor soluții vizând să garanteze efectivitatea dreptului de a înregistra cereri de admitere a creanțelor în lipsa unei armonizări a legislațiilor naționale în materie ( 32 ), precum și egalitatea creditorilor. Acestea s‑au concretizat prin posibilitatea de a efectua declararea creanțelor prin orice mijloc de comunicare acceptat de legea statului în care s‑a deschis procedura de insolvență ( 33 ) și prin elaborarea unui formular‑tip de depunere a cererii de admitere a creanțelor, în care sunt precizate informațiile obligatorii ( 34 ) pentru a facilita și a garanta validitatea cererilor de admitere a creanțelor ( 35 ).

69.

În acest context, o interpretare strictă a articolului 41 din Regulamentul nr. 1346/2000, astfel cum este susținută de Comisie, care are ca efect înlăturarea înregistrării cererii de admitere a unei creanțe însoțite de documente justificative din care ar putea fi deduse, fără o dificultate deosebită pentru administratorul judiciar sau pentru instanța sesizată, indicațiile utile pentru stabilirea datei nașterii creanței, în timp ce, pe de altă parte, nu este cert că creditorul a fost informat în mod corect cu privire la o cerință referitoare la acest aspect sau într‑un termen suficient pentru a‑i permite îndeplinirea acestei obligații, nu ni se pare compatibilă cu obiectivul urmărit de Regulamentul nr. 1346/2000, care vizează să simplifice demersurile creditorilor, și nici cu obligația de a asigura respectarea egalității acestora.

70.

Comparația cu procedura organizată în mod substanțial ( 36 ) în Regulamentul 2015/848 ni se pare, în această privință, decisivă. Astfel, poate fi subliniat că, prin utilizarea formularului‑tip de depunere a cererii de admitere a creanțelor, creditorul este în prezent informat cu claritate cu privire la obligația de a indica data la care a luat naștere creanța ( 37 ).

71.

În consecință, considerăm că trebuie admisă completarea cererii de admitere a creanței pe baza documentelor justificative a căror transmitere este prevăzută la articolul 41 din Regulamentul nr. 1346/2000 și că va reveni autorității competente responsabile cu verificarea acestei cereri sarcina de a aprecia consecințele care vor trebui deduse din nerespectarea cerințelor prevăzute la acest articol, în conformitate cu legea statului membru pe teritoriul căruia este deschisă procedura principală.

72.

Având în vedere toate considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la cea de a patra și la cea de a cincea întrebare preliminară adresate de Oberlandesgericht Wien (Tribunalul Regional Superior din Viena, Austria) după cum urmează:

„Articolul 41 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență trebuie interpretat în sensul că stabilește cerințe maxime care pot fi impuse de o reglementare națională în ceea ce privește conținutul cererii de admitere a unei creanțe și că obligația de a cunoaște data nașterii creanței este îndeplinită atunci când aceasta poate fi dedusă din documentele prezentate în anexă la cererea de admitere a creanței, validitatea depunerii cererii de admitere a creanței fiind reglementată de legea statului membru pe teritoriul căruia este deschisă procedura principală (lex concursus).”