1

Prin recursul formulat, Trafilerie Meridionali SpA (denumită în continuare „Trame”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 15 iulie 2015, Trafilerie Meridionali/Comisia (T‑422/10, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2015:512), prin care Tribunalul a respins în parte acțiunea sa în anularea sau modificarea Deciziei C(2010) 4387 final a Comisiei din 30 iunie 2010 privind o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38344 – Oțel pentru precomprimare), modificată prin Decizia C(2010) 6676 final a Comisiei din 30 septembrie 2010 și prin Decizia C(2011) 2269 final a Comisiei din 4 aprilie 2011 (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”) prevăd, în ceea ce privește „Capacitatea de plată”, următoarele:

3

Sectorul vizat de prezenta cauză este cel al oțelului pentru precomprimare (denumit în continuare „OPC”). Această expresie desemnează cabluri metalice și toroane din bare și tije laminate la cald, în rulouri cu spire nearanjate (fil‑machine), în special oțelul pentru beton pretensionat, care servește drept elemente pentru balcoane, drept piloți de fundație sau de conducte, și oțelul pentru beton postcomprimat, care este utilizat în domeniul arhitecturii industriale și în cel al arhitecturii subterane sau pentru construirea de poduri.

4

Trame este un producător italian de toroane din trei sau din șapte fire, precum și de alte tipuri de oțel. Cel puțin de la începutul anului 1997 până la sfârșitul anului 2002, perioadă în care această societate a fost denumită „Trafilerie Meridionali SpA”, capitalul său a fost deținut în majoritate de o familie. La 28 aprilie 2008, societatea în cauză și‑a schimbat denumirea, devenind Emme Holding SpA, și a creat o filială denumită „Trafilerie Meridionali Srl”, care a preluat activitățile de producție ale societății‑mamă. La 11 noiembrie 2013, Emme Holding a absorbit această filială și a reluat denumirea „Trafilerie Meridionali SpA”.

5

La 19 și la 20 septembrie 2002, întrucât primise informații de la Bundeskartellamt (Autoritatea Federală de Concurență, Germania) și de la un producător de OPC cu privire la o încălcare a articolului 101 TFUE, Comisia a efectuat verificări în localurile mai multor întreprinderi.

6

La finalul investigației sale, Comisia a adoptat, la 30 septembrie 2008, o comunicare privind obiecțiunile care privea mai multe societăți, printre care se număra și Trame. Toți destinatarii acestei comunicări au depus observații scrise în răspunsurile la obiecțiunile formulate de Comisie. La 11 și la 12 februarie 2009 a avut loc o audiere la care Trame a participat.

7

Prin decizia în litigiu, Comisia a considerat că mai mulți furnizori de OPC au încălcat articolul 101 alineatul (1) TFUE și, începând de la 1 ianuarie 1994, articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4), prin participarea la o înțelegere la nivel european, precum și la nivel național și regional, în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1984 și 19 septembrie 2002.

8

Înțelegerea menționată se compunea printre altele din următoarele aranjamente:

9

În decizia în litigiu, Comisia a considerat că, în perioada cuprinsă între 4 martie 1997 și 19 septembrie 2002, Trame a participat la Clubul Italia și că, începând cu 15 mai 2000, Trame „cunoștea sau trebuia în mod rezonabil să cunoască diferitele niveluri ale înțelegerii” și în special Clubul Europa. Comisia a reținut astfel răspunderea Trame pentru participarea la înțelegere în această perioadă cuprinsă între 4 martie 1997 și 19 septembrie 2002.

10

Pentru această încălcare, societății Trame i‑a fost aplicată o amendă de 3,249 milioane de euro. În această privință, Comisia mai întâi a evaluat cuantumul de bază al amenzii la 10 milioane de euro, iar ulterior a redus acest cuantum de bază la 9,5 milioane de euro pentru a ține seama de rolul minor jucat de această societate în cadrul înțelegerii în cauză. În sfârșit, dat fiind că respectivul cuantum depășea plafonul de 10 % din cifra de afaceri totală a Trame realizată în cursul anului 2009, și anume aproximativ 32,5 milioane de euro, Comisia a stabilit cuantumul final al amenzii la 3,249 milioane de euro.

11

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 septembrie 2010, Trame a formulat o acțiune în anularea sau modificarea deciziei în litigiu.

12

În susținerea acțiunii formulate, Trame a invocat cinci motive referitoare la participarea sa la înțelegere și la efectul acestei participări asupra cuantumului amenzii. În special, primul motiv era întemeiat pe faptul că Comisia i‑a reproșat în mod eronat că a participat la o încălcare unică. În urma adoptării Deciziei C(2011) 2269 final, Trame și‑a adaptat motivele pentru a invoca și încălcarea principiilor proporționalității și egalității de tratament, din cauză că, în stabilirea cuantumului amenzii, tratamentul acordat ArcelorMittal SA și Ori Martin SA a fost diferit de cel care îi fusese rezervat. În sfârșit, Trame a invocat un al șaselea motiv, întemeiat pe lipsa capacității sale de plată pentru a plăti amenda.

13

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în măsura în care, prin aceasta, Comisia, pe de o parte, a reținut participarea Trame la componenta paneuropeană a încălcării în cauză pentru perioada cuprinsă între 4 martie 1997 și 9 octombrie 2000, a considerat că această participare privea toronul cu trei fire pentru perioada cuprinsă între 4 martie 1997 și 28 februarie 2000 și a constatat această participare la practicile anticoncurențiale pentru perioada cuprinsă între 30 august 2001 și 10 iunie 2002 și, pe de altă parte, a aplicat Trame o amendă disproporționată pentru a sancționa participarea sa la încălcarea unică pentru perioada cuprinsă între 4 martie 1997 și 19 septembrie 2002.

14

În exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul a considerat că o amendă de 5 milioane de euro ar permite sancționarea eficientă a comportamentului ilegal al Trame. Cu toate acestea, din cauza pragului legal de 10 % din cifra de afaceri totală, prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), Tribunalul a constatat că cuantumul final al amenzii aplicate Trame nu putea depăși 3,2 milioane de euro și, prin urmare, a stabilit amenda în cauză la acest din urmă cuantum.

15

Tribunalul a respins în rest acțiunea.

16

În urma unei cereri formulate de Comisie în acest scop, prin Ordonanța din 10 noiembrie 2015, Trafilerie Meridionali/Comisia (T‑422/10 REC, EU:T:2015:857), Tribunalul a efectuat o rectificare a hotărârii atacate pentru a rotunji mai exact, având în vedere informațiile prezentate în această privință în decizia în litigiu și reproduse la punctul 20 din hotărârea atacată, cuantumul final al amenzii aplicate Trame. Tribunal a dispus astfel că punctele 407 și 408 din hotărârea menționată, precum și punctul 3 din dispozitivul acesteia trebuiau interpretate în sensul că stabileau cuantumul acestei amenzi la 3,249 milioane de euro.

17

Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții:

18

Comisia solicită Curții:

19

În susținerea recursului formulat, recurenta invocă cinci motive. Primul motiv este întemeiat pe o eroare de drept, întrucât Tribunalul a imputat recurentei o participare la Clubul Europa. Al doilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal cu ocazia examinării de către acesta a aspectului dacă recurenta ar fi trebuit să beneficieze de o reducere a amenzii ca urmare a lipsei capacității sale de plată. Al treilea motiv privește metodologia utilizată de Tribunal pentru a reexamina amenda aplicată. Al patrulea motiv privește cheltuielile de judecată aferente procedurii în primă instanță. Al cincilea motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 47 al doilea paragraf din cartă, întrucât Tribunalul nu a pronunțat hotărârea atacată într‑un termen rezonabil.

20

Prin intermediul primului motiv, recurenta amintește că, pentru a‑i imputa dimensiunea paneuropeană a încălcării în cauză pentru perioada cuprinsă între 9 octombrie 2000 și 19 septembrie 2002, Tribunalul s‑a întemeiat, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 128-132, precum și din cuprinsul punctelor 144 și 145 din hotărârea atacată, pe două elemente, și anume, pe de o parte, faptul că, în timpul unei întâlniri a Clubului Italia din 15 mai 2000, s‑a făcut referire la Clubul Europa și, pe de altă parte, faptul că, în timpul unei alte întâlniri a Clubului Italia din 9 octombrie 2000, au fost prezente două întreprinderi care aveau legătură exclusiv cu Clubul Europa, și anume Westfälische Drahtindustrie GmbH și Nedri Spanstaal BV (denumite în continuare „Nedri”), precum și producători care nu erau interesați în principal de Italia, și anume DWK Drahtwerk Köln GmbH și Saarstahl AG (denumite în continuare „DWK”).

21

Cu titlu principal, recurenta susține că Tribunalul a denaturat faptele și a adoptat o interpretare vădit eronată a elementelor de probă prin faptul că a statuat că Nedri a participat exclusiv la Clubul Europa, iar nu la Clubul Italia. După cum ar rezulta din documentele prezentate Curții, din lunile iulie‑septembrie 2000, Nedri ar fi anunțat intenția sa de a obține autorizațiile necesare pentru comercializarea produselor sale în Italia. Recurenta ar fi putut, așadar, să considere această societate nu ca fiind o participantă la Clubul Europa, ci ca fiind o societate terță, care avea interes să intre în Clubul Italia, în vederea viitoarei sale intrări pe piața italiană.

22

În mod similar, legătura stabilită de Tribunal între DWK și Clubul Europa ar fi de asemenea rezultatul unei denaturări a elementelor de probă. Recurenta subliniază că reiese din cuprinsul punctului 816 din decizia atacată că DWK opera pe teritoriul național, ceea ce explică faptul că Comisia i‑a imputat în totalitate Clubul Italia, cel puțin pentru perioada cuprinsă între 24 februarie 1997 și 6 noiembrie 2000. Prezența DWK la întâlnirea din 9 octombrie 2000 ar fi fost, prin urmare, firească.

23

Recurenta susține că numai împrejurarea că, în timpul întâlnirii Clubului Italia din 15 mai 2000, Clubul Europa a fost amintit de două ori în timpul discuțiilor, o dată explicit și o dată implicit, nu este suficientă, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 133-135 din hotărârea atacată, pentru a susține imputarea unei participări la acest club în sarcina recurentei.

24

În subsidiar, recurenta susține că cele două elemente pe care s‑a întemeiat Tribunalul pentru a‑i imputa componenta paneuropeană a înțelegerii, astfel cum sunt prezentate la punctul 20 din prezenta hotărâre, permit, în cel mai bun caz, să se considere că aceasta avea cunoștință despre existența Clubului Europa. Or, după cum reiese din cuprinsul punctului 63 din Hotărârea din 4 iulie 2013, Comisia/Aalberts Industries și alții (C‑287/11 P, EU:C:2013:445), și din cuprinsul punctului 42 din Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens (C‑441/11 P, EU:C:2012:778), pentru a se imputa unei întreprinderi o încălcare la care nu a participat în mod direct, ar trebui să se demonstreze, pe de o parte, că aceasta cunoștea sau putea să prevadă în mod rezonabil comportamentele celorlalte întreprinderi în acest context și, pe de altă parte, că intenționa să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de toți participanții.

25

În opinia recurentei, elementele la care a făcut referire Tribunalul nu demonstrează nici că ea cunoștea sau că putea să prevadă în mod rezonabil comportamentul celorlalte întreprinderi în cadrul Clubului Europa, nici că intenționa să contribuie prin propriul comportament la acest club. Constatarea de la punctul 144 din hotărârea atacată potrivit căreia recurenta „era în măsură să cunoască natura și obiectivele urmărite de Clubul Europa” ar decurge astfel dintr‑o denaturare a elementelor de probă.

26

Potrivit recurentei, caracterul eronat al interpretării Tribunalului, în acest context, este și mai vădit având în vedere, pe de o parte, faptul că piețele din afara Italiei nu prezentau niciun interes pentru ea, întrucât, în lipsa autorizațiilor necesare, își comercializa produsul exclusiv pe teritoriul italian și, pe de altă parte, faptul că rolul său, inclusiv în cadrul Clubului Italia, era marginal.

27

Recurenta consideră că hotărârea atacată este, în consecință, afectată de vicii în partea privind sancțiunea care i‑a fost aplicată.

28

Comisia consideră că primul motiv este vădit inadmisibil sau, în orice caz, lipsit de temei.

29

În primul rând, în ceea ce privește argumentele invocate de recurentă cu titlu principal, astfel cum sunt prezentate la punctele 21-23 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că, sub acoperirea unei denaturări a elementelor de probă, recurenta urmărește, în realitate, ca Curtea să efectueze o nouă apreciere a faptelor și a probelor care au fost prezentate în fața Tribunalului în ceea ce privește legăturile existente, pe de o parte, între Nedri și Clubul Europa și, pe de altă parte, între DWK și acest club. Întrucât asemenea argumente sunt inadmisibile în etapa recursului, acestea trebuie respinse.

30

În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentația invocată de recurentă în subsidiar, astfel cum este prezentată la punctele 24-26 din prezenta hotărâre, trebuie să se observe că, prin această argumentație, recurenta contestă nu interpretarea reținută de Tribunal pentru jurisprudența menționată la punctul 24 din prezenta hotărâre, ci aplicarea acesteia de către Tribunal la situația în speță.

31

Astfel, Tribunalul a amintit în mod corect, la punctul 92 din hotărârea atacată, jurisprudența Curții potrivit căreia răspunderea unei întreprinderi care a participat la o încălcare unică și complexă prin comportamente proprii, care intrau în sfera de aplicare a noțiunilor de acord sau de practică concertată având un obiect anticoncurențial, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, și care aveau drept scop să contribuie la realizarea încălcării în ansamblul său, poate fi de asemenea reținută, pentru toată perioada participării sale la încălcarea menționată, pentru comportamentele altor întreprinderi în cadrul aceleiași încălcări, atunci când se stabilește că întreprinderea în cauză intenționa să contribuie prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de toți participanții și că cunoștea comportamentele ilicite preconizate sau manifestate de alte întreprinderi în urmărirea acelorași obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil și că era pregătită să accepte riscul ce decurge din acestea (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens, C‑441/11 P, EU:C:2012:778, punctul 42).

32

Ulterior, după ce a efectuat, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 108-141 din hotărârea atacată, o examinare detaliată a elementelor prezentate în fața sa în ceea ce privește participarea recurentei la încălcarea unică în cauză, Tribunalul a concluzionat printre altele la punctele 144 și 145 din hotărârea menționată că, având în vedere aceste elemente, Comisia avea dreptul să considere că, începând de la 9 octombrie 2000, Trame „intenționa să contribuie prin comportamentul propriu la obiectivele comune urmărite de toți participanții la înțelegere […] și că avea cunoștință despre comportamentele ilicite preconizate sau manifestate de alte întreprinderi în urmărirea acelorași obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil și că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea”.

33

Trebuie să se constate că, prin contestarea valorii atribuite de Tribunal elementelor de probă menționate cu scopul de a repune în discuție concluziile la care a ajuns acesta din urmă în această privință, argumentația reclamantei revine, din nou, să solicite Curții efectuarea unei alte interpretări a elementelor de fapt și de probă decât cea efectuată de Tribunal în cadrul aprecierii sale suverane a faptelor.

34

Rezultă că primul motiv este inadmisibil în ansamblul său și trebuie, prin urmare, respins.

35

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a explicat rațiunile respingerii motivului invocat în primă instanță referitor la încălcarea principiului egalității de tratament de către Comisie, în cadrul aprecierii privind reducerea amenzilor ca urmare a lipsei capacității de plată.

36

Recurenta amintește că a invocat, în fața Tribunalului, motivul întemeiat pe faptul că, prin acordarea unei reduceri a amenzii pentru CB, precum și pentru Itas și prin refuzul de a‑i acorda o astfel de reducere, deși situația sa financiară era mult mai precară decât cea a CB și cea a Itas, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament. Or, în pofida argumentelor specifice invocate în fața Tribunalului în această privință, acesta s‑ar fi limitat să precizeze, la punctele 391 și 392 din hotărârea atacată, că Comisia, pentru a stabili dacă erau sau nu erau îndeplinite condițiile necesare pentru aplicarea criteriului lipsei capacității de plată, a luat în considerare situația financiară a fiecărei întreprinderi, iar nu modalitățile lor de participare la încălcare. Tribunalul nu ar fi efectuat nicio analiză a informațiilor numeroase și precise de natură financiară și patrimonială furnizate de recurentă în cursul procedurii.

37

Faptul că Tribunalul nu ar fi abordat argumentația menționată a recurentei ar reieși de asemenea din cuprinsul punctului 353 din hotărârea atacată, în care Tribunalul ar fi rezumat, în mod eronat și parțial, teza dezvoltată în această privință în cererea introductivă formulată în primă instanță.

38

Recurenta adaugă că hotărârea atacată este, în consecință, de asemenea afectată de vicii în ceea ce privește sancțiunea care i‑a fost aplicată.

39

Comisia consideră că al doilea motiv este nefondat.

40

În măsura în care recurenta reproșează Tribunalului, prin argumentația invocată în cadrul prezentului motiv, o încălcare a obligației de motivare, întrucât, la punctele 391 și 392 din hotărârea atacată, acesta nu ar fi răspuns corespunzător cerințelor legale la argumentele prezentate în susținerea motivului invocat în primă instanță întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament, trebuie amintit că obligația de motivare prevăzută la articolul 296 TFUE constituie o normă fundamentală de procedură care trebuie diferențiată de problema temeiniciei motivării, aceasta din urmă ținând de legalitatea pe fond a actului în litigiu (Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 146 și jurisprudența citată).

41

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, obligația de motivare a hotărârilor, ce revine Tribunalului în temeiul articolului 36 și al articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu îi impune acestuia să prezinte o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate raționamentele formulate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pe care se întemeiază Tribunalul, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul recursului (Hotărârea din 8 martie 2016, Grecia/Comisia, C‑431/14 P, EU:C:2016:145, punctul 38).

42

În speță, trebuie să se constate că motivarea de la punctele 391 și 392 din hotărârea atacată permite persoanelor interesate și recurentei în special să cunoască motivele pe care s‑a întemeiat Tribunalul, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul prezentului recurs.

43

În măsura în care recurenta reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a ținut seama de toate elementele relevante, este suficient să se arate că, presupunând chiar că Trame ar fi invocat, în primă instanță, argumentația descrisă la punctele 35 și 36 din prezenta hotărâre și că această argumentație nu a fost decât în parte prezentată la punctul 353 din hotărârea atacată, argumentația recurentei s‑ar dovedi, în orice caz, nefondată.

44

Astfel, întrucât Tribunalul a prezentat, la punctele 355-390 din hotărârea atacată, motivele pentru care a considerat că recurenta era în măsură să plătească cuantumul amenzii care îi fusese aplicată, acesta putea să se limiteze la a răspunde la critica prezentată în fața sa întemeiată pe încălcarea principiului egalității de tratament, constatând, la punctul 391 din hotărârea atacată, că situația CB și cea a Itas pe plan financiar erau diferite și că „prin luarea în considerare a acestor diferențe, iar nu având în vedere modalitățile de participare a acestor întreprinderi la încălcare, Comisia a considerat că era adecvat să reducă parțial cuantumul amenzii în discuție, calculat pentru a ține seama de lipsa capacității de plată a fiecăreia dintre aceste întreprinderi”.

45

Or, această apreciere este, pe de o parte, lipsită de erori de drept și nu pare, pe de altă parte, că ar fi afectată de vreo eroare care ar putea rezulta dintr‑un element care nu ar fi fost luat în considerare de Tribunal.

46

Al doilea motiv este, așadar, nefondat și trebuie respins.

47

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenta susține că hotărârea atacată este lipsită de motivare în partea referitoare la calcularea amenzii. În special, nu ar fi posibil să se deducă din modul de redactare a acestei hotărâri care este metoda de calcul reținută de Tribunal pentru a determina cuantumul amenzii în cauză. Ținând seama de constatările de la punctul 398 din hotărârea menționată, ar fi totuși rezonabil să se considere că metoda respectivă nu este cea la care a recurs Comisia însăși.

48

Lipsa unei explicații adecvate, în special în ceea ce privește „ponderea” atribuită fiecăruia dintre elementele de fapt relevante, ar împiedica recurenta să efectueze o comparație între, pe de o parte, calculele privind amenda astfel cum au fost efectuate de Comisie în privința celorlalte întreprinderi destinatare ale deciziei în litigiu care nu au introdus o acțiune la Tribunal sau cărora, după ce au introdus o astfel de acțiune, le‑au fost respinse de acesta argumentele referitoare la amendă și, pe de altă parte, calculele privind amenda astfel cum au fost efectuate de însuși Tribunalul atunci când argumentele altor întreprinderi destinatare ale acestei decizii, similare celor prezentate de recurentă, au fost admise, conducând la o revizuire a amenzii. Obligația de motivare ar avea o importanță deosebită în cazul în care numeroase întreprinderi sunt sancționate pentru aceeași încălcare.

49

Întemeindu‑se în special pe jurisprudența rezultată din Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Weig/Comisia (C‑280/98 P, EU:C:2000:627, punctele 52-68), și pe Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia (C‑291/98 P, EU:C:2000:631, punctele 91-100), recurenta susține că există numeroase precedente în care Curtea a apreciat că trebuie să anuleze hotărârea Tribunalului în măsura în care acesta a utilizat, la revizuirea amenzii, o metodologie de calcul diferită de cea utilizată de Comisie sau de Tribunalul însuși în privința altor întreprinderi implicate în încălcarea în cauză. Deși este adevărat că Curtea a constatat deja, în special la punctul 181 din Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia (C‑295/12 P, EU:C:2014:2062), că Comisia nu este obligată să indice elementele cifrice referitoare la modul de calcul al amenzilor, ea ar fi subliniat totuși că este cel puțin „de dorit” să se precizeze mecanismul de determinare a cuantumului sancțiunii.

50

Trimiterea lapidară, de la punctul 399 din hotărârea atacată, la criteriile referitoare la gravitatea și la durata încălcării, precum și la principiul individualizării pedepselor nu ar fi suficientă pentru a acoperi această lacună, având în vedere în special complexitatea cazului în speță și numărul de factori care trebuie luați în considerare.

51

Comisia susține că al treilea motiv nu este fondat.

52

Trebuie să se constate că, având în vedere jurisprudența amintită la punctele 40 și 41 din prezenta hotărâre, hotărârea atacată îndeplinește cerințele de motivare care reveneau Tribunalului, întrucât acesta a furnizat, la punctele 401-407 din această din urmă hotărâre, o prezentare detaliată a factorilor de care a ținut seama pentru decizia sa privind stabilirea cuantumului amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia, C‑89/11 P, EU:C:2012:738, punctul 133).

53

În special, Tribunalul a stabilit, la punctele 398-408 din hotărârea atacată, în cadrul exercitării competenței sale de fond, cuantumul amenzii aplicate Trame ținând seama de participarea sa la încălcarea unică. La punctele 401-405 din această hotărâre, Tribunalul a prezentat împrejurările specifice situației recurentei pe care le considera relevante privind în special gravitatea și durata participării sale la încălcarea în cauză. Reiese din cuprinsul punctului 406 din hotărârea menționată că, la stabilirea cuantumului acestei amenzi, Tribunalul a ținut seama inclusiv de necesitatea de a asigura un efect suficient de disuasiv al acesteia, precum și de principiul proporționalității.

54

Reiese de asemenea din cuprinsul punctelor 398-406 din hotărârea atacată că Tribunalul nu a considerat că este ținut nici de calculele Comisiei, nici de orientările acesteia, ci a efectuat propria apreciere a cuantumului amenzii, ținând seama de toate împrejurările speței.

55

În aceste condiții, recurenta nu poate reproșa Tribunalului o nemotivare pentru motivul că acesta nu a specificat metoda de calcul utilizată și nici nu a precizat în special „ponderea” atribuită fiecăruia dintre elementele de fapt relevante de care a ținut seama în această privință.

56

Astfel, trebuie amintit că Curtea ar trebui să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal, ca urmare a caracterului inadecvat al cuantumului unei amenzi, doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu numai inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat (a se vedea Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 205, precum și jurisprudența citată).

57

Or, motivarea oferită de Tribunal cu ocazia evaluării de către acesta a cuantumului amenzii în speță a permis recurentei să susțină în fața Curții o eventuală disproporție în sensul jurisprudenței amintite la punctul anterior din prezenta hotărâre, iar Curții să își exercite controlul.

58

Având în vedere considerațiile care precedă, al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

59

Recurenta susține că erorile de drept săvârșite de Tribunal și denunțate în cadrul primelor două motive de recurs ar afecta concluzia la care a ajuns Tribunalul la punctele 411 și 412 din hotărârea atacată, potrivit căreia fiecare parte trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată.

60

Comisia consideră că nu există niciun motiv pentru reformarea hotărârii atacate cu privire la acest aspect, întrucât nici primul, nici al doilea motiv de recurs nu trebuie admise.

61

Întrucât prezentul motiv depinde de succesul primului și al celui de al doilea motiv de recurs sau al unuia dintre ele și întrucât aceste două motive au fost respinse, prezentul motiv trebuie respins.

62

Întemeindu‑se pe jurisprudența rezultată din Hotărârea din 12 noiembrie 2014, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia (C‑580/12 P, EU:C:2014:2363), recurenta susține că, în cazul în care este evident că Tribunalul și‑a încălcat în mod suficient de caracterizat obligația care îi revenea, în temeiul articolului 47 al doilea paragraf din cartă, de a se pronunța în cauza dedusă judecății sale într‑un termen rezonabil, Curtea poate judeca o cerere de reparare a prejudiciului.

63

Recurenta consideră că aceste condiții sunt îndeplinite în speță. În special, între data formulării acțiunii, și anume 15 septembrie 2010, și data notificării hotărârii atacate, și anume 23 iulie 2015, s‑au scurs aproape cinci ani, inclusiv o perioadă de inactivitate de mai mult de doi ani între data la care Comisia și‑a prezentat memoriul în duplică și data la care Tribunalul a transmis părților măsurile de organizare a procedurii. Recurenta consideră că termenele menționate sunt excesive și nejustificate.

64

Comisia susține că al cincilea motiv este vădit inadmisibil, întrucât, prin faptul că solicită Curții să constate că Tribunalul a încălcat obligația care rezultă din articolul 47 al doilea paragraf din cartă, recurenta nu urmărește să obțină anularea hotărârii atacate. Deși Curtea a constatat uneori, în unele hotărâri, sub forma unui obiter dictum, că durata procedurii în fața Tribunalului a fost excesivă, aceste constatări nu ar fi dat naștere unor constatări autonome care figurează în dispozitivele hotărârilor menționate. În plus, situația în speță ar fi diferită, dat fiind că recurenta, în susținerea unei astfel de cereri de constatare autonomă, a formulat un capăt de cerere specific și a invocat o cale de atac de asemenea specifică.

65

În măsura în care recurenta solicită Curții să judece cererea sa în repararea prejudiciului suferit ca urmare a pretinsei încălcări de către Tribunal a articolului 47 al doilea paragraf din cartă, trebuie amintit că o încălcare, săvârșită de o instanță a Uniunii Europene, a obligației sale rezultate din această dispoziție de a judeca într‑un termen rezonabil cauzele cu care este sesizată trebuie să fie sancționată printr‑o acțiune în despăgubire introdusă la Tribunal, o asemenea acțiune constituind un remediu efectiv. Astfel, o cerere prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat de nerespectarea de către Tribunal a unui termen de soluționare rezonabil nu poate fi introdusă direct la Curte în cadrul unui recurs, ci trebuie introdusă chiar la Tribunal (Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Gascogne Sack Deutschland/Comisia, C‑40/12 P, EU:C:2013:768, punctele 89 și 90, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Groupe Gascogne/Comisia, C‑58/12 P, EU:C:2013:770, punctele 83 și 84, precum și Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 66).

66

Tribunalul, având competență în temeiul articolului 256 alineatul (1) TFUE și sesizat cu o cerere de despăgubiri, are obligația de a se pronunța asupra unei astfel de cereri, statuând într‑un complet diferit de cel care a trebuit să soluționeze litigiul care a determinat procedura a cărei durată este criticată (Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Groupe Gascogne/Comisia, C‑58/12 P, EU:C:2013:770, punctul 90, și Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 67).

67

În aceste condiții, în cazul în care este evident, fără a fi necesar ca părțile să prezinte elemente suplimentare în această privință, că Tribunalul și‑a încălcat în mod suficient de caracterizat obligația de a se a se pronunța în cauză într‑un termen rezonabil, Curtea poate stabili acest fapt (Hotărârea din 9 iunie 2016, Repsol Lubricantes y Especialidades și alții/Comisia, C‑617/13 P, EU:C:2016:416, punctul 100 și jurisprudența citată).

68

Nu aceasta este situația în speță. Astfel, în prezenta cauză, prezentarea de către părți a unor elemente suplimentare ar fi necesară pentru a permite Curții să se pronunțe cu privire la caracterul nerezonabil al duratei procedurii în fața Tribunalului.

69

Având în vedere cele de mai sus, cel de al cincilea motiv trebuie respins.

70

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că recursul trebuie respins în totalitate.

71

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

72

Articolul 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară și hotărăște: