1

Prin recursul formulat, DK Recycling und Roheisen GmbH (denumită în continuare „DK Recycling”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 26 septembrie 2014, DK Recycling und Roheisen/Comisia (T‑630/13, EU:T:2014:833, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a admis doar în parte concluziile în anularea Deciziei 2013/448/UE a Comisiei din 5 septembrie 2013 privind măsurile naționale de punere în aplicare pentru alocarea tranzitorie cu titlu gratuit a cotelor de emisii de gaze cu efect de seră în conformitate cu articolul 11 alineatul (3) din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2013, L 240, p. 27), întrucât această decizie, la articolul 1 alineatul (1) coroborat cu punctul A din anexa I la aceasta, nu reține includerea, în lista prevăzută la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO 2003, L 275, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 (JO 2009, L 140, p. 63) (denumită în continuare „Directiva 2003/87”), a instalațiilor cu codurile de identificare DE000000000001320 și DE‑new–14220–0045, precum și a cantităților anuale totale preliminare ale cotelor de emisii de gaze cu efect de seră alocate cu titlu gratuit și propuse de Republica Federală Germania pentru aceste instalații (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Potrivit considerentului (5) al acesteia, Directiva 2003/87 contribuie la îndeplinirea angajamentelor Uniunii și ale statelor membre de a reduce emisiile antropice de gaze cu efect de seră „prin intermediul unei piețe europene eficiente a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, în condițiile unei diminuări cât mai reduse a dezvoltării economice și a ocupării forței de muncă”.

3

Considerentul (7) al directivei menționate prevede:

„Dispozițiile comunitare privind alocarea cotelor de către statele membre sunt necesare pentru a contribui la menținerea integrității pieței interne și la evitarea denaturării concurenței.”

4

Considerentele (8), (15), (23), (44) și (45) ale Directivei 2009/29 au următorul cuprins:

[…]

[…]

5

Potrivit articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2003/87, referitor la „[l]icitarea cotelor”:

„Începând din 2013, statele membre scot la licitație toate cotele care nu sunt alocate cu titlu gratuit în conformitate cu articolele 10a și 10c. […]”

6

Articolul 10a din Directiva 2003/87, intitulat „Norme comunitare tranzitorii privind alocarea de cote cu titlu gratuit”, prevede:

„(1)   Până la 31 decembrie 2010, Comisia adoptă dispoziții integral armonizate de punere în aplicare pentru o alocare armonizată a cotelor menționate la alineatele (4), (5), (7) și (12), inclusiv orice dispoziții necesare unei aplicări armonizate a alineatului (19).

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesențiale ale prezentei directive prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menționată la articolul 23 alineatul (3).

Măsurile menționate la primul paragraf stabilesc, în măsura posibilului, criteriile de referință ex ante la nivel comunitar pentru a se asigura că modalitățile de alocare încurajează tehnici eficiente din punctul de vedere al reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră și al ameliorării randamentului energetic […]

Pentru fiecare sector și subsector, în principiu, criteriile de referință sunt calculate mai degrabă pentru produsul finit și nu pentru materiile prime, astfel încât să se maximizeze reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și eficiența energetică pe parcursul fiecărui proces de producție din sectorul sau subsectorul în cauză.

[…]

(2)   Pentru definirea principiilor de stabilire a criteriilor de referință pentru fiecare sector sau subsector, punctul de plecare îl reprezintă performanța medie a 10 % dintre cele mai eficiente instalații dintr‑un sector sau subsector comunitar între 2007 și 2008. Comisia consultă persoanele interesate, inclusiv sectoarele și subsectoarele vizate.

[…]”

7

Articolul 11 din Directiva 2003/87, intitulat „Măsuri naționale de punere în aplicare ”, prevede:

„(1)   Fiecare stat membru publică și prezintă Comisiei, până la 30 septembrie 2011, lista instalațiilor de pe teritoriul său care intră sub incidența prezentei directive, precum și cotele gratuite alocate fiecărei instalații de pe teritoriul său, calculate în conformitate cu normele menționate la articolul 10a alineatul (1) și la articolul 10c.

(2)   Până la data de 28 februarie a fiecărui an, autoritățile competente emit cantitatea de cote care trebuie alocate pentru anul respectiv, calculată în conformitate cu articolele 10, 10a și 10c.

(3)   Statele membre nu pot aloca cote cu titlu gratuit în temeiul alineatului (2) instalațiilor a căror înscriere în lista menționată la alineatul (1) a fost respinsă de către Comisie.”

8

Prin Decizia 2011/278/UE din 27 aprilie 2011 de stabilire, pentru întreaga Uniune, a normelor tranzitorii privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 130, p. 1), Comisia a determinat bazele armonizate cu ajutorul cărora statele membre trebuie să calculeze, pentru fiecare an, numărul de cote de emisie alocate cu titlu gratuit fiecăreia dintre instalațiile situate pe teritoriul lor.

9

Considerentele (4) și (12) ale Deciziei 2011/278 prevăd:

[…]

10

În Germania, Directiva 2003/87 și Decizia 2011/278 au fost puse în aplicare în special prin Treibhausgas‑Emissionshandelsgesetz (Legea privind comercializarea cotelor de emisii de gaze cu efect de seră) din 21 iulie 2011 (denumită în continuare „TEHG”).

11

Articolul 9 alineatul (5) din TEHG prevede următoarele:

„În cazul în care alocarea cotelor efectuată pe baza articolului 10 creează dificultăți excesive pentru operatorul instalației și pentru o întreprindere afiliată care, din rațiuni legate de dreptul comercial și de dreptul societăților, trebuie să fie răspunzătoare în nume propriu pentru riscurile economice ale operatorului respectiv, autoritatea competentă alocă, la cererea operatorului, cote suplimentare în cantitatea necesară pentru o justă compensare, cu condiția ca Comisia Europeană să nu refuze această alocare în temeiul articolului 11 alineatul (3) din Directiva [2003/87].”

12

La data deciziei în litigiu, DK Recycling exploata pe teritoriul german o instalație de reciclare de reziduuri ale industriei oțelului conținând fier și zinc, precum și o stație energetică, ambele supuse sistemului de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră instituit prin Directiva 2003/87.

13

În temeiul articolului 9 alineatul (5) din TEHG, această societate a obținut de la autoritățile germane înscrierea acestor instalații în lista prevăzută la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2003/87.

14

Prin decizia în litigiu, Comisia nu a reținut această înscriere și, în consecință, nici alocarea de cote gratuite corespunzătoare.

15

Acest refuz a fost motivat, în esență, prin următoarele considerații:

16

În primul rând, Decizia 2011/278 nu ar fi prevăzut alocarea de cote pe care a vrut să o efectueze Republica Federală Germania în temeiul articolului 9 alineatul (5) din TEHG.

17

În al doilea rând, Republica Federală Germania nu ar fi demonstrat că alocarea cotelor pe baza normelor stabilite prin Decizia 2011/278 era în mod vădit necorespunzătoare, având în vedere obiectivul de armonizare urmărit de această decizie.

18

În al treilea rând, faptul de a aloca cu titlu gratuit mai multe cote anumitor instalații ar fi denaturat sau ar fi riscat să denatureze concurența și ar fi avut efecte transfrontaliere, în măsura în care toate sectoarele care intră sub incidența Directivei 2003/87 ar participa la schimburile comerciale la nivelul Uniunii.

19

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 28 noiembrie 2013, DK Recycling a solicitat anularea deciziei în litigiu.

20

În susținerea acțiunii formulate, DK Recycling a invocat patru motive, întemeiate, în primul rând, pe nerespectarea Deciziei 2011/278, în al doilea rând, pe încălcarea drepturilor fundamentale și a principiului proporționalității, în al treilea rând, pe încălcarea obligației de motivare și, în al patrulea rând, pe încălcarea dreptului de a fi ascultat. După ce a înlăturat excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie, Tribunalul, prin hotărârea atacată, a înlăturat primul, al doilea și al patrulea motiv, dar l‑a admis pe al treilea.

21

Tribunalul a concluzionat că decizia în litigiu trebuie anulată, dar numai în măsura în care nu reține alocarea propusă de Republica Federală Germania de cote de emisie cu titlu gratuit pentru o subinstalație cu emisii de proces pentru producerea de zinc în furnal și procesele conexe.

22

În schimb, Tribunalul a respins restul concluziilor din cererea introductivă a DK Recycling, referitoare la refuzul de a lua în considerare un caz de „dificultăți excesive” în alocarea cotelor gratuite.

23

În acest sens, Tribunalul a statuat, printre altele, în urma unei examinări a proporționalității Deciziei 2011/278, că aceasta nu încalcă drepturile fundamentale ale DK Recycling și principiul proporționalității prin aceea că nu permite să se aloce cote gratuite în cazurile de „dificultăți excesive”.

24

Recurenta solicită Curții:

25

Comisia solicită Curții:

26

Prin actul depus la grefa Curții la 23 martie 2016, DK Recycling a solicitat să se dispună redeschiderea procedurii orale, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea cererii sale, aceasta a invocat necesitatea de a lua poziție cu privire la concluziile prezentate de avocatul general și în special cu privire la constatarea acestuia potrivit căreia motivele recursului sunt inoperante.

27

Trebuie amintit că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca părțile să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general (Hotărârea din 4 septembrie 2014, Vnuk, C‑162/13, EU:C:2014:2146, punctul 30 și jurisprudența citată).

28

În aceste condiții, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, deschiderea sau redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții.

29

În speță situația nu este aceasta. Astfel, în opinia Curții, după ascultarea avocatului general, aceasta dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța și cauza nu trebuie examinată din perspectiva unui fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei sale sau a unui argument care nu a fost dezbătut în fața sa.

30

Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea apreciază că nu trebuie să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

31

Fără a solicita în mod expres o înlocuire a unor motive ale hotărârii atacate, Comisia susține că, chiar dacă este posibilă înlăturarea individuală a fiecărui motiv al recursului, acesta trebuie, cu titlu principal, să fie respins pentru un motiv care în opinia sa este „mai fundamental”.

32

În această privință, Comisia arată că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept statuând, la punctul 50 din hotărârea atacată, că Directiva 2003/87 o abilita să prevadă, în Decizia 2011/278, o atribuire de cote cu titlu gratuit în cazurile în care aplicarea modalităților armonizate ale acestei decizii ar determina pentru operatori „dificultăți excesive”.

33

Întrucât Comisia nu solicita totuși – și, de altfel, nu putea să solicite – anularea hotărârii atacate, argumentația sa trebuie înțeleasă ca urmărind efectuarea de către Curte a unei înlocuiri de motive.

34

Astfel, după cum arată Comisia, dacă ar rezulta, după cum susține aceasta, că Directiva 2003/87 nu i‑ar fi permis alocarea de cote gratuite suplimentare în caz de „dificultăți excesive”, orice mijloc pe care l‑ar fi putut invoca DK Recycling în cadrul prezentului recurs ar fi inoperant.

35

În consecință, trebuie examinată această argumentație a Comisiei înaintea motivelor recursului.

36

Comisia susține că articolul 10a alineatul (1) primul și al doilea paragraf din Directiva 2003/87 nu îi confereau nicio competență să introducă, în Decizia 2011/278, o dispoziție care să permită alocarea de cote gratuite întreprinderilor care s‑ar confrunta cu „dificultăți excesive”. În această privință, Comisia contestă interpretarea Tribunalului, enunțată la punctul 50 din hotărârea atacată, potrivit căreia nu putea fi exclusă de la bun început o încălcare a drepturilor fundamentale și a principiului proporționalității de către această decizie, în măsura în care puterea de apreciere de care dispunea Comisia în temeiul Directivei 2003/87 i‑ar fi permis să prevadă alocarea de cote cu titlu gratuit în cazurile de „dificultăți excesive”.

37

Comisia apreciază, dimpotrivă, că articolul 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87 nu îi permitea să deroge de la principiul potrivit căruia trebuiau adoptate, în materie de alocare de cote cu titlu gratuit, măsuri de punere în aplicare integral armonizate la nivelul Uniunii, obiectivul urmărit de legiuitor fiind, astfel cum indică alte dispoziții din această directivă, precum și considerentul (23) al Directivei 2009/29, de a evita denaturarea concurenței în Uniune și favorizarea creșterii emisiilor. Or, norme care ar permite alocarea de cote suplimentare unei instalații care ar fi în toate privințele comparabilă, din punctul de vedere al produselor sale, cu o altă instalație și care nu s‑ar deosebi de aceasta decât prin faptul că aplicarea sistemului de comercializare a cotelor i‑ar provoca „dificultăți excesive” din cauza lipsei de capacitate financiară ar contraveni acestor obiective și, prin urmare, nu ar putea fi considerate măsuri integral armonizate la nivel comunitar.

38

În plus, cerința unor norme integral armonizate la nivel comunitar ar corespunde elementelor esențiale ale Directivei 2003/87, pe care Comisia, potrivit articolului 10a alineatul (1) al doilea paragraf din aceasta, nu le poate modifica.

39

În sfârșit, Comisia consideră că expresia „în măsura posibilului”, utilizată la articolul 10a alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2003/87, nu i‑ar conferi marjă de apreciere decât în ceea ce privește abordarea normativă care trebuie adoptată pentru fiecare sector sau subsector, dar nicidecum pentru o întreprindere determinată.

40

În memoriul său în replică, DK Recycling contestă argumentația Comisiei și precizează că, în cazul în care Curtea decide să o rețină, ar invoca incompatibilitatea Directivei 2003/87 cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

41

În memoriul său în duplică, Comisia apreciază că această excepție de nelegalitate, cu titlu principal, nu este admisibilă și, cu titlu subsidiar, nu este întemeiată, având în vedere conformitatea Directivei 2003/87 cu drepturile fundamentale și cu principiul proporționalității.

42

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru ca o cerere de înlocuire a unor motive să fie admisibilă, ea presupune existența unui interes de a exercita acțiunea, în sensul că trebuie să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o. Aceasta poate fi situația în cazul în care cererea de înlocuire a unor motive constituie o apărare împotriva unui motiv invocat de reclamant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții, C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, EU:C:2009:610, punctul 23, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Iride/Comisia, C‑329/09 P, EU:C:2011:859, punctele 48-51, precum și Hotărârea din 11 iulie 2013, Ziegler/Comisia, C‑439/11 P, EU:C:2013:513, punctul 42).

43

În speță, cererea de înlocuire a unor motive urmărește constatarea de către Curte a săvârșirii unei erori de drept de către Tribunal prin faptul că a statuat că articolul 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87 abilita Comisia să introducă, în Decizia 2011/278, o dispoziție privind cazurile care prezintă „dificultăți excesive”. Or, în cazul în care Curtea ar admite o asemenea cerere, motivele prin care DK Recycling reproșează Comisiei că nu a adoptat o astfel de dispoziție și Tribunalului că nu a hotărât pe baza acestui fapt anularea acestei decizii ar deveni inoperante.

44

În consecință, cererea de înlocuire a unor motive, care poate avea efecte asupra mai multor argumente dintre cele invocate în cadrul recursului, este admisibilă.

45

Trebuie stabilit dacă Tribunalul a putut, fără a săvârși o eroare de drept, să determine competența Comisiei de a introduce, în Decizia 2011/278, o dispoziție care să permită atribuirea de cote gratuite suplimentare anumitor întreprinderi pentru care atribuirea cotelor potrivit normelor sectoriale prevăzute de această decizie ar determina „dificultăți excesive”.

46

În această privință, trebuie amintit că considerentul (45) din Directiva 2009/29 menționează că „Comisia ar trebui să fie împuternicită să adopte măsuri de armonizare a normelor […] de alocare cu titlu tranzitoriu a cotelor la nivel comunitar”. Articolul 10a alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 2003/87 precizează că aceste măsuri de executare sunt „destinate să modifice elemente neesențiale” ale acesteia.

47

Este necesar să se constate că Curtea a statuat deja că nu pot face obiectul unei delegări dispozițiile a căror adoptare necesită efectuarea unor alegeri politice care se numără printre sarcinile proprii ale legiuitorului Uniunii și că, prin urmare, măsurile de executare adoptate de Comisie nu pot nici să modifice elemente esențiale ale unei reglementări de bază, nici să o completeze cu noi elemente esențiale (Hotărârea din 5 septembrie 2012, Parlamentul/Consiliul, C‑355/10, EU:C:2012:516, punctele 65 și 66).

48

Identificarea elementelor unei materii care trebuie considerate esențiale trebuie să se întemeieze pe elemente obiective care pot face obiectul unui control jurisdicțional și impune luarea în considerare a caracteristicilor și a particularităților domeniului vizat (Hotărârea din 10 septembrie 2015, Parlamentul/Consiliul, C‑363/14, EU:C:2015:579, punctul 47).

49

În ceea ce privește elementele Directivei 2003/87 care trebuie calificate drept esențiale în sensul dispozițiilor și al jurisprudenței citate la punctele 46-48 din prezenta hotărâre, trebuie subliniat că, deși obiectivul principal al acestei directive este acela de a reduce în mod substanțial emisiile de gaze cu efect de seră, acest obiectiv trebuie atins cu respectarea unei serii de obiective secundare. Astfel cum expun considerentele (5) și (7) ale directivei menționate, aceste obiective secundare sunt, printre altele, menținerea dezvoltării economice și a ocupării forței de muncă, precum și menținerea integrității pieței interne și a condițiilor de concurență (Hotărârile din 29 martie 2012, Comisia/Polonia, C‑504/09 P, EU:C:2012:178, punctul 77, și Comisia/Estonia, C‑505/09 P, EU:C:2012:179, punctul 79, precum și Hotărârea din 17 octombrie 2013, Iberdrola și alții, C‑566/11, C‑567/11, C‑580/11, C‑591/11, C‑620/11 și C‑640/11, EU:C:2013:660, punctul 43).

50

Menționarea reiterată a obiectivului secundar privind menținerea condițiilor de concurență în cadrul pieței interne, nu numai în considerentele (5) și (7) ale Directivei 2003/87, ci și în considerentele (8) și (15) ale Directivei 2009/29, atestă caracterul esențial al acestui obiectiv secundar în cadrul sistemului de comercializare de cote de emisie de gaze cu efect de seră.

51

În ceea ce privește în mod mai specific normele tranzitorii privind alocarea de cote cu titlu gratuit, trebuie arătat că considerentul (23) al Directivei 2009/29 prevede de asemenea cerința de a evita denaturarea concurenței în Comunitate. În acest scop, se precizează că alocarea tranzitorie cu titlu gratuit a cotelor ar trebui să fie realizată în conformitate cu norme armonizate la nivel comunitar.

52

Astfel, la articolul 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87, legiuitorul, pe de o parte, a insistat asupra imperativului de armonizare completă prevăzând că „Comisia adoptă dispoziții integral armonizate de punere în aplicare pentru o alocare armonizată a cotelor”, pe de altă parte, a indicat Comisiei criteriile potrivit cărora trebuie întreprinsă armonizarea, și anume, în esență, pe bază de criterii de referință pe sectoare și pe subsectoare.

53

Prevăzând o asemenea metodă de alocare a cotelor gratuite, integral armonizată pe o bază sectorială, legiuitorul a concretizat cerința esențială de a evita denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

54

În consecință, Comisia nu poate, fără a încălca această cerință și, prin urmare, fără a modifica un element esențial al Directivei 2003/87, să prevadă norme de alocare de cote cu titlu gratuit care nu ar fi integral armonizate și sectoriale.

55

Or, nu prezintă îndoială faptul că introducerea de către Comisie, în Decizia 2011/278, a unei dispoziții care să permită atribuirea de cote gratuite anumitor întreprinderi care se confruntă cu „dificultăți excesive” ca urmare a punerii în aplicare a criteriilor sectoriale prevăzute de această decizie ar fi fost contrară principiului unei alocări armonizate și sectoriale a cotelor gratuite, dat fiind că ar fi implicat în mod necesar o abordare de la caz la caz, întemeiată pe producerea de circumstanțe particulare și individuale, proprii fiecărui operator vizat de asemenea „dificultăți excesive”. Prin urmare, o astfel de dispoziție ar fi fost de natură să modifice un element esențial al Directivei 2003/87, repunând astfel în discuție sistemul pe care îl stabilește.

56

În aceste condiții, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept apreciind, la punctul 50 din hotărârea atacată, că Comisia ar fi fost abilitată, în temeiul articolului 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87, să introducă o astfel de dispoziție.

57

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de termenii „în măsura posibilului” și „în principiu” utilizați la articolul 10a alineatul (1) al treilea și al patrulea paragraf din Directiva 2003/87. Deși acești termeni conferă o anumită marjă de apreciere Comisiei pentru a determina criteriile de referință ex ante în cazurile în care nu se poate recurge la un criteriu de referință calculat pe baza produselor, aceștia nu au ca obiect să dea Comisiei posibilitatea de a deroga de la principiul unei alocări armonizate și sectoriale a cotelor. În plus, o analiză contextuală a acestor termeni permite confirmarea, dacă mai era necesar, a interpretării potrivit căreia stabilirea criteriilor de referință ex ante trebuie să se facă „pentru fiecare sector și subsector”, întrucât acestea sunt cuvintele utilizate la articolul 10a alineatul (2) din Directiva 2003/87.

58

Așadar, în mod eronat Tribunalul a respins acțiunea DK Recycling pornind de la premisa potrivit căreia Comisia ar fi putut să adopte în mod legal o dispoziție care prevede alocarea de cote cu titlu gratuit în cazurile de „dificultăți excesive”, în loc să se limiteze să arate că Comisia era, în orice caz, necompetentă să adopte o astfel de dispoziție.

59

Prin urmare, cererea de înlocuire a unor motive trebuie primită.

60

Din cele ce precedă rezultă că motivele prin care DK Recycling reproșează Tribunalului că nu a cenzurat lipsa, în Decizia 2011/278, a unei dispoziții care să prevadă alocarea cu titlu gratuit de cote suplimentare în cazurile de „dificultăți excesive” sunt inoperante și trebuie înlăturate.

61

Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentația societății DK Recycling cu privire la nelegalitatea Directivei 2003/87 în sensul că nu a prevăzut o astfel de dispoziție, chiar presupunând că DK Recycling ar fi invocat, așa cum pretinde, nelegalitatea acestei directive în fața Tribunalului, din înscrisurile din dosarul procedurii scrise în fața Curții reiese că aceasta a prezentat pentru prima dată acest motiv în cadrul recursului abia în memoriul în replică, iar nu în cererea introductivă.

62

Or, din articolul 127 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 190 din același regulament, rezultă că, pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii.

63

O astfel de excepție nu poate fi aplicată motivului prezentat de DK Recycling în memoriul său în replică, ca reacție la remarca prin care Comisia, în memoriul său în apărare, s‑a limitat să observe, fără a aduce un element de drept sau de fapt nou, că legalitatea Directivei 2003/87 nu este pusă în discuție în cererea de recurs.

64

Prin urmare, motivul întemeiat pe nelegalitatea Directivei 2003/87 trebuie considerat inadmisibil.

65

Prin urmare, recursul trebuie respins.

66

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

67

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

68

Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta a căzut în pretenții, se impune să fie obligată să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Comisie.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: