1.

Prezenta cerere de decizie preliminară se referă la noțiunea „materie civilă și comercială” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 ( 2 ) (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I”). Mai precis, se ridică problema dacă o acțiune având ca obiect repararea prejudiciului, formulată de o autoritate publică împotriva unor persoane fizice, respectiv împotriva unor întreprinderi private, întemeiată pe participarea acestor persoane și întreprinderi la o fraudă fiscală se referă la o „materie civilă și comercială”. Această întrebare se pune cu privire la posibilitatea recunoașterii în Danemarca a unei hotărâri care va fi pronunțată de către o instanță din Regatul Unit în temeiul unei asemenea acțiuni.

2.

Cauza se caracterizează prin particularitatea că Regulamentul Bruxelles I nu este direct aplicabil în privința Danemarcei ( 3 ), fiind aplicabil ca parte integrantă a unui acord paralel de drept internațional încheiat între Uniunea Europeană și Danemarca ( 4 ). Prin urmare, cererea de decizie preliminară supune (pentru prima dată) interpretării Curții acest acord paralel, însă în primul rând se ridică problema privind dreptul instanțelor daneze de a sesiza Curtea.

3.

Cadrul dreptului Uniunii este format din acordul paralel ( 5 ) încheiat cu Danemarca în vederea aplicării Regulamentului Bruxelles I, inclusiv regulamentul în sine, care face parte integrantă din acord.

4.

Acordul dintre Comunitatea Europeană și Regatul Danemarcei privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială ( 6 ) are ca obiect, potrivit articolului 1 alineatul (1) din acesta, „aplicarea dispozițiilor Regulamentului Bruxelles I și a dispozițiilor sale de punere în aplicare în ceea ce privește relațiile dintre Comunitate și Danemarca, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din prezentul acord”.

5.

Articolul 2 se referă la „Competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială” și are următorul cuprins:

„(1)   Dispozițiile Regulamentului Bruxelles I, care este anexat la prezentul acord și face parte integrantă din acesta, împreună cu dispozițiile sale de punere în aplicare adoptate în temeiul articolului 74 alineatul (2) din regulament și, în ceea ce privește dispozițiile de punere în aplicare adoptate după intrarea în vigoare a prezentului acord, puse în aplicare de către Danemarca astfel cum se prevede la articolul 4 din prezentul acord, precum și dispozițiile adoptate în temeiul articolului 74 alineatul (1) din regulament se aplică, în temeiul dreptului internațional, raporturilor dintre Comunitate și Danemarca.

(2)   Cu toate acestea, în sensul prezentului acord, aplicarea dispozițiilor respectivului regulament se modifică după cum urmează:

[…]”

6.

Articolul 6 din acord este intitulat „Competența Curții de Justiție a Comunităților Europene în ceea ce privește interpretarea acordului” și prevede:

„(1)   Atunci când se ridică o întrebare privind validitatea sau interpretarea prezentului acord, într‑o cauză pendinte în fața unei instanțe de judecată daneze, respectiva instanță solicită Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la această întrebare ori de câte ori, în aceleași circumstanțe, o instanță dintr‑un alt stat membru al Uniunii Europene ar avea obligația de a face același lucru în privința Regulamentului Bruxelles I și a dispozițiilor sale de punere în aplicare menționate la articolul 2 alineatul (1) din prezentul acord.

[…]

(6)   În cazul în care dispozițiile Tratatului de instituire a Comunității Europene cu privire la hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție se modifică având consecințe pentru hotărârile pronunțate cu privire la Regulamentul Bruxelles I, Danemarca poate adresa o notificare Comisiei referitoare la hotărârea sa de a nu aplica modificările în privința prezentului acord. Notificarea se adresează la data intrării în vigoare a modificărilor sau în termen de 60 de zile după aceea.

Într‑un astfel de caz, prezentul acord se consideră denunțat. Denunțarea produce efecte după trei luni de la notificare.

[…]”

7.

Regulamentul Bruxelles I are, potrivit considerentului (2), ca obiectiv „să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și la simplificarea formalităților în vederea recunoașterii și executării rapide și simple a hotărârilor de către statele membre legate prin prezentul regulament […]”.

8.

Considerentele (6) și (7) au următorul cuprins:

9.

Considerentul (19) se referă la raportul față de Convenția de la Bruxelles ( 7 ) și prevede:

„Trebuie asigurată continuitatea între Convenția de la Bruxelles și prezentul regulament, fiind necesar să se prevadă unele dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității trebuie garantată cu privire la interpretarea Convenției de la Bruxelles de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene […]”

10.

Articolul 1 definește domeniul de aplicare material al regulamentului după cum urmează:

„(1)   Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială indiferent de natura instanței. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

[…]

(3)   În cadrul prezentului regulament, termenul «stat membru» definește statele membre cu excepția Danemarcei.”

11.

Articolul 634 din Actul privind administrarea justiției (Lov om rettens pleje, denumit în continuare „Retsplejelov”) prevede, printre altele, următoarele:

„(1)   În termen de o săptămână de la instituirea sechestrului asigurător, creditorul trebuie să introducă o acțiune referitoare la creanța pentru care a fost instituit sechestrul asigurător, cu excepția situației în care debitorul renunță la orice cale de atac în cursul sau ulterior procedurii de instituire a sechestrului asigurător. În cursul acestei proceduri, creditorul trebuie să introducă și o acțiune separată pentru validarea sechestrului asigurător.

[…]

(5)   Atunci când o cauză referitoare la creanța în discuție este pendinte în fața unei instanțe străine a cărei hotărâre se presupune că va produce efecte obligatorii în Danemarca, judecata se suspendă în orice procedură inițiată în conformitate cu alineatul (1) până la pronunțarea, în procedura din străinătate, a unei hotărâri definitive. Cu toate acestea, instanța poate să hotărască de îndată cu privire la problema dacă sechestrul poate fi validat.”

12.

În procedura aflată pe rolul Østre Landsret ( 8 ) (instanța de trimitere) reclamanta este The Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs (administrația fiscală și vamală din Regatul Unit, denumită în continuare „HMRC”). Acțiunea sa este formulată, printre alții, împotriva societăților Sunico ApS, Sunico Holdings ApS și M&B Holding ApS ( 9 ), cu sediul social în Danemarca, precum și împotriva a două persoane fizice cu domiciliul în Danemarca.

13.

Obiectul procedurii este o cerere de daune interese (claim for damages) în valoare de 40391100,01 GBP, deoarece pârâții au participat, în sensul dreptului englez, la o asociere în scopul săvârșirii unei fraude (tortious conspiracy to defraud) în Regatul Unit, constând în neplata către reclamantă a TVA‑ului aferent ieșirilor în 719 cazuri în care anumite bunuri au fost vândute prin intermediul unui lanț de operațiuni în care erau implicate societăți din Regatul Unit și în cadrul căruia societățile britanice au omis să plătească TVA‑ul aferent ieșirilor datorat reclamantei ( 10 ).

14.

Acesta este motivul pentru care, mai întâi, HMRC a formulat la 17 mai 2010 o acțiune în daune interese în fața High Court of Justice. Printre pârâții din cadrul acestei acțiuni se numără părțile menționate mai sus ( 11 ), dintre care niciuna nu este supusă la plata TVA‑ului în Regatul Unit. HMRC nu a formulat acțiuni împotriva societăților implicate în lanțul de operațiuni care au exportat bunurile în afara Regatului Unit și care au obținut rambursarea TVA‑ului. Dreptul invocat se întemeiază pe partea din dreptul englez referitoare la răspunderea delictuală sau cvasidelictuală (tort) care privește asocierile în scopul săvârșirii de fapte cauzatoare de prejudicii (unlawful means conspiracy). Procedura în fața High Court of Justice era încă pendinte la momentul formulării cererii de decizie preliminară. Părțile nu contestă competența internațională a High Court of Justice de a soluționa această procedură.

15.

Înainte de introducerea acțiunii în Danemarca, HMRC a solicitat autorităților fiscale daneze să îi comunice informații cu privire la pârâți, informații care i‑au fost transmise în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1798/2003 al Consiliului din 7 octombrie 2003 privind cooperarea administrativă în domeniul taxei pe valoarea adăugată ( 12 ).

16.

Reclamanta a solicitat în continuare, în fața Fogedret i København ( 13 ), instituirea unui sechestru asigurător asupra activelor pârâților, cu titlu de garanție pentru creanța reprezentând daune interese pretinse de reclamantă. Acest sechestru a fost dispus la 18 mai 2010, după care Østre Landsret l‑a confirmat la 2 iulie 2010, ulterior contestării acestuia de către pârâți.

17.

Conform articolului 634 alineatul (1) din Retsplejelov, HMRC a formulat ulterior în termenul stabilit de o săptămână, la 25 mai 2010, o acțiune în fața Københavns Byret ( 14 ) având ca obiect creanța garantată și a solicitat prin aceasta din nou obligarea pârâților la plata unei sume de 40391100,01 GBP. Prin ordonanța din 8 septembrie 2010, Københavns Byret a trimis procedura la Østre Landsret, care trebuie să se pronunțe în prezent cu privire la cererea de plată și la validitatea sechestrului asigurător.

18.

Astfel, la momentul primirii la grefa Curții a cererii de decizie preliminară, erau pendinte două proceduri privind cererea de daune interese: una în fața High Court of Justice din Regatul Unit și una în fața Østre Landsret din Danemarca.

19.

Această situație este reglementată la articolul 634 alineatul (5) din Retsplejelov, care prevede că procedura privind admisibilitatea acțiunilor introduse în conformitate cu articolul 634 alineatul (1), în speță procedura în fața Østre Landsret, trebuie suspendată în cazul în care o cauză referitoare la creanța în discuție este pendinte în fața unei instanțe din străinătate, presupunându‑se că hotărârea asupra acesteia va produce efecte obligatorii pe teritoriul național.

20.

Prin urmare, Østre Landsret a hotărât să se pronunțe de la bun început cu privire la întrebarea dacă procedura aflată pe rolul său trebuie să fie suspendată în temeiul articolului 634 alineatul (5) până la pronunțarea unei hotărâri definitive de către High Court of Justice. Această situație s‑ar regăsi dacă hotărârea pronunțată de High Court of Justice poate produce efecte în Danemarca. Răspunsul la această întrebare ar trebui să fie afirmativ în cazul în care procedura din Regatul Unit ar intra în domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I. Potrivit legislației daneze autonome, se pare că nu se ia în considerare recunoașterea hotărârii pronunțate de High Court of Justice.

21.

Prin urmare, prin ordonanța din 18 ianuarie 2012, primită de Curte la 2 februarie 2012, Østre Landsret a suspendat procedura și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul de aplicare al acestui regulament o acțiune în cadrul căreia autoritățile unui stat membru formulează o cerere de daune interese împotriva unor întreprinderi și a unor persoane fizice cu domiciliul într‑un alt stat membru, întemeiată pe o pretinsă asociere în vederea săvârșirii unei fraude – în sensul legislației naționale a primului stat membru – constând în participarea la neplata TVA‑ului datorat primului stat membru?”

22.

În procedura în fața Curții au prezentat observații scrise și orale Sunico ApS, guvernul Regatului Unit, precum și Comisia. Guvernul Confederației Elvețiene a luat parte doar la procedura scrisă.

23.

Întrucât Regulamentul Bruxelles I este aplicabil în privința Danemarcei doar ca parte integrantă a unui acord paralel de drept internațional ( 15 ), ar putea apărea dubii cu privire la dreptul Østre Landsret de a adresa întrebări cu titlu preliminar. Ca tratat încheiat de Comunitate, acordul este parte integrantă a ordinii juridice a Uniunii și poate face astfel obiectul unei cereri de decizie preliminară în sensul articolului 267 TFUE ( 16 ). Datorită poziției speciale a Danemarcei ( 17 ) cu privire la Spațiul de libertate, securitate și justiție de care aparține cooperarea judiciară relevantă în speță ( 18 ), în ceea ce privește dreptul instanțelor daneze de a adresa întrebări preliminare referitoare la acordul paralel trebuie să se ia însă în considerare articolul 6 din acesta.

24.

Articolul 6 alineatul (1) din acordul paralel prevede că, în cazul în care se ridică o întrebare privind validitatea sau interpretarea acordului într‑o cauză pendinte în fața unei instanțe daneze, aceasta va solicita Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la această întrebare, „ori de câte ori, în aceleași circumstanțe, o instanță dintr‑un alt stat membru al Uniunii Europene ar avea obligația de a face același lucru în privința Regulamentului Bruxelles I […]”.

25.

Potrivit articolului 267 alineatul (3) TFUE, doar instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern sunt obligate să sesizeze Curtea. În ceea ce privește întrebările privind interpretarea acordului există astfel în orice caz o obligație de a sesiza Curtea cu titlu preliminar ( 19 ) și, prin urmare, există, desigur, și un drept al instanțelor daneze care se pronunță în ultimă instanță de a adresa întrebări preliminare.

26.

La întrebarea adresată de Curte, Østre Landsret a menționat că nu se pronunță ca ultimă instanță în cadrul acțiunii în validare (Justifikationssage) ( 20 ). Există în schimb posibilitatea exercitării unei căi de atac în fața Højesteret. Acest răspuns nu este însă de folos în speță. Pentru calificarea drept instanță de ultim grad de jurisdicție, este relevantă situația concretă a procedurii ( 21 ). Prin urmare, nu este decisiv dacă hotărârea pronunțată de Østre Landsret în cadrul acțiunii în validare, și anume hotărârea privind cererea de daune interese, poate fi atacată. Relevanță prezintă mai ales aspectul dacă este posibilă exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârii de a suspenda procedura în temeiul articolului 634 alineatul (5) din Retsplejelov până la pronunțarea de către High Court of Justice a unei hotărâri definitive.

27.

O instanță nu dobândește însă calitatea de instanță de ultim grad de jurisdicție în sensul articolului 267 TFUE prin adoptarea oricărei măsuri procesuale dispuse prin ordonanță definitivă. Mai degrabă, este necesar ca decizia interlocutorie definitivă să finalizeze o procedură independentă sau o etapă distinctă a procedurii, iar întrebarea preliminară trebuie să se refere tocmai la acea procedură sau la etapa în cauză a procedurii ( 22 ). Or, acesta este cazul în speță.

28.

Hotărârea de suspendare finalizează o etapă distinctă a procedurii. În plus, hotărârea de suspendare poate avea drept rezultat ca Østre Landsret să nu se pronunțe asupra fondului în cadrul acțiunii de validare. Hotărârea privind suspendarea depinde și de răspunsul Curții la întrebarea preliminară. Această interpretare corespunde în final și obiectivului regulamentului, deoarece prin acesta se urmărește evitarea pronunțării în state membre diferite a unor hotărâri contradictorii. Pentru a aprecia calitatea de instanță de ultim grad de jurisdicție trebuie să se ia în considerare, așadar, hotărârea de suspendare pronunțată de Østre Landsret ( 23 ).

29.

Pe baza informațiilor puse la dispoziția Curții de Justiție, nu se poate concluziona cu certitudine dacă Østre Landsret se pronunță cu privire la această suspendare a procedurii prin intermediul unei ordonanțe definitive și, prin urmare, în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție. În măsura în care poate fi apreciat dreptul procedural danez, potrivit articolului 392 alineatul (2) din Retsplejelov, împotriva hotărârii de suspendare pronunțate de Østre Landsret pare a fi posibilă o cale de atac (kære) la Højesteret doar după autorizarea căii de atac de către Processbevilningsævnet (Comitetul de Aprobare a Proceselor). Pentru soluționarea întrebării referitoare la calitatea de instanță de ultim grad de jurisdicție în acest caz concret, este decisiv aspectul dacă Processbevilningsævnet poate sau nu poate fi considerată la rândul său drept instanță în sensul articolului 267 TFUE ( 24 ). Acest lucru nu poate fi apreciat în speță din cauza lipsei informațiilor suficiente.

30.

Chiar dacă Østre Landsret nu ar hotărî în calitate de instanță de ultim grad de jurisdicție, articolul 6 alineatul (1) din acordul paralel nu s‑ar opune dreptului de a adresa o întrebare preliminară, astfel cum rezultă din contextul normei, precum și din textul și din finalitatea acordului.

31.

La baza articolului 6 alineatul (1) s‑a aflat legislația în vigoare la momentul intrării în vigoare a acordului ( 25 ). În ceea ce privește cererile de decizii preliminare cu privire la chestiuni legate de cooperarea judiciară în materie civilă și penală și cu privire la măsurile dispuse în legătură cu acest titlu, printre care se numără și Regulamentul Bruxelles I, articolul 68 CE conținea o reglementare specială în ceea ce privește competența decizională a Curții. Prin derogare de la articolul 234 CE, erau competente să sesizeze Curtea numai instanțele de ultim grad de jurisdicție. Pentru a realiza o sincronizare între cererile de decizie preliminară cu privire la interpretarea acordului paralel cu cererile de decizie preliminară ale instanțelor altor state membre cu privire la interpretarea Regulamentului Bruxelles I, s‑a avut în vedere ca articolul 6 alineatele (1) și (3) să confere Curții în aceeași măsură competențe precum fostul articol 68 CE ( 26 ). Prin urmare, un drept de a adresa întrebări preliminare cu privire la chestiuni referitoare la interpretarea acordului paralel nu a existat la acel moment pentru instanțe daneze de grad inferior de jurisdicție.

32.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, articolul 68 CE a fost abrogat fără să fie înlocuit, astfel încât și instanțele de grad inferior de jurisdicție pot adresa în prezent Curții întrebări preliminare cu privire la cooperarea judiciară în materie civilă. Astfel cum arată în mod corect HMRC în procedura în fața Østre Landsret și Comisia în procedura în fața Curții de Justiție, acest lucru este valabil și pentru acordul paralel.

33.

În principiu, abrogarea articolului 68 CE nu are efecte automate asupra acordului paralel, întrucât acesta, în calitate de tratat de drept internațional, poate fi modificat numai de către părțile contractante ( 27 ). Articolul 6 alineatul (6) din acord prevede însă că modificările dispozițiilor Tratatului de instituire a Comunității Europene cu privire la hotărârile pronunțate de Curte care au consecințe pentru hotărârile pronunțate cu privire la Regulamentul Bruxelles I sunt aplicabile și în privința Danemarcei, în măsura în care Danemarca nu adresează Comisiei o notificare în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a modificărilor cu privire la neaplicarea acestora.

34.

Danemarca nu a adresat Comisiei o astfel de notificare ( 28 ). În consecință, abrogarea articolului 68 CE este relevantă și în privința dreptului instanțelor daneze de a adresa întrebări preliminare și are ca urmare faptul că extinderea dreptului de a adresa întrebări preliminare și în privința instanțelor de grad inferior de jurisdicție este aplicabilă și cererilor de decizii preliminare ale instanțelor daneze cu privire la interpretarea acordului paralel.

35.

Articolul 6 alineatul (1) din acord reglementează într‑adevăr, potrivit modului său de redactare, numai caracterul paralel al obligației instanțelor daneze și a instanțelor altor state membre de a adresa întrebări preliminare [a se vedea articolul 6 alineatul (1) „ori de câte ori”]. Potrivit sensului și obiectivului său, clauza de adaptare prevăzută la articolul 6 alineatul (6) nu trebuie să cuprindă doar modificări cu privire la obligația instanțelor altor state membre de a adresa întrebări preliminare, ci și extinderea în privința instanțelor de grad inferior de jurisdicție a dreptului de a adresa întrebări preliminare prin Tratatul de la Lisabona. Acordul urma să atribuie Curții competențe în raport cu Danemarca în aceeași măsură precum în raport cu celelalte state membre și să asigure o aplicare și interpretare unitară a Regulamentului Bruxelles I în toate statele membre. Acest imperativ al caracterului paralel rezultă și din preambulul acordului paralel ( 29 ).

36.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acest lucru a implicat numai o reglementare a obligației instanțelor daneze de a adresa întrebări preliminare. O reglementare a dreptului de a adresa întrebări preliminare nu a fost necesară la momentul respectiv deoarece nici Tratatul CE nu prevedea în privința instanțelor de grad inferior de jurisdicție un drept de a adresa întrebări preliminare. Astfel cum a menționat în mod corect Comisia, începând cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, și instanțele daneze de grad inferior de jurisdicție au dreptul să adreseze Curții întrebări preliminare cu privire la interpretarea acordului paralel.

37.

Prin urmare, cererea preliminară formulată de Østre Landsret este admisibilă.

38.

Prin intermediul întrebării preliminare, Østre Landsret solicită să se stabilească dacă procedura aflată pe rolul High Court of Justice intră în materia civilă și comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I și dacă regulamentul, ca parte integrantă a acordului paralel, este aplicabil în speță.

39.

Acest lucru este dificil, întrucât această procedură constituie o acțiune a unei autorități publice împotriva unor persoane fizice, respectiv a unor societăți cu capital privat, prin care se urmărește repararea prejudiciilor cauzate statului englez printr‑o fraudă fiscală. Potrivit articolului 1 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul Bruxelles I, cauzele în materie fiscală și litigiile de drept public sunt excluse în mod expres din domeniul material de aplicare al regulamentului.

40.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, noțiunea „materie civilă și comercială” trebuie interpretată în mod autonom la nivelul Uniunii, prin referire, pe de o parte, la obiectivele și la sistemul Regulamentului Bruxelles I și, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul sistemelor juridice naționale ( 30 ). Această jurisprudență s‑a mai referit parțial la interpretarea Convenției de la Bruxelles ( 31 ). Întrucât Regulamentul Bruxelles I înlocuiește însă Convenția de la Bruxelles în relațiile dintre statele membre ( 32 ), interpretarea dată de Curte dispozițiilor Convenției de la Bruxelles este valabilă și în ceea ce privește dispozițiile Regulamentului Bruxelles I, în măsura în care dispozițiile interpretate pot fi calificate ca fiind echivalente ( 33 ). Acest lucru este valabil în privința articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I, întrucât norma ocupă același loc și îndeplinește aceeași funcție precum articolul 1 alineatul (1) din Convenția de la Bruxelles. În plus, cele două dispoziții sunt redactate în termeni identici ( 34 ). În final, rezultă și din considerentul (19) al regulamentului că trebuie asigurată continuitatea de interpretare între Convenția de la Bruxelles și regulamentul menționat ( 35 ). Prin urmare, se poate utiliza jurisprudența Curții referitoare la Convenția de la Bruxelles.

41.

Potrivit acestei jurisprudențe, hotărârile judecătorești pot fi excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului Bruxelles I din cauza elementelor care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile în litigiu sau obiectul acestuia ( 36 ). Pentru a stabili dacă o procedură ține de materia civilă și comercială, trebuie să se identifice raportul juridic existent între părțile în litigiu și să se examineze temeiul și modalitățile de exercitare a acțiunii introduse ( 37 ). În speță, rezultă că Regulamentul Bruxelles I este aplicabil, întrucât atât natura raportului juridic dintre părți, cât și obiectul acestuia sunt de drept civil.

42.

La litigiul în fața High Court of Justice participă într‑adevăr o autoritate publică. Acest lucru nu exclude însă în mod automat aplicarea Regulamentului Bruxelles I. În principiu, regulamentul este aplicabil și litigiilor dintre o autoritate publică și o persoană de drept privat ( 38 ). Decisiv este, dimpotrivă, aspectul dacă autoritatea publică acționează în exercitarea puterii publice ( 39 ), ceea ce nu este cazul în procedura aflată pe rolul High Court of Justice.

43.

În primul rând, autorității publice nu i se opune persoana impozabilă în calitate de pârât, ci un terț. În plus, Sunico ApS și ceilalți pârâți au cu toții sediul sau domiciliul în Danemarca și sunt neplătitori de TVA în Regatul Unit, astfel încât între aceștia și HMRC nu există un raport juridic direct de drept public.

44.

Comisia și Regatul Unit menționează în continuare că, în prezentul litigiu, HMRC nu exercită puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre particulari ( 40 ). Dimpotrivă, HMRC și pârâții se comportă ca două persoane private. Se aplică aceleași norme procedurale ca pentru oricine, iar procedura este reglementată de dreptul procesual civil. Contrar în special uzanțelor aplicabile atunci când se acționează în calitate de autoritate publică și mai ales în materie fiscală, HMRC nu poate stabili și executa personal titlul de creanță, ci trebuie să utilizeze căile legale obișnuite pentru valorificarea acestuia.

45.

O problemă ar putea reprezenta însă faptul că HMRC a solicitat autorităților daneze, în temeiul Regulamentului nr. 1798/2003 ( 41 ), informații despre pârâți înainte de a solicita instituirea sechestrului asigurător în Danemarca. Cererea de informații este un instrument inaccesibil reclamanților de drept privat. Din informațiile disponibile Curții nu reiese însă dacă și, respectiv, în ce măsură cererea de informații a fost relevantă și pentru procedura desfășurată în fața High Court of Justice. În orice caz, în situația în care, conform dreptului procedural național, ar fi admisibil ca HMRC să utilizeze în procesul în fața High Court of Justice aceste informații și probe obținute în exercitarea puterii publice de care dispune, HMRC nu s‑ar afla, în raport cu pârâții, în aceeași situație ca o persoană privată. Instanța de trimitere trebuie să examineze dacă și în ce măsură ne aflăm în prezența unui asemenea caz.

46.

Nici obiectul litigiului nu duce la o excludere a domeniului de aplicare al Regulamentului Bruxelles I. Elementul decisiv pentru aprecierea obiectului litigiului este situația de fapt pe care se întemeiază pretenția respectivă, aspect care a fost subliniat deja de Curte în cauzele Rüffer și Lechouritou ( 42 ). Doar dacă pretenția invocată își are originea în exercitarea autorității publice nu este vorba despre o materie civilă și comercială ( 43 ). În această privință nu este suficientă însă orice legătură cu exercitarea autorității publice. Dimpotrivă, elementul decisiv este, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții ( 44 ), ca actul concret pe care se întemeiază pretenția să reprezinte exercitarea puterii publice.

47.

În cauza Rüffer, prin acțiunea formulată s‑a urmărit recuperarea costurilor rezultate ca urmare a îndeplinirii unei obligații publice ( 45 ), iar în cauza Lechouritou prejudiciul a fost cauzat direct printr‑un act de putere publică al statului ( 46 ). Curtea a negat în ambele cazuri existența unui litigiu cu caracter civil, întrucât actul pe care s‑au întemeiat pretențiile era caracterizat de exercitarea puterii publice.

48.

În cazul de față, acest lucru este însă diferit. Situația de fapt pe care se întemeiază speța este pretinsul comportament fraudulos al pârâților care a dat naștere unei răspunderi delictuale față de stat. Astfel, acest drept al statului la repararea prejudiciului nu ia naștere din rolul său de autoritate publică. Dimpotrivă, aceasta rezultă dintr‑o pretinsă încălcare de către pârâți a unui interes legitim și, prin urmare, dintr‑un act a cărui victimă poate fi în principiu orice persoană, întrucât suferirea unei atingeri a unui interes legitim nu constituie un act veritabil de putere publică.

49.

O legătură cu atribuțiile de putere publică ar putea rezulta eventual din faptul că la originea prejudiciului cauzat se află o creanță fiscală și, prin urmare, un raport de drept public care este decisiv pentru stabilirea valorii pretenției invocate. Din punctul de vedere al valorii, daunele interese corespund astfel TVA‑ului neîncasat. Pentru aprecierea aspectului dacă este vorba despre o cauză cu caracter civil și comercial prezintă însă relevanță numai obiectul concret al litigiului ( 47 ), iar nu originea acestuia.

50.

Acest lucru este cu atât mai mult valabil cu cât legătura dintre cele două pretenții este doar de natură materială și există exclusiv cu privire la valoarea prejudiciului. La întrebarea adresată în cursul ședinței, guvernul Regatului Unit a precizat că o eventuală plată de către pârâți a daunelor interese nu aduce atingere creanței fiscale împotriva persoanei impozabile. Dimpotrivă, creanța fiscală rămâne valabilă și în cazul plății și ar putea fi valorificată în continuare. De aici rezultă că acțiunea formulată nu are drept obiectiv recuperarea taxelor neîncasate, ci mai degrabă înlăturarea unei atingeri aduse unui interes legitim.

51.

Prin urmare, nu se poate porni nici de la un caracter accesoriu între creanța fiscală și cererea de daune interese, astfel cum a fost cazul în cauza TIARD ( 48 ) în ceea ce privește raportul dintre garanție și creanța garantată. Chiar și în acest caz al caracterului accesoriu din punct de vedere juridic, Curtea a calificat însă acțiunea împotriva garantului ca fiind de natură civilă, deși creanța principală era de drept public ( 49 ). Cu toate acestea, dacă acest lucru este valabil chiar și în cazuri în care pretenția invocată are un caracter accesoriu din punct de vedere juridic față de o creanță de drept public, rezultatul trebuie să fie cu atât mai mult valabil într‑un caz precum cel din speță.

52.

Așadar, în privința HMRC nu sunt valabile alte reguli decât cele aplicabile persoanelor de drept privat ( 50 ), nici din perspectiva temeiului juridic al pretenției și nici din perspectiva modalităților de exercitare a acțiunii introduse, motiv pentru care cauza aflată pe rolul High Court of Justice nu este un litigiu care are legătură cu exercitarea atribuțiilor de putere publică, ci un litigiu care ține de materia civilă și comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I.

53.

Propunem, așadar, Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată după cum urmează:

„Articolul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul de aplicare al acestui regulament o acțiune în cadrul căreia autoritățile unui stat membru solicită daune interese unor întreprinderi și persoane fizice cu domiciliul într‑un alt stat membru, în temeiul unei pretinse asocieri în vederea săvârșirii unei fraude – în sensul legislației naționale a primului stat membru – constând în participarea la o înțelegere ilicită în vederea sustragerii frauduloase de la plata TVA‑ului datorat primului stat membru, întrucât o astfel de acțiune în daune interese are un caracter general și poate fi formulată și de persoane de drept privat.”