HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

16 decembrie 2010(*)

„Recurs – Ajutoare de stat – Decizie a Comisiei prin care se constată incompatibilitatea unui ajutor cu piața comună și prin care se dispune recuperarea acestuia – Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime”

În cauza C‑537/08 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 3 decembrie 2008,

Kahla Thüringen Porzellan GmbH, cu sediul în Kahla (Germania), reprezentată de M. Schütte, S. Zühlke și P. Werner, Rechtsanwälte,

recurentă,

celelalte părți în proces fiind:

Comisia Europeană, reprezentată de domnii V. Kreuschitz și K. Gross, în calitate de agenți, asistați de domnul C. Koenig, profesor, cu domiciliul ales în Luxemburg,

pârâtă în primă instanță,

Freistaat Thüringen, reprezentat de A. Weitbrecht și M. Núñez‑Müller, Rechtsanwälte,

Republica Federală Germania, reprezentată de domnii M. Lumma și W.‑D. Plessing, în calitate de agenți,

interveniente în primă instanță,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, domnii J.‑J. Kasel, A. Borg Barthet, E. Levits și doamna M. Berger, judecători,

avocat general: domnul Y. Bot,

grefier: domnul B. Fülöp, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 mai 2010,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Kahla Thüringen Porzellan GmbH solicită Curții anularea Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 24 septembrie 2008, Kahla Thüringen Porzellan/Comisia (T‑20/03, Rep., p. II‑2305, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care Tribunalul a respins acțiunea acesteia având ca obiect anularea Deciziei 2003/643/CE a Comisiei din 13 mai 2003 privind ajutorul de stat acordat de Germania în favoarea Kahla Porzellan GmbH și a Kahla Thüringen Porzellan GmbH (JO L 227, p. 12, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

 Istoricul cauzei

2        Constituită în luna noiembrie 1993, recurenta a preluat, în ianuarie 1994, terenurile, mașinile și instalațiile, precum și 380 de salariați ai societății Kahla Porzellan GmbH, aflată în lichidare. Aceasta din urmă, care producea veselă și obiecte din porțelan, avea sediul în landul Turingia, una dintre regiunile care putea beneficia eventual de ajutoare în temeiul articolului 87 alineatul (3) litera (a) CE.

3        Pentru această regiune, Comisia Comunităților Europene autorizase în special două scheme generale de ajutoare, și anume, prin Decizia din 27 octombrie 1993, programul landului Turingia pentru investițiile efectuate de întreprinderile mici și mijlocii [KMU‑Investitionsprogramm des Landes Thüringen (ajutorul nr. N 408/93 – SG(93) D/19245, JO C 335, p. 7)] și, prin Decizia din 21 decembrie 1994, un program care prevedea măsuri pentru promovarea ocupării forței de muncă în domeniul mediului și al serviciilor sociale, precum și a tinerilor de pe teritoriul fostei RDG [ajutorul nr. NN 117/92 – SG(95) D/341, JO C 401, p. 2].

4        Din decizia în litigiu rezultă că, în cadrul acestor scheme, autoritățile publice germane au acordat recurentei 23 de ajutoare financiare între 1994 și 1999, în valoare totală de 39,028 milioane DEM. Printre aceste măsuri figurează o subvenție pentru investițiile întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) de 2,5 milioane DEM, virată de landul Turingia în mai 1994 (denumită în continuare „măsura 15”), precum și subvenții pentru promovarea ocupării forței de muncă legate de investiții în materie de protecția mediului în valoare totală de 1,549 milioane DEM acordate în perioada 1994-1996 de Bundesanstalt für Arbeit (Direcția Federală pentru Încadrare în Muncă) în temeiul articolului 249h din Legea privind promovarea ocupării forței de muncă (Arbeitsförderungsgesetz, denumită în continuare „AFG”) (denumite în continuare „măsura 26”).

5        Cu toate acestea, Comisia a constatat la punctele 128 și 129 din motivele deciziei în litigiu că măsura 15 nu era conformă cu schema de ajutoare autorizată în prealabil, întrucât, la momentul acordării subvenției în cauză, recurenta trebuia considerată o întreprindere aflată în dificultate, iar această categorie de întreprinderi era exclusă în mod explicit din domeniul de aplicare al acestei scheme. De altfel, între timp Comisia a adoptat Decizia 2003/225/CE din 19 iunie 2002 privind programul landului Turingia în favoarea investițiilor efectuate de întreprinderile mici și mijlocii și cazurile de aplicare a acestuia (JO 2003, L 91, p. 1), decizie defavorabilă schemei amintite din cauza faptului că a fost aplicată, printre altele, unor întreprinderi aflate în dificultate, contrar dispozițiilor specifice ale schemei de ajutoare autorizate de Comisie.

6        Referitor la măsura 26, Comisia a arătat la punctele 134-139 din motivele deciziei în litigiu că subvențiile respective nu făceau obiectul schemei prevăzute la articolul 249h din AFG, pe care o aprobase ca nefiind o schemă de ajutoare. În acest sens, Comisia a constatat că, pe lângă regiile Treuhandanstalt, schema autorizată privea întreprinderile publice, pe când recurenta era o întreprindere privată la momentul acordării subvențiilor în cauză.

7        Între altele, Comisia a declarat astfel măsurile 15 și 26 incompatibile cu piața comună și a dispus ca Republica Federală Germania să adopte toate măsurile necesare pentru recuperarea ajutoarelor în discuție de la recurentă.

 Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

8        Prin acțiunea formulată la Tribunal, reclamanta a solicitat anularea deciziei în litigiu în ceea ce o privește, invocând în susținerea concluziilor patru motive. Primele trei motive, care priveau doar măsurile 15 și 26, erau întemeiate pe încălcarea, în ceea ce privește primul motiv, a articolelor 87 CE și 88 CE, în ceea ce privește al doilea motiv, a principiului securității juridice și, respectiv, în ceea ce privește al treilea motiv, a principiului protecției încrederii legitime. Al patrulea motiv, care nu va fi examinat mai jos întrucât nu are legătură cu recursul, privea mai multe erori de fapt și de apreciere pe care le‑ar fi săvârșit Comisia.

9        Prin intermediul primului motiv, reclamanta a afirmat că măsurile respective au fost acordate conform unor scheme de ajutoare autorizate și constituiau, așadar, ajutoare existente. Prin urmare, Comisia ar fi încălcat articolele 87 CE și 88 CE prin introducerea retroactivă a condițiilor suplimentare privind aceste scheme, în temeiul cărora ar fi apreciat în mod neîntemeiat că măsurile menționate constituiau ajutoare noi.

10      În primul rând, referitor la măsura 15, Tribunalul a constatat de la început că programul de ajutoare autorizat se adresa – astfel cum confirmase Republica Federală Germania într‑o comunicare din 26 august 1993 ca răspuns la o întrebare adresată de Comisie pentru obținerea de informații suplimentare – unor întreprinderi privatizate după 1989, care, „deși sunt viabile, se afl[au] într‑o situație financiară precară” (punctele 102-105 din hotărârea atacată).

11      Or, potrivit Tribunalului, pe de o parte, referirea la o astfel de situație financiară trebuie interpretată ca fiind o referire la dificultățile cauzate de trecerea de la o economie planificată la o economie de piață, iar nu la dificultățile caracteristice noțiunii de întreprindere aflată în dificultate (punctul 106 din hotărârea atacată). Pe de altă parte, faptul că landul Turingia a notificat și un program special destinat salvării și restructurării unor întreprinderi aflate în dificultate confirmă că acestea din urmă nu intrau în domeniul de aplicare al schemei în cauză, astfel cum a apreciat Comisia în decizia în litigiu (punctele 108, 109 și 111 din hotărârea menționată).

12      După aceste precizări, Tribunalul a constatat la punctul 133 din hotărârea atacată lipsa unei erori vădite de apreciere din partea Comisiei atunci când a menționat că reclamanta era o întreprindere aflată în dificultate.

13      Acesta a apreciat în continuare, la punctele 134 și 135 din hotărârea atacată, că această instituție era în drept să aprecieze că ajutorul care constituia măsura 15 nu îndeplinea condițiile de acordare stabilite prin programul landului Turingia și că, prin urmare, măsura trebuia considerată ajutor nou în sensul articolului 88 alineatul (3) CE.

14      În al doilea rând, referitor la măsura 26, Tribunalul a constatat că respectivele condiții prevăzute în cadrul schemei de ajutoare instituite prin articolul 249h din AFG, astfel cum a fost autorizată, nu au fost respectate. Astfel, după cum a precizat Comisia în decizia în litigiu, întreprinderile private precum reclamanta nu erau eligibile în temeiul acestei dispoziții (punctele 175 și 180 din hotărârea atacată). În plus, astfel cum a menționat însăși Republica Federală Germania într‑o comunicare din 29 iulie 1994, aceste măsuri trebuiau să fie adoptate în interesul general, iar nu să servească interesele particulare ale unei întreprinderi (punctele 181, 182 și 185 din hotărârea menționată). Or, situația în speță nu ar fi aceeași (punctul 186 din aceeași hotărâre).

15      Tribunalul a respins, în consecință, toate argumentele referitoare la încălcarea articolelor 87 CE și 88 CE și în ceea ce privește măsura 26 (punctul 203 din hotărârea atacată).

16      Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanta a susținut că principiul securității juridice a fost încălcat de Comisie prin faptul că decizia în litigiu s‑a întemeiat pe condițiile restrictive care nu erau prevăzute nici de schemele în discuție, nici de decizia de autorizare a acestora.

17      Tribunalul a respins acest motiv, constatând în primul rând că, atunci când a apreciat conformitatea măsurii 15 cu schema de ajutoare autorizată, Comisia s‑a limitat strict la examinarea condițiilor prevăzute în decizia de aprobare a schemei menționate (punctul 138 din hotărârea atacată).

18      În plus și în orice caz, autoritățile germane însele, în comunicarea din 26 august 1993, au exclus în mod explicit întreprinderile aflate în dificultate din sfera de aplicare a schemei în discuție (punctul 140 din hotărârea menționată). Era, așadar, evident, în lumina acestei comunicări, că astfel de întreprinderi nu puteau beneficia de ajutoare conform acestei scheme (punctul 141 din aceeași hotărâre).

19      Astfel, Tribunalul a apreciat că nu s‑a încălcat principiul securității juridice atunci când Comisia a constatat faptul că măsura 15 nu îndeplinea condițiile prevăzute în cadrul programului landului Turingia pentru investițiile IMM‑urilor întrucât, la momentul la care a beneficiat de aceasta, reclamanta era o întreprindere aflată în dificultate (punctul 144 din hotărârea atacată).

20      În al doilea rând, Tribunalul a statuat că, la examinarea compatibilității subvențiilor care constituiau măsura 26 cu piața comună, Comisia s‑a limitat exclusiv să aprecieze conformitatea acestora cu condițiile stabilite în decizia de autorizare a schemei prevăzute la articolul 249h din AFG. Or, în această decizie, Comisia a menționat expres în special comunicarea autorităților germane din 29 iulie 1994, care preciza domeniul de aplicare al acestui articol, pe care a interpretat‑o corect și a aplicat‑o în privința subvențiilor în cauză (punctul 205 din hotărârea atacată).

21      Prin cel de al treilea motiv, reclamanta a invocat încălcarea principiului protecției încrederii legitime întrucât Comisia nu ar fi ținut cont de faptul că nici schemele de ajutoare în discuție, nici deciziile care le autorizau nu permiteau identificarea condițiilor restrictive pe care le aplicase în decizia în litigiu. Reclamanta a invocat în special faptul că un operator economic care își exercită activitățile în mod diligent poate prezuma că un ajutor nu este nou din moment ce îndeplinește toate condițiile prevăzute în cadrul unui program autorizat.

22      În această privință, Tribunalul a amintit mai întâi, la punctul 146 din hotărârea atacată, că dreptul de a invoca principiul protecției încrederii legitime aparține oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația comunitară, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate.

23      Tribunalul a mai amintit la punctul 148 din această hotărâre că nu se poate admite adoptarea de către Comisie a unei decizii care implică restituirea ajutoarelor în detrimentul unui beneficiar care a respectat condițiile ajutoarelor astfel cum au fost impuse de Comisie în deciziile de autorizare.

24      Tribunalul a statuat totuși că situația în speță era diferită, întrucât atât măsura 15, cât și măsura 26 au fost acordate reclamantei cu încălcarea condițiilor stabilite în deciziile de aprobare a programului landului Turingia pentru investițiile IMM‑urilor (punctul 149 din hotărârea atacată) și a articolului 249h din AFG (punctul 207 din această hotărâre).

25      Tribunalul a mai apreciat că pretinsa lipsă a unei restricții explicite în ceea ce privește întreprinderile aflate în dificultate și întreprinderile private din schemele în discuție sau din publicările în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene al căror obiect l‑au făcut respectivele scheme nu poate susține încrederea legitimă a reclamantei cu privire la legalitatea acordării subvențiilor care constituie măsurile 15 și 26. Astfel, această împrejurare nu poate fi asimilată în niciun mod unor asigurări precise oferite de Comisie în ceea ce privește faptul că întreprinderile aflate în dificultate și întreprinderile private ar putea beneficia de ajutoare în temeiul programului landului Turingia pentru investițiile IMM‑urilor și al articolului 249h din AFG (punctele 150 și 208 din hotărârea atacată).

26      În sfârșit, Tribunalul a mai precizat, referitor doar la măsura 15, că reclamanta nu era, în orice caz, scutită de obligația de a se informa cu privire la legalitatea acordării ajutorului care i‑a fost aprobat (punctul 150 din hotărârea menționată).

27      În consecință, considerând nefondate toate motivele formulate de reclamantă în susținerea acțiunii, Tribunalul a respins acțiunea în întregime.

 Concluziile părților în recurs

28      Recurenta solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate în ceea ce privește măsurile 15 și 26, precum și decizia privind cheltuielile de judecată;

–        anularea articolului 1 alineatul (2) literele (d) și (g), precum și a articolului 2 din decizia în litigiu; în ceea ce privește acest din urmă articol, în măsura în care se referă la măsurile 15 și 26 sau, în orice caz, în măsura în care dispune recuperarea ajutoarelor plătite în temeiul acestor măsuri;

–        cu titlu subsidiar, anularea hotărârii atacate în măsura în care Tribunalul constată că subvențiile obținute de recurentă în temeiul măsurii 26 trebuie considerate un avantaj pentru aceasta din urmă până la concurența întregii valori și că, din acest motiv, acestea trebuie recuperate și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

29      Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

30      Recurenta invocă în susținerea recursului două motive cu titlu principal și un motiv cu titlu subsidiar.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice

 Argumentele părților

31      Prin intermediul primului motiv, recurenta susține că Tribunalul a încălcat principiul securității juridice atunci când a statuat, pe de o parte, la punctele 97-111 și 138 din hotărârea atacată, că schema pentru investițiile IMM‑urilor autorizată de Comisie prevedea, de la început, o restricție referitoare la întreprinderile aflate în dificultate și, pe de altă parte, la punctele 167-188 și 205 din aceeași hotărâre, că schema prevăzută la articolul 249h din AFG nu viza întreprinderile private.

32      În această privință, recurenta susține că principiul menționat impune ca restricțiile ce afectează o schemă de ajutoare de stat să fie menționate în mod clar și neechivoc fie în schema de ajutoare însăși, fie în decizia de autorizare publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, fie în scrisoarea Comisiei de confirmare a respectivei autorizații, în scopul de a permite potențialilor beneficiari să stabilească dacă sunt sau nu sunt vizați de programul autorizat.

33      Or, în cadrul interpretării domeniului de aplicare al programelor în cauză, Tribunalul ar fi luat în mod eronat în considerare restricțiile pe care recurenta nu le putea identifica și care nu îi puteau fi, așadar, opuse. Astfel, aceste restricții nu ar rezulta în mod clar nici din schemele de ajutoare autorizate, nici din documentele publicate sau accesibile recurentei, ci, cel mult, dintr‑o posibilă interpretare a corespondenței pur interne dintre Comisie și autoritățile germane.

34      Această eroare ar fi condus la încălcarea de către Tribunal a principiului securității juridice și la constatarea neîntemeiată, similară constatării Comisiei din decizia în litigiu, că subvențiile care constituiau măsurile 15 și 26 nu făceau parte din programele autorizate de ajutoare.

35      Comisia subliniază că atât autorizarea programului landului Turingia pentru investițiile IMM‑urilor, cât și autorizarea privind schema instituită de articolul 249h din AFG au fost adresate de Comisie în mod direct și exclusiv Republicii Federale Germania în cadrul unei proceduri de stabilire a unei relații juridice exclusive între Comisie și respectivul stat membru, la care beneficiarul ajutorului, în speță recurenta, nu a participat. În plus, aceste autorizații nu ar fi privit în special subvențiile care constituiau măsurile 15 și 26, ci doar o „schemă generală” de ajutoare ai cărei potențiali beneficiari Comisia – spre deosebire de statul membru vizat – nu îi putea cunoaște dinainte. Astfel, autoritățile competente ale unui stat membru ar decide singure atribuirea individuală și concretă a unei subvenții care face parte dintr‑o schemă de ajutoare autorizată.

36      Or, dat fiind că recurenta nu era destinatara niciunei decizii obligatorii a Comisiei, nu poate invoca principiul securității juridice în relația cu Comisia. În schimb, încălcarea acestui principiu ar putea fi invocată împotriva autorităților germane, întrucât ele aveau obligația și răspunderea de a informa într‑un mod suficient de clar potențialii beneficiari cu privire la condițiile concrete în care ajutoarele le‑ar putea fi acordate conform programelor autorizate.

37      Prin urmare, eroarea autorităților germane de acordare a ajutoarelor naționale cu încălcarea schemelor autorizate și a clarificărilor oferite de Comisie referitoare la acestea nu îi pot fi imputate acesteia din urmă.

 Aprecierea Curții

38      Pentru a aprecia temeinicia acestui motiv, trebuie să se examineze dacă Tribunalul a încălcat principiul securității juridice atunci când a apreciat în hotărârea atacată că schemele autorizate de Comisie nu permiteau să fie acordate subvenții, pe de o parte, în ceea ce privește măsura 15, întreprinderilor aflate în dificultate și, pe de altă parte, în ceea ce privește măsura 26, întreprinderilor private.

39      Referitor la măsura 15, trebuie amintit că Tribunalul a ajuns la o astfel de concluzie după ce a examinat, la punctele 97-111 din hotărârea atacată, domeniul de aplicare al schemei autorizate de ajutoare.

40      În cadrul acestei analize, Tribunalul a subliniat mai întâi că, datorită comunicării autorităților germane din 26 august 1993 – citată la punctul 10 din prezenta hotărâre –, în care acestea au precizat domeniul de aplicare al programului de ajutoare notificat, Comisia era îndreptățită să aprecieze că întreprinderile aflate în dificultate erau excluse din domeniul de aplicare al acestui program (punctele 108, 109 și 111 din hotărârea atacată).

41      Tribunalul a reținut în continuare, la punctul 110 din această hotărâre, că această comunicare făcea parte din programul de ajutoare autorizat, în măsura în care informațiile suplimentare și precizările pe care le cuprindea au fost considerate relevante de Comisie pentru decizia de a nu ridica obiecții cu privire la punerea în aplicare a schemei notificate, astfel cum a fost informată în acest sens Republica Federală Germania prin scrisoarea din 26 noiembrie 1993. Acest aspect ar fi confirmat mai ales prin faptul că, în această scrisoare, Comisia a făcut în mod explicit referire la comunicarea din 26 august 1993 (punctul 104 din hotărârea menționată).

42      Pe baza acestor constatări, Tribunalul a înlăturat, la punctul 138 din hotărârea atacată, orice încălcare a principiului securității juridice, statuând că nu au fost introduse retroactiv, prin decizia în litigiu a Comisiei, condiții suplimentare în raport cu cele cuprinse în decizia de autorizare a programului în cauză.

43      Contrar celor susținute de recurentă, Tribunalul nu a încălcat principiul securității juridice printr‑o astfel de concluzie.

44      Astfel, trebuie subliniat că, după cum s‑a pronunțat deja Curtea, domeniul de aplicare al unei decizii prin care Comisia nu ridică obiecții cu privire la o schemă de ajutoare notificată de un stat membru trebuie determinat nu doar prin referire la textul însuși al acestei decizii, cu privire la care a fost publicat doar un rezumat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, ci ținându‑se cont și de schema de ajutoare notificată de statul membru în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 mai 2010, Todaro Nunziatina & C., C‑138/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 31, precum și Hotărârea din 14 octombrie 2010, Nuova Agricast și Cofra/Comisia, C‑67/09 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 64).

45      O cerere de informații suplimentare, prin care Comisia a solicitat informații suplimentare cu privire la domeniul de aplicare al schemei de ajutoare notificate de un stat membru, precum și răspunsul autorităților naționale la această cerere trebuie considerate ca făcând parte în mod indisociabil din schema de ajutoare notificată, cu atât mai mult cu cât tocmai pe baza acestor informații Comisia a decis, precum în speță, să nu ridice obiecții cu privire la schema de ajutoare vizată.

46      Rezultă că Tribunalul a constatat în mod întemeiat că respectiva comunicare din 26 august 1993 a autorităților germane făcea parte din programul de ajutoare autorizat și, prin urmare, că subvenția care constituia măsura 15 nu a fost acordată în mod legal din cauza faptului că, la momentul acordării acestei subvenții, recurenta era o întreprindere aflată în dificultate.

47      În această privință, trebuie totuși precizat că, în cadrul aplicării programului general de ajutoare autorizat de Comisie, Republica Federală Germania, care dispunea în mod evident de respectiva comunicare, nu putea ignora informațiile pe care le furnizase acestei instituții, ci, dimpotrivă, trebuia să țină cont de ele pentru ca ajutoarele naționale individuale să fie acordate în conformitate cu acestea.

48      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se concluzioneze că recurenta nu poate invoca în mod valabil o încălcare a principiului securității juridice în ceea ce privește măsura 15.

49      Referitor la măsura 26, Tribunalul a constatat că întreprinderile private nu puteau beneficia de subvenții precum cele care constituiau această măsură, după ce a examinat, la punctele 167-188 din hotărârea atacată, domeniul de aplicare al articolului 249h din AFG, care stabilește schema autorizată de Comisie.

50      În cadrul acestei examinări, s‑a remarcat mai întâi că, datorită comunicării autorităților germane din 29 iulie 1994 – menționată la punctul 20 din prezenta hotărâre –, prin care acestea au precizat domeniul de aplicare al schemei instituite la articolul 249h din AFG, Comisia a decis să nu ridice obiecții cu privire la punerea în aplicare a măsurilor prevăzute (punctele 172 și 173 din hotărârea atacată).

51      În continuare, Tribunalul a apreciat că precizările din cuprinsul acestei comunicări, din care rezulta că întreprinderile private nu erau eligibile în temeiul articolului menționat, erau relevante pentru stabilirea domeniului de aplicare exact al schemei autorizate și au fost luate efectiv în considerare de Comisie pentru a constata că măsurile avute în vedere nu constituiau ajutoare în sensul articolului 87 CE (punctele 175, 176 și 180 din hotărârea atacată).

52      Pe baza acestei aprecieri, Tribunalul a concluzionat la punctele 205 și 206 din hotărârea atacată că, în ceea ce privește măsura 26, Comisia nu a încălcat nici principiul securității juridice, din moment ce s‑a limitat strict la aprecierea conformității subvențiilor care constituiau această măsură cu condițiile stabilite în decizia de autorizare a schemei în cauză.

53      Contrar celor susținute de recurentă, Tribunalul nu a încălcat principiul securității juridice printr‑o astfel de concluzie.

54      Astfel, având în vedere considerațiile de la punctele 44 și 45 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că respectiva comunicare a autorităților germane din 29 iulie 1994 făcea parte din programul de ajutoare autorizat din care face parte și măsura 26 și că tocmai pe baza informațiilor din cuprinsul său Comisia a decis să nu ridice obiecții cu privire la schema de ajutoare notificată.

55      Rezultă că Tribunalul era în drept să considere că această schemă nu permitea acordarea de subvenții întreprinderilor private, precum recurenta, și, prin urmare, că ajutoarele pe care aceasta le‑a primit nu respectau condițiile stabilite în cadrul schemei respective.

56      Invocarea încălcării principiului securității juridice trebuie, așadar, respinsă și în ceea ce privește măsura 26.

57      Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, primul motiv trebuie respins în întregime ca nefondat.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime

 Argumentele părților

58      Prin cel de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a încălcat principiul protecției încrederii legitime statuând la punctele 150 și 208 din hotărârea atacată că lipsa unor restricții explicite din deciziile de aprobare a programului landului Turingia pentru investițiile IMM‑urilor și a programului prevăzut la articolul 249h din AFG nu pot fi asimilate unor „asigurări precise” în sensul jurisprudenței instanțelor Uniunii, furnizate de Comisie, de natură să susțină încrederea legitimă a recurentei cu privire la legalitatea măsurilor 15 și 26.

59      Pe de o parte, în mod greșit, Tribunalul nu ar fi avut în vedere faptul că recurenta nu era în măsură să deceleze eventualele restricții în documentele referitoare la programele autorizate, astfel cum au fost publicate. Recurenta ar fi fost, așadar, îndreptățită să considere că subvențiile care constituiau respectivele măsuri fuseseră acordate în mod corect, cu respectarea condițiilor impuse de Comisie în legătură cu programele autorizate, astfel încât recurenta nu trebuia să se aștepte la intervenția unei decizii prin care să se dispună recuperarea acestor subvenții.

60      Pe de altă parte, recurenta reproșează Tribunalului că i‑ar fi opus faptul că „nu era scutită de obligația de a se informa cu privire la legalitatea acordării ajutorului care i‑a fost aprobat” (punctul 150 din hotărârea atacată). Astfel, o asemenea obligație de informare ar fi în sarcina beneficiarului unui ajutor numai atunci când – spre deosebire de cazul în speță – ar exista o incertitudine identificabilă de către persoana interesată privind domeniul de aplicare al autorizației acestui tip de ajutoare care au făcut obiectul său.

61      Comisia arată că, întrucât recurenta nu este destinatara deciziei în litigiu și nici nu este vizată în mod direct de programele autorizate – acestea fiind, dimpotrivă, susceptibile să se aplice unui număr nedeterminat de întreprinderi –, aceasta nu poate invoca în mod valabil principiul protecției încrederii legitime.

62      În plus, în opinia Comisiei, recurenta trebuia în orice caz să se aștepte la retragerea subvențiilor care constituie măsurile 15 și 26, ținând cont de faptul că autoritățile germane au acordat aceste subvenții cu încălcarea vădită a condițiilor prevăzute în cadrul programelor notificate.

 Aprecierea Curții

63      Conform unei jurisprudențe constante, la care, de altfel, Tribunalul s‑a referit în mod întemeiat la punctul 146 din hotărârea atacată, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime aparține oricărui justițiabil pe care o instituție a Uniunii, prin furnizarea unor asigurări precise, l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate (a se vedea în special Hotărârea din 24 noiembrie 2005, Germania/Comisia, C‑506/03, punctul 58, și Hotărârea din 18 iulie 2007, AER/Karatzoglou, C‑213/06 P, Rep., p. I‑6733, punctul 33). Constituie astfel de asigurări, indiferent de forma în care sunt comunicate, informațiile precise, necondiționate și concordante [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, I-9761, punctele 34 și 81].

64      Or, se impune constatarea faptului că Tribunalul a aplicat în mod corect această jurisprudență în cadrul hotărârii atacate.

65      Astfel, după cum a subliniat Tribunalul, lipsa unei restricții explicite din schemele de ajutoare în cauză nu poate fi, prin definiție, asimilată unor informații precise, necondiționate și concordante furnizate de Comisie recurentei cu privire la faptul că aceste scheme permiteau acordarea de ajutoare unor întreprinderi aflate în dificultate, în ceea ce privește măsura 15, sau, respectiv, unor întreprinderi private, în ceea ce privește măsura 26, și nu poate constitui, așadar, temeiul încrederii legitime a recurentei în legalitatea subvențiilor care i‑au fost acordate.

66      Dimpotrivă, întrucât posibilitatea de a acorda ajutoare unor astfel de întreprinderi este cel puțin incertă, această lipsă a unei restricții explicite nu poate fi astfel la originea asigurărilor precise de natură să dea naștere unei încrederi legitime din partea recurentei.

67      Rezultă din cele de mai sus că hotărârea atacată nu încalcă principiul protecției încrederii legitime, astfel încât al doilea motiv trebuie de asemenea respins ca nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 87 alineatul (1) CE

 Argumentele părților

68      Prin cel de al treilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, recurenta afirmă că Tribunalul a încălcat articolul 87 alineatul (1) CE atunci când a constatat, la punctele 193-201 din hotărârea atacată, că subvențiile care constituiau măsura 26 trebuie considerate ajutor de stat până la concurența valorii totale a acestora.

69      Or, prin această constatare, Tribunalul ar fi încălcat, în primul rând, principiul repartizării competențelor între Tribunal și Comisie, ținând cont de faptul că decizia în litigiu lasă în seama statului membru calculul avantajului primit efectiv de recurentă. În al doilea rând, Tribunalul nu s‑ar fi conformat jurisprudenței potrivit căreia avantajul primit de beneficiar nu se calculează pe baza costurilor suportate de statul membru în cauză, ci în funcție de economiile efectiv realizate de acest beneficiar prin obținerea ajutorului nelegal.

70      De opinie contrară, Comisia contestă orice încălcare a acestui principiu susținând, în primul rând, că Tribunalul nu a examinat cuantumul avantajelor acordate recurentei, ci s‑a referit clar la valoarea ajutorului astfel cum este menționată în decizia în litigiu. În al doilea rând, Comisia consideră că Tribunalul a aplicat corect criteriile stabilite în jurisprudență atunci când a calculat avantajul obținut de recurentă prin măsura 26, întrucât s‑a întemeiat, la punctele 196-198 din hotărârea atacată, pe economiile efectiv realizate de aceasta prin subvențiile salariale percepute.

 Aprecierea Curții

71      În primul rând, trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de cele susținute de recurentă, Tribunalul nu a afirmat la punctele 193-201 din hotărârea atacată că subvențiile care constituie măsura 26 trebuie considerate ajutor de stat până la concurența valorii totale.

72      Dimpotrivă, astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, din interpretarea cuprinsului punctelor menționate rezultă că, fără a examina valoarea avantajelor acordate recurentei, Tribunalul s‑a referit în mod clar la valoarea ajutorului, astfel cum este menționată de Comisie în decizia în litigiu, și indicată, de altfel, în mod expres la punctele 18 și 192 din hotărârea atacată.

73      În aceste condiții, nu se poate susține în mod eficient că Tribunalul a încălcat principiul repartizării competențelor între Tribunal și Comisie prin depășirea celor stabilite de această din urmă instituție în cadrul deciziei în litigiu.

74      În al doilea rând, referitor la pretinsa încălcare a jurisprudenței comunitare potrivit căreia avantajul se calculează în funcție de economiile efectiv realizate de beneficiar prin obținerea măsurii ajutorului nelegal, trebuie constatat că hotărârea atacată se întemeiază în realitate pe ipoteza corectă că veniturile reprezentând subvențiile în discuție constituie avantajul de care a beneficiat recurenta.

75      În această privință, trebuie subliniat că, la punctul 196 din hotărârea atacată, Tribunalul a apreciat că recurenta a „fost scutită de o parte din sarcinile (costuri salariale)” aferente lucrărilor pe care le‑a executat în interes propriu. De asemenea, la punctul 198 din această hotărâre, Tribunalul a constatat, astfel cum susținuse Comisia, că recurenta „nu a suportat în mod real partea din cost corespunzătoare cuantumului subvenției pe care a primit‑o”.

76      Având în vedere toate considerațiile care precedă, al treilea motiv trebuie de asemenea respins ca nefondat.

77      Întrucât nu poate fi admis în temeiul niciunui motiv, recursul trebuie respins.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

78      În temeiul articolului 122 primul paragraf din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 69 alineatul (2) din regulamentul menționat, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar recurenta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:

1)      Respinge recursul.

2)      Obligă Kahla Thüringen Porzellan GmbH la plata cheltuielilor de judecată.

Semnături

---

* Limba de procedură: germana.