–

pentru Banco Santander SA, de J. M. Rodríguez Cárcamo și A. M. Rodríguez Conde, abogados;

–

pentru J.A.C. și M.C.P.R., de C. Camba Méndez, procuradora, și X. A. Pérez‑Lema López, abogado;

–

pentru guvernul spaniol, inițial de J. Rodríguez de la Rúa Puig, A. Gavela Llopis și S. Centeno Huerta și ulterior de J. Rodríguez de la Rúa Puig și A. Gavela Llopis, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Gentili, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, J. Cunha Marques, P. Barros da Costa și S. Jaulino, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, inițial de D. Triantafyllou, A. Nijenhuis, J. Rius Riu și A. Steiblytė și ulterior de D. Triantafyllou, A. Nijenhuis și A. Steiblytė, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 34 alineatul (1) litera (a), a articolului 53 alineatele (1) și (3), precum și a articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2014, L 173, p. 190).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Banco Santander SA, în calitate de succesoare a Banco Popular Español SA (denumită în continuare „Banco Popular”), pe de o parte, și J.A.C. și M.C.P.R., doi investitori, pe de altă parte, în legătură cu răspunderea civilă a Banco Santander pentru informațiile furnizate în prospectul emis în temeiul Directivei 2003/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și de modificare a Directivei 2001/34/CE (JO 2003, L 345, p. 64, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 23), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/11/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2008 (JO 2008, L 76, p. 37) (denumită în continuare „Directiva 2003/71”), pe baza căruia acești investitori au subscris acțiuni la Banco Popular.

3

Directiva 2003/71 a fost abrogată, cu efect de la 21 iulie 2019, prin Regulamentul (UE) 2017/1129 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau al admiterii de valori mobiliare la tranzacționare pe o piață reglementată (JO 2017, L 168, p. 12). Cu toate acestea, la momentul faptelor din litigiul principal, dispozițiile Directivei 2003/71 erau încă în vigoare.

4

Considerentul (18) al acestei directive enunța:

„Furnizarea unei informații complete despre aceste valori mobiliare și despre emitenții lor consolidează, împreună cu regulile de comportament, protecția investitorilor. Pe de altă parte, această informație constituie un mod eficient de consolidare a încrederii publicului în valorile mobiliare, contribuind astfel la buna funcționare și dezvoltare a pieței în cauză. Modul adecvat de a face această informație disponibilă constă în publicarea unui prospect.”

5

Articolul 6 din directiva menționată, intitulat „Răspunderea privind prospectul”, prevedea:

„(1)   Statele membre se asigură că răspunderea față de informațiile furnizate într‑un prospect revine cel puțin emitentului sau organelor sale de administrație, de conducere sau de supraveghere, ofertantului, persoanei care solicită admiterea la tranzacționarea pe o piață reglementată sau garantului, după caz. Prospectul identifică în mod clar persoanele responsabile după numele și funcția lor sau, în cazul persoanelor juridice, după numele și sediul lor social și furnizează o declarație din partea lor care certifică, conform competenței lor, că datele prospectului sunt conforme cu realitatea și nu conțin omisiuni de natură a le altera valoarea.

(2)   Statele membre se asigură că actele cu putere de lege și actele administrative din domeniul răspunderii civile se aplică persoanelor responsabile de informațiile furnizate în prospecte.

[…]”

6

Considerentele (45), (49), (51) și (120) ale Directivei 2014/59 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

7

Articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]”

8

Articolul 34 din directiva menționată, intitulat „Principii generale care reglementează rezoluția”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre se asigură că, atunci când autoritățile de rezoluție aplică instrumente și exercită competențe de rezoluție, ele iau toate măsurile necesare pentru a garanta că măsurile de rezoluție sunt luate în conformitate cu următoarele principii:

[…]

[…]”

9

Potrivit articolului 53 din aceeași directivă, intitulat „Efectul recapitalizării interne”:

„(1)   Statele membre se asigură că în cazul în care autoritățile de rezoluție exercită una dintre competențele menționate la articolul 59 alineatul (2) și la articolul 63 alineatul (1) literele (e)-(i), reducerea valorii principalului sau a datoriei restante, conversia sau anularea produc imediat efecte și devin obligatorii atât pentru instituția aflată în rezoluție, cât și pentru creditorii și acționarii afectați.

[…]

(3)   În cazul în care o autoritate de rezoluție reduce la zero valoarea contabilă a principalului sau suma restantă de plată aferentă unui pasiv, prin intermediul competenței menționate la articolul 63 alineatul (1) litera (e), pasivul respectiv și orice alte obligații sau creanțe conexe care nu au ajuns la scadență la momentul exercitării competenței sunt considerate ca fiind achitate în totalitate și nu sunt opozabile nici instituției aflate în rezoluție în cadrul vreunei proceduri ulterioare, nici oricărei entități care îi succedă acesteia, în cadrul vreunei proceduri ulterioare de lichidare.

[…]”

10

Articolul 60 din Directiva 2014/59, intitulat „Dispoziții care reglementează reducerea valorii contabile a instrumentelor de capital sau conversia acestora”, prevede la alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c):

„Atunci când valoarea principalului unui instrument de capital relevant este redusă:

[…]

11

Articolul 73 din această directivă, intitulat „Tratamentul acționarilor și al creditorilor în caz de transfer parțial și aplicare a instrumentului de recapitalizare internă”, prevede la litera (b) că, „în special în sensul articolului 75”, „[s]tatele membre se asigură că […] în cazul în care autoritățile de rezoluție aplică instrumentul de recapitalizare internă, acționarii și creditorii ale căror creanțe au fost reduse sau convertite în titluri de capital nu acumulează pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi înregistrat dacă instituția aflată în rezoluție ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență”.

12

Articolul 74 din directiva menționată, intitulat „Evaluarea diferenței de tratament”, precizează la alineatul (1):

„În scopul de a evalua dacă acționarii și creditorii ar fi beneficiat de un tratament mai bun în cazul în care instituția aflată în rezoluție ar fi urmat o procedură obișnuită de insolvență, inclusiv, dar fără a se limita la sensul articolului 73, statele membre se asigură de efectuarea unei evaluări de către o persoană independentă cât mai curând posibil, după ce măsura sau măsurile de rezoluție au fost luate. […]”

13

Potrivit articolului 75 din aceeași directivă, intitulat „Mecanisme de siguranță pentru acționari și creditori”:

„Statele membre se asigură că, în cazul în care evaluarea efectuată în conformitate cu articolul 74 stabilește că oricare dintre acționarii sau creditorii menționați la articolul 73 […] a acumulat pierderi mai mari decât cele pe care le‑ar fi înregistrat dacă instituția ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență, acesta are dreptul la plata diferenței din partea mecanismelor de finanțare a rezoluției.”

14

Comitetul unic de rezoluție a adoptat prin Decizia SRB/EES/2017/08 din 7 iunie 2017 schema de rezoluție pentru Banco Popular, aprobată de Comisie prin Decizia (UE) 2017/1246 (JO 2017, L 178, p. 15).

15

Articolul 1307 din Código Civil (Codul civil) prevede:

„În cazul în care partea contractantă obligată să restituie bunul în temeiul constatării nulității nu este în măsură să facă acest lucru din cauza pierderii bunului, aceasta trebuie să restituie fructele obținute și valoarea pe care o avea bunul la momentul pierderii sale, precum și dobânzile începând de la aceeași dată.”

16

Ley 11/2015 de recuperación y resolución de entidades de crédito y empresas de servicios de inversión (Legea 11/2015 privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții) din 18 iunie 2015 (BOE nr. 146 din 19 iunie 2015, p. 50797) transpune în dreptul spaniol Directiva 2014/59.

17

Decizia Comitetului unic de rezoluție SRB/EES/2017/08 a fost pusă în aplicare prin decizia Fondo de Reestructuración Ordenada Bancaria (Fondul de restructurare ordonată a instituțiilor bancare) (BOE nr. 155 din 30 iunie 2017, p. 55470), al cărei al treilea temei juridic arată:

„În ceea ce privește domeniul de aplicare al măsurii de reducere a valorii contabile adoptate prin intermediul prezentei decizii, în conformitate cu articolul 39 alineatul 2 din Legea 11/2015 […], este vorba despre o reducere permanentă a valorii contabile, nefiind plătită nicio despăgubire deținătorilor [acțiunilor a căror valoare a fost redusă] […] Față de deținătorul acțiunilor a căror valoare a fost redusă nu subzistă nicio datorie, cu excepția datoriilor ajunse deja la scadență și a oricăror datorii legate de daunele care pot apărea ca rezultat al unei căi de atac formulate împotriva legalității exercitării competenței de reducere a valorii contabile.”

18

În luna iunie 2016, J.A.C. și M.C.P.R. au achiziționat acțiuni în cadrul unei oferte publice de subscriere, cu ocazia unei majorări de capital lansate de Banco Popular.

19

În conformitate cu decizia Fondului de restructurare ordonată a instituțiilor bancare din 7 iunie 2017, valoarea nominală a capitalului social al Banco Popular a fost redusă la zero, iar valoarea contabilă a tuturor acțiunilor care formau acest capital social a fost redusă integral fără nicio compensație.

20

Banco Santander a achiziționat totalitatea acțiunilor Banco Popular nou‑emise în urma acestei decizii și a procedat la o operațiune de fuziune prin absorbție în cursul anului 2018. Această operațiune a condus la stingerea personalității juridice a Banco Popular și a făcut din Banco Santander succesorul celei dintâi.

21

În luna martie 2018, J.A.C. și M.C.P.R. au formulat o acțiune împotriva Banco Popular, prin care au solicitat declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni fie pentru eroare, în măsura în care acest contract ar fi fost semnat pe baza unei informări contabile și patrimoniale furnizate în mod incomplet și inexact în prospectul publicat în temeiul Directivei 2003/71, fie pentru dol, în măsura în care informarea patrimonială furnizată ar fi fost falsificată și disimulată.

22

Prin hotărârea din 3 iunie 2019, Juzgado de Primera Instancia no 2 de A Coruña (Tribunalul de Primă Instanță nr. 2 din A Coruña, Spania) a constatat nulitatea contractului de subscriere de acțiuni și a dispus restituirea către J.A.C. și către M.C.P.R. a investiției corespunzătoare, însoțită de dobânzi. Banco Santander a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Audiencia Provincial de A Coruña (Curtea Provincială din A Coruña, Spania), care este instanța de trimitere în prezenta cauză.

23

Această instanță consideră necesar să se stabilească dacă normele dreptului Uniunii în materie de răspundere civilă pentru informațiile furnizate în prospect, astfel cum au fost interpretate de Curte în Hotărârea din 19 decembrie 2013, Hirmann (C‑174/12, EU:C:2013:856), pot prevala asupra principiilor care reglementează rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, instituite prin Directiva 2014/59, în special principiul potrivit căruia acționarii unei instituții sau ai unei firme aflate în rezoluție trebuie să fie primii care suportă pierderile suferite.

24

Instanța menționată ridică mai precis problema posibilității de a admite o acțiune în răspundere pentru informațiile furnizate în prospect, introdusă în temeiul articolului 6 din Directiva 2003/71, ulterior încheierii procedurii de rezoluție a instituției de credit sau a firmei de investiții emitente, sau o cerere de declarare a nulității, pentru viciu de consimțământ, a contractului de subscriere de acțiuni achiziționate pe baza unui prospect eronat, în special în temeiul articolului 1307 din Codul civil, de asemenea după încheierea unei asemenea proceduri. Ea precizează, în această privință, că caracterul retroactiv al declarării nulității, prevăzută de dreptul național, presupune că contractul de subscriere de acțiuni încheiat de J.A.C. și de M.C.P.R. nu a produs niciodată efecte, astfel încât aceștia ar trebui, în definitiv, să fie tratați drept creditori, iar nu drept acționari ai instituției bancare în cauză.

25

În aceste condiții, Audiencia Provincial de A Coruña (Curtea Provincială din A Coruña) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

26

După prezentarea concluziilor domnului avocat general la 2 decembrie 2021, J.A.C. și M.C.P.R. au solicitat, prin înscrisul depus la grefa Curții la 5 aprilie 2022, redeschiderea procedurii orale, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții.

27

În susținerea cererii lor, J.A.C. și M.C.P.R. își exprimă dezacordul față de concluziile domnului avocat general. Ei susțin, printre altele, că aceste concluzii conțin afirmații contrare jurisprudenței Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) și critică interpretarea propusă a Directivei 2014/59.

28

Desigur, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, deschiderea sau redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 20).

29

Cu toate acestea, conținutul concluziilor avocatului general nu poate constitui, ca atare, un fapt nou a cărui invocare ar permite părților să răspundă la concluziile menționate. În această privință, Curtea a avut ocazia să sublinieze că, în conformitate cu articolul 252 TFUE, rolul avocatului general constă în a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa, în vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale, care este de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Întrucât se situează în afara discuției părților, concluziile deschid faza deliberării Curții. Prin urmare, nu este vorba despre un aviz destinat judecătorilor sau părților care ar emana de la o autoritate exterioară Curții, ci despre opinia individuală, motivată și exprimată public a unui membru al instituției înseși. În aceste condiții, concluziile avocatului general nu pot fi puse în discuția părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 21).

30

În speță, Curtea constată, după ascultarea avocatului general, că argumentele prezentate de J.A.C. și de M.C.P.R. nu menționează niciun fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei pe care trebuie să o pronunțe în prezenta cauză și că aceasta nu trebuie soluționată pe baza unui argument care nu ar fi fost pus în discuția părților sau a persoanelor interesate. Curtea dispune de toate elementele necesare și este suficient de lămurită pentru a se pronunța. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

31

Prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile coroborate ale articolului 34 alineatul (1) litera (a), ale articolului 53 alineatele (1) și (3) și ale articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59 trebuie interpretate în sensul că se opun ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor din capitalul social al unei instituții de credit sau al unei firme de investiții supuse unei proceduri de rezoluție, persoanele care au achiziționat acțiuni în cadrul unei oferte publice de subscriere emise de această instituție sau de această firmă înaintea deschiderii unei asemenea proceduri de rezoluție să introducă împotriva instituției sau firmei menționate ori împotriva entității succesoare a acesteia o acțiune în răspundere pentru informațiile furnizate în prospect, astfel cum este prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, sau o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor acțiuni, în temeiul dreptului național, care, ținând seama de efectul său retroactiv, conduce la restituirea contravalorii acțiunilor respective, majorată cu dobânzi cu începere de la data încheierii acestui contract.

32

Trebuie amintit de la bun început că articolul 34 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2014/59 stabilește principiul potrivit căruia acționarii – urmați de creditori – ai unei instituții de credit sau ai unei firme de investiții supuse procedurii de rezoluție sunt cei care trebuie să suporte cu prioritate pierderile suferite ca urmare a aplicării acestei proceduri.

33

Atunci când procedura de rezoluție implică o recapitalizare internă, în sensul articolului 2 alineatul (1) punctul 57 din Directiva 2014/59, articolul 53 alineatul (1) din aceasta prevede că reducerea capitalului, conversia sau anularea permise de această recapitalizare internă produce imediat efecte pentru acționarii și creditorii afectați. După cum se prevede la articolul 53 alineatul (3) din această directivă, în cazul în care o autoritate de rezoluție reduce la zero valoarea contabilă a principalului sau suma restantă de plată aferentă unui pasiv, orice obligații sau creanțe conexe care nu au ajuns la scadență la momentul rezoluției sunt considerate ca fiind achitate în totalitate și nu sunt opozabile nici instituției de credit sau firmei de investiții aflate în rezoluție, nici oricărei entități care îi succedă acesteia, în cadrul vreunei proceduri ulterioare de lichidare.

34

Articolul 60 din Directiva 2014/59, care se referă la reducerea valorii contabile a instrumentelor de capital sau la conversia acestora, precizează la alineatul (2) primul paragraf litera (b) că, față de deținătorul instrumentului de capital a cărui valoare contabilă a fost redusă în temeiul deciziei de rezoluție, nu subzistă nicio datorie, cu excepția datoriilor ajunse deja la scadență și a oricăror datorii legate de daunele care pot apărea ca rezultat al unei căi de atac formulate împotriva legalității exercitării competenței de reducere a valorii contabile. De asemenea, potrivit articolului 60 alineatul (2) primul paragraf litera (c) din această directivă, nu se plătește, în principiu, nicio despăgubire deținătorilor de instrumente de capital relevante.

35

Aceste dispoziții trebuie interpretate cu precădere în lumina considerentului (49) al Directivei 2014/59, care precizează că instrumentele de rezoluție ar trebui să se aplice, pentru tratarea unor situații de extremă urgență, doar acelor instituții de credit sau firme de investiții care sunt în curs de a intra în dificultate sau sunt susceptibile de a intra în dificultate, și numai atunci când acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivului de stabilitate financiară, în interesul general. Prin urmare, o asemenea procedură ar trebui să se aplice atunci când instituția de credit sau firma de investiții în cauză nu poate fi lichidată în conformitate cu procedura obișnuită de insolvență fără a destabiliza sistemul financiar. Procedura de rezoluție, după cum se enunță în considerentul (45) al acestei directive, urmărește reducerea hazardului moral în sectorul financiar prin suportarea cu prioritate de către acționari a pierderilor suferite ca urmare a lichidării unei instituții de credit sau a unei firme de investiții, astfel încât să se evite ca această lichidare să aducă atingere resurselor statului și să afecteze protecția deponenților.

36

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că obiectivele care constau în asigurarea stabilității sistemului bancar și financiar, precum și în evitarea unui risc sistemic constituie obiective de interes general urmărite de Uniune (Hotărârea din 16 iulie 2020, Adusbef și alții, C‑686/18, EU:C:2020:567, punctul 92, precum și jurisprudența citată). Astfel, deși există un interes general clar să se asigure o protecție puternică și consecventă a investitorilor pe întreg teritoriul Uniunii, nu se poate considera că acest interes prevalează, în toate împrejurările, asupra interesului general de a asigura stabilitatea sistemului financiar (Hotărârea din 19 iulie 2016, Kotnik și alții, C‑526/14, EU:C:2016:570, punctul 91, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Dowling și alții, C‑41/15, EU:C:2016:836, punctul 54).

37

Directiva 2014/59 prevede deci recurgerea, într‑un context economic excepțional, la o procedură care poate afecta în special drepturile acționarilor și ale creditorilor unei instituții de credit sau ai unei firme de investiții, pentru a prezerva stabilitatea financiară a statelor membre prin crearea unui regim de insolvabilitate derogatoriu de la dreptul comun al procedurilor de insolvență, a cărui punere în aplicare nu este autorizată decât în împrejurări excepționale și trebuie justificată de un interes general superior. Caracterul derogatoriu al acestui regim implică faptul că aplicarea altor dispoziții ale dreptului Uniunii poate fi înlăturată atunci când acestea din urmă sunt susceptibile să lipsească de efect util sau să împiedice punerea în aplicare a procedurii de rezoluție.

38

În această privință, în considerentul (120) al Directivei 2014/59 se precizează că derogările prevăzute de această directivă de la normele obligatorii privind protecția acționarilor și a creditorilor instituțiilor care se încadrează în domeniul de aplicare al directivelor Uniunii în materie de drept al societăților comerciale, care pot reduce atât eficacitatea acțiunilor întreprinse de autoritățile de rezoluție, cât și utilizarea instrumentelor și a competențelor de rezoluție, trebuie să fie nu numai corespunzătoare, ci și definite în mod clar și strict, cu scopul de a garanta părților interesate maxima certitudine juridică.

39

Directiva 2003/71, astfel cum reiese printre altele din considerentul (18) al acesteia, avea ca obiectiv protecția investitorilor în momentul în care decid să achiziționeze valori mobiliare ale unei instituții de credit sau ale unei societăți de investiții. Emiterea unui prospect de vânzare de valori mobiliare, în măsura în care trebuie să ofere informații complete, fiabile și ușor accesibile cu privire la aceste valori, permite consolidarea încrederii publicului în valorile menționate și contribuie astfel la buna funcționare și la dezvoltarea piețelor în cauză, evitând ca acestea să fie obstrucționate de nereguli (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2014, Almer Beheer și Daedalus Holding, C‑441/12, EU:C:2014:2226, punctul 33).

40

Această directivă face parte, așadar, din punct de vedere material, din „directivele Uniunii în materie de drept al societăților comerciale”, în sensul considerentului (120) al Directivei 2014/59. Or, aceasta din urmă permite să se deroge de la dispozițiile dreptului Uniunii, precum cele ale Directivei 2003/71, în măsura în care aplicarea lor este susceptibilă să lipsească de efect util sau să împiedice punerea în aplicare a unei proceduri de rezoluție, chiar dacă aceste dispoziții nu sunt menționate în mod explicit în Directiva 2014/59 ca putând face obiectul derogărilor pe care le prevede.

41

În ceea ce privește mai precis acțiunea în răspundere pentru informațiile furnizate în prospectul de vânzare a valorilor mobiliare prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 53 din concluzii, această acțiune intră în categoria datoriilor sau a creanțelor care sunt considerate achitate în totalitate, dacă nu au ajuns la scadență la data rezoluției, și, prin urmare, nu sunt opozabile instituției de credit sau firmei de investiții aflate în rezoluție ori entității care îi succedă acesteia, astfel cum rezultă din însăși formularea articolului 53 alineatul (3) din Directiva 2014/59 și, implicit, din cea a articolului 60 alineatul (2) primul paragraf din această directivă.

42

Situația este aceeași în ceea ce privește o acțiune în declararea nulității unui contract de subscriere de acțiuni, intentată împotriva instituției de credit sau a firmei de investiții care a emis prospectul ori împotriva entității care i‑a succedat, după punerea în aplicare a procedurii de rezoluție.

43

Astfel, atât acțiunea în răspundere, cât și acțiunea în declararea nulității echivalează cu a impune ca instituția de credit sau firma de investiții supusă procedurii de rezoluție ori succesorul acestor entități să compenseze acționarii pentru pierderile suferite ca urmare a exercitării de către o autoritate de rezoluție a competenței de reducere a valorii contabile și de conversie în privința elementelor de pasiv ale acestei instituții sau acestei firme ori cu a‑i impune să ramburseze în totalitate sumele investite cu ocazia subscrierii de acțiuni a căror valoare contabilă a fost redusă ca urmare a acestei proceduri de rezoluție. Asemenea acțiuni ar repune în discuție întreaga evaluare pe care se întemeiază decizia de rezoluție, întrucât compunerea capitalului face parte din datele obiective ale acestei evaluări. După cum a arătat domnul avocat general la punctele 82 și 95 din concluzii, procedura de rezoluție însăși, precum și obiectivele urmărite de Directiva 2014/59 ar fi golite de conținut.

44

Ținând seama de cele ce precedă, punerea în aplicare a articolului 34 alineatul (1) litera (a), a articolului 53 alineatele (1) și (3) și a articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59 exclude posibilitatea ca o acțiune în răspundere, prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, sau ca o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere de acțiuni, prevăzută de dreptul național, să fie intentată, ulterior adoptării deciziei de rezoluție în temeiul acestor dispoziții, împotriva instituției de credit sau a firmei de investiții care a emis prospectul ori a entității care i‑a succedat.

45

Această constatare nu este repusă în discuție de Hotărârea din 19 decembrie 2013, Hirmann (C‑174/12, EU:C:2013:856, punctele 23 și 28), în care Curtea a statuat printre altele că dispozițiile celei de A doua Directive 77/91/CEE a Consiliului din 13 decembrie 1976 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților comerciale în statele membre, în înțelesul articolului [54 al doilea paragraf TFUE], pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora (JO 1977, L 26, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 8), dispoziții care au drept obiectiv să asigure menținerea capitalului social al societăților pe acțiuni și egalitatea de tratament a acționarilor, nu sunt de natură să se opună unei măsuri naționale de transpunere a Directivei 2003/71 care, pe de o parte, instituie principiul răspunderii unei societăți emitente ca urmare a divulgării unor informații inexacte și, pe de altă parte, îi impune acesteia din urmă, în temeiul acestei răspunderi, obligația să răscumpere acțiunile și să restituie cumpărătorului o sumă ce corespunde prețului de achiziție a acestora.

46

Astfel, în cauza în care a fost pronunțată acea hotărâre erau în discuție directive ale Uniunii în materie de drept al societăților comerciale a căror aplicare trebuia să fie conciliată în cea mai mare măsură posibilă, în timp ce cauza principală privește aplicarea Directivei 2014/59, care, astfel cum s‑a arătat la punctele 36 și 37 din prezenta hotărâre, instituie un regim derogatoriu de la dreptul comun al procedurilor de insolvență, care face parte din dreptul comun al societăților comerciale, pentru a prezerva interesul general care constă în garantarea stabilității sistemului financiar.

47

În plus, trebuie amintit că nici dreptul de proprietate consacrat la articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale, nici dreptul la protecție jurisdicțională garantat la articolul 47 din această cartă nu sunt drepturi absolute (a se vedea în acest sens, pentru dreptul de proprietate, Hotărârea din 13 iunie 2017, Florescu și alții, C‑258/14, EU:C:2017:448, punctul 51 și jurisprudența citată, precum și, pentru dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, Hotărârea din 19 decembrie 2019, Deutsche Umwelthilfe, C‑752/18, EU:C:2019:1114, punctul 44 și jurisprudența citată).

48

În această privință, trebuie subliniat că Directiva 2014/59 prevede de asemenea un mecanism de siguranță pentru acționarii și pentru creditorii unei instituții de credit sau ai unei firme de investiții supuse procedurii de rezoluție. Potrivit articolului 73 litera (b) din această directivă, la care face trimitere articolul 34 alineatul (1) litera (g) din aceasta, acționarilor și creditorilor li se recunoaște dreptul de a primi drept plată sau compensare a creanțelor lor în cadrul acestei proceduri cel puțin suma pe care, conform estimărilor, ar fi recuperat‑o în cazul în care întreaga instituție sau firmă ar fi fost lichidată prin procedura obișnuită de insolvență.

49

Articolul 74 din directiva menționată, citit în lumina considerentului (51) al acesteia, prevede astfel că, în scopul de a evalua dacă acționarii și creditorii ar fi beneficiat de un tratament mai bun în cazul în care instituția de credit sau firma de investiții în cauză ar fi urmat o procedură obișnuită de insolvență, este necesar să se efectueze o comparație ex post între tratamentul acordat efectiv acționarilor și creditorilor și tratamentul de care aceștia ar fi beneficiat în cadrul unei proceduri obișnuite de insolvență. În acest scop, statele membre trebuie să se asigure de efectuarea unei evaluări de către o persoană independentă cât mai curând posibil, după ce măsura de rezoluție a fost luată. O asemenea comparație poate fi contestată independent de decizia de a se proceda la rezoluție.

50

Articolul 75 din Directiva 2014/59 precizează că, în cazul în care se constată că, în cadrul unei proceduri de rezoluție, acționarii și creditorii au primit, drept plată sau compensare a creanțelor, echivalentul unei sume inferioare celei pe care ar fi primit‑o în cadrul procedurii obișnuite de insolvență, ei au dreptul la plata diferenței. După cum a arătat domnul avocat general la punctul 105 din concluzii, numai plata diferenței dintre pierderile suferite în cadrul rezoluției și cele care ar fi fost suferite în cadrul unei lichidări obișnuite este astfel garantată.

51

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că dispozițiile coroborate ale articolului 34 alineatul (1) litera (a), ale articolului 53 alineatele (1) și (3), precum și ale articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59 trebuie interpretate în sensul că se opun ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor din capitalul social al unei instituții de credit sau al unei firme de investiții supuse unei proceduri de rezoluție, persoanele care au achiziționat acțiuni în cadrul unei oferte publice de subscriere emise de această instituție sau de această firmă înaintea deschiderii unei asemenea proceduri de rezoluție să introducă împotriva instituției sau firmei menționate ori împotriva entității succesoare a acesteia o acțiune în răspundere pentru informațiile furnizate în prospect, astfel cum este prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71, sau o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor acțiuni, care, ținând seama de efectul său retroactiv, conduce la restituirea contravalorii acțiunilor respective, majorată cu dobânzi cu începere de la data încheierii acestui contract.

52

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Dispozițiile coroborate ale articolului 34 alineatul (1) litera (a), ale articolului 53 alineatele (1) și (3), precum și ale articolului 60 alineatul (2) primul paragraf literele (b) și (c) din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului, trebuie interpretate în sensul că se opun ca, ulterior reducerii totale a valorii contabile a acțiunilor din capitalul social al unei instituții de credit sau al unei firme de investiții supuse unei proceduri de rezoluție, persoanele care au achiziționat acțiuni în cadrul unei oferte publice de subscriere emise de această instituție sau de această firmă înaintea deschiderii unei asemenea proceduri de rezoluție să introducă împotriva instituției sau firmei menționate ori împotriva entității succesoare a acesteia o acțiune în răspundere pentru informațiile furnizate în prospect, astfel cum este prevăzută la articolul 6 din Directiva 2003/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și de modificare a Directivei 2001/34/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/11/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2008, sau o acțiune în declararea nulității contractului de subscriere a acestor acțiuni, care, ținând seama de efectul său retroactiv, conduce la restituirea contravalorii acțiunilor respective, majorată cu dobânzi cu începere de la data încheierii acestui contract.