–

pentru doamna Castellano și alții, de F. Mazzarella și de G. Mazzarella, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Pignatone și de B. Tidore, avvocati dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de H. Støvlbæk și de L. Malferrari, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea Directivei 75/363/CEE a Consiliului din 16 iunie 1975 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative privind activitățile medicilor (JO 1975, L 167, p. 14), astfel cum a fost modificată prin Directiva 82/76/CEE a Consiliului din 26 ianuarie 1982 (JO 1982, L 43, p. 21) (denumită în continuare „Directiva 75/363 cu modificările ulterioare”).

2

Aceste cereri au fost prezentate în cadrul unor litigii între Presidenza del Consiglio dei Ministri (Președinția Consiliului de Miniștri, Italia), Università degli Studi di Palermo (Universitatea din Palermo, Italia), Ministero della Salute (Ministerul Sănătății, Italia), Ministero dell’Istruzione, dell’Università e della Ricerca (Ministerul Educației, Universităților și Cercetării, Italia) și Ministero del Tesoro (Ministerul Trezoreriei, Italia), pe de o parte, și medici specialiști, pe de altă parte, în legătură, cu titlu principal, cu plata către aceștia din urmă a unei remunerații corespunzătoare, în sensul anexei la Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, sau, cu titlu subsidiar, cu repararea prejudiciilor suferite de aceștia ca urmare a lipsei unei transpuneri adecvate și în termen a Directivei 82/76.

3

Articolul 2 alineatul (1) din Directiva 75/363 prevedea:

„Statele membre se asigură că formarea profesională care conduce la obținerea unei diplome, a unui certificat sau a altui titlu oficial de calificare ca medic specialist îndeplinește cel puțin următoarele condiții:

4

Articolul 3 din această directivă prevedea:

„(1)   Fără a aduce atingere principiului formării profesionale pe bază de program integral, enunțat la articolul 2 alineatul (1) litera (c), și până când Consiliul decide în conformitate cu alineatul (3), statele membre pot autoriza formarea profesională de specialitate cu frecvență parțială, în condițiile admise de autoritățile naționale competente, în cazul în care formarea profesională pe bază de program integral nu poate fi realizată din motive bine întemeiate.

(2)   Durata totală a formării de specialitate nu poate fi scurtată în termenii alineatului (1). Nivelul formării profesionale nu poate fi compromis nici de caracterul său parțial, nici de exercitarea unei activități profesionale remunerate cu titlu privat.

(3)   În termen de cel mult patru ani de la notificarea prezentei directive, în lumina reexaminării situației și la propunerea Comisiei, având în vedere că posibilitatea de formare profesională cu frecvență parțială ar trebui să continue să existe în anumite împrejurări care trebuie examinate pentru fiecare specialitate, Consiliul hotărăște dacă dispozițiile alineatelor (1) și (2) trebuie menținute sau modificate.” [traducere neoficială]

5

Articolul 7 din directiva menționată avea următorul cuprins:

„Cu titlu tranzitoriu și prin derogare de la articolul 2 alineatul (1) litera (c) și de la articolul 3, statele membre ale căror acte cu putere de lege și acte administrative prevăd o modalitate de formare specializată cu frecvență parțială în momentul notificării prezentei directive pot continua să aplice aceste acte candidaților care și‑au început formarea ca specialiști în termen de cel mult patru ani de la notificarea prezentei directive. Această perioadă poate fi extinsă în cazul în care Consiliul nu a luat o hotărâre în conformitate cu articolul 3 alineatul (3).” [traducere neoficială]

6

Directiva 75/363 a fost notificată statelor membre la 20 iunie 1976.

7

Potrivit articolului 9 alineatul (1) din Directiva 82/76, articolul 2 alineatul (1) litera (c) din Directiva 75/363 a fost înlocuit cu textul următor:

8

Potrivit articolului 10 din Directiva 82/76, articolul 3 din Directiva 75/363 a fost înlocuit cu textul următor:

„(1)   Fără a aduce atingere principiului formării profesionale pe bază de program integral, enunțat la articolul 2 alineatul (1) litera (c), și până când Consiliul decide în conformitate cu alineatul (3), statele membre pot autoriza formarea profesională de specialitate cu frecvență parțială, în condițiile admise de autoritățile naționale competente, în cazul în care formarea profesională pe bază de program integral nu poate fi realizată din motive individuale bine întemeiate.

(2)   Formarea profesională cu frecvență parțială se desfășoară în conformitate cu punctul 2 din anexă la standarde calitative echivalente cu cele ale formării profesionale pe bază de program integral. Acest nivel nu poate fi compromis nici de caracterul său parțial, nici de exercitarea unei activități profesionale remunerate cu titlu privat.

Durata totală a formării profesionale de specialitate nu poate fi scurtată ca urmare a faptului că este efectuată cu frecvență parțială.

(3)   Până la 25 ianuarie 1989, Consiliul decide dacă dispozițiile alineatelor (1) și (2) trebuie menținute sau modificate, în lumina reexaminării situației și la propunerea Comisiei, având în vedere că posibilitatea de formare profesională cu frecvență parțială ar trebui să continue să existe în anumite împrejurări care trebuie examinate pentru fiecare specialitate.” [traducere neoficială].

9

Potrivit articolului 12 din Directiva 82/76, articolul 7 din Directiva 75/363 a fost înlocuit cu textul următor:

„Cu titlu tranzitoriu și prin derogare de la articolul 2 alineatul (1) litera (c) și de la articolul 3, statele membre ale căror acte cu putere de lege și acte administrative prevedeau o modalitate de formare profesională specializată cu frecvență parțială în momentul notificării [Directivei 75/363] pot continua să aplice aceste acte candidaților care și‑au început formarea ca specialiști cel târziu la 31 decembrie 1983.

Fiecare stat membru gazdă este autorizat să impună beneficiarilor menționați la paragraful anterior să anexeze diplomelor, certificatelor și altor titluri oficiale de calificare o atestare care să certifice că au exercitat efectiv și legal, cu titlu de medic specialist, activitatea în cauză pe o durată de cel puțin trei ani consecutivi în decursul ultimilor cinci ani care precedă data eliberării atestării.” [traducere neoficială]

10

Articolul 13 din Directiva 82/76 a adăugat Directivei 75/363 o anexă, intitulată „Caracteristici ale formării profesionale pe bază de program integral și cu frecvență parțială a medicilor specialiști” [traducere neoficială]. Această anexă prevedea:

„1. Formarea profesională pe bază de program integral a medicilor specialiști

O astfel de formare profesională se desfășoară în posturi specifice recunoscute de autoritățile competente.

Formarea profesională implică participarea la toate activitățile medicale ale departamentului în care se desfășoară, inclusiv la gărzi, astfel încât specialistul în formare să consacre acestei formări profesionale practice și teoretice întreaga sa activitate profesională pe toată durata unei săptămâni de lucru și pe parcursul anului, în conformitate cu modalitățile stabilite de autoritățile competente. În consecință, aceste posturi sunt remunerate corespunzător.

Această formare profesională poate fi întreruptă pentru motive precum serviciu militar, misiuni științifice, sarcină sau boală. Durata totală a formării profesionale nu se reduce pe motiv de întrerupere.

2. Formarea profesională cu frecvență parțială a medicilor specialiști

Această formare profesională întrunește aceleași cerințe ca și formarea profesională pe bază de program integral, de care se distinge doar prin posibilitatea de limitare a participării la activitățile medicale la o durată cel puțin egală cu jumătatea celei care este prevăzută la punctul 1 al doilea paragraf.

Autoritățile competente se asigură că durata totală și calitatea formării profesionale cu frecvență parțială a specialiștilor nu sunt inferioare celor ale formării profesionale pe bază de program integral.

O remunerație corespunzătoare se acordă, prin urmare, pentru o astfel de formare profesională cu frecvență parțială.” [traducere neoficială]

11

Articolul 14 din Directiva 82/76 prevedea:

„Formările profesionale cu frecvență parțială de medici specialiști care au început înainte de 1 ianuarie 1983 în aplicarea articolului 3 din Directiva 75/363/CEE pot fi încheiate în conformitate cu acesta din urmă.” [traducere neoficială]

12

Potrivit articolului 16 din Directiva 82/76:

„Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive cel târziu până la 31 decembrie 1982. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.” [traducere neoficială]

13

Directiva 82/76 a fost notificată statelor membre la 29 ianuarie 1982 și a intrat în vigoare în aceeași zi, în conformitate cu articolul 191 al doilea paragraf din Tratatul CEE.

14

Directiva 75/363, cu modificările ulterioare, a fost abrogată la 15 aprilie 1993 prin Directiva 93/16/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare (JO 1993, L 165, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 139), care, la rândul său, a fost abrogată prin Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3).

15

Directiva 82/76 a fost transpusă în dreptul italian prin decreto legislativo n. 257 – Attuazione della direttiva n. 82/76/CEE del Consiglio del 26 gennaio 1982, recante modifica di precedenti direttive in tema di formazione dei medici specialisti, a norma dell’art. 6 della legge 29 dicembre 1990, n. 428 (Decretul legislativ nr. 257 privind transpunerea Directivei 82/76/CEE a Consiliului din 26 ianuarie 1982, care modifică directivele anterioare în materia formării profesionale a medicilor specialiști, în temeiul articolului 6 din Legea de interes comunitar nr. 428 din 29 decembrie 1990) din 8 august 1991 (GURI nr. 191 din 16 august 1991, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 257”). Acest decret legislativ a intrat în vigoare la 15 zile de la data publicării sale și a fost ulterior înlocuit prin decreto legislativo n. 368 – Attuazione della direttiva 93/16/CEE in materia di libera circolazione dei medici e di reciproco riconoscimento dei loro diplomi, certificati ed altri titoli e delle direttive 97/50/CE, 98/21/CE, 98/63/CE e 99/46/CE che modificano la direttiva 93/16/CEE (Decretul legislativ nr. 368 privind transpunerea Directivei 93/16/CEE privind facilitarea liberei circulații a medicilor și recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare și a Directivelor 97/50/CE, 98/21/CE, 98/63/CE și 99/46/CE care modifică Directiva 93/16/CEE) din 17 august 1999 (supliment ordinar la GURI nr. 250 din 23 octombrie 1999).

16

Articolul 8.2 din Decretul legislativ nr. 257 prevedea că dispozițiile sale urmau să se aplice începând din anul academic 1991/1992.

17

Medicii care au inițiat litigiile principale au urmat formări profesionale de medici specialiști în Italia între anii 1982 și 1990.

18

La 16 februarie 2001 (cauza C‑617/16) și la 18 martie 2003 (cauza C‑616/16), aceștia au sesizat Tribunale di Palermo (Tribunalul din Palermo, Italia) cu cereri introductive formulate împotriva Universității din Palermo, a Ministerului Educației, Universităților și Cercetării, a Ministerului Sănătății, a Ministerului Trezoreriei și a Președinției Consiliului de Miniștri.

19

Acești medici au solicitat, cu titlu principal, obligarea universității și a administrațiilor de stat menționate la plata unei remunerații corespunzătoare, în sensul anexei la Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, pentru formările profesionale de medici specialiști pe care le-au efectuat. Cu titlu subsidiar, aceștia au solicitat repararea prejudiciilor suferite ca urmare a lipsei unei transpuneri adecvate și la timp a Directivei 82/76.

20

Prin hotărârile din 27 aprilie și din 17 iunie 2006 (cauza C‑616/16), precum și din 30 aprilie și din 28 mai 2007 (cauza C‑617/16), Tribunale di Palermo (Tribunalul din Palermo) a respins aceste cereri.

21

Sesizată cu apeluri împotriva acestor hotărâri, Corte d’appello di Palermo (Curtea de Apel din Palermo, Italia), prin hotărârile din 18 iulie și din 27 septembrie 2012 (cauza C‑616/16) și din 10 octombrie 2012 (cauza C‑617/16), a obligat Președinția Consiliului de Miniștri să plătească fiecăruia dintre medicii în cauză suma de 11103,82 euro (cauza C‑616/16) și cea de 6713,93 euro (cauza C‑617/16), majorate cu dobânzile legale.

22

Atât Președinția Consiliului de Miniștri, precum și o serie de alte părți din litigiile principale au declarat recurs împotriva hotărârilor menționate.

23

Instanța de trimitere constată că litigiile principale privesc aprecierea regimului juridic aplicabil formării profesionale de medic specialist care a început înainte de 31 decembrie 1982 și a fost finalizată după această dată.

24

Apreciind că soluționarea litigiilor principale depinde de interpretarea Directivei 75/363 cu modificările ulterioare, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia) a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, redactate în termeni identici în cauzele C‑616/16 și C‑617/16:

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:

25

Prin Decizia președintelui Curții din 16 decembrie 2016, cauzele C‑616/16 și C‑617/16 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

26

Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, precum și anexa la aceasta trebuie interpretate în sensul că orice perioadă de formare profesională de medic specialist pe bază de program integral sau cu frecvență parțială începută în cursul anului 1982 și continuată până în anul 1990 trebuie să facă obiectul unei remunerații corespunzătoare, în sensul anexei menționate.

27

Trebuie amintit mai întâi că, în aplicarea dispozițiilor menționate la punctul anterior, abrogate la 15 aprilie 1993 prin Directiva 93/16, formările profesionale care conduc la obținerea unei diplome, a unui certificat sau a altor titluri de medic specialist, efectuate pe bază de program integral sau cu frecvență parțială, trebuie, în mod normal, să facă obiectul unei remunerații corespunzătoare.

28

Trebuie amintit, în continuare, că obligația statelor membre de a asigura o remunerație corespunzătoare se aplică numai în ceea ce privește specializările medicale comune tuturor statelor membre sau la două ori mai multe dintre ele și menționate la articolul 5 sau la articolul 7 din Directiva 75/362/CEE a Consiliului din 16 iunie 1975 privind recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare în medicină, inclusiv măsurile destinate să faciliteze exercitarea efectivă a dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii (JO 1975, L 167, p. 1) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2000, Gozza și alții, C‑371/97, EU:C:2000:526, punctul 35 și jurisprudența citată).

29

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că această obligație de a efectua remunerarea perioadelor de formare profesională în legătură cu specializările medicale, prevăzută în anexa la Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, este, ca atare, necondiționată și suficient de precisă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1999, Carbonari și alții, C‑131/97, EU:C:1999:98, punctul 44, precum și Hotărârea din 3 octombrie 2000, Gozza și alții, C‑371/97, EU:C:2000:526, punctele 34 și 41).

30

În acest sens, trebuie remarcat faptul că respectiva obligație, care nu era prevăzută inițial de Directiva 75/363, a fost introdusă prin Directiva 82/76, care a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1982 și căreia statele membre aveau obligația de a i se conforma cel târziu până la 31 decembrie 1982, în conformitate cu articolul 16 din aceasta.

31

Directiva 82/76 a fost transpusă în dreptul italian prin Decretul legislativ nr. 257, care a intrat în vigoare la 15 zile după data publicării sale, care a avut loc la 16 august 1991.

32

Desigur, articolul 14 din Directiva 82/76 a prevăzut că formările profesionale cu frecvență parțială de medici specialiști care au început anterior datei de 1 ianuarie 1983 în aplicarea articolului 3 din Directiva 75/363 ar putea fi încheiate în conformitate cu acest articol 3.

33

Cu toate acestea, după cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, norma tranzitorie prevăzută la articolul 14 din Directiva 82/76 se referea la însăși legalitatea acestor formări profesionale cu frecvență parțială de medici specialiști, iar nu la obligația de a le remunera.

34

Astfel, posibilitatea statelor membre de a autoriza formările profesionale cu frecvență parțială de medici specialiști era deja prevăzută, la articolul 3 din Directiva 75/363, ca fiind o excepție de la obligația de a efectua astfel de formări profesionale pe bază de program integral, necesitatea de a menține această excepție fiind supusă unei revizuiri periodice de către legiuitorul Uniunii.

35

De asemenea, nu se poate considera nici că norma tranzitorie privind formările profesionale cu frecvență parțială de medici specialiști, prevăzută la articolul 12 din Directiva 82/76, care a modificat articolul 7 din Directiva 75/363, a limitat în timp obligația de a plăti o remunerație corespunzătoare pentru formările profesionale.

36

Această interpretare se coroborează cu lucrările pregătitoare ale Directivei 82/76. Astfel, din cuprinsul punctelor 4 și 8 din titlul II din expunerea de motive a Propunerii de directivă a Consiliului de modificare a Directivei 75/362 și a Directivei 75/363 [COM(80) 914 final], aflată la originea Directivei 82/76, reiese că cele două dispoziții tranzitorii menționate la punctele 33 și 35 din prezenta hotărâre au fost prevăzute în interesul medicilor care și‑au început formarea profesională înainte de expirarea termenului de transpunere a acestei directive, pentru a asigura continuitatea acestei formări profesionale.

37

Având în vedere considerațiile care precedă, nu rezultă din Directiva 75/363 cu modificările ulterioare că obligația statelor membre de a efectua o remunerare corespunzătoare a perioadelor de formare profesională de medic specialist pe bază de program integral și cu frecvență parțială nu s‑ar aplica acelora dintre ele începute înainte de expirarea, la 1 ianuarie 1983, a termenului de transpunere a Directivei 82/76 și continuate după această dată.

38

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, precum și anexa la aceasta trebuie să fie interpretate în sensul că orice formare profesională de medic specialist pe bază de program integral sau cu frecvență parțială începută în cursul anului 1982 și continuată până în anul 1990 trebuie să facă obiectul unei remunerații corespunzătoare, în sensul anexei menționate, cu condiția ca această formare profesională să privească o specialitate medicală comună tuturor statelor membre sau la două sau mai multe dintre acestea și menționată la articolul 5 sau la articolul 7 din Directiva 75/362.

39

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, precum și anexa la aceasta trebuie interpretate în sensul că existența obligației unui stat membru de a prevedea o remunerație corespunzătoare, în sensul acestei anexe, pentru orice formare profesională de medic specialist pe bază de program integral sau cu frecvență parțială începută în cursul anului 1982 și continuată până în anul 1990 depinde de adoptarea de către acest stat a măsurilor de transpunere a Directivei 82/76, precum și de punerea în aplicare efectivă a acestor măsuri.

40

În această privință, în conformitate cu jurisprudența Curții amintită la punctul 29 din prezenta hotărâre, obligația de a prevedea o remunerație corespunzătoare, prevăzută de Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, este, ca atare, necondiționată și suficient de precisă.

41

Desigur, reiese din această jurisprudență că Directiva 75/363 cu modificările ulterioare nu conține o definiție nici în ceea ce privește remunerația care trebuie să fie considerată corespunzătoare, nici cu privire la metodele de stabilire a acestei remunerații. Astfel de definiții intră, în principiu, în competența statelor membre, care trebuie să adopte, în acest domeniu, măsuri speciale de punere în aplicare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1999, Carbonari și alții, C‑131/97, EU:C:1999:98, punctul 45, precum și Hotărârea din 3 octombrie 2000, Gozza și alții, C‑371/97, EU:C:2000:526, punctul 36).

42

Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că obligația statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și îndatorirea acestora de a lua orice măsură generală sau specială de natură să asigure îndeplinirea acestei obligații se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv, în limitele competențelor acestora, autorităților jurisdicționale. Astfel, instanța națională este obligată ca, la aplicarea dreptului național și în special a dispozițiilor unei legi care au fost special introduse pentru a asigura transpunerea unei directive, să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1999, Carbonari și alții, C‑131/97, EU:C:1999:98, punctul 48, precum și jurisprudența citată).

43

În speță, după cum s‑a amintit la punctul 31 din prezenta hotărâre, Directiva 82/76 a fost transpusă în dreptul italian prin Decretul legislativ nr. 257, care a intrat în vigoare la 15 zile după data publicării sale, care a avut loc la 16 august 1991.

44

Cu ocazia, printre altele, a unor trimiteri preliminare introduse în scopul interpretării Directivei 75/363 cu modificările ulterioare, Curtea a statuat că o instanță națională este obligată, atunci când aplică dispoziții de drept național anterioare sau ulterioare unei directive, să le interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității acestei directive (Hotărârea din 25 februarie 1999, Carbonari și alții, C‑131/97, EU:C:1999:98, punctul 54, precum și Hotărârea din 3 octombrie 2000, Gozza și alții, C‑371/97, EU:C:2000:526, punctul 45).

45

Cu acest titlu, trebuie amintit că, chiar și în lipsa unor măsuri naționale specifice de transpunere a unei directive, revine instanței naționale obligația să interpreteze dreptul național, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității directivei respective, pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta, ceea ce impune ca ea să facă tot ce ține de competența sa, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, Schoenimport Italmoda Mariano Previti și alții, C‑131/13, C‑163/13 și C‑164/13, EU:C:2014:2455, punctul 52 și jurisprudența citată).

46

În ceea ce privește finalitatea anexei la Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, Curtea a statuat deja că obiectivul său este să se asigure că medicii în cauză dedică formării profesionale practice și teoretice întreaga lor activitate profesională pe toată durata săptămânii de lucru sau, în cazul unui specialist aflat în formare profesională cu frecvență parțială, o proporție semnificativă a acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1999, Carbonari și alții, C‑131/97, EU:C:1999:98, punctul 33, precum și Hotărârea din 3 octombrie 2000, Gozza și alții, C‑371/97, EU:C:2000:526, punctul 43).

47

Prin urmare, efectuând interpretarea dreptului național în conformitate cu Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, instanța națională trebuie să țină seama de finalitatea acesteia, amintită la punctul anterior. În această privință, pentru a stabili nivelul și metodele de determinare a unei remunerații corespunzătoare pentru perioada anterioară transpunerii în dreptul italian a Directivei 82/76, trebuie să fie luate în considerare printre altele soluțiile aduse în această privință în reglementarea națională de transpunere a acestei directive.

48

Astfel cum reiese din răspunsul oferit la prima întrebare, obligația de a acorda o remunerație corespunzătoare medicilor în cauză se extinde la orice formare profesională de medic specialist pe bază de program integral sau cu frecvență parțială începută în cursul anului 1982 și continuată până în anul 1990.

49

Trebuie amintit că Curtea a statuat în repetate rânduri că, în cazul în care rezultatul prevăzut de această directivă nu ar putea fi atins pe calea interpretării, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, dreptul Uniunii impune statelor membre să repare prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a netranspunerii directivei respective, în măsura în care sunt întrunite trei condiții, și anume norma de drept încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, al căror conținut poate fi identificat, încălcarea să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației care incumbă statului și prejudiciul suferit de persoanele vătămate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1999, Carbonari și alții, C‑131/97, EU:C:1999:98, punctul 52).

50

În această privință, aplicarea retroactivă și integrală a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 82/76 va permite remedierea consecințelor dăunătoare ale transpunerii tardive a acesteia, cu condiția ca directiva menționată să fi fost transpusă în mod corespunzător. Cu toate acestea, revine instanței naționale sarcina de a se asigura că repararea prejudiciului suferit de către beneficiari este adecvată. O aplicare retroactivă, corespunzătoare și integrală a măsurilor de punere în aplicare a Directivei 82/76 va fi suficientă în acest scop, cu excepția cazului în care beneficiarii dovedesc existența unor pierderi suplimentare pe care le‑ar fi suferit din cauză că nu au putut beneficia la timp de avantajele financiare garantate de directivă și care ar trebui, așadar, să fie de asemenea reparate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1999, Carbonari și alții, C‑131/97, EU:C:1999:98, punctul 53, precum și Hotărârea din 3 octombrie 2000, Gozza și alții, C‑371/97, EU:C:2000:526, punctul 39).

51

Ținând seama de considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, precum și anexa la aceasta trebuie interpretate în sensul că existența obligației unui stat membru de a prevedea o remunerație corespunzătoare, în sensul acestei anexe, pentru orice formare profesională de medic specialist pe bază de program integral sau cu frecvență parțială începută în cursul anului 1982 și continuată până în anul 1990 nu depinde de adoptarea de către acest stat a unor măsuri de transpunere a Directivei 82/76. Instanța națională este obligată, atunci când aplică dispoziții de drept național anterioare sau ulterioare unei directive, să le interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității acestei directive. În cazul în care, ca urmare a lipsei unor măsuri naționale de transpunere a Directivei 82/76, rezultatul prevăzut de această directivă nu ar putea fi atins pe calea interpretării, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, dreptul Uniunii impune ca statul membru în cauză să repare prejudiciile pe care le‑a cauzat particularilor ca urmare a netranspunerii directivei menționate. Revine instanței de trimitere obligația să verifice dacă sunt întrunite toate condițiile stabilite în această privință de jurisprudența Curții pentru ca, în temeiul dreptului Uniunii, să fie angajată răspunderea acestui stat membru.

52

Prin intermediul celei de a treia întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, precum și anexa la aceasta trebuie interpretate în sensul că o remunerație corespunzătoare, în sensul anexei menționate, pentru formarea profesională de medic specialist pe bază de program integral sau cu frecvență parțială începută în cursul anului 1982 și continuată până în anul 1990 trebuie să fie plătită pentru toată perioada acestei formări profesionale.

53

În această privință, trebuie amintit că, din moment ce termenul de transpunere a unei directive urmărește printre altele să ofere statelor membre timpul necesar pentru adoptarea măsurilor de transpunere, acestor state nu li se poate reproșa că nu au transpus directiva menționată în ordinea lor juridică înainte de expirarea respectivului termen (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 octombrie 2016, Milev, C‑439/16 PPU, EU:C:2016:818, punctul 30 și jurisprudența citată).

54

În speță, reiese din înseși termenii Directivei 82/76 că statele membre erau obligate să ia măsurile necesare pentru a se conforma acestei directive cel târziu până la 31 decembrie 1982.

55

Desigur, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, începând de la data la care o directivă a intrat în vigoare, autoritățile statelor membre, precum și instanțele naționale trebuie să se abțină pe cât posibil de la interpretarea dreptului național într‑un mod care ar risca să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a directivei, realizarea obiectivului urmărit de aceasta (Hotărârea din 27 octombrie 2016, Milev, C‑439/16 PPU, EU:C:2016:818, punctul 32 și jurisprudența citată).

56

Cu toate acestea, nu s‑a dovedit nicidecum că, în cazul unei perioade de formare profesională de medic specialist pe bază de program integral sau cu frecvență parțială începută în cursul anului 1982 și continuată până în anul 1990, faptul de a nu prevedea o remunerație corespunzătoare decât pentru perioada ulterioară termenului de transpunere a Directivei 82/76 ar risca să compromită serios obiectivul urmărit de aceasta.

57

În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 2 alineatul (1) litera (c) și articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva 75/363 cu modificările ulterioare, precum și anexa la aceasta trebuie interpretate în sensul că, pentru formarea profesională de medic specialist pe bază de program integral sau cu frecvență parțială începută în cursul anului 1982 și continuată până în anul 1990, trebuie să fie plătită o remunerație corespunzătoare, în sensul anexei menționate, pentru perioada acestei formări profesionale de la 1 ianuarie 1983 și până la încheierea formării profesionale respective.

58

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară: