1.

Prezenta cauză oferă din nou Curții ocazia de a delimita competențele judiciare speciale prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/001 ( 2 ) în ceea ce privește cererile întemeiate pe răspunderea civilă contractuală și delictuală.

2.

Este vorba, mai exact, despre problema dacă instanța competentă în materie delictuală este cea care trebuie sesizată în cazul în care o acțiune în despăgubiri se întemeiază doar pe ruperea intempestivă a unei relații comerciale.

3.

Articolul 5 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru:

[…]

[…]”

4.

Articolul L. 422-6 din Codul comercial francez (Code de commerce) prevede:

„[…] Angajează răspunderea autorului său și obligă la repararea prejudiciului cauzat fapta oricărui producător, comerciant, industriaș sau persoană înmatriculată în registrul profesiilor care constă în:

[…]

5.

Timp de 25 de ani, o întreprindere franceză a comercializat, în calitate de distribuitor, în Franța, produsele alimentare ale unei întreprinderi italiene. Această relație comercială de lungă durată s‑a desfășurat în lipsa unui contract‑cadru și, în special, în lipsa unei clauze de exclusivitate.

6.

La 10 decembrie 2012, întreprinderea italiană a comunicat întreprinderii franceze că, începând cu 1 ianuarie 2013, urma să pună capăt acestei relații comerciale.

7.

Întreprinderea franceză a chemat în judecată întreprinderea italiană în fața Tribunal de commerce de Marseille (Tribunalul comercial din Marseille), solicitând repararea prejudiciului suferit ca urmare a ruperii intempestive a relației comerciale. Întreprinderea franceză și‑a întemeiat cererea pe prevederile articolului L. 442-6 din Codul comercial (Code de commerce). Întrucât a considerat că obiectul cererii îl constituie o faptă ilicită, Tribunal de commerce (Tribunalul Comercial) s‑a declarat competent în temeiul articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

8.

Prin calea de atac formulată, întreprinderea italiană contestă competența instanțelor franceze.

9.

În aceste condiții, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris), învestită cu judecarea căii de atac, a suspendat judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

10.

Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă, în cazul unei acțiuni în despăgubiri precum cea din litigiul principal, este aplicabil articolul 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001, care stabilește competența instanței în materie delictuală.

11.

În anul 2014, Curtea a trasat linia de demarcație între competența în materie delictuală și cea în materie contractuală în cauza Brogsitter ( 3 ).

12.

În acea cauză, Curtea a examinat problema dacă acțiunile în răspundere civilă, de natură delictuală în dreptul național, trebuie totuși să fie considerate ca aparținând „materie[i] contractual[e]”, în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, ținând seama de contractul încheiat între părțile din litigiul principal ( 4 ).

13.

Curtea a stabilit că un criteriu pentru delimitarea competenței întemeiate pe răspunderea delictuală de cea întemeiată pe răspunderea contractuală este aspectul dacă „interpretarea [unui] contract încheiat între pârât și reclamant este indispensabilă pentru stabilirea caracterului […] ilicit al comportamentului […] reproș[at] pârâtului” ( 5 ). O astfel de interpretare a contractului este indispensabilă atunci când „acțiunile […] au ca obiect o cerere de reparare a cărei cauză poate fi considerată în mod rezonabil drept o încălcare a drepturilor și a obligațiilor din contractul încheiat între părțile din litigiul principal, ceea ce ar face indispensabilă luarea în considerare a acestuia pentru soluționarea acțiunii” ( 6 ).

14.

Prin urmare, în cazul în care este vorba despre interpretarea unui contract, este aplicabilă competența în materie contractuală, conform articolului 5 punctul 1; în caz contrar, este aplicabilă competența în materie delictuală, conform articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

15.

În speță, se ridică o problemă similară celei care s‑a ridicat în cauza Brogsitter.

16.

Instanța de trimitere pornește și în prezenta cauză de la premisa că, potrivit dreptului național ( 7 ), acțiunea în despăgubiri formulată ține de materia delictuală.

17.

Spre deosebire de cauza Brogsitter, în speță nu există însă nicio referire imperativă la interpretarea unui contract încheiat între părți care să justifice competența unei instanțe întemeiată pe răspunderea contractuală.

18.

Acțiunea în despăgubiri se întemeiază pe ruperea intempestivă a unei relații comerciale existente, pe durata căreia au avut loc numeroase livrări de bunuri către întreprinderea franceză. Totuși, nu a existat un contract‑cadru care să guverneze în ansamblu relația comercială dintre părți. Prin urmare, aprecierea convențiilor încheiate de cele două părți ( 8 ) nu este relevantă în raport cu problema decisivă dacă s‑a acordat un termen rezonabil pentru încetarea relațiilor comerciale.

19.

Dimpotrivă, prin natura sa, acțiunea în despăgubiri nu are nicio legătură cu actele întreprinse în executarea unui contract. Temeiul acesteia nu îl reprezintă acordurile contractuale dintre părți, ci o dispoziție legală care, în vederea asigurării unui comportament comercial stabil, sancționează ruperea intempestivă a relațiilor comerciale, prevăzând în aceste cazuri dreptul la despăgubiri al fostului partener contractual.

20.

Prin urmare, situația de fapt din speță este, într‑o anumită măsură, contrariul celei din Hotărârea Brogsitter, care privea o cerere de daune‑interese care, potrivit motivelor pe care s‑a întemeiat, a fost generată de o încălcare a contractului încheiat între părți. În schimb, în speță, acțiunea în despăgubire nu se întemeiază pe contracte existente, ci mai degrabă pe lipsa încheierii unor contracte ulterioare după încetarea intempestivă a relației comerciale. În consecință, nu este vorba despre încălcarea contractului, ci despre refuzul de a contracta al fostului partener contractual. Astfel, în ceea ce privește „temeiul” acțiunii în despăgubiri, lipsesc raporturile contractuale.

21.

Astfel de raporturi contractuale ar putea exista (în mod ipotetic) numai în cazul în care partea care rupe relația comercială ar invoca eventuale încălcări contractuale anterioare de către creditor, pentru a justifica astfel ruperea relațiilor contractuale și pentru a evita obligarea la plata de daune‑interese. Un astfel de mijloc de apărare – chiar și în cazul în care ar putea fi invocat pe calea unei excepții, ipoteză nesusținută însă de niciun element în speță – nu ar schimba natura dreptului la despăgubiri și nu l‑ar transforma într‑un drept contractual.

22.

Prin urmare, prezenta procedură nu are ca obiect „materi[a] contractuală”, astfel încât nu poate fi avută în vedere instanța competentă în sensul articolului 5 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001.

23.

În raport cu natura sa, un drept precum cel în discuție în litigiul principal ar trebui calificat mai degrabă ca intrând în sfera materiei delictuale, astfel cum Curtea a stabilit deja în cazul drepturilor întemeiate pe ruperea culpabilă a negocierilor contractuale ( 9 ). Aceste drepturi sunt comparabile cu dreptul în discuție în prezenta cauză, în măsura în care și aici lipsesc „obligațiile asumate în mod liber de către una dintre părți […] în raport cu cealaltă” ( 10 ) și, astfel, dreptul invocat se întemeiază pe critica privind comportamentul neloial al partenerului contractual ( 11 ).

24.

Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară că o acțiune în despăgubire pentru ruperea relațiilor comerciale desfășurate în lipsa unui contract‑cadru sau a unei clauze de exclusivitate ține de materia delictuală sau cvasidelictuală, intrând astfel sub incidența articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.

25.

Având în vedere că răspunsul la prima întrebare preliminară este afirmativ, este inutil să se răspundă la cea de a doua întrebare, prin intermediul căreia instanța de trimitere dorește să se stabilească dacă articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 este relevant pentru stabilirea locului de executare a obligației care face obiectul litigiului în situația – care nu se regăsește în speță – în care nu este aplicabilă competența în materie delictuală.

26.

Cu titlu suplimentar, este însă necesar să răspundem pe scurt și la cea de a doua întrebare și să ne referim la Hotărârea Corman‑Collins ( 12 ) a Curții, în care s‑a ridicat problema dacă articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică în cazul dreptului la indemnizare al concesionarului ca urmare a rezilierii unui contract verbal de concesiune comercială ( 13 ).

27.

Curtea a stabilit în acel caz că un contract de concesiune, „caracterizat printr‑un acord‑cadru care are ca obiect un angajament de furnizare și de aprovizionare încheiat de doi operatori economici pentru viitor, care conține clauze contractuale specifice în ceea ce privește distribuția […] mărfurilor vândute de concedent” ( 14 ), trebuie calificat drept contract de prestări servicii [în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) a doua liniuță]. În schimb, în cazul în care este vorba despre „relații comerciale durabile între doi operatori economici, atunci când această relație se limitează la acorduri succesive având fiecare ca obiect livrarea și recuperarea de mărfuri”, trebuie avut în vedere articolul 5 punctul 1 litera (b) prima liniuță ( 15 ).

28.

Cu toate acestea, în speță, nu pot fi avute în vedere aceste considerații, întrucât cele două părți nu au încheiat un contract‑cadru. În plus, obiectul litigiului principal nu îl reprezintă „vânzarea de mărfuri” în sensul articolului 5 punctul 1 litera (b) prima liniuță din Regulamentul nr. 44/2001, ci ruperea intempestivă a unei relații comerciale, fără legătură cu conținutul concret al unui contract. Prin urmare, nu poate fi avut în vedere articolul 5 punctul 1 litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001.

29.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară după cum urmează:

„O acțiune în despăgubiri pentru ruperea relațiilor comerciale desfășurate în lipsa unui contract‑cadru sau a unei clauze de exclusivitate ține de materia delictuală sau cvasidelictuală, intrând astfel sub incidența articolului 5 punctul 3 din Regulamentul nr. 44/2001.”